Este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe , după cum teologhisește Gheorghe Koressie în cuvântul pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de nevoie și întăritoare și înființate ale Taine Mărturisirii și Pocăinței. pentru aceea, precum sunt de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței mărturisirea prin gură a păcatelor celui ce se pocăiește și dezlegarea și legarea cea de la duhovnic și precum sunt întăritoare pentru Taina Botezului materia apei și glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări și ridicări, așa este de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței și această durere dinlăuntru a inimii. Și, dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăiește, arătat este că acesta este nepocăit și nemărturisit, măcar de s-ar pocăi și s-ar mărturisi, precum este nepocăit și acela care nu și-ar mărturisi păcatele sale și nu s-ar dezlega de duhovnic; sau precum este nebotezat și oricare s-ar boteza fără de apă sau fără de chemarea Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărât a zis Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13:5). Adică de nu vă veți pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire a inimii voastre, toți vă veți munci. Pentru aceasta și Duhul Sfânt, vrând a arăta cât de nevoie este această durere a inimii la pocăință, zicând prin proorocul Ioil (2:13): „Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre”. Și pe urmă cere pocăința lor, pentru că zice: „Și vă întoarceți către Dumnezeul vostru”. […]
Acum crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, această dăruire pe care nu o dă la atâția alții pe care îi lasă întru împietrirea lor – că zice: „pe care voiește îi împietrește” (Rom. 9:18) –, această dăruire pe care, ca să o ia, Sfinții au făcut atâtea aspre petreceri (fapte), au vărsat atâtea sudori și s-au gătit ca să o ia prin atâtea cugetări? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala aceasta din închipuirea ta. Pentru aceasta și Marele Vasile zice că de multe ori sufletul se silește pe sine a se umili și nu poate; și că, pentru a câștiga cineva umilința, îi trebuie multă cugetare și deasă nevoință. „Iar a se sili și a nu putea, una este vădire a lenevirii noastre întru cealaltă vreme, că nu este cu putință fără de cugetare și împreună-nevoință mai multă și mai deasă, îndată spre ceva mergând, să nu o iei pe aceea, iară alta arată că sufletul de alte patimi se stăpânește și nu se lasă de acelea a se slobozi nici către lucrurile pe care le voiește” (Regulile pe scurt, 16). […]
Deci să știi, frate, că pe urmă, după o bună și umilicioasă mărturisire ce ai a o face, se cade întâi a împlini canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat-o ție duhovnicul pentru păcatele tale, măcar post de ar fi, măcar plecări de genunchi, măcar rugăciune măcar altceva.
Al doilea, se cade a împlini cu mulțumită și cu răbdare, fără de cârtire și canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat ție Dumnezeu, ca să tămăduiască păcatele tale, ori boli de ar fi, ori nedreptăți, ori lipsire de averile tale, ori moarte fără de vreme a ta sau a rudeniilor și iubiților tăi, ori ocări și necinstiri, ori alte ispite făcându-se sau de la draci, sau de la oameni, sau de la firea cea stricată. Că toate acestea, mai ales necinstirile și ocările, durere și umilință nasc în inimă. Și pentru aceasta sloboade Dumnezeu a-ți veni ție acestea. Pentru care a zis un Părinte: „Când pentru ocărâre sau necinstire foarte vei pătimi durere, cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit” (Scoliile la Cuv. 25 al Scării). […]
Al treilea, știind că, precum celui ce caută a face livadă într-un loc sălbatic îi trebuie patru lucruri: întâi, a tăia odraslele și ramurile pomilor sălbatici; al doilea, a scoate și toate rădăcinile acelor pomi sălbatici, căci, de vor rămânea rădăcinile, iarăși scot odrasle; al treilea, a sădi în locul acelor pomi sălbatici alții domestici și aducători de roade; și al patrulea, trebuiește a păzi pomii aceștia de fiece vietate și de toată împotrivirea până ce ar apuca rădăcini, a se face copaci mari și a aduce rod. Așa și tu, frate, ca să câștigi adevărata pocăință, patru lucruri trebuie:
Întâi, a tăia vlăstarele și ramurile păcatului, adică a face o întărită hotărâre, cu toată voirea și inima ta, a nu mai face păcatul altă dată, ci a te depărta de orice faptă și lucrare a păcatului cum te depărtezi și de moarte, și de însăși chinul, căci ramuri și lăstari sunt lucrările cele noi ale păcatului. Iară această depărtare de lucrarea păcatului ți-o vor pricinui a ruga totdeauna pe Dumnezeu de a te păzi pe tine cu darul Său, a-ți aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu și de muncă, a-ți mărturisi adeseori păcatele tale, a te împărtăși des cu dumnezeieștile Taine (de nu ai avea vreo împiedicare). Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta a fugi de toate pricinile păcatului; și mai vârtos a fugi de relele vederi și împreună-vorbiri și prietenii ale fețelor acelora cu care ai păcătuit. Sau și cu totul a fugi de împreună-petrecerile care vatămă sufletul tău.
2. A tăia nu numai ramurile păcatului, cu depărtarea de faptă, ci a scoate și rădăcinile păcatului. Iară rădăcinile păcatului sunt relele aplecări și împătimirile și deprinderile și patimile și obișnuințele și poftele păcatului, ce rămân înrădăcinate întru adâncul inimii tale și după aceea, după ce faci depărtare de fapta răului și nu păcătuiești cu lucrul. […] Pentru aceasta vedem pe mulți care se pocăiesc, care, măcar că au hotărât a nu mai lucra păcatul cu fapta, măcar că au tăiat ramurile păcatului și au făcut desăvârșită depărtare de răutate, însă rădăcinile le-au lăsat și cu inima se pleacă iarăși și poftesc păcatul și cu mintea lor adesea îl cugetă. […]
Dar cum poți a scoate aceste rădăcini și rele aplecări și patimi ale păcatului ce au rămas în inima ta, frate? Ascultă: aceia ce vor a scoate rădăcina unui copac mare folosesc sape, săpălige, securi și alte unelte, ca să scoți aceste rele rădăcini ale păcatului. Adică a unelti înfrânare de bucate, înfrânare de somn, plecări de genunchi, culcări pe jos și toată cealaltă rea pătimire a trupului din afară. Căci acestea toate nu numai scot pământul ce este împrejurul rădăcinilor și mișcă rădăcinile și le clatină, ci și lovesc și taie rădăcinile acestea, căci zdrobesc inima întru care sunt sădite aceste rădăcini, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Fără de zdrobirea inimi cu neputință este a se izbăvi de răutate. Iar înfrânarea a trei părți zdrobește inima, adică a somnului, a pântecelui și a odihnei trupești”. Însă securea cea mai tăioasă decât toate și unealtă ce poate tăia și a scoate aceste rele rădăcini ale păcatului este durerea inimii ce am zis-o mai sus, și zdrobirea și mâhnirea sufletului. […] Însă durerea aceasta și scârba inimii se cade a fi de-a pururea, precum este de-a pururea și pocăința. […]
Acum învață-te și a treia: cum se cade a sădi în inima ta în loc de pomii cei mai dinainte sălbatici pomi domestici și aducători de roade. Adică în loc de răutăți faptele bune; în loc de mândrie smerenia; în loc de lăcomia pântecelui înfrânarea; în loc de iubirea de argint slobozenia și milostenia; în loc de asprime blândețea; în loc de patimile cele trupești fecioria și întreaga-înțelepciune; în loc de nedreptate și de răpire dreptatea și a da cel ale tale; în loc de zavistie și de ură dragostea și iubirea de frați și în loc de călcarea cea dintâi a poruncilor lui Dumnezeu lucrarea și păzirea acestora. Căci nu este de ajuns spre mântuire numai a scoate rădăcinile păcatului din inima ta și apoi a lăsa deșert locul inimii tale și a nu sădi într-însul din sadurile și din pomii faptelor bune; fiindcă, de vei lăsa deșartă inima ta, iarăși răsar din ea mărăcini și pomi sălbatici, adică patimi și păcate. Pentru aceasta te și sfătuiește pe tine Duhul Sfânt prin scriitorul de Psalmi David să fugi de cele rele și să faci cele bune: „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33:13).
Iară a patra și mai de pe urmă, după ce vei sădi faptele bune acestea în inima ta, se cade a le păzi cât poți până ce ar prinde rădăcini, adică până ce s-ar face cu obișnuința deprindere întru tine, precum sau făcut mai-nainte deprindere întru tine patimile și păcatele și până ce ar înflori și ar face rod de mântuire și de adevărată pocăință și de iertarea păcatelor tale. Căci, de nu le-ai păzi și nu le-ai îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în vremea când tu dormi și ești fără grijă și le dezrădăcinează și sădește iarăși neghinele și răutățile sale, după pilda Evangheliei, ce zice: „Iar dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine în grâu și s-a dus” (Mt. 13:24-25). Și, pentru că de nu ai păzi faptele acestea cu sârguință, se întorc iarăși patimile în inima ta, pentru aceasta Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iară întorcându-se și aflând locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adânc decât mai înainte în el și așa se fac cele mai de pe urmă ale tale mai rele decât cele dintâi, precum a zis Domnul. Care, iubite frate, să nu se facă ție cândva!
(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)
Continuare în partea a doua, despre semnele iertării păcatelor și modul în care trebuie pusă în faptă depărtarea de rău și în partea a treia, despre diferența dintre dezlegarea formală și vindecarea de patimi.
Ce parere aveti de spovedania la telefon prin mesaje catre duhovnic in timpul unei stari de urgenta si in general aceasta spovedanie daca o pot numi asa…?
Sfătuire, nu spovedanie. Adică fără dezlegare.
Eu am vazut ca se practica si ca spovedanie nu in sensul ca la cutare ca sa nu te mai enervezi faci asa si asa,ci si cu dezlegare in sensul ca dupa ai scapat de pacate,sau,cel putin asa am inteles ca s-a intamplat.In fine,multumesc!
Daca cineva a suparat pe cineva nevrand sa vorbeasca cu acea persoana(care era in strainatete,deci convorbire telefonica)si s-a spovedit peste cateva luni,se poate spune sau nu ca acea spovedanie a fost valida daca acolo a zis si aceasta problema dintre cei doi(nerezolvata)?
Sau trebuie sa o repet?
In cazul in care duhovnicul ii porunceste penitentului sa nu mai faca un pacat(si penitentul ori confirma ca nu o va mai face,ori doar tace si asculta ce i se spune)si totusi il mai face,ar trebui doar sa se spovedeasca iar sau spovedania precedenta a fost afectata?
Ar trebui rezolvată problema, aducă să primească epitimie la spovedanie să se împace.
Spovedania e valabilă dacă există pocăință și dorința de îndreptare, altfel nu se poate face dezlegarea. Chiar dacă se repetă păcatul, spovedania e valabilă, dar păcatul încă nu a fost dezrădăcinat.
V-as adresa niste intrebari de baza in subiectul marturisirii.
1.Daca penitentul dintr-o frica sau rusine nejustificata ajunge sa nu spuna un pacat,dar la urmatoarea spovedanie il spune clar si concret,putem spune ca e pe calea cea buna sau trebuie sa ii manance timpul duhovnicului repetandu-i toate pacatele deja spovedite anterior la spovedania anterioara?Daca nu are pocainta si dorinta de indreptare pe moment,iertarea lucreaza abia dupa ce o capata?
Daca nu respecta niciun principiu,sa isi franga inima pentru toate pacatele(spuse,nespuse,pentru care i-a parut sau nu rau) si sa le spuna doar pe cele nespuse clar si concret si exact,exact adevarul,dar generalizat,neintrand in amanunte neimportante?
În cazul în care la spovedanie este ascuns un păcat, el trebuie spus la următoarea spovedanie. Nu e necesar să fie înșirate toate păcatele, ca și cum întreaga mărturisire ar fi nevalidă.
Iertarea păcatelor ține de dezlegarea primită la spovedanie, dar curățirea intervine prin pocăința interioară. Ținta este să existe o lucrare lăuntrică, o împăcare cu Dumnezeu în inimă. Dezlegarea și canonul dat de duhovnic au menirea de a conduce la umilința inimii, la dobândirea Duhului Sfânt. Așadar iertarea se primește la spovedanie, dar iertarea cu înțelesul de curățire a inimii vine abia după lepădarea de păcate cu fapta.
Frângerea inimii și chiar simpla vedere a păcatelor nu țin de simpla voință a omului, ci se dobândesc prin nevoință, prin silință duhovnicească. Pentru început se pornește de la mărturisirea formală, care ajută și trebuie să ducă la mărturisirea spășită, umilită, cu pocăință. Asta pe măsură ce sunt păzite poruncile și există o luptă cu patimile.
Doamne ajută,
Ce părere aveți despre situația în care preotul duhovnic vine la taina spovedaniei cu telefonu’ sau smartfonu’ pus pe silențios dar deschis, stiut fiind faptul că prin aceste aparate se înregistrează ambientat tot. Mai este , in aceste condiții spovedania taină sau e coruptă prin astfel de neînfrînări comunicaționale ?
Nu e bună o astfel de frică. Sigur că e spovedanie. Dacă se poate, ar trebui pus deoparte telefonul, dar nu mereu este posibil.