Prof. Tselenghidis: Sinodalitatea și conștiința dogmatică a Bisericii. Posibilitatea îngrădirii

Când sunt primite și au caracter obligatoriu pentru pliroma Bisericii deciziile Sinoadelor Locale sau Panortodoxe

Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)

Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,

Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!

Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.

Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.

Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal­­­», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.

Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.

Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.

În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).

Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.

Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.

Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.

Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.

Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.

Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.

În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.

Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.

Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).

Cele pe care le-am spus până aici, teologic, despre sinodalitatea Bisericii ar fi fost, cred, foarte important să le auzim și prin cuvântul simplu, dar copt duhovnicește și luminat al unui Sfânt deja oficial și purtător de har al Bisericii, având cunoștințe de clasa a 6-a, Cuviosul Paisie Aghioritul.

«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).

Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).

După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!

Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».

După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.

Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.

Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.

Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.

Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.

Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.

Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.

Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».

Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.

Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).

În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.

Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.

Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.

Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.

Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.

Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.

De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.