Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a plăsmuit (Fc. 2:7).

Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu. Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine din pământ.

2. Căci zice: Şi a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea, neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea, strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul, unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină, nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa, prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât veselie.

3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?

4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui, ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.

5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele, cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele, împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât frumuseţea este utilitatea.

6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare. Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.

7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite. Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ, apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea înţelegătoare[1].

8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase? Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2], gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească, dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta? Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3]. Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles, aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.

Deci a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci Eden se tălmăceşte desfătare.

8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură, care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.

9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare, vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4] Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps. 36:4).

10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci spre răsărituri. Căci fiecare din plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps. 35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5]. Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc. 2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6], l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.

11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos, îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps. 89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini, unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7]. Şi, măcar[8] de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită, nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.

12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută. Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare! Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Deci sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material, faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.

[2] Prin minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza izolării ei în cele materiale.

[3] Raiul este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.

[4] Pentru că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie, având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh, pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.

[5] În rai trupul primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură şi înviorează sufletul.

[6] Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin abdicarea de la grija de suflet.

[7] Este obiceiul Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti. Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează mintea prin răsărituri.

[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.

Această omilie este preluată din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai.

0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x