Care-i cel dintâi și cel mai de folos gând al omului în viața asta și ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?

Pe lângă credința dreaptă, îi trebuie aceste trei lucruri, după învățătura Sfinților Părinți: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.

Iată, așa trebuie să fim noi fii ai lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toți prin apă și prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după ființă, că după ființă numai Unul este, Hristos.

Dar, dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar și dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubește pe tatăl său și nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat ființă și l-a născut și l-a crescut.

Îndată ce a greșit acest copil, aleargă la tata și își cere iertare. „Iartă-mă, tata, că am greșit!” Și-i foarte bucuros când tatăl îl iartă și-i spune: „Dragul tatei, fii atent să nu mai greșești!” Așa trebuie să avem și noi grijă față de Tatăl nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care privește spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învață: Voi tată să nu numiți pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer și cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer și de pe pământ? Deci, când Îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greșit, își cere iertare. Aceasta ne trebuie și nouă ca o condiție a mântuirii.

Să avem către noi minte de judecator. Cum? Să ne judecam pe noi totdeauna: „Ce gandim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, Îi place lui Dumnezeu? Ce intenționăm noi, oare Îi place lui Dumnezeu?” Și, dacă constiința, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi și de a le pune în plan să le facem.

Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Și, dacă îți spune conștiința că da, atunci este bine, căci avem mărturia conștiinței noastre bune. Apoi să avem știința gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mântuire și datorie prea mare și sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Așa se cere, să iubim pe toți oamenii din lumea asta, precum o mama își iubește pe toți copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea și zece copii, ea ține la toți deopotrivă.

O mama bună este ca o cloșcă, care, ați văzut, chiar dacă are 30 de pui, și numai unul dacă i-l iei, îți sare în cap. De ce? Este tot al ei. Așa face și o mamă bună!

Ea, când pune mâna pe vargă și lovește copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl lovește cu atâta milă! Și, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguța. Și nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.

Este un proverb creștinesc: „Unde dă mama, crește!” Ea din dragoste ceartă pe copii și foarte mult îi iubește. Uneori se mânie, se face că-i ocărăște, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă și pe cei buni, și pe cei răi, dar, în vreme de primejdie, uită toate. Care este adevărata mamă își pune sufletul pentru toți.

Și, dacă ar avea unul betiv, rău, înjurător și n-o ascultă, Doamne ferește, dacă l-ar vedea că a intrat în apă și se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ține minte că a supărat-o. Uită toate, uită ca a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.

Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei și nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.

Iată, așa trebuie să facem și noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toți deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mama bună cu toți, și cu cei buni, și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine.

În această privință o să vă spun o istorioară cu inima de mama, ca să vedeți până unde merge inima de mamă.

Era o biată mamă tânără. A murit soțul ei în razboi cu perșii. Era din Grecia și i-a rămas un copilaș. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.

A dus viață cinstită, în curăție, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii și a crescut copilașul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.

Așa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mama când are unul singur și, când nu are, mai ales, nici soț. L-a învățat scoală, mă rog, ținea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creștea și grija mamei.

Așa a trecut tinerețea copilului și a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.

Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-și mai arate dragostea față de mama ca mai înainte; se ducea seara prin sat și venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului și făcea metanii: „Maica Domnului, păzește-l!” Și, când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:

– Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu așa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai frați; te vei fi întâlnit cu cineva, ai fi greșit sau niște oameni răi te-or bate.

Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:

– Mamă, lasă-ma în pace! Ce mă păzești ca pe copii? De acum înainte eu știu să mă port în lume!

Niciodata nu vorbise el așa. Mama se topea când auzea.

– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îți spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor și eu!

Să vedeti ce s-a întâmplat.

În satul vecin era o fata rea, blestemată, trăgeau mai mulți. A început să se ducă și el acolo. Mamă-sa nu știa nimic.

– Unde te duci tu?, l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream decât să aud aceasta!

El, în loc să asculte, a zis:

– Lasă-mă, mamă! Ce mă pazești? Eu știu să-mi port căciula de-acum!

Niciodată în viață nu vorbise așa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alții că mama lui nu-l lasă să vina pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:

– Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe mama ta? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleaca și zice:

– Pe tine te iubesc mai mult!

– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă și, dacă mă iubești pe mine mai mult decât pe maică-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci așa sau nu? A stat oleacă și, îndemnat de satana, a zis:

– Și aceasta o fac!

Și s-a dus din fața ei și a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera și plângea la Maica Domnului să-l aduca sănatos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul și iată ce pregătea el pentru mama lui!

Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aștepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii și el vine să-i scoatî inima.

Vine acasă. Trecuse de miezul nopții. Mama i-a ieșit în cale:

– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!

El nu vedea nimic. Se uita în stanga și-n dreapta prin casă după cuțit. Și vede cuțitul cel mare din bucătărie. Ia cuțitul în mână, o ia pe mama de grumaz, să nu răcnească, și o junghie în inimă.

Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbușit-o, s-a stins mama cea scumpă, care se jertfea pentru el!

Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat ușa și a luat inima mamei lui în basma și a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubește mai mult.

Ați văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziua să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, și totodată s-o încredințeze pe aceea că o iubește mai mult decât pe mama lui.

Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit și l-a lovit peste ochiul drept; și-l durea și a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”

Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ți-am scos inima ta de la loc și încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Și a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat și s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”

A venit acasă – mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei și apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă și au auzit vecinii.

– Ce-i, măi Ioane?

– A murit mama!

– Dar cum se poate?

– Mama mea a murit! Mama mea a murit!

A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!

Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el așa de tare disperat după mama, că de obicei bărbații sunt mai tari de fire! Dar el știa de ce plânge, că auzea glasul mamei, care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrane și le-a adus să o scalde pe mama. Când au scăldat-o, au văzut că este junghiată în inima:

– Mai Ioane, mama ta a fost junghiată!

El, când a auzit, s-a topit de plâns, că stia cine a junghiat-o. A imbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniștească, mai tare plângea și bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el știa și auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra și zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”

După ce și-a pus mama în mormânt, și-a adus aminte și zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoți din ispite, să mă duci la mănăstire, și acum am rămas singur”.

Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire și să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite și eu nu cunoșteam atunci! Mă duc eu!”

A încuiat ușile și s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri și a căzut cu fața la pământ:

– Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal! Bătrânul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit și el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înțelept, i-a zis:

– Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să știi că cine omoară pe mamă sau pe tată, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!

– Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Și a zis duhovnicul:

– Tot bine vrea să-ți facă, ca să-ți aduci aminte de crima pe care ai făcut-o și să te pocăiești, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!

– Cum să mă pocăiesc, părinte?

– Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugar, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!

– Ma duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!

– Du-te, fiule, plânge-ți păcatul și te va ierta Dumnezeu!

– Mă duc, părinte!

A vândut toate, și-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă și s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.

– Ce dorești, frate?

– Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primește părintele stareț aici?

– Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos! Mănăstirea îi vindecă pe toți!

L-a primit și, ca nou începător, l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, și numai plângând, aducându-și aminte de păcatele lui și cum și-a omorât mama.

Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire și făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:

– Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!

– Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?

– Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare zi mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să faci câte cinci sute de metanii pe zi și să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.

– Fac, părinte!

Pe lăngă ascultarea grea, numai sâmbata și Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc și a făcut trei ani acest canon.

Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare și canon, că ei nu știau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”

La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:

– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?

– Părinte, mai rar. Parcă aș dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude! El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi și ascultarea grea în mănăstire, și atunci a zis duhovnicul:

– Frate Ioane, iată, vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paști să nu guști nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbata Paștilor să vii la mine.

Și a venit în sâmbata Paștilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinței, îl bucura.

– Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba Învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.

– Dar ce să fac, părinte?

– Du-le în chiliuța ta, pregătește-ți candela, pune-i untdelemn, pune fitil și n-o aprinde. Roagă-te la Dumnezeu și pomenește și pe mama ta, că ea este martiră și are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Și, dacă va fi un semn și ți se va aprinde candela singură, să știi că te-a iertat Dumnezeu și mama ta de tot păcatul.

El s-a dus în chilie – nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu fața la pământ și a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale și ale mamei mele!”

Și așa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi și, văzând că nu-i nici un semn și trebuia să iasă cu Învierea, s-a aruncat în chipul crucii și striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului și la mama lui să-l ierte și să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.

Când se trăgeau clopotele pentru Înviere și toți călugării ieșeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui și s-a aprins candela singură, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”

După atâta jertfa, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăință sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inima de mamă a rămas.


Iubiți credincioși, v-am spus aceasta ca să vă fie milă unul de altul. Acestea să le țineți: Să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă!

Oricine ne-ar greși, să-l iertăm; și, cum este o mamă bună, care iartă pe toți, așa să iertăm și noi. Dacă ar fi așa, pe fața pământului, să se iubească toți unii cu alții cum iubește mama pe copii, pământul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecăți, n-ar mai fi morți, n-ar mai fi războaie, n-ar mai fi tulburări, ci ar fi milă și îndurare și bucurie în toată lumea.

Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și cu ale tuturor Sfinților, să ne miluiască, să ne ajute și nouă, păcătoșilor, să ținem minte această învățătură, ca să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi să avem minte de judecător și către aproapele inimă de mamă. Amin.

Sursa: Sfaturi ortodoxe.