Continuare a primei părți despre dezrădăcinarea patimilor și cultivarea virtuților în locul lor.
Iertarea păcatelor cea adevărată și întărită are patru semne, unul mai înalt cu treapta decât celălalt. Întâiul semn este a urî omul păcatul din inimă când își aduce aminte de el, poate pentru frica ce o are încă, pentru a nu cădea în el și a nu se îndulci, nici a se apleca spre el. Al doilea semn, mai sus decât acesta, este a-și aduce aminte de păcatele sale fără de patimă, fără de dulceață sau întristare și urâciune. Iar al treilea semn și mai sus decât acesta este când cineva își aduce aminte de păcatele sale și se bucură și slăvește pe Dumnezeu pentru cea multă mulțime de fapte bune ce le-a câștigat din pricina păcatelor sale prin dumnezeiescul dar și prin pocăință. Iară al patrulea semn, prea-sus decât toate, este a scoate omul cu totul din inima sa înțelegerile cele pătimașe și a le uita atât de desăvârșit, încât nici să nu năpădească asupra lui.
Cel dintâi semn ni-l adeverește Marele Vasile. Că, întrebat fiind acesta: „Cum s-ar adeveri sufletul deplin că Dumnezeu i-a iertat lui păcatele?”, răspunde că „aceasta deplin se va adeveri dacă se va vedea pe sine cel ce se pocăiește întru așezarea celui ce a zis: «Nedreptatea am urât și m-am scârbit de ea» (Reguli pe scurt, 12). Același lucru fiind întrebat Avva Isaac, răspunde că atunci va cunoaște cineva că a luat iertarea păcatelor sale, „când va simți în sufletul său că desăvârșit le-a urât pe ele din inimă” (Cuv. 84).
Al doilea ni-l adeverește Nichita Iraclie Serreul. Pentru că, făcând acesta comentarii la Cuvântul cel de la Paști al lui Grigorie Teologul, care zice: „Măcar ca Toma de ai fi rămas de ceilalți ucenici, prin semnele cuielor încredințează-te”, la aceasta, zic, făcând scolii, scrie: „Iară de nu acestora, însă prin pomenirea păcatelor celor vechi ce se închipuiesc în jurul minții fără de patimă încredințează-te. (Că a înviat cuvântul faptei bune cel întru tine)”. Dar pomenirea nepătimașă este închipuirea fără de dulceață și întristare a celor mai-nainte făcute, însă neavând găuri de răni, pentru nepătimirea ce s-a făcut de aici, pe care cel ce nu a pătimit-o nici pe altul nu l-ar crede, precum Toma. Deci sunt chipuri amintirile păcatelor; iară înseși păcatele sunt cuie, care pătrund pe cei ce cad. Drept aceea, când vei putea a-ți aduce aminte de ele fără de patimă, atunci crede că a înviat întru tine cuvântul cel întru acest fel.
Al treilea semn îl aflăm în Lavsaicon, la viața lui Macarie cel tânăr. Că acesta, întrebat fiind odată de se întristează când și-ar aduce aminte de uciderea cea fără de voie ce a făcut-o când era tânăr, a răspuns că nu se întristează, ci mai ales se și bucură, nu pentru păcatul în sine al uciderii, ci pentru că el s-a făcut pricină de a se pocăi și a câștiga mulțime multă de fapte bune. Și că slăvește și mulțumește bunătății lui Dumnezeu fiindcă Acesta le preface și pe cele ce sunt rele prin fire în pricini de bunătăți, în ce chip a prefăcut și uciderea cea făcut-o Moise în Egipt și a făcut-o pricină de bine. Că, ducându-se pentru ea Moise în pustie, s-a învrednicit a se face văzător de Dumnezeu. Pentru aceasta și Apostolul a zis: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine” (Rom. 8:28). Pe aceasta tâlcuind-o sfințitul Augustin, a zis: „Că celor ce iubesc pe Dumnezeu le ajută la fapta bună de multe ori și înseși răutățile și păcatele”.
Iară al patrulea semn ni-l adeverește Sf. Theodor Edesseanul. Că acesta întru al 11-lea cap al lui zice: „Câte cu împătimire am lucrat, pomenirile acestora tiranizează sufletul; iară când aducerile-aminte cele cu împătimire cu totul s-ar șterge din inimă, încât nici să năvălească asupra lui, atunci se arată semn de iertarea păcatelor celor mai dinainte”. Același lucru îl spune și Sf. Maxim: „Prooroci mincinoși sunt gândurile care micșorează păcatele și iertarea lor spun că s-a făcut. Aceste gânduri sunt lupi răpitori în haine de oi, pe care și din roade îi vom cunoaște. Căci, cât timp mintea noastră se strică de păcate, încă nu a dobândit iertarea lor. Că încă nici n-am făcut roade vrednice de pocăință. Iar roadă de pocăință este nepătimirea sufletului. Iar nepătimirea ștergere de păcat. Deci desăvârșită nepătimire neavând, ci uneori supărându-ne de patimi, iară alteori nesupărându-ne, nu vom suferi gândurile care ne spun nouă despre iertare”.
[…] Dar să nu te amăgească pe tine gândul, frate, zicându-ți că Părinții zic: „Cazi, scoală-te”; adică de câte ori vrei cădea, scală-te și te vei mântui. Deci aceasta este pocăința: a cădea cineva și iarăși a se scula și a se scula și iarăși a cădea? Amăgită și rea tâlcuire este aceasta ce o faci tu la zicerea aceasta. Căci Părinții au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădăjduirii, și nu ca să-i facă pe ei a păcătui cu nădejdea mărturisirii și a pocăinței, nicidecum. Pentru care zice Sfântul Isaac (Cuv. 70): „Bărbăția pe care Părinții în dumnezeieștile lor scripturi au pus-o pentru pocăință nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutorare de a păcătui. Căci, ca să avem nădejde de pocăință s-au meșteșugit a fura din simțirea frica deznădejdii”. Apoi Părinții au zis: „Cazi, scoală-te”. Cazi și te ridică, nu: „Ridică-te și cazi, precum cu împotrivă-întoarcere o tâlcuiești tu aceasta. Că mult se deosebește una de alta. Încât a cădea cineva și a se scula și apoi, după ce s-ar scula, iarăși a cădea, nici nu este, nici nu se numește pocăință, precum o numești tu, ci este și se numește de Apostolul Petru câine ce se întoarce la borâtura sa și porc ce se tăvălește iarăși în cea mai dinainte tină a lui. „Câinele întorcându-se la borâtura sa și porcul scăldat în noroiul mocirlei” (2Pt. 2:22). Iar adevărata înțelegere a acesteia este că omul se cuvine să se depărteze de păcat cu toate puterile sale și să se păzească a nu cădea. Însă, de s-ar întâmpla a cădea din neputință omenească, și nu cu voia sa, se cuvine a nu deznădăjdui, ci a se scula îndată și a se mărturisi și a se pocăi fără a pierde vremea. […] „Că, până încă este proaspătă și caldă rana, lesne de vindecat este din fire. Că cele vechi, fiindcă sunt negrijite și părăsite, cu anevoie de vindecat sunt” (Scara, Cuv. 5). Iară de nu vei afla vreme atunci, pocăiește-te lui Dumnezeu, fără a aștepta vreme de mărturisire și caută a face împăcare și pace cu Dumnezeu prin multe fapte ale durerii și ale zdrobirii și, pocăindu-te după puterea ta, să nu te mulțumești nici o singură noapte a dormi fără de a cădea și a te pocăi lui Dumnezeu până când ai merge să mărturisești păcatul duhovnicului, căci aceasta este o îndrăzneală nemauzită, tu fiind supus în tot ceasul morții, să stai măcar o singură cirtă în păcat de moarte și să atârni de un fir, cum este viața ta, întru adâncul tuturor relelor, cum este iadul.
(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință)
Partea a treia este despre diferența dintre dezlegarea formală și vindecarea de patimi.
Bune foarte aceste înțelepte sfătuiri spre mântuire!