Continuare la partea 1 și 2.

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să fie date milosteniile şi cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş, care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.

Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ, şi-a scos reverenda şi apoi şi-a scos ultima sa şi singura cămaşã şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o şi a mers cu ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne, strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o dată?”

Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotografie?

Da, de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică şi nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin. Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sinceră şi o umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.

Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi asta mă duce la disperare.

Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş, într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte, Îşi va trimite harul Său să te ajute şi vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate, tărie şi perseverenţã. E uşor pentru noi, călugări şi preoţi, să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi, curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta şi sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse. Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârşirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi cineva este foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONŞTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa? S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi, deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii, nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere. La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa noastră prin pocăinţã şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.

Părinte, dacă conştiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina pocăinţei, nu doar mergând la preot şi mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei] va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu totul de la sine şi nu va mai fi repetat.

ÎNFRÂNAREA

Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin văzută în fiecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte, posteşti prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.

Asta pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Şi din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi pocăinţã, această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi având, până la urmă, credinţã, au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit cu mine şi au început să vină foarte des şi după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre aceste persoane este acum călugăriţã, şi încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i? Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii şi apoi se întorceau spre el şi spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el. Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Serafim. Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa din nou!” Şi nimic mai mult.