Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.

Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.

Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice

Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.

După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.

Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?

Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie

Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.

Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.

Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.

La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.

Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).

Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.

Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi

Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.

O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.

Întinarea Tainelor prin erezie

Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.

Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.

Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.

Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.

Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.

Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată

Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.

Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.

Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.

Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită

În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.

După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.

Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.

Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox

Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.

Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.

Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.

Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă

Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).

Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.

Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.

Iconomii rău interpretate

Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:

1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.

2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis­-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.

3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.

Concluzii

Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.

Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:

– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;

– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;

– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;

– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;

– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;

– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.

Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.

Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.

În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.


[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.

[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.

Translate page >>
81
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x