Continuare de la partea 1 și partea 2.

Multe sunt pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, fiindcă ei, având lesnire să-și mărturisească păcatele lor cu oarecare puțină umilință și punând în minte că întru aceasta stă toată pocăința lor, pentru această lesnire și nădejde mincinoasă, cad apoi, ticăloșii, în patimi. Iară după ce vor cădea o dată, ei lasă de aici frâul părții cuvântătoare și al luării-aminte și aleargă ca niște dobitoace necuvântătoare pe calea pierzării. […]

Aceștia trebuie să bată război cu rădăcina acestei mincinoase nădejdi, care se naște din două necunoștințe: 1. Din aceea că nu știu cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăință ce este mărturisirea și pocăința. Și a 2-a: Din aceea că nu știu ce feluri de fapte și roade are adevărata pocăință și mărturisire. Pentru aceea, când va cunoaște cineva pe amândouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu știu ce este în general mărturisirea. Ei gândesc că mărturisirea nu este altceva decât numai a-și spune cu de-amănuntul păcatele lor duhovnicului. Și că, după ce le vor arăta cu luare-aminte, au făcut desăvârșit totul. Pentru aceasta, toată silința lor ca să se pregătească pentru mărturisire este a-și aduce aminte de păcatele ce le-au făcut; și, după mărturisire, grija lor nu este alta decât a socoti bine: nu cumva s-a întâmplat de au uitat vreun păcat? Însă, dacă ar fi de-ajuns numai această sârguință și grijă ca să-i împace cu Dumnezeu, calea cerului nu ar mai fi strâmtă, după cum ne spune Evanghelia: „Strâmtă și îngustă este calea care duce la viață” (Mt. 7:14), ci va fi mai lată decât ulița cetății. Și ce osteneală mare este a spune păcatele noastre la un duhovnic după ce noi ne-am obișnuit încă de când eram copii a le spune? Și, dacă întru aceasta ar fi stat desăvârșit totul, acei mai fără de rușine păcătoși ce se laudă cu păcatele lor și le povestesc ca pe o jucărie în adunări cu tovarășii lor, aceia, zic, ar fi fost mai bine gătiți ca să se mărturisească curat, căci ei își mărturisesc toate păcatele lor fără de sfială. Pentru aceea, mărturisirea ar fi fost o neguțătorie ce s-ar săvârși toată doar cu gura; și ar fi fost o descărcare mai mult a gândirii decât a inimii. Dar nu este așa adevărul. Fiindcă mărturisirea, în specificul ei, vrea să zică a se întoarce păcătosul de la păcat și a se abate de la el și a alerga la Dumnezeu.

Pentru aceea, chiar dacă este nevoie de această arătare exterioară a păcatului cu gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul și să-l îndrepteze și să-l ierte, cu toate acestea, acest singur lucru nu este de ajuns, ci trebuie încă și o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate, care durere se cade a avea aceste trei lucruri întăritoare: întâi, a fi lucrătoare; al doilea, a fi desăvârșită; și al treilea, a fi mai presus de fire. Pentru aceea și la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei întăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul (care a zis către Samuel: „Am păcătuit că am călcat cuvântul Domnului și cuvântul tău” (1Rg. 15:24)), ca aceea a lui Antioh (care, fiind chinuit de rana venită de la Dumnezeu a viermilor și a putrezirii trupului, zicea: „Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu și cel care este pământean să nu se asemene Lui cu mândrie. Și se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul, Care nu voia a-l mai milui” (2Mac. 9:12-13)) și ca a aceea a lui Iuda (care a zis cu deznădejde: „Am greșit de am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27:4)). Căci și pocăința acestora era numai cu gura, și nu cu inima.

Deci întâi durerea pocăinței se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi fără putere și slabă, încât a nu face vreo faptă lucrătoare și vrednică de cuvânt; ci atât de puternică, încât să stăpânească inima și să nu o lase a fi biruită (ca să nu zic și a nu simți deloc) de pofta trupului și de dulceața păcatului, care intră înlăuntru prin năvălirile vrăjmașului. Și, pe lângă acestea, a fi atât de hotărâtă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a nu se mai întoarce să vatăme pe Dumnezeu cu păcate, nici în vreo vreme, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărâtă a păzi cinstea bărbatului său și a nu se face infidelă lui cândva, măcar de nenumărate rele i-ar fi urmat ei.

În al doilea rând, această durere se cade a nu fi mincinoasă, nici puțină și foarte mică, ci mare și desăvârșită. Căci atât durerea aceea ce ne îndeamnă pe noi a ne întoarce și a urî păcatele pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru că am scârbit pe Dumnezeu prin ele – care se și numește zdrobire –, cât și durerea aceea ce ne îndeamnă a ne întoarce de la păcate pentru dragostea noastră și pentru că pentru ele ne lipsim de rai și ne osândim la iad – care durere se numește sfărâmare de tot[1] – și amândouă aceste dureri, zic, se cade a fi atât de desăvârșite și fără de lipsă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a se întoarce și a urî păcatele mai mult decât fiece alt rău din tot sufletul său; adică atât de tare, încât sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă bine fiece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de bunuri, ori lipsire de cinste, ori lipsire chiar de viața sa, decât a lucra păcatul. Pentru aceea este nevoie ca acela ce se pocăiește cu adevărat să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adâncul inimii, că inima lui pătimește atâta durere, încât, punând alături dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege și cinstește mai mult dragostea lui Dumnezeu decât orice zidire. Și, pe lângă acestea, atât de desăvârșite se cade să fie durerile acestea, încât nu numai să rămână totdeauna la cel ce se pocăiește și să-i zdrobească inima lui, nu numai să o facă să scoată suspinuri și lacrimi, precum este scris pentru păcătoși: „Iară voi ați strigat pentru durerea inimii voastre și din zdrobirea duhului v-ați tânguit”; ci și a face încă inima să urască dinlăuntru și să se întoarcă de la păcat și să voiască a nu mai face cândva păcatul.

În al treilea rând, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atât la început, din care iese, cât și la sfârșit, pentru care se face. Fiindcă începutul și pricina acestei dureri la propriu nu este firea sau vreo altă pricină firească, ci darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobește și umilește inima cu acest fel de durere a pocăinței. Pentru aceasta a zis Marele Vasile: (Reguli pe scurt, 16): „Că umilința care de la sine se face este darul lui Dumnezeu; ca, gustând sufletul din dulceața unei dureri ca aceasta, să se sârguiască a o împlini”. Iară unii au înțeles-o în loc de „îl miluiește” din spusa Apostolului: „Pe care voiește, Dumnezeu îi miluiește”, Rom. 9:18), pentru că adaugă pe urmă: „iar pe care voiește îl împietrește”; însă împietrirea și umilirea sunt contrare de-a dreptul. Asemenea și sfârșitul unei dureri ca aceasta se cade a fi nu pentru vreun sfârșit firesc sau pentru bunătățile cele firești și vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă, de se scârbește pentru acestea cineva și pătimește durere, scârba și durerea acestea nu i se socotesc spre pocăință, ci sunt nefolositoare), ci pentru bunătățile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat și pentru răutățile cele mai presus de fire ce le-am lucrat, pe care ni le-a arătat și pe ele credința cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă pentru care se cade ca durerea aceasta să fie mai presus de fire este aceasta: că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobândi împăcarea și unirea cea cu Dumnezeu și pe urmă fericirea, care depășește hotarele firii.

Deci acela ce se mărturisește, de nu ar avea în inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se întoarce iarăși la locuința sa împreună cu toate păcatele lui.

Pentru aceea, bună și folositoare este cercetarea conștiinței ce o face cineva ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvântul și cu învoirea gândurilor; bine este a-și mărturisi cineva la duhovnic toate păcatele sale fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci își pricinuiește sufletului său mare ușurare. Însă, împreună cu acest fel de cercetare și mărturisire, se cade a fi însoțită și zdrobirea, și durerea cea dinlăuntru a inimii, pentru care vorbim aici. Căci restul canonului ce l-ar lua de la duhovnic cel ce se pocăiește zdrobește și chinuiește numai trupul, omul din afară, […] iar durerea zdrobește și rănește omul dinăuntru și chiar inima, unde este rădăcina tuturor păcatelor. Și, zdrobind inima, zdrobește deodată și rănește și păcatele sau, mai bine zis, zdrobește și rănește chiar pe diavolul și balaurul începător al răutăților, care, încuibându-se în inimă, de acolo, dinăuntru, vorbește și aruncă toate gândurile cele urâte și rele și hulitoare și păcatele.

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)


[1] Oarecare dascăli despart scârba și durerea ce le are păcătosul pentru păcatele sale în trei: în durerea ce o ia mai-nainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; în durerea ce o ia când se mărturisește, pe care o numesc zdrobire, și în durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfărâmare de tot.

Translate page >>
6
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x