Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.
Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).
După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.
În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?
Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a fost de rea-credință.
Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă?
Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)
Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte.
Prea multă implicare politică
Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.
Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.
Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două.
Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!
În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai, Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Eu stiu ca un vicariat nu este facut de catre Biserica, ci de catre stat. De aceea cred ca Biserica Ortodoxa Canonica din Ucraina nu avea cum sa il faca. Si cum statul ii este impotriva…
Nu știu exact detaliile acestea.
E o discuție și asta. Președintele actual cred că nu mai e chiar atât de potrivnic. Oricum, ar fi putut manifesta intenție Biserica, dar nu cred că a făcut-o. Ideea îmi pare că rămâne aceea că deocamdată situația e mai piezișă.
Presedintele actual continua politica precedentului in privinta romanilor din Bucovina.
Doar ca vrea sa dea impresia ca e neutru fata de Biserica. Ramane de vazut daca e sincer sau nu, ca eu cred ca urmareste sa obtina sprijinul populatiei pentru alegerile parlamentare. Din ce stiu Mitropolitul Onufrie care ne e favorabil nu e chiar de multi ani in aceasta treapta bisericeasca si posibil sa se fi preocupat de problemele mai urgente pentru Biserica sa, ceea ce e de inteles. Aici ar fi trebuit sa insiste autoritatile noastre si BOR, nu Biserica Ucrainei. Pana la urma noi avem cel mai mare interes aici. Era important doar ca Mitropolitul Onufrie sa nu se opuna.
Alegerile parlamentare în Ucraina au fost în vară-toamnă, Zelenski are super-majoritate. E practic stăpânul Ucrainei:
https://theodosie.ro/2019/09/07/contextul-politic-ucrainian-si-negocierile-ucrainei-cu-rusia/
🙂
Pentru mine aceste ştiri au fost un mare prag pe care l-am trecut privitor la mitropolitul Ierotheos, pentru care am (avut) o mare deferenţă. Deşi nu am putut înţelege până la capăt atitudinea sa în privinţa sinodului din Creta, am trecut-o la categoria unui soi de pogorământ pe care îl face de dragul unităţii Bisericii, coroborând mărturisirea sa parţială cu cărţile despre care înţeleg că sunt devastatoare pentru cei care susţin sinodul tâlhăresc.
De aceea, mi-a fost destul de greu să accept această cădere a ÎPS Ierotheos în privinţa papismului fanariot şi chiar am prezumat o bună vreme că pur şi simplu, noi cei mai mici, nu-i înţelegem gândurile. În continuare nu cred că ÎPS Ierotheos s-ar lăsa înduplecat sau influenţat de presiunile consulului american sau a americanilor în general. Totodată, când spun presiuni, nu am în vedere constrângerea morală ci inclusiv jocuri de recrutare, cooptare, exploatare deschisă sau în orb. Dacă acesta ar fi fost cazul, cred că se întâmpla acest lucru în 2016, nu acum. Ceea ce cred însă, este că ÎPS este pur şi simplu orbit de filo-elenism. Cred că-şi iubeşte nespus nu doar poporul (grec) ci iubeşte şi o anumită viziune despre importanţa elenismului în lume, din care scaunul patriarhal de la Constantinopol este un element esenţial, motiv pentru care a găsit tot felul de argumente forţate prin care să justifice acest primat.
Sfinţia voastră aţi publicat în iulie un articol despre acest subiect pe care, deşi l-am considerat important de semnalat, nu l-am crezut definitoriu pentru activitatea ÎPS Ierotheos. Cu alte cuvinte, am considerat că, iată, are şi ÎPS o slăbiciune, o abatere temporară pe care sigur o va îndrepta când va pune în dezbaterea membrilor sinodului ideile sale. Se pare însă că acolo unde ţi-e comoara, acolo îţi e şi inima şi că nu trebuie să fii extremist de dreapta pentru ca o iubire exagerată de neam să provoace vătămare Bisericii.
În altă ordine de idei, articolul preluat este unul bine scris şi atinge subiecte tabu pentru politica editorială de la activenews, aşa cum o înţelegeam eu până acum. Pare genul de articol care apărea mai demult pe războintrucuvânt şi, deşi expediază subiectul nepomenitorilor, lasă să se întrevadă o anumită autocenzură cu privire la această chestiune. Nu cunosc cine este autorul, dar are materiale destul de bune, care nu prea se încadrează cu restul celor de pe Activenews.
În fine, e înbucurător că este pus în discuţie acest subiect, cu atât mai mult cu cât pe Basilica acesta nici nu există, nici măcar la nivel de ştiri brute. De parcă nu ar interesa pe nimeni. Iertaţi. Doamne, ajută!
„(…) am considerat că, iată, are şi ÎPS o slăbiciune, o abatere temporară pe care sigur o va îndrepta când va pune în dezbaterea membrilor sinodului ideile sale. Se pare însă că acolo unde ţi-e comoara, acolo îţi e şi inima şi că nu trebuie să fii extremist de dreapta pentru ca o iubire exagerată de neam să provoace vătămare Bisericii.”
Se prea poate ca cel menționat în pasajul și linkul de mai jos să-i fi prezentat inclusiv IPS Ierotheos V. informații si chiar documente neaccesibile publicului larg (cred că putem vorbi de o intrigă…) prin care l-au influențat sau chiar convins asupra acțiunilor si intențiilor mai mult sau mai puțin reale ale Patriarhiei Moscovei prin care aceasta din urmă ar submina poziția Patriarhiei Ecumenice și, în sens mai larg, chiar elenismul.
Desigur, chiar și așa dacă ar sta lucrurile, este în continuare dificil de înțeles poziția IPS Ierotheos.
Stirea din mai 2019: „In turn, Pyatt has met with several important religious figures in the Greek Orthodox sphere, including Pat. Bartholomew, His Eminence Metropolitan Hierotheos (Vlachos), and Abbot Ephraim of Vatopaidi Monastery on Mt. Athos. Previously serving as the U.S. Ambassador to Ukraine, Pyatt was instrumental in organizing the Maidan revolution.
He has been described as a “Russian hate figure,” and has openly accused the Russian Church of attempting to undermine the role of the Patriarch of Constantinople and it is widely believed that he pressured Athonite abbots, Abbot Ephraim in particular, to cease their cooperation with the Russian Church.”
Sursa: http://orthochristian.com/121047.html
Alt link relevant: http://orthochristian.com/119769.html
Vă mulțumesc mult pentru precizări. Ambele surse sunt orthocristian.com și, deși „widely believed” totuși nu e „clearly proved”. Mă iertați, eu am rezerve în privința acuzațiilor nesusținute, deși pe americani i-aș crede în stare de orice. Dar din modul în care susține ÎPS primatul fanariot eu unul nu simt că ar fi presiuni, pt că o face energic, pune inimă în asta. Dacă ar fi fost presiuni/constrângere chiar și doar în privința atoniților, nu cred că ÎPS ar fi pledat cu asemenea avânt și cu atâta convingere. Eu unul am o mare deziluzie în faptul că și-a asumat comunicatul recunoașterii, dacă acest lucru este adevărat, că a fost redactat de/sub îndrumarea sa directă. Acel comunicat este pur și simplu un act necinstit, este mincinos în conținut și vădește viclenie clară prin aceea că mizează pe politica faptului împlinit și pe amuțirea celor ce se împotrivesc. În continuare nu e clar ce s-a întâmplat acolo, dar impresia mea este că nu influența americană este determinantă în cazul ÎPS Ierotheos cât convingerea sa adâncă despre faptul că baza ortodoxiei este credința poporului grec. În aceeași lumină i-aș vedea și cărțile de mărturisire a credinței, ca pe o datorie a unui fiu al grecilor pentru apărarea ortodoxiei. Dar nu am nimic substanțial să invoc în sprijinul acestor afirmații pe care le fac. Sunt simple impresii/pure speculații. În altă ordine de idei, din câte cunosc, cea mai folosită metodă de cooptare a cuiva e să-i pui la dispoziţie informaţii greu accesibile. Nu ştim ce se întâmplă acolo, în afară de faptul că e rău (profundă concluzie! 🙂 ) Iertați-mă! Doamne, ajută!
Vin cu o nelămurire (cel puțin una) și întrebare în același timp. De acord că „deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică.”
Pe de altă parte, dacă în cazul reacțiilor față de întâlnirea din Creta mai poate fi invocată o inconomie pentru păstrarea comuniunii / „unității” credincioșilor sau din teama de a nu ajunge în schismă… în ceea ce privește schisma știu că efectele pomenirii ierarhilor vădit schismatici / de partea schismaticilor se fac simțite imediat. Cine îi pomenește pe aceștia s-ar găsi el însuși în schismă. Deci nu poate fi invocată iconomia și nu pot fi acceptate nici alte tactici de tergiversare a problemei din momentul trecerii acestei limite (a pomenirii schismaticilor). Este corectă această poziție?
Limita pe care o văd eu este dată de comunitatea din care face parte cineva. Atâta vreme cât este în Biserică, orice comuniune cu el nu este greșită, oricâte abateri ar face. Din momentul când este condamnat oficial, orice comuniune cu respectivul este obligatoriu rea și interzisă.
Pe de altă parte, când cineva din Biserică greșește dogmatic, există posibilitatea opririi comuniunii cu el într-un mod care să zidească.
La situația de azi, este interzisă comuniunea cu schismaticii ucraineni, oricât de “reabilitați” ar fi ei tocmai pt că sunt sub excomunicare. Este permisă oprirea comuniunii cu PatrEcum pt că la mijloc este erezie papistă, nu pt schismă. Nu este ca și cum PatrEcum ar fi intrat deja în ruptură cu restul Bisericii, adică să fie de pe acum în schismă. La fel și cu orice altă Biserică ar urma pe fanarioți, cum e cea Greacă. Adică ruptura dintre ruși și greci este doar ca o mustrare, nu excludere deocamdată.
Vă mulțumesc pentru răspuns! Recunosc că încă nu pot înțelege situația deplin. Aceasta este și din cauza modului de lucru folosit de ierarhi pentru a forța recunoașterea schismaticilor: în ascuns și cu mult vicleșug. În momentul de față cunoaștem exaltarea taberei schismaticilor pentru ce spun aceștia că ar fi fost o „recunoaștere oficială” dar și dezicerea taberei opuse de o asemenea hotărâre (mai mult, am aflat că așa-zisa hotărâre nici nu a ajuns să fie supusă votului în Sinod). Personal, tind să cred că o asemenea situație tulbure s-a dorit să fie creată. Pentru a mulțumi pe schismatici și pe cei în comuniune cu aceștia dar și pentru a bloca din fașă o reacție sănătoasă la scară mai largă din partea celorlalți. Metode asemănătoare pentru a obișnui pe credincioși, treptat, cu erezia (acum schisma) am văzut și după adunarea din Creta și vedem efectele.
Patriarhul Bartolomeu este în comuniune cu o schismă, pe lângă faptul că se face vinovat și de erezie. Din punct de vedere canonic în ce situație se găsește? Este posibil ca acesta să fie și în Biserica Ortodoxă, și cu gândire schismatică în același timp (pentru că încă nu a fost judecat de un Sinod)? Aceasta nu o prea pot înțelege, pentru că se găsește cu un picior în barca schismei iar cu altul în cea ortodoxă (unde a lăsat să intre și erezie). Nu spune nici da, nici ba și jumătatea de măsură aici înseamnă trădare. Sau oricum nu poate da naștere decât unei minciuni / amăgiri.
Canonic vorbind, poate fi practicată iconomia față de cineva aflat în comuniune cu schisma așa cum poate fi practicată față de un eretic (încă necondamnat)? Iertați-mă pentru că insist. Concepția pe care o am, din discuția cu un preot, este că în cazul schismei nu poate fi acceptată comuniunea (chiar fără condamnare). Sau este și aceasta o gândire cu ceva nuanțe de schismă?
În primul rând, trebuie să avem în vedere că avem de-a face cu un atac asupra sufletelor noastre. De aceea cel mai important este să ne păstrăm cumpătul și să nu reacționăm cu aceeași monedă. Armele biruinței noastre în Hristos sunt rugăciunea și smerenia. Eu fac o paralelă cu ce spunea Hristos: „Când veți vedea urâciunea pustiirii șezând în locul cel sfânt, cei din Iudeea să fugă în munți”. În Vechoul Testament Iudeea a fost partea adevărată din poporul Israel, iar munții erau locurile unde se refugiau cei credincioși pentru a evita să jertfească idolilor când veneau pe tron împărați idolatri. Cam așa și noi trebuie să evităm faptele rele din Biserică rămânând iudei, adică în Biserică, indiferent ce fac cei din jur. Este posibil să se ajungă la fundul dezastrului în Biserică, dar nu trebuie să o părăsim, ci să o apărăm.
Canonic și patristic, cred că sunt multe aspecte, care sunt răstălmăcite crunt astăzi de mulți nepomenitori. Încerc să schițez cât mai clar niște principii. Cine părăsește Biserica și-și face altar separat, adică schismă (cum a făcut Filaret Denișenko, spre esemplu) iese din ea și devine schismatic. Oricine iese apoi și se duce la schismatici este și el excomunicat de la sine. Totuși simpla conslujire cu eretici sau schismatici nu te exclude din trupul Bisericii automat. Un caz aparte a fost unirea de la Ferrara-Florența, când unioniștii s-au unit cu papistașii sub un crez nou, eretic. În felul acesta, a fost creată o altă structură, asemenea greco-catolicilor (care sunt chiar aplicarea acelei uniri), deci au ieșit din Biserica Ortodoxă. De aceea Sf. Ghenadie spunea că este spre osândă comuniunea cu unioniștii, atât de mare era apostazia aceea, excomunicare automată, care nu necesita o condamnare expresă, cu toate că atunci Constantinopolul păstra formal comuniunea cu restul Bisericilor autocefale. Aici trebuie menționat că Antiohia, Alexandria și Ierusalimul au condamnat unirea. Pe scurt, unirea aceea era de natură să scoată automat din Biserică Patr Ecumenică.
Ce a făcut Patr. Bartolomeu cu ucrainenii este altceva. I-a primit oe ei, nu s-a dus el la ei, ceea ce nu-l exclude automat. Este nevoie de o soluționare panortodoxă.
Sf. Ioan Gură de Aur face diferența între învățători (prooroci) mincinoși și eretici. De amândouă categoriile trebuie să ne păzim, dar numai de a doua prin încetarea comuniunii.
Sper să revin cu un articol mai detaliat, ci citate exacte, după ce voi avea răgaz să studiez mai bine problema, cu ajutorul lui Dumnezeu. Până atunci, eu zic că se poate ca Bartolomeu să fie încă în Biserică, deși e în comuniune cu schismaticii și are cuget vădit eretic. Asta ca o situație extraordinară, până la o rezolvare a problemelor.
Vă mulțumesc sincer pentru răspunsul acordat. Cu siguranță articolul va fi apreciat și de mare folos. Personal, am revenit „între ziduri” după ce am poposit în câteva locuri ale nepomenitorilor (și după o altă perioadă de stat… pe niciunde). Nu mi-am putut găsi liniștea acolo, din păcate. Mergând și ținând aproape de zbaterile acestora încercam adeseori să îmi forțez mintea ca să cred că sunt într-un spațiu, într-o adunare creștine, ortodoxe. Din tot ceea ce am întâlnit, cel mai mult m-au apăsat atmosfera sumbră, dominată de teamă (uneori compulsivă, din partea multora) și atitudini numeroase duse spre extremism. Pe temele cunoscute: apocalipsă, antihrist, biometrie dar nu numai. Bineînțeles că la pachet cu acestea vin și alunecări (uneori mai ușoare sau subtile, alteori mai grave) spre atitudini sau interpretări cu iz schismatic. De aceea v-am și adresat întrebarea de la sfârșitul ultimului comentariu și probabil că, într-o măsură, și eu am luat cu mine anumite influențe.
Nu mă așteptam să întâlnesc așa ceva în rândul nepomenitorilor, întrucât eu consideram că astfel de atitudini sunt mai degrabă cu iz sectar. La fel am fost surprins să constat că mulți au ajuns în tabăra nepomenitorilor fiind catehizați în mare măsură și prin intermediul blogurilor „ortodoxe” extremiste de pe la noi. Precizez că nu fac referire la cei mai vădit schismatici pentru care întreaga Biserică este apostaziată. Nu, din păcate. Așa că în prezent sunt din nou la pomenitori, printre creștini care în mod conștient se țin departe sau oricum au un ochi critic față de atitudinile extremiste menționate (și blogosfera care le hrănește). Simt o întristare și pentru situația de acum, nicidecum bucurie sau nepăsare față de probleme… dar nădăjduiesc că Dumnezeu va găsi o soluție și pentru mine, dacă merit asta.
Acum am vorbit strict legat de experiența mea. Nu am cunoscut decât o mică parte din ceea ce este mișcarea de nepomenire de la noi și nu pot extinde asta la toți preoții și mirenii care s-au delimitat de erezie. Am întâlnit unde am fost și voci echilibrate, puține dar erau. Însă se pierdeau în agitația generală, cu acceptul preotului.
Spuse fiind acestea, găsesc că acest site este un loc sigur, cu liniște și așezare bună de unde sunt excluse extremele. Ne-am bucurat mai mulți, de altfel, să îl descoperim.
De asemenea, mi-a atras atenția un comentariu făcut de Sfinția voastră în care atrageți atenția asupra interpretării (în rândul nepomenitorilor) acriviei Sf. Teodor Studitul separat de alte practici pastorale folosite în același context. Astfel de ancorări în context consider că sunt mai mult decât necesare atât pentru buna înțelegere a problemelor specifice cu care se confruntă acum Biserica, cât și pentru o claritate a poziționării fiecăruia față de ele. Este și o mare nevoie de catehizare în acest sens pe care eu, cel puțin, o simt destul de puternic.
Am răspuns cu un comentariu un pic pe lângă subiectul discutat, iertați.
Legat de motivațiile eleniste și antislaviste ale IPS Ierotheos, există o problemă cu teoria despre „A treia Romă”. Și în România există teoria „Bizanț după Bizanț”, dar asta nu înseamnă că este subminată autoritatea bisericească a Constantinopolului. În articolul său pe această temă, Mitropolitul nu îmi pare că aduce argumente concludente, fiind bazate doar pe o singură carte (ce-i drept, o sinteză) și destul de subțiri. Nu expune acțiuni concrete contemporane ale Patriarhiei Ruse prin care să emită pretenții de supremație, ca să nu zic să fie și neîntemeiate.
În plus, nu trebuie să uităm cum a ajuns Constantinopolul pe a doua poziție, anume pe considerentul că devenise capitală de imperiu și importanța scaunelor episcopale e firesc să țină cont de importanța lor politică. Acest principiu ar trebui să funcționeze și astăzi pentru ruși, să zicem în teorie. Dar, pe partea cealaltă, cel puțin este evident că la ora actuală Fanarul nu-și mai justifică nici măcar existența, cu atât mai mult întâietatea. Abia aici vorbim de o ideologie clară, de data asta a grecilor, care hrănesc idealul refacerii Bizanțului. Este normal să-și dorească asta, dar e și mai firesc să accepte că deocamdată vorbim de o ruină (care e și pricinuitoare de ruină).
Ce vreau să spun este că pretențiile rușilor ar fi destul de îndreptățite, dar eu nu le-am văzut atât de clar expuse în vremea noastră. Nu că aș pleda pentru întâietatea lor, dimpotrivă. Ci întâietatea asta onorifică ar trebui clarificată mai bine, ca să nu mai nască atâtea dihonii contraproductive. Eu mă gândesc că e bine de specificat că e pur onorifică și prerogativele aferente sunt și ar trebui să fie minimale, smerite, care să nu predispună spre pretenții de „primul fără egali”. Apostolii s-au certat între ei pentru întâietate, dar până la un punct, când Hristos le-a trasat regula ca primul să fie slujitorul tuturor, nu stăpânul celorlalți. Este jenant pentru Ortodoxie să nu fi învățat lecția și se ajungă în același impas ca în 1054.
Foarte bune observațiile, doar că mă gândesc că o clarificare a primatului onorific nu ne-ar ajuta cu adevărat. Adica, noțiunea de primat onorific este oricum foarte simplă și ușor de înțeles, iar dacă am ajunge să o definim concret prin 7 criterii, putem fi siguri că va izbucni cearta de la al 8-lea criteriu, date fiind orgoliile și interesele. Dar observația despre întâietatea onorifică recunoscută prin efectul capitalei imperiului ar trebui rostită fanarului mai des. Au făcut din chestiunea elenismului un atelaj și pt orgoliul grecesc și pentru a-și promova importanța în ortodoxie, iar roadele sunt cele pe care observăm cu toții.
O posibilă explicație – precizez că este doar o umilă părere izvorâtă, poate, în urma parcurgerii cărții menționate mai jos, disponibilă publicului – în privința influențării IPS Ierotheos este punerea cu interes la dispoziția înaltpresfinției sale, de informații și/sau documente obținute în mod secret ce ar putea reda discuții și acțiuni care, sub nicio formă nu ar putea măguli fanarul și pe greci, toate acestea obținute grație abilităților tehnice ale serviciilor guvernului pe care-l reprezintă diplomatul la care am făcut referire și care, da, se bagă ca musca-n lapte în treburile bisericești tulburând Biserica.
Probabil că nu toți am aflat – așa, mai detaliat – de capabilitățile tehnice existente de peste 10-15 ani ale sistemului globalist de supraveghere în masă. De aceea, invit pe cei mai reticenți să parcurgă măcar în diagonală dezvăluirile lui Edward Snowden din “Dosar permanent”, Ed. Nemira, 2019, din care vă copiez un scurt pasaj de la pg 320-321:
“Supravegherea în masă este acum un recensământ fără sfârșit, mult mai periculos decât orice chestionar trimis prin e-mail. Toate dispozitivele noastre, de la telefoane până la calculatoare, sunt practic niște miniagenți de recensământ pe care îi purtăm în rucsac sau în buzunar – agenți de recensământ care își amintesc tot și nu uită nimic. (…)
Generațiile viitoare ar trebui să se obișnuiască cu o lume în care supravegherea nu e ceva ocazional și direcționat către circumstanțe cu justificare legală, ci o prezență constantă și generalizată: urechea care aude mereu, amintirea care este neadormită și permanentă.
Odată ce omniprezența colectării a fost combinată cu permanența stocării, tot ce trebuia să facă un guvern era să selecteze o persoană sau un grup [ex: membrii unui sinod… – nota mea] ca țap ispășitor și să începă să caute – așa cum căutasem și eu prin fișierele agenției – dovezi (…).”
In 1054 latinii au iesit din Biserica cu inovatiile lor. Astfel toti cei care au adus schimbari dogmatice ulterior in dreapta credinta singuri s-au exclus din Biserica, chiar daca unele erezii nu au fost condamnate explicit de o sedinta sinodala ca sa nu aibe nimeni cuvant de dezvinovatire. Dar au legatura evidenta si asemanatoare cu ereziile vechi condamnate deja. A te feri de cei care nu mai cugeta ortodox si a nu mai fi in comuniune cu ei nu inseamna a iesi din Biserica, pentru ca Biserica nu este reprezentata de cei care cugeta eretic, ci in primul rand de Capul Hristos si de sfintii care cu pretul sangelui au aparat Adevarul. In canonul 2 al Sf. Atanasie cel Mare se spune clar ca cei care au propovaduit erezia si au prigonit pe drept credinciosii crestini, nu mai pot face parte din cler, chiar daca s-ar pocai. Deci ei sunt deja eretici. Necondamnat oficial sau condamnat, daca moare in ratacire, la judecata tot ca eretic va fi osandit. Mergem in biserici, chiar daca uraciunea pustiirii si-a instalat erezia si afacerea acolo; ne inchinam la icoane si la sfintele moaste, dar nu este corect sa le mai acordam cinstea celor ce si-au batut joc de Ortodoxie facand compromis grav in credinta, publuc, de dragul mai marilor lumii si al iubirismului ecumenist. Nu exista nepomenitori, daca suntem credinciosi. Exista doar ortodocsi care au oprit pomenirea la Liturghie a unui eretic, implicit neinsemnat ierarh, dar in esenta pomenesc pe Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat si slavit, pe Maica Domnului, pe sfinti si pe toti fratii cei intru Hristos.
Ce să vă zic? Fiecare avem impresiile noastre, dar trebuie să le verificăm prin canoanele și reglementările bisericești și patristice.
Ori oprirea comuniunii poate fi decisă doar de un Sinod, nu de oricine de capul lui. Există posibilitatea întreruperii comuniunii pe motiv de erezie fățișă (can. 15), dar nu cădere automată din treaptă.
Ca o specificație, în 1054 a fost pronunțată o anatemă. Erezia exista de mult timp înainte, chiar condamnată pe vremea Sf. Fotie (879), dar abia în 1054 a intervenit ruptura, prin anatematizare. Acest simplu fapt infirmă cam tot ce ați afirmat. E nevoie de discernământ și cunoaștere duhovnicească.
Adevarul este ca multi s-au ingradit inainte de anatematizarea de care spuneti. Cu parere de rau, dar de capul lui este cel care spune ca oprirea pomenirii se face doar la hotararea unui sinod, nimic mai fals, pentru ca acel canon 15 nu evidentiaza aceasta conditie. Sunteti singurul care ganditi astfel. In rest, da, e nevoie de discernamant si viata duhovniceasca. Si sa nu cadem in ispita celor care deja isi fac propria lor religie ortodoxa.
Cred că părintele se referă la întreruperea comuniunii, nu la întreruperea pomenirii. Recitiți vă rog, asta spune textual.
Face referire la întreruperea comuniunii dintre ruși și greci care ar fi putut fi hotărâtă de sinodul rus. Dar prin modul în care rușii au decis să întrerupă comuniunea doar cu grecii care recunosc schisma ucrainiană, punctual, nominal, iar nu cu întreaga Biserică a Greciei, rușii au procedat întocmai cu Pr. Lavrentie pt canonul 15. Adica fără comuniune cu cei care ventilează erezii cu capul descoperit, doar atât; comuniune cu toți ceilalți ortodocși.
E păcat să ne avântăm spre lucruri atât de mari dar să nu reușim să citim corect cele scrise de interlocutor. Iertați-mă! Doamne, ajută!
Din cate am observat, aici se vorbeste si se merge pe ideea ca oprirea pomenirii ierarhilor eretici necondamnati de un marit Sinod ar avea iz de schisma si chiar caracter sectar. Termenul „nepomenitor” nici nu exista in adevaratul sens al cuvantului printre credinciosi. Si l-au atribuit doar naucii care, desi nu-i mai pomenesc, inca ii considera pe ereticii cretani ecumenisti purtatori de har si putere sfintitoare. Cu astfel de atitudine, intrusii din Biserica isi vor face veacul mult si bine, fiind slabe sanse sa se faca o delimitare vreodata a adevarului de minciuna. In toata istoria Bisericii lucrurile s-au aranjat in bine datorita unor marturisitori care au preintampinat raul si datorita lor a existat ulterior un sinod care oficial sa condamne ereziile vremii. Nu se rezolva nimic cu supunere grijulie, recunoscandu-le acestora inca autoritatea, de frica excluderii din partea „infailibililor” ecumenisti (fosti ortodocsi). S-a vazut clar de ce sunt in stare prin prigonirea monahilor si caterisirea preotilor ortodocsi, mai importante si de maxim interes fiindu-le relatiile de prietenie interconfensionale, decat mantuirea crestinilor…
La rusi problema autocefaliei ucrainene prezinta mai mult interes decat sinodul talharesc cretan, si desi oficial s-au pronuntat desfiintand termenii „mare” si „sfant”, totusi discutiile si hotararile de intrerupere a pomenirii si a comuniunii au avut la baza motive vizibil geo-politice. Cu toate acestea nu sunt eretici si sigur se vor trezi la deplina elucidare a situatiei actuale ortodoxe si vor deveni intr-adevar Noul Bizant, alaturi de Georgia, Bulgaria si Serbia, mai putin lasii institutiei BOR din Romania si o parte din Grecia care il au deja papa pe Bartolomeu de Istanbul.
„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Matei 10; 34)
Văd că adoptați teoria căderii automate din har. Bine, haideți să vedem problematica aceasta!
Eu așa am înțeles lucrurile: Biserica funcționează sobornicește; toată puterea a fost dată episcopilor și membrilor ei: ce este legat pe pământ de un for competent este legat și în cer, nu merge altfel, automat. Tocmai prin asta este Biserică, pt faptul că e vie și își poate formula credința. Este un adevăr banal. Haideți să nu ducem discuția spre planuri derizorii! Simplul fapt menționat mai sus atestă perspectiva aceasta sinodală, anume că ruptura față de catolici s-a produs la 1054 după pronunțarea unei anateme, deși erezia Filioque era condamnată de peste două secole. De ce mai cinstim Sinoadele Ecumenice? Nu pt că prin ele a fost apărat și exprimat adevărul?
Încerc să mă exprim cât mai clar, dar e nevoie să abordăm toți aceste probleme duhovnicește, cu deschidere minimală. Înțeleg neliniștea și necazul care se produc în minte de la situația din Biserică, dar nu e corectă starea aceasta lumească, justițiară, tendința de a face ordine din condei, decretând pe episcopi lepădați și gata. Caracterul sobornicesc al Bisericii impune ca să nu acționăm și să gândim samavolnic, ci comunitar.
Biruința asupra ereziei nu se face într-un mod înfierbântat, ci cu smerenie, lucrând să se ajungă oicial la condamnarea răului. Pornirile acestea nu le pot privi bine.
Atitudinea rușilor este cea mai bună. Ei reacționează doar față de ce este nociv, nu la grămadă. Nu pot emite o hotărâre de excomunicare, pentru că ea trebuie pronunțată la nivel panortodox. Totuși pun piciorul în prag, sancționând strict răul, pe cei care propagă schisma și erezia (aici mă refer doar cu privire la schisma ucraineană). Aceasta pare să fie atitudinea corectă. Nu vorbim de supunere grijulie, ci de respectare a canoanelor, ca să nu ajungem la un haos total. Recunoașterea episcopilor nu are în vedere faptele lor rele, ci calitatea lor de ierarhi. Reacționăm cât putem mai bine, dar nu într-un mod certăreț și unilateral, ca și cum facem noi dreptate.
Spre exemplu, Ilie era drept, dar scopul era să creadă tot poporul; trebuia să-i convingă pe toți și să-i biruiască pe idolatri. Să facem și noi minunile lui sau mai bine să lucrăm cu smerenie și să fim printre cei 7.000, care nu s-au închinat lui Baal!
Dovedim că avem adevărul nu impunându-l cu dinții strânși, ci fiind capabili să dialogăm și să-i convingem și pe alții.
Iertare! Și să avem pacea adevărului în noi!
Doamne ajuta Pavel! Confunzi intreruperea pomenirii cu intreruperea comuniunii, asa cum spunea si Mihai. Insusi Pr Lavrentie a intrerupt pomenirea. Intreruperea comuniunii este recomandat sa fie facuta fata de cei eretici pe fata, si de cei care sustin schisma.
Andrei, la sinodul cretan totul a fost pe fata, cu capul descoperit. De aceea sustin că toti cei care marturisesc caracterul sinodului cu termenul de „mare” si „sfant” sunt eretici. Spre exemplu BOR-ul trebuie curatat in totalitate.
Ortodoxia nu e o haina pe care sa o folosesti, sa o schimbi si sa o murdaresti cum vrei. Apoi o speli, si gata esti iar nou ! Erezia e pacat impotriva Duhului Sfant, de neiertat, de aceea Sf. Atanasie cel Mare are dreptate cand spune ca toti invederatii eretici trebuie exclusi din cler ! Pot fi primiti la pocainta doar ca simpli mireni.
A fi, asadar, in comuniune cu acestia, chiar nu-si are rostul si tradeaza de fapt teama de a nu ramane cumva…cu turma mica de la noi, dezapreciata de mai mari si condamnata pe nedrept.
Doamne mantuieste !
Revin cu un alt aspect important: nu întreruperea pomenirii simplă are iz de schismă, ci modul cum o pun unii în practică, printr-o separare mai mare decât prevede canonul 15. E doar un semnal de alarmă, nu mai mult. O măsură serioasă, când se vede că lucrurile nu mai sunt păstrate nici la nivelul unor discuții, ci este impusă erezia samavolnic. Atunci putem reacționa și noi prin întreruperea pomenirii, dar nu e obligatoriu.
Și trebuie să menționez că nici radicalismul nu rezolvă lucrurile, ci creează doar antagonisme și mai puternice, ba chiar smintește pe mulți prin duhul răzvrătit. Aici este problema, să vedem că și reacțiile pătimașe generează efecte rele, nedorite.
Sunteti adeptul dialogului (ridicat la sinodul cretan la nivel de dogma), dar uitati ca la viclenie orice vorbire despre Dumnezeu este desertaciune si margaritare aruncate porcilor. Tocmai de aceea Sf. Marcu Evghenicul a incetat sa mai discute cu latinii, pentru ca prin viclenie se tot intareau intru desertaciunea lor, etc.
Un sinod poate fi ortodox, sfant; avand unanimitate deplina in Duhul Sfant, dar poate fi si talharesc cand se face in graba, cu pripeala avand la baza interese proprii patimase, mai cu seama eretice. Caracterul unui sinod este de a instiinta public pleroma Bisericii de masurile luate intr-o anumita problema. Asta nu inseamna ca un eretic ce a fost condamnat la un sinod, pana mai ieri a fost drept credincios, chiar daca cugeta eretic si propovaduia erezia in public. Daca nu ar fi fost divulgata o erezie inainte, nici nu ar mai fi fost condamnata la un sinod. Asadar sinodul nu reprezinta divinitatea. Noi credem intr-unul Dumnezeu, nu intr-unul sinod… care poate sa si greseasca in deciziile luate. Sa presupunem ca un sinod initiat in viitorul apropiat ii va absolvi pe ierarhii cretani si va considera ca nu au gresit cu nimic. Ce veti face atunci ? Cum ramane cu comuniunea, daca, desi paradoxal ati oprit pomenirea lor, totusi i-ati considerat inca de-ai Bisericii ? Concluzia: ati fost din slaba intelegere a problemei partasi la erezia si faradelegea lor ! Aspect de care acum profita din plin, pentru ca adevaratii ortodocsi (chiar daca unii poate prea zelosi) sunt marginalizati, prigoniti, caterisiti.
Apropo, sfv ati fost caterisit pentru intreruperea pomenirii iubitorului de jidovi si ereticului mitropolit Teofan? Sau nu a facut-o pentru ca felul de abordare a situatiei asa zis echilibrate ii convine…
Cat despre dreptatea Sf. Ilie stim bine:
„Iar Ilie le-a zis: „Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul din ei!” Şi i-au prins, şi s-a dus Ilie la pârâul Chişonului şi i-a junghiat acolo.” (Regi 18; 40)
Sf. Atanasie cel Mare in can. 2 catre Rufian spune clar ca toti ereticii vor trebui exclusi din cler, asadar suntem indreptatiti sa nu mai fim in comuniune cu ei inca de acum pentru ca in ce ne va gasi moartea in aceea vom fi judecati. La moartea unui eretic asa zis necondamnat, Dumnezeu nu va astepta vreun sinod de pe pamant ca sa stie daca sa-l trimita in iad sau nu.
Nu e vorba de radicalism sau razvratire, ci de hotarare si de a spune lucrurilor pe nume: ceea ce este Da, da si ceea ce este Nu, nu. Pentru ca ambiguitatile si duhul caldicel (ca sa ne fie bine) de la cel rau sunt.
Hai sa vedem din scrierile sfintilor cat de diferita este comuniunea de pomenire:
Sf. Ioan Gura de Aur
„De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească.”
„Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe.”
Sfântul Ipatie de Rufinian
„Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop.”
Sf. Teodor Studitul
„Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie presbiterului tău să nu pomenească numele ereziarhului, iar eu nu găsesc ce să-ţi spun acum despre asta altceva decât că comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel ce pomeneşte ar fi ortodox”.
„Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia.”
Sf. Marcu Evghenicul
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce CUGETĂ DIFERIT şi să oprim comuniunea cu aceştia”.
Sf. Ignatie Briancianinov
”Numeroase soboare de Sfinți au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene și mai îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-și dea acordul la părtășania cu ereticii în învățătura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universala a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufletește, STRĂIN DE HAR și de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul și cu pieirea lui.”
”…Cei ce se despart pe sine de COMUNIUNEA cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare ERES osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.”
(15 I,II Constantinopol -861)
Sa mai zic ceva de la mine, ar fi de prisos…
„Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6; 24)
În primul rând, aceste discuții ar fi fost mai potrivite pe marginea unui articol dedicat pe această temă, cum ar fi Rostul întreruperii pomenirii.
Să mă iertați, dar amestecați lucrurile, după părerea mea. Am să încerc să iau totul pe bucățele ca să spun și eu părerea mea.
– În Creta nu s-a ridicat la nivel de dogmă dialogul, ci unirea inter-creștină, chiar dacă încă nedeplin. Adică s-a recunoscut prin formule mai sofisticate că și ereticii sunt parte din Biserică. Pe de altă parte, dialogul chiar este bun întotdeauna, purtat cum se cuvine. Dintotdeauna Biserica a purtat dialog cu ereticii, dar nu și rugăciuni în comun, unire și sindrofii, ci doar dezbateri. Discuția cu ereticii trebuie oprită în momentul când se constată un dialog surd, păgubos.
– Sf. Marcu Evghenicul a purtat și el dialog cu papistașii la Ferrara-Florența; nu a păcătuit prin nimic cu asta.
– Erezia nu este la bază o învățătură greșită, ci o rupere, cum era eresul saducheilor sau al fariseilor. Însuși termenul denotă separarea, care se face pe baza unor concepții diferite. De aici a fost transferat înțelesul asupra erorilor dogmatice. Dar important este că eretic și erezie este persoana și învățătura de credință desprinsă de Biserică, nu orice învățătură greșită, chiar la nivel de dogmă.
– Un eretic condamnat la un Sinod este scos prin acea decizie în afara Bisericii. Până atunci era mădular al ei, precum Nestorie. Adică abia atunci devine eretic propriu-zis.
– Chiar și Sf. Ioan Gură de Aur face diferența între erezie și proorocii (sau învățătorii) mincinoși. Primii sunt în afara comuniunii, iar cei de-al doilea trebuie să ne ferim de aluatul lor. Cum și Hristos i-a recunoscut pe preoți și cărturari, dar a atenționat să nu fie apostolii amăgiți de învățătura lor.
– Nu înțeleg cum e cu exemplul unui viitor Sinod care i-ar scoate basma curată pe cretani. Nu ar fi unul ortodox, probabil. Dacă i-ar lăsa în scaunele lor pe vreunii, asta s-a întâmplat și la Sinodul VII Ecumenic, spre exemplu, cu iconoclaști învederați. Tocmai acolo s-ar arăta justețea atitudinii mele, că nu mă despart definitiv de ierarhi, ci doar reacționez împotriva greșelilor lor.
– Canonul Sf. Atanasie se completează cu canonul 2 al Sf. Teofil, unde se menționează și situația în care, dacă poporul acceptă pe mai departe în slujire pe vreun episcop care a fost părtaș la erezie, să fie lăsat în scaun.
– Cât despre citatele din Sfinții Părinți, v-aș putea aduce și eu o sumedenie în sprijinul meu. Mă rezum la Sf. Ghenadie Scholarul, care lămurește succint problema astfel: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (din Străjerii Ortodoxiei). Vedeți că spunea că este obligatoriu refuzul pomenirii papei pentru că nu era primit de Biserică, altfel spus, era condamnat. Și oricine intra în comuniune cu acela cât timp rămâne în erezie devine și el eretic. Așadar este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați pentru că sunt excomunicați. Citatele pe care mi le-ați dat nu se referă la eretici necondamnați, în afară de Sf. Teodor Studitul, asupra practicii căruia nu mai revin, ci fac doar o precizare. După cum zice Sf. Grigorie Palama după Fotie cel Mare, noi trebuie să urmăm pe cei mai mulți Părinți, pentru că sunt unii care au avut abateri. Îi cinstim pe cei care au avut mici greșeli urmând linia sobornicească, nu pe a lor personală, eventual respinsă de Biserică. Adică nu-l cinstim pe Sf. Teodor dacă urmăm poziția lui care a fost dezavuată de Biserică.
Este evident că e greșit să avem cugete eretice și au parte de pedeapsă de la Dumnezeu unii ca aceștia. Totuși comuniunea cu ecumeniștii deocamdată nu ne osândește, fiind doar lăudabilă oprirea comuniunii cu ei. Să fugim de ecumenism și să luptăm cu el, dar cu armele luminii, nu ale înfocării, părerii de sine și încălcării (prin răstălmăcire) a rânduielilor patristice!
Eu am încercat să fac o triere și prezentare cât mai închegată a învățăturii patristice despre nepomenire, dar e nevoie ca și alții să contribuie sincer și corect la acest demers, fie prin rugăciune, fie prin studiu patristic. Dacă aveți mărturii de la Sfinți că este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii necondamnați, sunt bucuros să le ascult.
P.S. 1. Nu sunt eu singurul preot nepomenitor necaterisit. Caterisirea nu este un titlu de glorie, ca să o caut, ci mărturisirea corectă.
2. Subiectul este mai degrabă pentru alt articol, după cum am mai menționat.
Am sa inchei subiectul cu aceste afirmatii:
Nu exista nicaieri in textele patristice termenii: eretic condamnat sau necondamnat. Astea sunt inventii actuale.
Faptul ca nu ati fost „caterisit” inseamna ca nu ati adus nicidecum prejudiciu prin nepomenire reeducarii ecumeniste care a luat amploare pe fata odata cu sinodul cretan. Nu am zis ca asta v-ar incununa cu oarece glorie sau ca ati fi deja mantuit. Dar marturisirea de credinta ar avea intr’adevar efect.
Trist este faptul ca desconsiderati zelotismul ortodox al Sf. Teodor Studitul si va bazati pe afirmatiile celor cu adevarat schismatici care vorbeau in numele Bisericii la acea vreme.
Canonul Sf. Atanasie se completeaza de la sine (chiar nu era nevoie de o alta persoana) si lamureste clar ca acei fricosi care nu au oprit comuniunea cu ereticii sa fie iertati cu marturie scrisa, daca nu au fost uniti cu erezia propovaduind-o si nu au prigonit pe drept slavitorii crestini. Mai mult discernamant decat acesta in chestiunea de fata chiar nu exista.
Sf. Marcu, precum am zis, a discutat cu latinii la inceput, apoi nu a mai voit sa participe in adunarea desertaciunii lor.
Cat despre Nestorie, ca nu ar fi fost eretic pe deplin si celelalte, vedeti in articolul postat la final. Se stie clar ca toate hirotoniile acestuia facute pana la condamnarea sinodala au fost anulate.
http://cristortodox.blogspot.com/2018/04/o-sinteza-extremismului-stilist-si.html?m=1
Sa nu fim nici ecumenisti, nici stilisti, nici sinodisti ! Sa fim doar ortodocsi !
Pavel, Sfânta Tradiție se referă nu doar la ceea ce au spus un anume Sfânt sau câțiva ci la ceea ce este comun învățăturii tuturor acestora. Știm că și Sfinții Părinți faceau unele greșeli (învățând împotriva Sfintei Tradiții), știm că unii Sfinți au avut opinii diferite pe anumite subiecte sau chiar dispute… de aceea este foarte periculos (într-o discuție despre delimitarea canonică față de erezie) să nu luăm în considerare ceea ce au învățat cu toții ÎMPREUNĂ, dintotdeauna.
Rezultă din logica modului în care scrieți că faceți mai multe confuzii și pe baza acestora ați adus mai multe acuze.
Ar fi fost onest să indicați pasajul sau pasajele scrise de unde v-a reieșit că părintele desconsideră practica Sf. Teodor Studitul. Din contră, am apreciat că părintele încurajează către discernământ în această privință pentru ca astfel de practici să fie puse în contextul relevant subiectului și raportate și la alte practici utile, ale altor Sfinți Părinți. Deci la Sfânta Tradiție.
Spuneți: „aici se vorbeste si se merge pe ideea ca oprirea pomenirii ierarhilor eretici necondamnati de un marit Sinod ar avea iz de schisma si chiar caracter sectar.” Unde ați citit așa ceva, oare nu citim același text, aceleași comentarii cu toții? Despre „caracter sectar” și „iz de schismă” am discutat eu, într-un comentariu de mai sus… în relație cu propria mea experiență în rândul unor grupuri de nepomenitori. Experiență (limitată) prin care, am ținut să precizez, nu extind propriile-mi concluzii la TOȚI cei care s-au delimitat de erezie prin întreruperea pomenirii. Citiți și vedeți că nu s-au pus defel, în niciun loc, în aceeași relație oprirea pomenirii și o atare atitudine schismatică sau sectară cum ați acuzat.
În comentariul meu acuzam o atare întrerupere a pomenirii din motive greșite sau pe fondul unor deraieri de la dreapta credință. Eshatologia Bisericii este una luminoasă, este preocupată de Hristos nu de antihrist, satana. Drumul acesta, pe care l-am cunoscut printre respectivii nepomenitori, este unul dominat de frica de satan, de sisteme de monitorizare, de invenții tehnologice, de sistem etc, de frică și de groază, pe scurt și NU îl recunosc ca pe un drum ce trebuie parcurs de către un creștin. De ce am folosit aceste cuvinte (schismă și sectarism în diverse grade sau nuanțe) pot explica mai detaliat dacă doriți dar este un alt subiect și poate ar fi bine să fie detaliat acolo unde se dezbate tema biometriei și a interpretărilor legate de apocalipsă.
Deci nu am acuzat nepomenirea, din contră. Am discutat despre duhul în care se face aceasta.
Ați scos mai multe afirmații, din mai multe comentarii, din context ca să acuzați ceea ce am pus mai sus între ghilimele și nu consider că acesta este un mod onest de a dialoga.
La fel, ați oferit spre lectură mai multe citate din unii Sfinți Părinți pentru a justifica o atitudine tăioasă în privința nepomenirii și recunosc în asta un loc comun în dezbaterile pe tema asta. Nu se poate ajunge la dialog constructiv listând citate scoase din context (al vremii, al problemei și al altor practici pastorale relevante)… poate de aceea și unele grupări de nepomenitori se izolează tot mai mult. Cunosc prea puține, dar totuși nu văd cum se poate construi o practică pastorală după cum dictează orgoliul sau comoditatea, adică numai după citate din Sfinți Părinți care ne convin nouă. Să nu interpretăm Tradiția după cum interpretează (neo)protestanții Biblia. Scopul nostru comun ar trebui să fie înțelegerea Sfintei Tradiții și dobândirea discernământului în problemele grave cu care se confruntă Biserica.
Îmi pare rău, dar nu merge așa. Când greșește cineva, trebuie să i se facă un proces, să i se arate greșeala și să fie sancționat pe măsură; nu merge să instaurăm un haos în care să decretăm de capul nostru cine e eretic și cine mai este episcop. Mai ales că tocmai la lumină lucrează Dumnezeu, nu în orb. Adică nu e normal să fie condamnat cineva fără un proces deplin și chiar fără să fie ascultat.
Am citit puțin trimiterea indicată despre hirotoniile lui Nestorie, dar nu am putut trece mai departe pt că e total forțată interpretarea. Canonul 5 al Sinodului III se referă la repunerea în treaptă a celor vinovați de „fapte necuviincioase”. Deci nu este vorba de erezie, ci de abateri morale. Pe lângă faptul că e vorba de repunere în treaptă, nu de hirotonii. Cele scrise acolo sunt interpretări sărăcuțe.
Nu mai scriu despre celelalte lucruri pt că… nu e cazul, e prea multă închidere.
CANONUL 5 Sin. III ec. (CLERICII REABILITAŢI DE NESTORIENI RĂMÂN OSÂNDIŢI)
„Iar câţi au fost osândiţi de către sfântul sinod sau de către episcopii lor, pentru fapte necuviincioase, şi acestora în mod necanonic a încercat sau ar încerca Nestorie, după nesocotinţa lui în toate, ori cei care cugetă (învaţă) cele ale lui să le dea înapoi comuniunea sau treapta, am găsit cu dreptate ca ei să fie fără folos (din acestea) şi să rămână nimic mai mult decât caterisiţi.”
Chiar pe acest site pe care tu l-ai indicat, scrie negru pe alb. Cei care au fost osanditi (caterisiti) de catre sfantul sinod sau de catre episcopii lor, si au fost repusi in treapta de Nestorie, sa ramana caterisiti. Deci fusesera caterisiti.
Nu stiam ca exista preoti care nu pomenesc episcpul semnatar la Creta care sa nu fie caterisiti. Nu inteleg de ce majoritatea care au inrerupt pomenirea au fost si putini dintre ei nu . Normal ar fi fost sa nu fie cateristi nici unul si sa fie lasati sa marturiseasca .Motivele se stiu. Doamne ajuta!
Ierarhii știu de ce și cum. Pe unii s-au mulțumit doar să-i alunge din mănăstiri sau parohii. Există și unii care nu au pățit chiar nimic. Depinde și de episcop…
Episcopii au dialog cu celelate confesiuni eretice dar pe preotii care au luat atitudine dorind sa pastreze ortodoxia neintinata , i-a caterisit . Au aplicat art. 22 din hotararile sinodului. Dumnezeu sa le lumineze mintea sa vada adevarul! Desi eu cred ca stiu ei adevarul dar din motive de frica sau lasitate fac ce fac.
Nici părintele Antim nu e caterisit, nici preotul Tudor. Dacă primul i-a înfruntat direct pe ierarhi, celălalt se ascunde ca nu cumva să primească vreo înștiințare scrisă care să-i anunțe caterisirea. Concluzia este că nepomenirea e un pas bun, înainte, dar puțin ajută spre deloc dacă cel care a oprit pomenirea ereticilor încă le acordă cinstea și le recunoaște autoritatea. Unii au fost vehement de vocali sau periculoși în sensul că influența lor putea să contribuie la scăderea enoriașilor contribuabili (sic) și asta le-a atras caterisirea, dar a fi mărturisitor nu înseamnă să umbli cu mănușele și “domnia voastră” tot timpul în gură, că așa e corect acum. Marii sfinți, datorită cărora mai avem dreapta credință, au fost zeloși, antisistem – chiar antisemiți. Unii mucenici în “fanatismul” lor dărâmau idolii și certau dur pe ighemoni. Așadar nu toți care au oprit pomenirea deranjează. Ori au relații, ori sunt încă simpatizați și nu se dorește “pierderea lor” ori sunt prea bătrâni, necunoscuți și inofensivi. Nu fiți puerili, nu fiți ca o roată care se învârte în gol. Don’t rest the heresy.
Noi nu promovăm deranjarea episcopilor, ci mărturisirea credinței. Scopul nepomenirii nu este unul revoluționar, ci ca dreapta credință să fie restabilită. Nici cei caterisiți nu au reușit asta, ci au devenit „nefrecventabili” și discreditați, atât. Ceea ce lipsește este unitatea dintre noi (nepomenitori) și, bineînțeles și ceilalți drept slăvitoti care or mai fi pentru a fi promova un demers folositor.
Dar, pentru că tot au fost aici discuții, vreau să punctez un aspect f important, anume dialogul surd, când nu este ascultat celălalt ce are de spus. Acest simptom ține de erezie și schismă, de fanatism religios. Mă refer și la exemplul acesta concret: am scris lui Pavel mai sus că erezia este acea separare de Biserică pe baza unei dogme greșite, iar el a spus că nu există la Sfinții Părinți diferență intre eretic necondamnat și condamnat, toți sunt la fel. Deci nici măcar nu a citit ce am scris, ca să vadă că în canoane eretic este cel despărțit, excomunicat, care trebuie primit prin botez în caz că se întoarce. Există doar eretici, ecumeniștii fiind numiți impropriu eretici, doar convențional. Dar durerea este, cum am spus, această surzenie duhovnicească a închiderii în propria părere. În primul rând ierarhii fac asta, dar și foarte mulți nepomenitori.
Deci să nu urmăm piste false, cum ar fi deranjarea ierarhilor, și nici orbirea duhovnicească. Cu iertare!
https://orthochristian.com/125064.html
A deranja un ierarh atunci când este primejduită mântuirea din cauză că a luat-o prin bălării cu turma sa din punct de vedere al dreptei credințe nu este o atitudine greșită, ci tocmai o grijă iubitoare față de individul în cauză. O fi lipsă de respect, dacă e să fim adepții corectitudinii politice, dar știm din Sfânta Scriptură și din Viețile Sfinților că nu întotdeauna doar chipul blândeții a întors pe oameni la credință. Scrieți că doar ce este condamnat la un Sinod poate fi numit eretic, dar eu vă întreb un lucru: Sunt ortodocșii condamnați la Creta eretici ? Pentru că și dumneavoastră faceți parte dintre nepomenitori, deci cei care s-au opus deciziilor din 2016. Ce sunt confesiunile protestante care nici până astăzi nu au fost condamnate ? O fi creștine ? Papa nu a fost anatematizat și condamnat, dimpotrivă este considerat frate și primit de iudele cu mitră – încă ziși ortodocși -drept cel dintâi între apostoli și recunoscut cap al creștinismului. Nu combați impresia asta generală ești părtaș direct. Deci o fi el creștin ? Poate din ăla fals care se închină la un hristos mincinos. Dar nimeni dintre șefii BOR nu spune asta. Pentru că în crezul lor sunt ecumeniști până în sânge. Ecumenismul este suma ereziilor condamnate și necondamnate ! Deci oricum am întoarce-o, și una singură de ar fi, tot erezie trebuie numită ! Există și o condamnare sinodală, dar nu a fost recunoscută, precum nu a fost recunoscut nici sinodul din vremea Sf. Grigorie Palama. Ideile de bază ale noilor confesiuni seamănă mult sau sunt la fel cu doctrinele ereziilor vechi. Poate veți zice că tocmai de asta nu au fost condamnate. În vremuri demult apuse oricând apărea o deviațiune, cât de mică, avea cine să o ia în primire și să o condamne. Erau oameni aleși care puneau în gardă norodul, chiar înainte ca un sinod să se ocupe de caz, oficial. Acum sunt numai lași, intruși, indiferenți, adaptabili, iubiriști, tâmpiți. Asta e religia ecumenistă. Un amalgam de non-valori, pe românește toată învățătura și filozofia lor reprezentând lături pentru porci. Deci nu deranjați boierii, ziși ierarhi. Lăsați-i să-și facă meandrele în continuare și sărutați-le mâna care a semnat erezii. Sigur n-o să fiți caterisit. Și, atenție, dacă o vor face până la urmă pentru nepomenire, caterisirea va fi validă, tocmai pentru că sunteți de-al lor prin recunoașterea autorității. În degringolada și nepriceperea asta au căzut și Ciprian Staicu, Claudiu Buză, Ioan Ungureanu, etc. Dumnezeu să ne ierte și să ne lumineze!
Punctual, răspund la câteva aspecte pentru că sunt de interes general, nu că ați merita.
1. Ierarhii nu au adoptat erezii împreună cu turma, ci de capul lor.
2. Extremele sunt mereu rele. Nici corectitudinea politică (concesiile) nu e bună, dar nici bădărănia care vine din propria dreptate.
3. Catolicii au fost condamnați chiar la 1054. Ca mărturie, în preajma Sinodului de la Lyon (1273) erau considerați condamnați. La fel, Ferrara-Florența s-a ținut pt restabilirea comuniunii. Sunt clare aceste lucruri pe care le ignorați doar pentru a vă ieși pasența. Prin urmare, protestanții, desprinși din papistași, sunt evident în afara Bisericii și singuri rămân astfel; nu mai e nevoie de o condamnare explicită, ca să nu mai vorbesc că există destule și asupra lor de pe vrema Patriarhului Chiril Lucaris…
4. Ecumeniștii nu sunt încă eretici în deplinul înțeles al cuvântului. Grecii au diferența între αιρετικός și αιρετίζων. Ultimul este eretic în lucrare, care săvârșește o erezie. Este un participiu de la verbul αιρέω și s-ar traduce ca cel care săvârșește această acțiune în prezent, e în lucru. Eretic este cel deja pecetluit, confirmat de o decizie bisericească. Asta pe scurt.
În rest, cu iertare, mai bine vă puneți ordine în gânduri și idei sau primiți ajutor de la cei în măsură și ar ieși toți mult mai câștigați. Din păcate, opiniile greșite vin cam mereu pe fondul evident al tulburării și amăgirii duhovnicești.
„Totuși comuniunea cu ecumeniștii deocamdată nu ne osândește, fiind doar lăudabilă.”
Chiar ați scris așa ceva ? Așa se întâmplă când nu ne decidem și nu ne putem da seama unde e Adevărul. Trist.
Da, am scris greșit. E lăudabilă întreruperea comuniunii cu ei. Am corectat.
Sa inteleg ca in opinia dvs. , parinte ieromonah Lavrentie, intreruperea pomenirii este laudabila dar nu obligatorie? Ca noi, mirenii, chiar daca intelegem ce s-a intamplat la Sinodul din Creta si ce se intampla in continuare in Biserica (vezi vizita papei, vezi chestiunea autocefaliei bisericii ucrainene, etc.)nu e nici un pericol pentru mantuire daca mergem la slujba in bisericile unde se pomenesc ierarhii , acolo unde preotii , din nestiinta , din frica ,din dezinteres nu vorbesc nimic despre acest aspect important? Daca e atat de simplu , de ce sa ne mai chinuim sa mergem la slujbe la sute de km la preot nepomenitor? Eu cred ca Hristos cere marturisirea noastra si jertfa noastra . Daca nu luam nici o atitudine ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic, mai putem spune ca urmam lui Hristos?
Orice gest de genul menționate este lăudabil și de bun augur, asta se înțelege. Dar, deocamdată, nu este obligatorie întreruperea pomenirii. Nu trebuie să aveți plată numai pentru ce este obligatoriu, ci și pentru orice lucru folositor.
Multumesc pentru raspuns dar mai concret, va rog, nu e nici un pericol pentru mantuire daca mergem la slujba unde se pomeneste ierarhul semnatar la Creta?
Sunt semnături și lucruri mai grave decât cele semnate în Creta, ca Balamad, Chambesy… Dacă nu au fost asa mediatizate oare nu va afectează în aceeași măsură?
Dănuț, la Balamand 1993, Chambesy 1991, Ierusalim 1965, etc s-au făcut înțelegeri scrise cu caracter eretic în nume personal a unor ierarhi, nu în numele Bisericii așa cum s-a hotărât la Creta la un sinod oficial considerat mare și sfânt. Aici e marea diferență. Una e să păcătuiești singur și altceva este să obligi prin lege și pe alții să creadă că este bine ce ai făcut tu și să urmeze întocmai.
Vasile,
Eu i am răspuns retoric d-nei Elena. Dar sinoade au mai fost ca cel de acum, iar biserica le va denunță ulterior când vor veni alți ierarhi luminați de Duhul lui Dumnezeu. Știu mulți preoți care deși vorbesc și mustra pe fata greșelile Cretanilot, totuși sunt pomenitori. Trebuie mult discernământ și nu orice preot poate întrerupe pomenirea, căci nu știe ce sa facă cu ea după.
De dragul rigorii, îndrăznesc să spun că înțelegerile acelea au fost ratificate în Sinodul local, deci nu în nume propriu, ci cel mult fără știrea/acceptul poporului credincios. Iar acordul de la Chambesy cu orientalii este mult mai rău decât Creta pt că prevedea restabilirea comuniunii liturgice printre alte grozăvii. Doar că a căzut înțelegerea din partea cealaltă și a rămas doar ca proiect, nu mai e valabil azi.
După câte știu eu, nu e un pericol pt mântuire pomenirea simplă. Problema apare când preotul învață în predică, la spovedanie sau în particular lucruri neortodoxe. Deci mântuirea e periclitată de gândurile noastre, influențate sau primite de la alții.
De principiu, e bine să fie evitate răspunsurile prea tăioase, chiar și atunci când par/sunt îndreptățite, când discuția este una purtată în paralel, când interlocutorul nu răspunde argumentelor invocate ș.a.m.d. Principiul acesta merge mai adânc decât experiența polemică sau manierismele discursive. Sunt rare situațiile în mediul online unde o conversație să fie cât de cât așezată prin grija și participarea mai multor interlocutori, cum se întâmplă în cazul de față, şi există mereu riscul ca un singur răspuns precipitat să genereze o cavalcadă de alte replici care să compromită total discuţia. Mulţumesc aşadar anticipat pentru răbdare 🙂
Mai e o chestiune pentru care dau mărturie din experienţa personală. În lipsa cunoştinţelor (teologice) specializate multă vreme m-am orientat (şi încă o mai fac într-o oarecare măsură) după duhul în care sunt date anumite răspunsuri. Nu doar vocabularul ales sau tonul plin de civilitate, cât mai ales concesiile făcute pe fondul discuţiei, grija de a ne feri de concluzii mult prea categorice sau prea înverşunate, grija de a nu zdrobi poziţia interlocutorului înainte ca acesta să fie oarecum dispus să o primească benevol. Replicile care mi-au fost adresate de pe poziţii de forţă, cu nerăbdare, le-am trecut uneori în categoria celor provenind de la persoane nesigure de adevărul pe care îl susţin, persoane care devin nervoase când simt că intră pe un teren nesigur etc. Este o impresie care se naşte de multe ori în mod reflex şi nu mai ţine cont de circumstanţele personale ale autorului, contextul mai larg, dacă discuţia a mai fost purtată în altă parte, în alt timp, dacă sunt reluate chestiuni comune etc. Riscul este mare pentru cei care ajung pentru prima oară direct într-o astfel de polemică fierbinte pe care nu ştiu de unde să o apuce şi care nu cunosc gradul de oboseală a celui ce ridică tonul.
Personal sunt destul de liniştit atunci când ştiu că mă aflu în adevăr, simt că acesta poate la fel de bine intuit şi apărat şi de alţi participanţi la discuţie, nu mă simt neapărat dator să răspund fiecărui comentariu şi, în orice caz, cu siguranţă răspunsul poate aştepta vremuri ceva mai tihnite. De principiu am păstrat această opţiune a comentariilor ulterioare nemoderate tocmai pentru că pot răspunde mai multor comentarii odată, încercând să fac o sinteză a opiniilor exprimate, din care interlocutorul să înţeleagă dacă eu am priceput sau nu cu limpezime ceea ce vrea să transmită. O sinteză a comentariilor mă ajută şi pe mine să înţeleg atât opinia celuilalt cât şi ceea ce nu a înţeles şi să argumentez cumva pe poziţii viitoare ca să nu blocăm discuţia în tot felul de chestiuni fără miză.
Am făcut introducerea aceasta pentru că în seara asta am fost la conferinţa organizată de monahul Sava, părintele Ciprian Staicu, părintele Elefterie Tărcuţă, părintele Vasile Savin şi încă doi părinţi pe care nu îi cunosc din vedere, conferinţă organizată la Târgu Frumos. Este prima lor conferinţă la care particip, recunosc că nu prea am mai urmărit polemica aceasta în ultimul an şi ceva. În orice caz, eram sufleteşte pregătit de ce e mai rău: să primesc mesajul episcopului nostru Artemie, să mi se spună că-s nebotezat, că nu mai există har, că trebuie să fiu neostilist şi alte grozăvii. Lucru care nu s-a întâmplat, totuşi.
Din câte am putut eu înţelege, poziţia monahului Sava este neschimbată faţă de cea pe care o cunoşteam eu de pe la începuturi, deşi pe drumul de întoarcere mi s-au născut unele nelămuriri. Dar important este că nimeni de acolo nu a susţinut că nu mai este har în Biserică ori că tainele nu mai sunt valide! Ceea ce la început era descris de părintele Sava ca fiind „împărtăşire spre osândă”, concept pe care eu l-am primit fără rezerve vreun an şi ceva, astăzi l-am găsit exprimat ca fiind „întinare spre osândă”, constând în aceea că dacă ne împărtăşim la pomenitori o facem fără să mărturisim împotrivirea noastră faţă de ecumenism, deci ne împărtăşim cu nevrednicie, lucru care ne este spre osândă. Mai departe, am înţeles că părintele Sava spune că singurul mod de mărturisire este întreruperea comuniunii cu cei care nu mărturisesc ortodox, prin aceasta înţelegându-se toţi cei care au acceptat sinodul din Creta. Cei prezenţi acolo prezumă că toţi cei care nu se împotrivesc prin întreruperea comuniunii cu ereticii au acceptat de fapt sinodul tâlhăresc din Creta. Pe de altă parte, mai spune că întreruperea comuniunii este necesară şi pentru că cei care au făcut acest lucru deja nu trebuie să ducă lupta de unii singuri, ci trebuie sprijiniţi, întreruperea comuniunii fiind singura cale de luptă împotriva ereziei.
Nu face părintele Sava deci distincţia aceasta între etericii necondamnaţi şi cei condamnaţi pe care o facem noi, nu am înţeles nici care sunt criteriile după care judecă, pentru că nu am simţit totuşi că ar avea în vedere că toţi cei care nu mărturisesc/întrerup pomenirea sunt automat eretici. Ceea ce a spus este că aşteaptă mai întâi o mărturisire ortodoxă de la cel cu care va intra în comuniune, deci bănuiesc că se referă la întreruperea pomenirii, nu doar la o mărturisire a credinţei în altă modalitate. Asta dacă mintea mea obosită a priceput bine ce s-a discutat acolo, lucru pe care, din păcate, nu îl pot garanta. Sunt binevenite observaţii sau completări oricând.
În orice caz, important este că nu s-a pus problema că nu ar mai exista har în Biserică, că s-a pierdut preoţia de cei pomenitori, că nu mai suntem în Biserică ori că ne trebuie alt episcop ş.a.m.d. Dimpotrivă, am aşteptat să vorbesc la sfârşit cu părintele Staicu şi exact în faţa mea a răspuns unei doamne în vârstă (care a întrebat destul de temătoare) că poate intra fără grijă în biserică când e slujbă şi să se închine la Sfintele Moaşte, la icoane, dar că nu trebuie să stea la slujbă, mai ales nu la slujba episcopului. Aşadar, lucruri cam foarte departe de cele pe care le aşteptam eu, de unde rezultă că a existat o mare neînţelegere din partea mea şi că am greşit ascultând o singură voce.
Mai departe, şi aceşti părinţi se poziţionează tot între două extreme pe care le-au indicat punctual ca fiind cazul părintelui Ioan Miron, pe de o parte, şi cel al lui Mihai-Silviu Chirilă cealaltă extremă. Pe părintele Ioan Miron îl acuză de schismă şi de faptul că nu mai recunoaşte existenţa harului în Biserică, iar pe Mihai-Silviu Chirilă prin aceea că are comuniune cu preoţi care sunt pomenitori. Dar din câte ştiam, pe Mihai-Silviu, pe părintele Ioan Ungureanu, părintele Claudiu Buză şi ceilalţi părinţi îi acuza că de fapt comunică (au părtăşie) cu pomenitorii, nu că au comuniune. Zic asta pentru că noi (mă rog, pe părintele Lavrentie Carp 🙂 ) susţinem că trebuie să avem comuniune cu toţi preoţii care nu propovăduiesc erezia, lucru pe care nu ştiu să îl facă Mihai-Silviu Chirilă (poate doar punctual).
O chestie de interes pentru mine a fost opinia părintelui Sava că se străduie să obţină ruperea comuniunii de eretici din partea ortodocşilor şi că văzând cât de greu ne este acest lucru nu ştie cum vom putea să lăsăm totul, casă, familie, servicii, etc. când ni se vor cere lucruri mai grele. Cu alte cuvinte, părintele Sava crede că, prin aceea că noi căutăm în continuare comuniunea cu cei care nu întrerup pomenirea, de fapt, noi nu am căuta să izbăvim Biserica de erezie, prin eliminarea doar a celor care propovăduiesc deschis erezia, ci că pur şi simplu suntem slabi şi că ne păcălim singuri că ceea ce facem este de folos. Deducţia îmi aparţine.
În acest sens, la începutul conferinţei părintele Staicu a dat citire unei omilii a părintelui Sava în care în prima parte au fost date vreo 8-9 exemple de sfinţi care au întrerupt comuniunea cu ereticii (nu e clar dacă erau sau nu condamnaţi) or dacă se referă la eretici pe care acei sfinţi părinţi i-au considerat ca atare în funcţie de împrejurările de atunci. Dacă va apărea omilia scrisă, cu note de subsol, probabil că vor putea fi verificate argumentele sale. Oricum nu am înţeles clar dacă susţine că toţi sfinţii au întrerupt comuniunea cu ereticii înainte de condamnare sinodală ori că întreruperea comuniunii este obligatorie. Din context a lăsat să se înţeleagă că e obligatorie, singura opţiune, singura cale, „cea sfântă”. Dar asta nu înseamnă că e cineva decăzut din har, lepădat, ci e aşteptat să mărturisească.
A fost o întrebare adresată de Mihai din Iaşi, la care părintele Staicu a răspuns că ştie că Părintele Lavrentie Carp din Iaşi, care este „bine pregătit” susţine că trebuie să pomenim pe episcop pentru că a fost botezat ortodox (sic!) şi că prin aceasta părintele Carp mută discuţia de pe o chestiune din prezent pe ceva ce ţine de trecut şi astfel „ne ascundem după deget”. Dar nu am reţinut nici întrebarea iniţială, nici explicaţiile sau discuţia purtată până la momentul când s-a rostit numele Lavrentie Carp, când am ciulit urechile, pentru că eram prins într-un schimb personal de mesaje text. Din acest motiv am aşteptat până la final să îl întreb pe părintele Staicu ce anume a vrut să spună, dar mi-a răspuns că este probabil ca fie Mihai din Iaşi să nu fi înţeles pe părintele Carp, fie că sfinţia sa nu l-a înţeles pe Mihai despre ce a discutat cu părintele Lavrentie Carp şi că e dispus să discute cu părintele Lavrentie la telefon sau pe email, să nu greşească. A rămas că îi voi trimite un email cu două, trei chestiuni despre care să îl întrebe pe părintele Sava pentru următoarele conferinţe sau pe care să le aibă în vedere când îşi scrie omiliile.
În timpul conferinţei s-a spus în mai multe rânduri că sunt deschişi spre dialog, în mod public, cu oricine dintre pomenitori sau nepomenitori, inclusiv cu Mihai-Silviu Chirilă, despre care a fost întrebat dacă îl iubeşte (sic!). A răspuns afirmativ şi că va încerca să reia legătura cu acesta, chiar personal, la o altă vizită. Fiecare este liber să înţeleagă ce vrea.
Cam aceasta este poziţia nepomenitorilor acrivişti astfel cum am priceput-o eu cu minte mea cea simplă în urma acestei conferinţe, de la care, repet, mă aşteptam la absolut ceea ce este mai rău. Cred că ne despart două chestiuni mari pe care sfinţiile lor le susţin: aceea că întreruperea comuniunii este obligatorie (pe care nu am auzit-o spusă explicit, dar nici din cale-afară de atent n-am fost) şi că nu există cazuri în care Sfinţi Părinţi să fi rămas în comuniune cu eretici necondamnaţi. Pe drumul de întoarcere am încercat să înţeleg motivul pentru care nu au comuniune cu Vlădica Longhin: pentru că nu a mărturisit ortodox (?), pentru că nu a întrerupt pomenirea ÎPS Onufrie, pentru că nu a întrerupt comuniunea ori pentru că e vorba de orgolii omeneşti, au comuniune, dar pur şi simplu nu se mai înţeleg.
Cred că pentru cei mai în temă cu motivele disensiunilor dintre pomenitori această relatare simplistă este supărătoare tare, dar am vrut să subliniez faptul că multe dintre acuzele de factură teologică ce sunt aruncate de o parte şi alta totuşi nu se susţin. S-a infirmat şi stilismul, nu s-a vorbit despre alt episcop, de episcopul Artemie, de altă Biserică, lipsă de har, de har nelucrător, cădere din preoţie, rebotezare ş.a. Are părintele Sava chestiunea asta cu împărtăşirea/comuniunea „spre osândă” care va trebui să fie contrazisă punctual, dar în rest cred că e doar multă, multă, MULTĂ tulburare şi înfierbântare. Iertaţi şi îngăduiţi, vă rog! Doamne, ajută! 🙂
Foarte binevenit comentariul dvs., domnule Vlad Mihai Agache. Nu am cunostinte teologice, am citit singura cat am putut de un an si jumatate incoace despre sinod, erezii, schisme, s.a.m.d. Am inteles cat de cat ce se intampla in biserica , am inteles ca unii preoti au intrerupt pomenirea episcopului semnatar la Creta , ca unii au mai multa acrivie decat alti nepomenitori, ca sunt unii preoti care nu au intrerupt pomenirea dar marturisesc ortodox (marturisesc ca eu personal nu cunosc decat unul intr-un oras destul de mare), ca sunt alti preoti care nu pomesc ierarhul dar nu sunt caterisiti si cred ca mai sunt niste categorii . ..Ideea este , ca pentru un mirean care nu are pretentia de a sti teologie dar care este interesat de mantuirea lui si caruia ii este teama sa nu greseasca fie ca merge la preot nepomenitor , fie ca merge la preot pomenitor ( care clar nu e ecumenist), devine de-a dreptul o sminteala daca vrei sa intelegi ce spun e fiecare dintre ei. Toti, absolut toti vin cu citate din Sfintii Parinti dar care sunt interpretate diferit. Noi, mirenii, ce sa mai credem? Sigur ca ne rugam sa ne descopere Dumnezeu calea cea buna dar noi nu avem discernamantul necesar , neavand nici luminare dumnezeiasca precum sfintii si neavand nici cunostinte teologice serioase. Pana acum era simplu. Stiam ca trebuie sa facem ascultare de duhovnic. Acum , cum sa mai ascult de duhovnic, cand dansul ii ureaza bun venit papei? Cand deja te-ai documentat de situatia grava a ecumenismului, nu mai poti sta nepasator …Din ce inteleg eu cu mintea mea slaba, din comentariul de mai sus, nici gruparea pr. Staicu nu a luat-o asa rau pe aratura. Nu intele atunci, repet cu mintea mea slaba, dar dornica de adevar, dornica de mantuire de ce toti acesti parinti nepomenitori impreuna cu cei cu cuget ortodox (dar si curajosi in acelasi timp), nu se pun impreuna , lasand la o parte orgolii , care nu au ce cauta aicis si sa formeze toti laolalta un front comun solid pentru lupta impotriva ereziei.Sunt sigura ca mult mai multi mireni s-ar alatura acestei lupte. Dar asa, pentru cei sovaielnici in credinta dar care sunt preocupati in mod sincer de mantuire si pentru pastrarea scumpei noastre Ortodoxii asa cum ne-au lasat-o Sfintii Parinti, este foarte greu de luat o hotaqrare. Nu pentru ca pleci la 3 noaptea de acasa sa te duci la Sf. Liturghie a unui preot nepomenitor si ajungi acsa la ora 4p.m., ci pentru ca chiar daca o faci, ti-e frica sa nu gresesti. Ceea ce va scriu eu aici in neverednicia mea (aici iar e o problema , pentru ca sunt mari preoti care spun sa ne vedem de pacatele noastre si apoi sa discutam despre Creta) este nu numai problema mea. Sunt probleme cu care se confrunta mirenii care, neavand o pregatire teologica daqr care citesc cat pot despre toate aceste probleme, vor sa fie siguri ca hotararea pe care au luat-o, indiferent ca merg la pomenitori sau nepomenitori , este cea corecta , cea mantuitoare. Sigur ca facem rugaciune, atat cat putrem, suntem fiecare la masura lui dar avem nevoie sa vedem ca pentru aceeasi cauza nu sunt mai multe grupuri paralele care se balacaresc unele pe altele si care produc mai multa sminteala. Sau poate asta e si ideea. Doamne ajuta!
Doamne ajuta Elena! Iti inteleg nelinistea, pentru ca si eu am trecut prin asa ceva, si inca ma mai incearca starea asta. Iti recomand cu caldura, asa cum am facut-o si altora, sa citesti cartea „Cele doua extreme, ecumenismul si stilismul”, scrisa de parintele grec Epifanie Teodoropulos, care a fost un parinte cu harisma discernamantului duhovnicesc, virtute foarte, foarte rara in zilele noastre.
Andrei, multumesc.O sa caut cartea.
Mai bine citeste „Biserica Ortodoxa si ecumenismul” de Sf. Iustin Popovici.
https://www.academia.edu/35286578/Sfântul_Iustin_Popovici_Biserica_Ortodoxa_si_ecumenismul
Cartea aceasta are cateva erori grave. Si nu o zic doar eu. Practic condamna stilismul, dar nu incurajeaza la masuri concrete si benefice impotriva ecumenismului. De exemplu: nu este de acord cu oprirea pomenirii in niciun fel ! Un fel de: da, sunt extreme; dar poti dormi in continuare ca tu esti bine.
Comentariul dvs. mi-a mers direct la inimă, împărtășesc și eu aceleași idei și temeri. Şi față de mine însumi dar și față de direcția unor grupări de nepomenitori și a propriilor experiențe avute în rândul acestora. Dar discuții precum cea de față, duse cu onestitate și cu dorința de a scoate la lumină Adevărul, dau încredere. Sincer mărturisesc că nu am întâlnit printre nepomenitorii pe care i-am cunoscut așa ceva. Mai mult extremisme (cu unele excepții), încrâncenare, multă angoasă și obsesii care tot revin și care nu lasă mai nimic să rodească… atât de mult încât m-am întrebat de multe ori dacă nu este ceva în neregulă cu mine. Așa încât chiar și numai ideile și modul de discuție prezente pe acest site îmi aduc o bucurie. Sunt totuși și aceste vremuri pe care le trăim un imbold să ne cunoaștem mai bine credința, învățăturile Sfinților și a Tradiției și să ne întărim în acestea… cu mila Domnului!
pintan
Da, printre nepomenitori, uneori, o frica terifianta de antihrist , de sistemul antihristic , de cipuri , de pecetluire ,de plecare in munti, s.a.m.d. incat ai impresia ca ai intrat intr-un alt univers, ai o framantare care iti paralizeaza gandirea, care deviaza de la cautarea lui Hristos de la pacea care trebuie sa vina atunci cand vrei sa te apropii de Hristos. Acest lucru, poate si din cauza lumescului din noi ( din mine) dar si pentru faptul ca informatiile se contrazic in randul celor care lupta impotriva ereziei. Doamne ajuta sa ne intarim cu totii in dreapta credinta !
Confirm și eu cele scrise de Elena, pintan și Vlad-Mihai atunci când au descris cele găsite și simțite la unii dintre nepomenitori, mireni îndeosebi. Din aceleași motive bine descrise am luat și eu puțină distanță în ultimele luni, deși sunt alături de dânșii în altele și în rugăciune.
Cred că în prima propoziție a ultimului paragraf ați vrut să scrieți NEpomenitori în loc de pomenitori.
Menționez că și eu am participat în ultimii ani de două ori la conferințele din București ale echipei formate din monahul Sava, părintele Ciprian Staicu, părintele Vasile Savin şi alți părinţi. După a doua participare și eu am plecat cu impresia că, în timp, părinții participanți s-au mai depărtat puțin de poziția extremistă inițială în care chiar se aflau sau așa erau percepuți. Aceasta rezultă și din cele relatate de dvs mai sus în urma conferinței de la Târgu Frumos. Prin urmare, cred că dacă s-ar mai lucra nițel și la capitolul smerenie (unde și eu am fost și sunt tare deficitar!), cred că lucrurile vor progresa. Spun asta deoarece am primit mărturii și de la alți creștini care au intrat într-o formă sau alta în dialog cu unii dintre părinții despre care vorbim.
Referitor la „cele care ne despart” scrise de către dvs în comentariul precedent, cred că monahul Sava nu (poate) susține frontal, la propriu, că întreruperea pomenirii ierarhului este de jure (= „potrivit legii”) obligatorie de vreme ce știe ce scrie în Can. 15 în cauză, ci mai degrabă susține – strigă mai bine spus – că această întrerupere se impune ca obligatorie dpv al datoriei noastre de conștiință, având în vedere gravitatea consecințelor pseudosinodului cretan în viața Bisericii și că altfel acționând, mai soft adică, „nu dă rezultat”…
Celălalt aspect (cum că nu ar exista Sfinţi Părinţi care să fi rămas în comuniune cu eretici necondamnaţi) așa cum l-ați perceput dvs., nu cred că pot să-l demonstreze convingător.
Cel mai comentat articol !!!
Datorită mie. 🙂
Da Pavel, mulțumim! Meriți un repaus. Îndelungat! :))
Între timp ți-am răspuns la articolul cu presa, dar nu te grăbi! Te rugăm! 🙂
Daca scriu putin si obiectiv inseamna ca ma grabesc ? In lumea virtuala nu e bine sa stam prea mult. 🙂