Sursă: Wikipedia „Zone fără LGBT” din Polonia

Asociaţiile LGBT+ din România au iniţiat o nouă săptămână de activităţi de promovare, cu sprijin de la cel mai înalt nivel, demersuri ce se vor încheia cu o paradă gay prin centrul Iaşului, oraş cu un capital simbolic distinct, de capitală culturală şi de inimă a ortodoxiei româneşti. De la momentul anunţului public şi până acum, mai multe facţiuni civice sau religioase cu care mă aflu în contact, au pus în discuţie subiectul, căutând modalitatea adecvată de a-şi exprima împotrivirea faţă de acest afront.

Să începem cu concluzia!

Predomină covârşitor ideea de a ignora cu totul demersurile gay, din Iaşi şi din ţară, să ne continuăm existenţa ca şi cum aceste episoade nu există. Motivele, pe care le consider neîntemeiate, sunt mai ample şi, în esenţă, se circumscriu următoarelor:

  • Activităţile gay ar avea un caracter artificial, sunt o grefă străină de popor, una care nu are suficient capital social, cultural, economic şi politic să fiinţeze de la sine în sânul naţiunii române. Este comparată mişcarea gay cu multe alte curente sociale, ideologice sau politice din trecut de care neamul s-a scuturat ca de un putregai, după ce Domnul a îngăduit ca puterea acestora să apună. Avem în vedere pegra evreiască ce a invadat ţările române în secolul XIX, comunismul ateu din secolul XX, iar acum europenismul filo-pederast de secol XXI pentru care trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm să ne scape Domnul.
  • Mişcarea Gay este, pe linie ideologică, o continuatoare directă a ideilor care au produs „comisariatele dragostei publice” în U.R.S.S., iar terminologia „marşului Pride” reprezintă o simplă actualizare a paradelor „Jos cu Ruşinea” din aceleaşi vremuri. Dincolo de energia politică ce le-a animat în acele timpuri, acele mişcări nu au subzistat şi s-au compromis pe formă în anii de război şi de grele încercări prin care a trecut ulterior poporul rus. În perspectiva vremurilor ce urmează, în România mişcarea gay va traversa un parcurs similar.
  • Mecanismul de promovare a mişcării gay presupune o ciclicitate publică în trei paşi, mai întâi de vexare a comunităţilor ţintă, de ofensare şi jignire a bunelor moravuri astfel cum sunt acestea înţelese şi prezervate local, aşadar a forţa, a smulge o reacţie de împotrivire din partea reprezentanţilor curentului conservator, reacţie care, în etapa a treia, să fie invocată ca motiv de victimizare şi de lărgire a scopurilor mişcării, resetând ciclul pentru noile obiective. Linia strategică este: toleranţă-acceptare-afirmare şi este urmărită prin proceduri de tactică civică ce au fost codificate în manuale şi know-how civic uşor de transferat-implementat-scalat.
  • Cadrajul mediatic nu este neutru ci unul fundamental contra-conservatori, de orice factură ar fi aceştia. Pe cale de consecinţă, orice acţiune explicită de împotrivire faţă de activităţile LGBT+ ar produce o muniţie mediatică cu un efect negativ disproporţionat faţă de simpla desfăşurare neînfruntată a demersurilor activiştilor gay. Nu doar că le-am produce content mediatic prin simpla noastră contra-reacţie, dar am şi confirma narativele progresismului euro-pederast prin simpla noastră împotrivire.
  • Disproporţia de resurse mediatice şi de influenţă politică este într-atât de vădită încât cei care s-ar ralia unor acţiuni de împotrivire ar aparţine categoriilor sociale pentru care împotrivirea presupune costurile reputaţionale cele mai scăzute. Cu alte cuvinte, pentru persoane cu un anume statut social (părut sau autentic) costul pe care o atitudine univocă de asociere cu o mişcare de împotrivire faţă de curentul euro-pederast este unul disproporţionat de mare, prin decuplarea de la legitimitatea socială, profesională sau politică din prezent. Rămâne în sarcina celor care au foarte puţine de pierdut şi care oricum vor reacţiona printr-o prezenţă efectivă în stradă să verbalizeze, aşa cum vor reuşi, o nemulţumire de fond, care să fie apoi valorificată în contextul naraţiunilor elitelor despre „România profundă” (care totuşi nu consumă gay-movement) sau a celor anti-sistem despre „trădarea intelectualilor”.
  • Strâns legată de chestiunea de mai sus este şi problema coroborării temelor de protest într-o umbrelă anti-sistem foarte greu de digerat. Este puţin probabil ca o persoană de condiţie medie să rezoneze cu torentul de teorii şi perspective care animă îndeobşte pe cei grabnic protestatari. Se produce un ghiveci de tipul Legii suveranităţii (subiect asupra căruia voi reveni) care este complet indigest, are un „cool factor” de sens negativ, care inhibă reacţia publică poate chiar mai mult decât presiunea mediatică sau influenţa politică. Se produce şi o împrăştiere continuă a puţinului capital civic existent, dat fiind că mereu apar subiecte care pretind atenţia şi energia noastră.
  • Teama de ridicol este, în opinia mea, a doua cauză ca importanţă în ierarhia motivelor de neimplicare civică a romanilor totuşi activi din punct de vedere politic. Despre prima cauză a pasivităţii noastre scriu spre final. Însă, revenind la ridicol, trebuie subliniat că în spaţiul public românesc nu există un know-how de sens opus celui al activismului LGBT+, care să fie validat prin experienţa afirmării adecvate a valorilor conservatoare, care să producă emulaţie, căruia să-i putem recunoaşte valoarea civică adăugată.
  • Toate reacţiile civice de protest sunt, în mod tradiţional, prezentate mediatic ca fiind inadecvate, în contra-timp, dezechilibrate emoţional sau din punct de vedere al energiei comunicaţionale (prea plăpânde sau prea virulente). Tipul acesta de inadecvare corodează orice argument, chiar şi dintre cele care sunt punctual legitimate retoric, în scopuri tactice, de discursul euro-pederast, dar şi orice metodă civică de abordare a temei LGBT+ de către conservatori.

Se poate imagina o cale de împotrivire?

Există două modele valide de combatere a activismului filo-pederast la nivel european: modelul ruso-maghiar şi modelul polonez. Primul vizează o politică top-down de delegitimare a obiectivelor progresismului sodomit şi filo-pederast în spaţiul public şi presupune o atitudine asumată a politicienilor de top şi a bazei lor de sprijin politic, economic sau cultural. Nu e vorba despre Victor Orban sau de Vladimir Putin, ci despre baza lor de putere, care se manifestă în acest plan, în sensul invers al demersurilor LGBT+. Acest model ne este complet inaccesibil, nu doar pentru că nu avem conducători precum aceştia (presupunând că i-am dori), dar şi dacă i-am avea, societatea românească nu a produs niciodată, istoric vorbind, tipul de loialitate şi de conştiinţă colectivă care să reprezinte o bază de putere adecvată să-l sprijine pe conducătorul nostru împotriva politicilor europene filo-pederaste.

Al doilea model, cel polonez, ne este accesibil în teorie, dar este incompatibil cu abordarea noastră din prezent. Modelul polonez presupune valorificarea principiilor descentralizării şi subsidiarităţii mutând responsabilitatea gestionării valorilor comunitare către autorităţile locale, cărora li se recunoaşte dreptul prezervării profilului cultural local. Câteva voievodate şi multe municipalităţi au constatat prin hotărâri ale organelor legislative şi executive locale faptul că „valorile LGBT+” sunt absolut incompatibile cu valorile comunităţilor respective. Astfel s-au creat „zonele fără LGBT” un concept împotriva căruia instituţiile europene au reacţionat virulent, sub unghi moral, tocmai pentru că soluţia este una perfect legală şi legitimă, potrivit chiar normelor şi principiilor europene.

Ce sunt valorile incompatibile?

În acest sens, reamintesc un exemplu pe care l-am mai folosit, acela al valorilor dominante ale comunităţii, al valorilor vii, care nu au căzut în desuetudine. Spaţiul este ocupat deja de valori active, care sunt incompatibile cu cele noi care se doresc impuse de mai sus prin autoritatea instituţiilor europene. Exemplu: deşi avem o minoritate de etnie rusă/lipoveană în România, minoritate care se bucură de toate drepturile constituţionale precum majoritatea, totuşi nu poate fi admis dreptul minorităţii ruseşti de a celebra prin trecerea pe sub Arcul de Triumf înfrângerea armatei române de către armata roşie (a se citi: celebrarea neruşinată a sodomiei în inima ortodoxiei), întrucât ar aduce atingere demnităţii noastre colective, ar jigni memoria martirilor noştri, ar provoca indignare şi scandal public, un tip de suferinţă morală ce trebuie înlăturată. Dar nimic nu îi împiedică pe ruşi să o facă într-un alt context, unul care nu este asociat românismului şi care să ţină cont de raportul majoritate/minoritate, de firescul acestui raport precum şi de caracterul incompatibil al unor valori.

Acest principiu a fost valorificat de polonezi, dintr-o perspectivă întreită, care a condus la concluzia că demersurile gay sunt incompatibile cu profilul comunitar local. Perspectiva întreită se referă la o coroborare a planurilor religioase, civice şi politice. Catolicismul polonez a produs instituţii şi organizaţii civice active şi asumate din punct de vedere axiologic, care au legitimat politic o putere conservatoare. Subliniem că structura civică s-a dezvoltat pe tipare de organizare parohiale, care s-au coagulat civic şi au scalat rapid către un prag de relvanţă politică ce a obţinut apoi prim-planul.

Care sunt limitele modelului polonez?

Iniţiativa şi eforturile au venit simultan din toate cele trei planuri, printr-o continuă alimentare a valorilor comune pozitive, nu împotriva LGBT+ ci pentru profilul cultural conservator al catolicismului şi naţionalismului polonez. Europa a reacţionat virulent, condamnând imoralitatea exercitării drepturilor culturale într-o modalitate care aduce atingere „principiului inclusivităţii”, în vreme ce polonezii s-au apărat invocând „principiul proporţionalităţii”, constând în aceea că respectivele comunităţi numără disproporţionat de puţini sodomiţi şi filo-pederaşti pentru a legitima parade gay cu caracter sfidător în sânul comunităţilor catolice. Totodată au interzis practica „desantului” pederast din afara localităţilor, o tactică LGBT+ de a suplini subţirimea participării locale la marşurile gay.

În continuare, Europa invocă faptul că „zonele fără LGBT+” reprezintă nu doar o politică locală de prezervare a profilului comunitar de factură catolică, ci un concept anti-cultural şi anti-uman (cu trimitere la doctrina drepturilor omului) de sancţionare mascată a sodomiților pe criteriu de orientare sexuală sau de convingeri filo-pederaste, politică ce nu poate fi admisă din cauza efectelor sociale disproporţionate în plan naţional şi chiar european. Cu alte cuvinte, prin aceea că există municipalităţi şi voievodate „LGBT+ free” se produce o emulaţie culturală care ar depăşi interesul punctual al protejării comunităţilor catolice şi care de fapt ar alimenta un curent pan european de ură şi discriminare a pederaştilor şi aliaţilor acestora.

Pe cale de consecinţă, consideră Europa că se cuvine înlăturarea caracterului absolut al interdicţiei (sau chiar interdicția însăși) ce a fost impusă de autorităţile locale, protejarea catolicismului local putând fi realizată şi fără a se alimenta la nivel european ideea „modelului polonez” ca politică (pasămite) ipocrită şi indirectă de sancţionare filo-pederaştilor. Mai mult, instituţiile europene au sancţionat ele pe respectivele comunităţi poloneze prin blocarea accesului la finanţare din fonduri europene pentru proiectele ce urmau sau se aflau în curs de implementare, cu argumentul că „principiul inclusivităţii” este de esenţa valorilor europene şi o piatră unghiulară a statului de drept. Ulterior, şi Ungaria a intrat într-o procedură de verificare pentru atingeri aduse statului de drept, însă fără a se face trimitere directă la situaţia sodomiţilor şi filo-pederaştilor.

Nu e despre „homo” e despre om!

Am insistat asupra acestor chestiuni, prezentate lapidar, tocmai pentru a ilustra amploarea conflictului între cele două viziuni distincte, naţional-locală conservatoare şi europeană filo-pederastă, conflict ce excede cu mult chestiunea propriu zisă a protejării concrete a sodomitului sau filo-pederastului de ură, violenţă, orice altă vătămare din motive ce ţin de orientarea sexuală. Agresiunea asupra noastră se produce în plan axiologic, cu efecte de anvergură de ordin religios, civic şi politic. Reacţiile noastre ar trebui să se producă în acelaşi sens. Dar întrucât pare că efortul preconizat a fi viabil depăşeşte cu mult pragul disponibilităţilor noastre, părerea covârşitor majoritară pledează pentru a ne preface că PrideIaşi şi celelalte iniţiative gay din România nu există. Această opinie pe care eu nu o pot împărtăşi, are (cred eu) o cauză principală şi un izvor principal.

De ce nu ne doare?

Principalul motiv al pasivităţii românilor este lipsa călăuzirii morale, cu specificul românesc al completei tăceri a ierarhilor Bisericii, izvorul catatoniei româneşti, al somnului nostru colectiv. Călăuzirea morală nu se face doar din vorbă, ci mai ales cu fapta şi mai ales la momentele oportune, de cumpănă, de mare însemnătate. Poporul român nu mai are astfel de voci loiale, nici din partea ierarhilor ortodocşi (cazul particular al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan fiind de-a dreptul tragic, prin bicisnicia acestui ierarh coroborată cu cariera sa de securist şi cu convingerile sale de ereziarh ecumenist), nici din partea elitelor sale (elitele profesionale sunt descurajate să se exprime în chestiuni ce se sustrag competenţelor specializate şi nu îndrăznesc să se înscrie în conversaţii care să privească chestiunile generale) şi nici din partea politicienilor preocupaţi de mersul afacerilor publice (incapabili de a rostui energiile colective, imagina viitorul, lucra pentru binele cetăţii).

Despre bizara coerenţă a opiniilor clericale pe subiectul LGBT+

În Biserica Ortodoxă Română s-a emis „ordin pe unitate” în privinţa ignorării acţiunilor LGBT+ şi potolirii credincioşilor revoltaţi. Spun aceasta urmare a contactelor directe, dar şi văzând coerenţa şi similaritatea cu care mai mulţi preoţi dintre cei ce au prim-planul ortodoxiei din punct de vedere mediatic promovează exact acelaşi tip de „soluţie”, cu aceleaşi argumente şi aceleaşi îndemnuri, opinând în esenţă că, la scara mare a Istoriei Bisericeşti, actualul episod pederast pe care îl cunoaşte societatea românească este cu totul nesemnificativ. Viaţa cetăţii ar reprezenta o continuă paradă de patimi şi vicii, manifestate cu egală neruşinare, faţă de care sodomiţii şi filo-pederaştii nu ar face notă discordantă.

Lipsiţi fiind de călăuzire morală şi temători de ridicolul poziţionărilor inadecvate, faţă de evantaiul de argumente care ne îndeamnă să ne resemnăm în faţa tăvălugului pederast, cei mai mulţi dintre noi au ales să rămână pasivi şi de data asta, conservându-şi energia pentru teme care, aparent, sunt mai importante. Şi acum, tăcerea se arată că este „binecuvântată” de ierarhii noştri, cum mereu este, indiferent de temă.

De ce nu sunt de acord cu pasivitatea

Eu nu rezonez cu această concluzie, din mai multe motive pe care le expun aici doar schematic, dar pe care le voi dezvolta la comentarii dacă există interes, dat fiind că nu înţeleg să mă ofer pe mine ca exemplu.

Pe străzile Iaşului se propovăduieşte cu mândrie un păcat cu o neagră semnificaţie de răzvrătire împotriva firii.

Pasivitatea şi ignorarea activităţilor LGBT+ nu se fac cu inimă uşoară, de creştin, ci cu resentiment şi cu dezgust faţă de păcătoşi, faţă de cei ce îi îndreptăţesc pe păcătoşi şi faţă de poporul ne-volnic de care apaţinem.

Din cauza neputinţelor noastre şi a conştientizării poziţiei noastre de slăbiciune, discuţiile nepublice nu fac întotdeauna cinste credinţei pe care o mărturisim şi cred că e mai bine să verbalizăm împotrivirea noastră, pentru a găsi calea şi sensurile corecte spre iubirea păcătosului şi ura faţă de păcat.

De asemenea, rămânând pasivi ne lipsim de exerciţiul mărturisirii credinţei noastre, trăirii valorilor despre care declarăm că ne animă.

Este cert că în lipsa unui mesaj politic, civic şi religios, articulat convingător şi consistent, strigătele noastre precum că „Iaşul nu-i Sodoma!” nu vor încălzi inimi şi vor cimenta naraţiunea mediatică a inadecvării celor ce se împotrivesc. Însă este nedrept a împiedica o conştiinţă sinceră să se exprime, chiar şi când o face rudimentar.

Prin manifestarea împotrivirii noastre punem bun început, conştienţi fiind că împotrivirea punctuală nu vindecă boala care ne-a adus în acest punct şi că trebuie pornit un efort susţinut de revendicare şi de recuperare a Iaşului, a ţării, a limbii şi vocabularului necesar, precum şi a credinţei ortodoxe.

Împotrivirea deschisă, explicită, limpede şi energică faţă de marşul LGBT+ produce o clarificare a resorturilor religioase, civice, politice şi culturale care trebuie avute în vedere pentru îndreptare, antrenează idei aparent fără legătură, dar cu implicaţii directe (de pildă, importanţa militării pentru RoExit, importanţa militării pentru libertate şi suveranitate, pentru valorile naţionale ş.a.m.d.)

Nu în ultimul rând, intenţionez ca prin împotrivirea mea concretă, asumată cu bună credinţă şi cu dragoste pentru semeni, să mă fac prilej de a verifica din nou axioma potrivit căreia cea mai scurtă care spre o soluţie este să afirmi un răspuns greşit. În lipsa unui plan coerent de recuperare a ţării pentru credinţă şi pentru valorile ortodoxiei, a cuminţeniei, curăţiei, pudorii, curajului, bucuriei întru suferinţă, orice răspuns punctual este greşit dar binevenit.


P.S. Vă îndemn călduros pe toţi cei aflaţi în acelaşi gând cu mine, din Iaşi sau care veţi fi prezenţi la Iaşi în 5 iunie, să mă contactaţi şi să ne cunoaştem.

Translate page >>
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x