„Pe ziua de 6 martie, luni, am anunțat începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât și ca atitudine individuală ș protestul împotriva dărâmării bisericilor.

Se vorbea tot mai des de intenția autorităților de stat de a muta Patriarhia în afara capitalei și a de a transforma Catedrala Patriarhală în muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi în număr de șase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un așa-zis centru civic. […]

Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia să trezească un spirit de opoziție în tot tineretul român al capitalei, fie credincios, fie necredincios, făcând să răsune în ele coarda credinței sau a patriotismului, sau și una și alta. Dar această opoziție sau rezistență inițial de ordin ideatic și moral, trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă, deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.

[…] În ziua de 7 martie, Cuvântul întâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”, era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunțat. Cele șapte Cuvinte urmau să fie rostite în fiecare miercuri , la ora nouă și douăzeci, în cadrul rugăciunii de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic. Aceste predici aveau un caracter legal și regulamentar, în sensul că la rugăciunea de seară profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o scurtă meditație, fie la un text biblic, fie la  viața elevilor. […]

În publicațiile religioase, articole, studii teologice, se interziceau cu strășnicie de către ierarhie și de către magisteriul profesoral astfel de tendințe. orice termen de adresare era temeinic cenzurat spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. […] În comparație cu aceste poziții, atitudinea mea avea caracterul unui trăsnet, fiind vecină cu nebunia. […]

Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era și dirigintele clasei a III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor controale, i-a amenințat cu eliminarea, m-a declarat în fața elevilor nebun, fals, pios, insubordonat față de autoritățile de stat, încălcător al capitolului 13 din Epistola către Romani, care poruncește subordonare totală față de stăpânirea lumească. Nu făcea nici o distincție între o subordonare civică și o libertate de credință.

–  Chiar dacă bisericile sunt dărâmate, tăceți!, zicea el. Chiar dacă ni se interzice credința, tăceți! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăznește să nu asculte de cele ce vă spun va fi aspru sancționat. […] În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, penru a crește starea de teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiați mie, părintele N. cu asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă unitate, a pus treizeci și două de note de 2 și două note de 1 la materia predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa,acești elevi nu se tunseseră corect. […]

În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a mea. De data aceasta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R. și consilierul cultural I., mai participau încă două personalități de seamă din Departament.[…]

În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de seară, rostesc al doilea Cuânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat: „Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălțătoare. Spre surprinderea mea, au participat foarte mulțu studenți teologi și de la facultățile laice, ponderea având-o Politehnica. La sfârșit, studenții mi-au pus întrebări, m-au chestionat în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cuvântul lui Hristos? Se tem să sufere pentru adevăr? Le-am răspuns că profesori, chiar preoți fiind, sunt și ei oameni.

– Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greșeală de ierarhizare a valorilor. Și drept consecință și atitudinea lor. Ei pun pacea înaintea adevărului. Cred că omul trebui să lupte pentru adevăr, care primează asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.

Ideea mi s-a părut valoroasă și am reluat-o într-o predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Amenințări directe și indirecte, prin oamenii statului, ai Seminarului sau prin persoane individuale, telefoane anonime de amenințare. Securitatea a intrat în acțiune mai direct. Un ofițer de Securitate care se recomanda D. a început să terorizeze elevii. Erau obligați, după o exersare a măiestriei de intimidare, să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Securității.

[…]În ziua de 22 martie țin cea de-a treia predică, intitulată: „Cer și pământ”. Aceeași asistență numeroasă și mișcată până în adâncul sufletului. La sfârșit mi se pun întrebări și sunt condus la autobuz. Începând cu această dată, directorul M. asistă la predicile mele stând în spate și cerând apoi de la elevi să-i dea copii după predicile mele. știam că reprezenta episcopul și Departamentul.

La 29 martie țin slujbă până seara târziu și în slujbă, directorul anunță că nu se mai ține rugăciunea de seară. Mulți dintre elevi au crezut că nici eu nu voi mai ține predica. Dar cincizeci de elevi au fost la ora nouă seara în biserică și încă vreo șaizeci-șaptezeci de studenți teologi și laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu: „Credința și prietenia”. Directorul a asistat din nou și a discutat cu unii teologi, cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la predicile mele. Dacă vor continua, or ajunge la închisoare alături de mine, fiindcă nu este voie să combați ateismul, nici să protestezi când bisericile sunt dărâmate. Am înțeles că aceasta era mentalitatea lui, că așa vedea el lucrurile și că va acționa conform vederilor sale, fără scrupul.

În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu titlul „Preoția și suferința umană”. Tot așa, sunt prezenți și oameni din afara Teologiei.

Toată această perioadă am fost judecat săptămânal. Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta împotriva ateismului și protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri pe care ierarhia bisericească și autoritatea de stat nu le putea admite.

În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral. Scopul inițial al acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa a IV-a și să-mi fie ridicat dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat puțin în panică. Li se părea prea mult și, pe de altă parte, știau că și-ar atrage disprețul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în școală ei nu aveau motiv să se lase terorizați total. Numai îndepărtarea mea din școală le-ar fi arătat că pot fi și ei zvârliți, și aceasta le-ar fi stârnit o groază atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. […]

În ziua de 12 aprilie 1978 am ținut Cuvântul al șaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte și înviere”. Condițiile predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt și jumătate seara, directorul M. a dat ordin portarului să încuie poarta și să nu mai îngăduie nici unui elev sau student să pătrundă în incinta școlii pentru a-mi asculta predica. Biserica a fost încuiată cu latăc, iar elevii din sălile de meditație, unde-și pregăteau lecțiile pentru a doua zi, trimiși la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii au refuzat. S-a creat tulburare.

– La dormitor, la culcare! striga directorul.

– La biserică, la rugăciune!, strigau elevii.

Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am spus părintelui director:

– Dacă-mi încuiați biserica, voi vorbi de pe treptele ei. Nimic nu mă poate opri.

– N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.

Directorul amenința elevii, forțându-i să se retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se retragă.

– Huo!, strigau elevii. Directore, ești tu călugăr? […]

– Stau aici pe culoar și privesc, părinte director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiți ce ați afirmat la una din judecățile mele, că pe elevi nu-i interesează deloc predicile pe care le țin, dar stau și mă ascultă fiindcă le este rușine să iasă din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai mențineți părerea?

În jurul meu și afară erau o mulțime de studenți teologi și de la alte facultăți, elevi și eleve de liceu care săriseră gardul înalt al școlii și care priveau uluiți la ceea ce se petrecea. Un student înalt era lângă mine.

– Cum este posibil să se petreacă așa ceva, părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră pentru că mi-au vorbit colegii de ele. […]

Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră închiși în dormitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:

– Părinte, vorbiți în mijlocul curții și mai tare, să vă auzim și noi!

Dar în mijlocul curții nu era lumină, așa că m-am dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo șaizeci de studente și studenți, elevi și eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, și i-am găsit acolo când am ieșit. Între timp, cam o sută de elevi au reușit să sară de la etajul întâi pe fereastră și au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeau eu. Elevii erau puțin speriați. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori și, în noaptea tăcută, fuga lor răsuna ciudat, ca pașii unei turme de bizoni.

La sfârșitul predicii am fost condus de circa o sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Dar puritatea lor sufletească făcea opoziție secretă. Fiecare își spunea în adâncul sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Și cât de adevărat era! Și cu cât mai oribile vor fi cele ce vor urma!

Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata mea în apartamentul Preasfințitului Episcop R..

– Părinților profesori, a început Preasfințitul, v-am chemat aici pentru că se petrec niște lucruri ciudate, neobișnuite în Seminar. Părintele Calciu afirmă în predicile sale că frățiile voastre îi învățați pe elevi marxism, ateism, materialism, că îi intoxicați sufletește pe aceștia și de aceea caută să-i dezintoxice.

Profesorii au rămas interziși. nimeni nu mai știa ce să zică, pentru că, vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toți. Chiar eu, care îmi pusesem în față cele mai sumbre posibilități, nu mă așteptam la o asemenea afirmație josnică.

Tăcerea profesorilor uluiți începuse să devină jenantă.

– Preasfințite, i-am răspuns eu, vorbesc primul fiindcă sunt cel acuzat. V-aș propune să chemați un elev de anul întâi, adică cel mai puțin inițiat în probleme de teologie, și, dacă el va spune că așa a înțeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism, atunci îmi însușesc nedreapta acuzație pe care mi-o aduceți și părăsesc școala. […]

În ziua de 19 aprilie am ținut cel de-al șaptelea Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe 22 aprilie s-a luat vacanța de Paști. Elevii și-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toți ne temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă, după cel de-al șaselea Cvuânt către tineri ținut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănțuit o teroare polițienească extraordinară, atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie.

…………………

Preasfințitul îmi înmânează hotărârea de suspendare numărul 8932 din 17 mai 1978 pentru repetate abateri disciplinare. Eram scos din funcția de profesor. Semna episcopul vicar R. și consilierul I.. abaterile mele disciplinare erau legate de predicile prin care am combătut ateismul, materialismul și am protestat împotriva dărâmării bisericilor.

A trăi dintr-un singur salariu, cel al soției, în țara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată o cerere prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licențiat în Teologie și în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publicate în țară și în străinătate și merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele secretar P., acest post nu există. […]

Duminică, 21 mai 1978, Sfinții Împărați Constantin și Elena, ziua mamei mele moarte. M-am decis: asist la Liturghia din biserica Radu Vodă, mă împărtășesc, iar la sfârșit, spre spaima directorului și a părintelui N., vorbesc. Le spun credincioșilor și elevilor că, atâta timp cât activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” și în fața lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoștință cele ce s-au petrecut. Relatez că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenței semnată de Preasfințitul R. și de I.. […]

În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanență, care hotărăște următoarele:

– sunt numit funcționar la serviciul cultural al Arhiepiscopiei;

– pentru nevoile spirituale sunt trimis la biserica militară,

– mi se interzice cu strășnicie să mai pun piciorul în incinta Seminarului.

Am respins hârtia. Înspăimântați, cei de la Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau de moarte că voi merge din nou la Seminar și voi vorbi în fața elevilor și a credincioșilor.

[…]

Părintele director a trecut la ceea ce-l interesa: să accept postul de mic funcționar administrativ, fiind altfel scos din învățământ și din Biserică.

– Trebuie să te cam smerești puțin, părinte, și poate mai târziu vei fi primit în învățământ din nou!

– Despre ce smerenie vorbești, părinte arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creștină sau smerenia spre trufia altora?”

Veșnică fie pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu!

Cei doritori, pot consulta descrierea de mai sus în integralitatea ei, cu mult mai multe detalii, în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu.