Categoria Melodia săptămânii a plecat de la ideea de a aduce în atenţia celor ce vizitează siteul nostru exemplul unor artişti de largă notorietate care, deşi nu abordează teme creştin ortodoxe, prin sinceritatea actului de creaţie, se apropie foarte mult de ideea de fire autentică a omului, după cum arătam la articolul dedicat Alexandrei Ungureanu:

Locuim într-o cultură care este necreştină dar care ne este, totuşi, românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare.

Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.

continuarea aici.

Discuţia a fost ulterior dezvoltată în nota şi comentariile publicate la articolul dedicat Paulei Seling, acolo unde şi Daniela nota că:

Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios.

continuarea aici.

Însă melodia pe care o aducem astăzi în atenţie nu face parte din această categorie, a actelor de creaţie nereligioase care inspiră prin sinceritatea lor intrinsecă, ci reprezintă o mărturisire creştină autentică, directă, exprimată în limbajul societăţii româneşti de astăzi, adică în formă profană, fără ca forma să aducă atingere fondului mărturisirii. Reprezintă un act de trăire a credinţei adus într-o formă artistică modernă în atenţia publicului (mai degrabă) nereligios.

În esenţă, consider că avem în faţă tipul de melodie la care nu am îndrăznit să sper atunci când am propus ideea de DeliaDebate (a şti să admirăm şi să ne lăsăm impresionaţi de acte artistice nereligioase). Consider că avem de-a face cu o creaţie creştin-ortodoxă transpusă în forma modernă, formă unanim acceptată de publicul larg. Dincolo de criteriile ce ţin de gustul personal al fiecăruia, consider că această melodie poate fi un model foarte sugestiv de aducere a ortodoxiei în mainstreamul societăţii, chiar şi în acele domenii care sunt sau par a fi cu totul cucerite de duhul antihristic.

7
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x