Lumea dominată prin virus (Foto: Fair Observer)

Un prim test pentru a face față la provocarea vaccinării care ne stă în față și ne privește pe toți este acela al maturității duhovnicești de a diagnostica în mod corect situația. Încercând să înțeleg și să definesc cât mai clar introducerea certificatului verde, am pornit de la ideea de ideologie totalitară, am trecut la cea de politică sanitară greșită și, în final, cea mai potrivită caracterizare mi se pare acum aceea de „joacă de-a vaccinarea”. Dacă e să luăm în calcul imaginea de ansamblu, suntem invitați să intrăm într-o horă pandemică organizată nu în cadrul legal și instituțional corect, ci pe terenul unor convingeri ilogice, emoționale și ticăloase, dar nu în ultimul rând dictatoriale în regim de junglă.

În al doilea rând, ca creștin și duhovnic, realizez că nu mai este vorba de o mascaradă la care noi suntem un soi de spectatori sau piese de decor, ci suntem invitați să luăm parte cu toată responsabilitatea lumească. Practic, ni se cere să ne înrolăm prin acceptarea vaccinului și a certificatului verde, să renunțăm la nevinovăția de copil necesară dobândirii împărăției lui Dumnezeu și să devenim serioși în raport cu discursul de putere care ni se pune în față. Nu se mai pune problema renunțării la lume de dragul mântuirii sufletului, ci a fricii de a refuza certificatul verde pentru siguranța zilei de mâine. Pentru un drob de linte, trebuie să ne adormim conștiința, sufletul; poate ieșim astfel la liman făcându-ne frate cu dracul.

Am prezentat în aceste prime rânduri o radiografie a alegerii vaccinale care ne stă în față. Totuși este necesară o detaliere a motivelor, dar și a modului concret de a lua atitudine în așa fel încât să ne câștigăm sufletul.

Joaca de-a vaccinarea

Elementele pe care le am în vedere pentru creionarea tabloului general, atât cât am fost eu în stare să le percep, țin de o serie întreagă de factori.

În primul rând, virusul covid este unul real, mortal în multe situații, dar supradimensionat. Adică pentru contracararea lui au fost propuse și impuse suită de măsuri care nu mi se par și nu sunt proporționale și care au redus oamenii doar la nivelul de infectați fără alte nevoi materiale, sociale sau chiar spirituale. Nu poate fi validată indiferența față de virus, dar nici sugrumarea vieții de zi cu zi din cauza lui.

În plus, multe măsuri sunt ilogice. Spre exemplu, interzicerea circulației noaptea nu are sens. Oprirea adunărilor în grupuri este una, dar circulația este alta. Nu știu să existe vreo explicație oficială plauzibilă pentru această dispoziție. Și, bineînțeles, mantra vaccinării este culmea non-sensului atâta vreme cât cei vaccinați se pot infecta și transmite boala, chiar unii au decedat, există efecte adverse de multe ori grave, nu știm siguranța pe termen lung, nu-și asumă nimeni răspunderea și firmele farmaceutice au interese mai mult financiare decât umanitare. Iar discriminarea prin certificatul verde nu are conotații sanitare, ci pur de control dictatorial. Este adevărat că riscul de a fi afectat de vaccin este mic, dar e mai mare decât în urma îmbolnăvirii de covid.

Cadrul legal a fost suspendat și încălcat în mod consecvent. Hotărârile de guvern privitoare la restricții și-au depășit limitele, neavând în spate o lege prin care să poată fi restricționate libertățile individuale. Acest fapt se înregistrează pe mai departe, unele hotărâri din ultimul timp nefiind publicate ori publicate cu mare întârziere în Monitorul Oficial, ceea ce face ca ele să fie inexistente sau inatacabile în termenul de aplicare. În schimb le respectă cine e neinformat și se ia după comunicatele și directivele de presă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de dispoziții ale statului, ci de o stare de spirit care nu are legătură cu legile țării, ci cu preluarea credulă a unor idei și dispoziții. Un alt aspect grav, care s-a înregistrat și în alte țări, este că unele prevederi legale au fost și sunt neconstituționale, dar se aplică în continuare. În afara unor norme corecte și funcționale, ne situăm în cadrul unei narative distopice. Practic, nu ne supunem autorității legale și legitime a statului, ci unei povești abuzive împrăștiate prin mass-media.

În locul acțiunilor raționale, ne este propusă o credință psihotică în virus, care implică o viziune străină despre libertate, sănătate, economie, cultură, spiritualitate, civism. Totul trebuie pus în paranteză sau pe un rang inferior în fața pandemiei. Nu este nici o exagerare să afirmăm că suntem introduși într-o lume nouă, lipsită de sens, panicată, fără perspective limpezi, cu pedepsirea și marginalizarea celor ce nu se încadrează. Nu este doar o ideologie nocivă în mintea cuiva, ci măsuri aplicate efectiv asupra întregii populații. Acest regim despotic este foarte potrivit să fie denumit luptă de clasă, ca odinioară.

Dați înapoi Cezarului ce-i al Cezarului…

Întrebarea care se pune este: Lui Dumnezeu ce rămâne să-I mai dăm? Resturile ce ni le mai lasă lumea constrângătoare și intruzivă sau inima curățită de alipirea de cel rău? Care sunt prioritățile? Cum ne mântuim sufletul pierzându-l sau îl pierdem căutând să-l salvăm?

Cel mai probabil că majoritatea nu sunt măcar să dispuși să pună într-o cheie așa de tranșantă problema mântuirii. Poate pentru că în general au tratat-o cu ignoranță sau pe planul doi, considerând că nu este necesară o implicare atât de mare, că merge să ne mântuim chiar și luând în ușor lucrurile. Dar Evanghelia este, de fapt, foarte categorică: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18: 3), „În zadar Mă cinstesc învățând învățături care sunt porunci ale oamenilor” (Mc. 7: 7), „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38) și „nu vă amăgiți, nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 6: 9). Și nu e vorba de o rigiditate inumană, ci de o claritate morală a conștiinței în Duhul Sfânt. Avem de ales între lumina lui Hristos și întunericul sau ambiguitatea compromisurilor pământești.

Desprinderea de lume echivalează cu purificarea cugetului, cu nevinovăția inimii și curăția conștiinței. Iar aceasta presupune o anumită abordare, familiarizare și credință în Dumnezeu, o spiritualitate ortodoxă. Nu putem înțelege și asuma poruncile lui Hristos cu gând omenesc pentru că ele nu pot fi împlinite astfel, pentru că „la oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mt. 19: 26).

Așadar, când vom privi lucrurile din unghi cu adevărat evanghelic, abia atunci vom înțelege cum să ne purtăm corect față de vremurile de strâmtorare și lepădare care au venit și vin peste noi. Altfel, va fi la îndemâna noastră doar justificarea pentru delăsare și compromisuri.

Nu avem pretenția ca lumea să fie sfântă ca să putem trăi în ea, nu, e absurd așa ceva. Ar însemna să ieșim din ea pur și simplu. Totuși există anumite criterii de integrare în așa fel încât să nu ne fie afectată viața după voia lui Dumnezeu. Astfel, dacă nu putem cere sfințenie, avem datoria să urmărim o neutralitate a mediului social. Nu păcatele altora ne împovărează pe noi, ci cele impuse și acceptate de noi. În general respectăm legile civile, dar, atunci când s-ar pune problema să intre în conflict cu porunca lui Dumnezeu, atunci are întâietate Domnul. Atât în lucrurile mărunte, cât și în cele mari, pe plan profesional, familial sau personal. La modul cel mai evident, creștinii primelor veacuri au refuzat închinarea la idoli impusă de puterea statală chiar cu prețul vieții. În alte cazuri curente, preferăm să fim păgubiți și să nu nedreptățim pe cineva duhovnicește chiar dacă legea ne-ar da câștig de cauză. Acesta reprezintă nivelul de la care putem aspira la o viață în Hristos; mai departe ține de eforturile și credința noastră să ne sfințim sau măcar să ne păzim de păcatele de moarte.

Marea strâmtorare de pe urmă

Răcirea dragostei și înmulțirea fărădelegii fac străină minții noastre viața în Hristos. Apare mulțumirea cu himere, cu hristoși mincinoși, cu învățături adaptate. „Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Mt. 24: 13).

Nu știm cu certitudine dacă au sosit aceste vremuri proorocite, dar cu siguranță seamănă foarte mult. Însă știm sigur care sunt cerințele pentru mântuire și le putem compara cu ceea ce ni se cere: a fi oi în mijlocul lupilor, a ne scutura de dormitare și a ne trezi la realitate. Să nu ne mirăm că poate exista o astfel de presiune a fărădelegii, că este exclus așa ceva. Dimpotrivă, am fost avertizați din timp.

Rămânând cu picioarele pe pământ, suntem conștienți că nu trăim încă vremurile lui Antihrist, ci cel mult pregătirea terenului. Deci nu se pune problema lepădării de credință, dar asta nu înseamnă că nu există alte pericole duhovnicești.

 Eu personal nu sunt împotriva vaccinării, ci a obligativității exprimate prin certificatul de vaccinare. Nu am încredere în vaccin, nu-l recomand, dar nu judec pe cel care îl primește pe considerente sanitare. Însă discriminarea legală și socială a celor nevaccinați are un caracter pronunțat de nedreptate. În mod clar cei care se vaccinează de acum o fac din constrângere, căci ar fi făcut-o până acum din convingere medicală. Este o chestiune nu doar la nivel comunitar, ci și personal.

Având în vedere rigoarea vieții duhovnicești, dar și contextul pandemic prin care suntem prinși să aderăm la o ideologie covidiană, cred că este destul de limpede că avem o grea alegere și răspundere cum reacționăm. Putem refuza și înfiera o astfel de făcătură sau să o îmbrățișăm?

Din păcate, se pare că există și o presiune asupra Bisericii, care înrăutățește lucrurile și le complică. Implicarea ei este echivalentă cu impunerea unei viziuni cuprinzătoare, care include și credința. Atacurile mediatice din ultimul timp și reacția Patriarhului devoalează un asalt progresist asupra credinței sub pretextul pandemiei. E vorba de o nouă așezare a lumii din temelii, o zguduire în profunzime.

Un punct delicat este și modul cum operează certificatul verde. Strânge și centralizează datele celor verificați? Se ajunge la un control polițienesc și intruziv? Asta ar agrava situația.

Foarte ciudat este și faptul că populația pur și simplu este pasivă și nu-și exprimă revolta. Foarte mulți au verbalizat uimirea că nu explodează mămăliga. Practic, suntem și noi părtași la construirea noii orânduiri. Prin pasivitate și… contemplare.

Așadar, ca o concluzie, cred că este un păcat colectiv, dar și personal să fie acceptat green pass-ul; izbăvirea de el se face prin pocăință și mărturisire. În cazul că se dovedește (nu știu acest amănunt) că există o monitorizare centralizată a pașapoartelor, adică o urmărire generală dictatorială, s-ar impune oprirea de la împărtășire pentru că vorbim despre implicarea și validarea unui regim totalitar nelegiuit. Iar în situația și mai gravă că va fi atrasă Biserica în propaganda vaccinării, deja va trebui reevaluată în mai rău primirea pașaportului verde, echivalentă aproape cu lepădarea de credință.

Zilele sunt grele și ar trebui să ne împotrivim masiv până să ajungem la o rezistență pe cont propriu care va avea ca miză propria mântuire. Pe măsură ce rămânem tot pasivi, verticalitatea interioară se deteriorează progresiv și foarte greu vom rezista la o strâmtorare cu adevărat antihristică. Dacă nu există tărie de caracter acum, compromisurile duc la și mai puțină în viitor.

Translate page >>
5
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x