Părintele Ciprian Mega publică pe pagina sa de Facebook răspunsurile acordate unui jurnalist de la Bihoreanul. Vă îndemn să citiți răspunsurile părintelui întrucât nu cred că interviul va fi publicat:
Motivul pentru care consider că interviul nu va fi publicat constă în confirmarea unuia dintre cele mai negre zvonuri despre părintele patriarh Daniel, anume că ar fi comis o crimă în urma unei pasiuni pederaste pentru un coleg teolog homosexual, de asemenea bursier în Occident.
Scrie părintele Ciprian Mega despre un document „Strict Secret” ce i-a fost pus la dispoziție, următoarele:
Domnul respectiv mi-a adus, la o întâlnire ulterioară, un document din arhivele Securității, dorind să mă convingă că eu știu prea puține lucruri, pentru a avea o imagine de ansamblu, ceea ce era adevărat. Foaia respectivă, dactilografiată la mașina de scris, însemnată cu ”Strict secret!”, cuprinde un raport despre un tânăr teolog, bursier, undeva, în Occident. Urma să se întoarcă în țară, unde-l aștepta viitoarea soție. Doar că, într-o dimineață, a fost găsit mort, într-un depozit. Acea crimă n-a fost niciodată elucidată. Am căutat, la un moment dat, în arhive, am încercat să aprofundez tema, pentru un viitor film. Tot ce pot înțelege este că, dacă vreodată se va elucida acel caz înfiorător, se vor desluși multe lucruri, atât despre Revoluția Română, cât și despre parcursul BOR în postcomunism.
Consider (eu, pentru mine) că nu mai vorbim despre un zvon, ci despre o informație certă .
De asemenea, tot din interviu, violul comis de un ierarh asupra unor monahi care au emigrat apoi în SUA îl poate privi, printre alți pederaști pedofili din sinodul BOR, și pe părintele patriarh Daniel care, în perioada în care a fost mitropolit la Iași, a avut astfel de comportament despre care am menționat anterior .
[Later edit: Am eliminat paragraful despre părintele patriarh și despre mitropolitul Basarabiei în 09.04.2025]
Confirmarea crimei pederaste din tinerețe, pe sângele căreia s-a construit cariera ghidonată de securiști a Patriarhului României și care a nenorocit în aval mii de alte suflete aducând administrația bisericească într-un grad de putrefacție de neconceput pentru creștinul de rând, ne cheamă la o lucrare de pocăință cum neamul acesta încă nu a trăit.
Ieșirea la lumină chiar și doar a unor firimituri din ceea ce se cunoaște și se discută în ascuns are menirea unei chemări la adâncă, adâncă pocăință, căci păcatele neispășite riscă să ne înnece întreg neamul.
Sunt mulți care cunosc, sau au auzit de la alții ce știu nemijlocit, despre căderi în păcate atât de grele încât găsim cu dificultate cuvintele potrivite. Suntem într-o catastrofă bisericească cumplit de grea și infernal de smintitoare!
Acestea nu sunt doar păcatele personale ale acelor clerici și ierarhi, ci o lucrare adâncă și dezlănțuită a vrăjmașului asupra Bisericii, una care nu se înfruntă neapărat prin scoaterea la lumină a necurăției şi, cu siguranţă, nu se vindecă prin simpla scoatere din scaun a unora nedemni sau printr-o lustraţie omenească. Tot sufletul trebuie să se mântuiască, nimeni nu este dispensabil, indiferent de adâncul căderilor şi patimilor.
Să ne dăruiască Domnul putere și înțelepciune în vremurile ce vin! Iertaţi-mă!
Ministerul Afacerilor Interne lansează o invitaţie publică la dezbaterea organizată în temeiul legii transparenţei decizionale în data de 26.03.2025, privitor la proiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul evidenței persoanelor și al stării civile.
Se discută modificarea dispoziţiilor OUG nr.97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români ca urmare a pronunţării hotărârii CJUE C-491/21 din data de 22 februarie 2024 (vizând dreptul de a obţine un act de identitate cu valoare de document de călătorie deşi un resortisant şi-a stabilit domiciliul în alt stat membru), precum şi ca urmare a operaţionalizării Sistemului informatic integrat pentru emiterea actelor de stare civilă (SIIEASC).
Dezbaterea publică nu(!)vizează dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate şi nici eventuale iniţiative ale autorităţilor statului român în scopul modificării Regulamentului (UE) 2019/1.157 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație.
Pe cale de consecinţă, proiectul pus în dezbatere nu aduce modificări semnificative cadrului legal existent, cel prin care credincioşilor ortodocşi care refuză primirea actelor electronice le-a fost anulat dreptul constituţional la liberă circulaţie în afara ţării (pentru motive turistice) ca urmare a faptului că nu mai este permisă eliberarea paşapoartelor simple temporare pentru motive turistice, nici adulţilor şi nici minorilor.
Eliminând alternativa non-biometrică, statul lipseşte un contingent numeros de cetăţeni de posibilitatea de a-şi exercita dreptul fundamental prevăzut de Art. 25 din Constituţie: (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
Se constată că, pentru acea categorie de cetăţeni care refuză actele biometrice, reglementarea în vigoare stabileşte condiţii care împiedică exercitarea liberă a unui drept constituţional garantat explicit.
Această situaţie nu este întâmplătoare, dimpotrivă!
Statul român a fost sezizat în numeroase ocazii, sub diferite guvernări, despre existenţa unui contingent numeros de români ale căror convingeri nu concordă cu ideologia tehnocrată şi transumanistă ce animă legislaţia vizând actele biometrice şi digitalizarea vieţii umane lato sensu.
Politicile adoptate de statul român în materia evidenţei populaţiei, dar şi a controlului sau supravegherii populaţiei şi facilitării exercitării drepturilor constituţionale, au fost mereu orientate în direcţia restrângerii marjei libertăţilor cetăţeneşti fie prin bariere birocratice şi limite administrative, fie, recent, direct prin legiferare explicită.
Începând cu anul 2009, au fost organizate numerose dezbateri publice similare celei de mâine iar din partea credincioşilor ortodocşi au fost formulate numeroase petiţii cuprinzând majoritatea argumentelor legale şi legitime ce se pot formula pe acest subiect, petiţii însoţite de peste un milion de semnături în susţinere şi, cu toate acestea, statul român nu doar că a refuzat constant recunoaşterea intereselor legitime ale majorităţii cetăţenilor români de religie ortodoxă, ci a şi acţionat în sensul marginalizării şi discriminării la vedere a românilor cu opţiuni neconvenabile.
Titlul pe care l-am dat acestui articol vine să sublinieze crunta realitate şi să adapteze semnificaţia dezbaterii de mâine la contextul politic actual. Credincioşii ortodocşi riscă să eşueze într-o stare de autoamăgire cu privire la semnele vremurilor care se află deja în derulare, dar pe care, din temere sau din naivitate, unii dintre noi refuzăm să le conştientizăm actualitatea, anticipându-le într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Dispoziţia prevăzută în art. 25 din Constituţie nu este nici pe departe singura libertate cetăţenească fundamentală anulată explicit de legislaţia adoptată de statul român sau de Uniunea Europeană, ori de interpretările oficiale ale instituţiilor româneşti, ori de modalitatea imediată de aplicare a acestora în răspăr cu sensul lor primar.
Insistenţa cu care credincioşii ortodocşi continuă rutina gesturilor birocratice fără impact denotă o gravă neînţelegere privitor la stadiul actual de implementare a lagărului biometric şi digital.
Participarea la aşa-zisele dezbateri organizate de instituţii publice reprezintă o simplă supapă de defulare emoţională a unor tensiuni niciodată recunoscute de stat ca legitime şi întemeiate. Experienţa sesiunilor anterioare dovedeşte o atitudine instituţională consecventă în batjocură şi în declasarea participanţilor care au solicitat menţinerea unor alternative non-biometrice, invocând motive de ordin religios.
Îndemnul pe care îl lansez aici este de a înceta orice participare la parodiile organizate de instituţiile statului român, instituţii care, de altfel, cunosc foarte bine atât dezideratele cât şi argumentele noastre, precum şi împrejurarea că acestea sunt întemeiate constituţional şi legitime sub aspect social şi politic.
Împrejurarea că statul român refuză să asigure exercitarea drepturilor constituţionale, după 15 ani de demersuri consecvente, nu poate fi trecută cu vederea de către credincioşii trezvitori şi, mai ales, nu poate fi interpretată ca o inaptitudine instituţională remediabilă prin instrumentele de transparenţă decizională.
Participarea la dezbaterile MAI, văzând şi evenimentele politice recente, reprezintăo fugă de realitate şi o cauţionare per ansamblu a statului român în politica sa explicit discriminatorie şi anti-românească/anti-creştinească. Nu îi condamn pe cei care încă văd oportună participarea, dar îi previn că riscă să se facă părtaşi unei minciuni extrem de costisitoare sufleteşte.
Îi încurajez pe toţi aceştia să îşi reamintească itinerariul acestui eşec (link) şi să privească evenimentul de mâine ca pe ultima şi cea din urmă dezbatere publică despre actele biometrice, forma şi semnificaţia sa instituţională fiind demult stricată de funcţionarea defectuoasă a statului român.
Mă număr printre cei care, recent fiind în nevoie, nu am putut părăsi ţara întrucât copiilor mei minori nu li eliberează paşaport simplu (temporar) şi nici un alt document recunoscut cu valoare de document de călătorie. Inclusiv această împrejurare m-a convins că orice atitudine de continuare a tratării subiectului actelor electronice în cheia acceptării ca autentice a unor gesturi instituţionale făţarnice reprezintă o gravă greşeală.
Este necesar ca această nedreptate să fie recunoscută ca atare, ca un gest de persecuţie religioasă ce prefigurează declanşarea prigoanei ce se întrezăreşte, şi să fie acceptată cu calm, cu demnitate şi cu inimă uşoară. Este cel mai mic dintre paşii făcuţi împotriva noastră şi nu pasul în sine este grăitor cât intenţia sa vădită şi direcţia sa descoperită.
Cei care astăzi nu se simt vătămaţi de atitudinea şi comportamentul statului român pe acest subiect (între altele) este probabil să nu-şi fi însuşit pe deplin şi în profunzime valorile şi drepturile nesocotite, fie ale lor, fie ale fraţilor.
Întrucât statul român s-a compromis grav sub aspect instituţional, îndatorirea creştinului este de a răbda îndelung nedreptatea şi de a continua să caute binele şi deschiderea la acele persoane care manifestă bună credinţă şi care încă se mai află în activitate în interiorul instituţiilor compromise. Chiar dacă expresia instituţională este necinstită, credincioşii ortodocşi trebuie să epuizeze şi căile de a afla înţelegere la acele persoane (funcţionari, experţi, directori etc) care pot influenţa, din interior, minimal sau nu, mersul instituţiilor lor.
Această etapă în străduinţele noastre nu trebuie să fie deloc ignorată sau desconsiderată, căci este sigur să ne pună la încercare atât smerenia cât şi îngăduinţa faţă de neputinţele aproapelui.
În spatele formelor moarte ale dezbaterilor necinstite trebuie căutate conştiinţele vii care încă mai populează respectivele instituţii, trebuie sprijinite şi încurajate pe calea jertfei şi adevărului, căci în mod cert nu mai există alte soluţii (uşoare).
Abia după epuizarea acestui din urmă pas, făcut cu sinceritate şi inimă bună, putem pune cruce statului român.
Uşor de obţinut de la orice magazin de materiale de construcţie
Există nenumărate lucrări care tratează subiectul luptei politice cu un regim uzurpator şi nelegitim. În majoritatea lor, acestea sunt derivate din experienţele tragice ale unor popoare aservite de oligarhii criminale dispuse să întrebuinţeze violenţa şi terorismul de stat împotriva libertăţii cetăţenilor.
Din acest motiv, experienţa rezistenţei civile împotriva arbitrariului violenţei politice dobândeşte o maximă relevanţă pentru acea parte (mică?) a poporului român care nu este dispusă să renunţe la libertatea sa şi care, între altele, nu este de acord cu ideea întemniţării disidenţilor pentru delicte de opinie incriminate nelegitim, într-un alt context politic decât cel din prezent.
În România s-a produs o Lovitură de stat militară, dar cu faţă civilă, care a preschimbat natura regimului politic şi a aruncat în desuetudine garanţiile constituţionale ale funcţionării statului de drept. Complicii loviturii de stat invocă o aparenţă juridică întemeiată pe o hotărâre a Curţii Constituţionale care, în noua ordine de drept ce se doreşte a fi impusă, ar prevala asupra Constituţiei însăşi şi a legilor subsecvente ce reglementează funcţionarea autorităţii de stat.
Această aparenţă juridică nu poate fi acceptată întrucât nu are baze obiective ci derivă exclusiv din voinţa politică a puciştilor. Aparenţa juridică produsă în urma loviturii de stat este supusă capriciului politic al uzurpatorilor, nu este grăniţuită de prevederile legale în vigoare, nu este delimitată în timp, ci îşi dezvăluie efectele chiar şi ulterior, impunând legalismul nud ca nouă ordine de drept.
De pildă, deşi la momentul loviturii de stat comunicatul iniţial al CCR menţiona obligaţia de organizare a unor noi alegeri în termenul de 3 luni prevăzut de Constituţie, ulterior, odată cu consolidarea puciului, uzurpatorii au încălcat şi această dispoziţie constituţională urmărind fie împingerea alegerilor în toamnă (astfel cum se vehiculează public), fie amânarea organizării alegerilor pentru un termen minim de 3-5 ani (astfel cum se speculează nepublic). Cert este că nici până în acest moment nu a fost emisă o HG de organizare a alegerilor.
Este inutil, dar totuşi necesar, să reiterăm că hotărârile CCR trebuie să se încadreze în limitele de drept material constituţional şi că nu se pot substitui procesului de legiferare sau de reformare a Constituţiei. Hotărârea CCR dată cu încălcarea Constituţiei nu poate conduce la anularea alegerilor (soluţie inexistentă sub aspect juridic) ci a generat un fapt politic nou pe care regimul uzurpator doreşte să-l impună ca realitate politică constitutivă.
Curtea Constituţională nu este putere publică, nu se poate autosesiza, nu poate anula alegeri, nu poate hotărî în şedinţe informale, nu îşi poate anula propriile hotărâri de validare, nu se poate substitui instanţelor judecătoreşti şi nici Parlamentului.
La fel de necesar de subliniat este că, aşa cum o femeie nu poate fi doar puţin însărcinată, similar nu există regim politic doar puţin ilegitim sau doar puţin uzurpator.
Curtea Constituţională nu „a anulat alegerile” întrucât această soluţie nu există juridic (nu este prevăzută de vreo lege) şi întrucât este o imposibilitate politică obiectivă într-un regim democratic (aşa cum sugarul nu-şi poate anula naşterea). De fapt, Curtea Constituţională a anulat incidenţa generală a Constituţiei precum şi regimul de democraţie constituţională, acestea constituindu-se într-un act de trădare a ţării şi a poporului.
Actul de trădare diferă de „infracţiunea de trădare”, care ar presupune totuşi subzistenţa statului de drept şi limitarea/insularizarea/izolarea faptului material al infracţiunii.
Însă, aşa cum am văzut în cazul Ucrainei, actul de trădare reprezintă un fapt politic care se combate cu toate mijloacele materiale şi nemateriale cunoscute de istoria relaţiilor umane. Astfel, sunt justificate nu doar execuţiile sumare (dese la debutul războiului din Ucraina şi devenite acum fapt comun) ale tuturor făptaşilor (făptuitori, complici, instigatori şi beneficiari) execuţii anterioare relegitimării prin adoptarea unei noi Constituţii, ci şi măsuri de retorsiune împotriva rudelor, afinilor şi apropiaţilor puciştilor.
Întrucât vorbim despre un fapt politic antilegal, sunt perfect justificate măsuri de retorsiune împotriva vieţii şi averii atât a judecătorilor CCR şi a membrilor BEC, cât şi asupra apropiaţilor acestora (în sens larg), precum şi asupra beneficiarilor şi facilitatorilor subsecvenţi ai puciului, fie că sunt din sistemul public sau din cel privat, astfel încât retorsiunea să capete un rol educativ şi disuasiv în marja sa maximală, având în vedere importanţa crucială a protejării suveranităţii poporului în expresia sa constituţională.
Sunt conştient că aceste opinii sunt greu de digerat pentru conştiinţa creştină, dar mi le menţin în baza tradiţiei istorice a neamului nostru şi în temeiul vieţilor Sfântului Constantin cel Mare (chiar imediat după încheierea Sinodului de la Niceea pe care l-a prezidat), a Sfântului Ştefan cel Mare şi a Sfântului Neagoe Basarab, care au ucis (inclusiv în chinuri grele) nu doar supuşi sau vrăjmaşi, ci şi rude şi afini de grad imediat, pe care i-au găsit vinovaţi de acte de trădare.
Faţă de aceste convingeri pe care le exprim deschis şi pe care le consider justificate juridic, politic şi istoric (inclusiv al istoriei bisericeşti), consider că miza esenţială a momentului rezidă în descurajarea perpetuării în timp a efectelor loviturii de stat şi revenirea în cadrul constituţional şi legal firesc, tocmai pentru ca actele de trădare să poată primi tratamentul criminologic aferent justiţiei penale, să invite acte de adâncă milostivire şi penitenţă şi să evite altfel necesarele mari vărsări de sânge.
Este deci necesar, ca prim pas, iniţierea unei campanii de comunicare simbolică prin care să se fixeze reperele acestor realităţi politice, una care să risipească iluziile uzurpatorilor despre fructificarea pe termen lung a avantajelor materiale şi nemateriale obţinute prin lovitura de stat. Comunicarea simbolică este de absolută necesitate, chiar mai mult decât protestele şi manifestaţiile de stradă (care nu pot lipsi şi nu trebuie să înceteze până la adoptarea noii Constituţii).
Comunicarea simbolică trebuie scoasă de sub rutina protestatară obişnuită şi actualizată în raport de specificul Loviturii de stat şi al perfidiei cu care se doreşte şi se impune strâmbarea realităţii politice şi juridice a ţării. Dacă interesul uzurpatorilor este să normalizeze protestele publice şi domesticească polemica şi indignarea publică, atunci interesul românilor care vor o ţară liberă este să producă noi spaţii aperceptive şi de înţelegere pentru discursul public, folosindu-se creativ şi decisiv de simboluri şi artefacte cu mare putere expresivă.
În acest sens, simbolistica re-ocupării spaţiilor uzurpate are un caracter central. Dacă mâzgâlirea zidurilor Palatului Cotroceni cu mesaje politice continuă să fie reprimată de Jandarmerie şi Poliţie ca şi când ar fi vorba despre fapte oarecare de distrugere/alterare a bunurilor publice/private, ignorându-se starea de necesitate şi de provocarea de ordin politic ce a intervenit prin Lovitura de stat, atunci se impune adoptarea şi adaptarea unor măsuri tactice diferite, până la momentul când vom putea pedepsi (şi) aceste abuzuri.
Din acest motiv, intenţionez să scriu o serie de articole în care să propun exclusiv mijloace de comunicare simbolică al căror scop este să convingă pe uzurpatori, beneficiari şi facilitatori, că atitudinea pe care au adoptat-o le va fi, după cum am opinat mai sus, neprielnică.
Prima dintre aceste sugestii se referă la folosirea scărilor pentru a comunica ideea depăşirii cu orice preţ a piedicilor puse în calea reintrării legitime în drepturi. Mă refer la exploatarea ideii de flashmob şi la sprijinirea de zidul Palatului Cotroceni de către mai mulţi români a unor scări precum cea din imagine, cu sau fără escaladarea primelor două-trei trepte, în scopul transmiterii simbolice a hotărârii de a nu renunţa la dreptul de a avea reprezentant legitim la Cotroceni, a hotărârii de a izgoni pe uzurpator, a hotărârii de a repudia explicaţiile şi temeiurile care au animat Lovitura de stat şi aşa mai departe.
Este important ca flashmob-ul să se concentreze pe ideea de comunicare simbolică şi să nu permită escaladarea efectivă a zidului, ceea ce ar constitui aşa-zisă infracţiune sau contravenţie (chiar dacă autoritatea este ilegitimă) şi ar oferi muniţie facilitatorilor loviturii de stat care activează în massmedia să demonizeze/denatureze mesajul acţiunii respective.
Forma efectivă şi finală a acţiunii de comunicare ţine de resursele umane şi materiale existente. Dacă nu sunt suficienţi români dispuşi să acţioneze, mesajul poate fi transmis chiar şi de unul singur deşi, în acest caz, aş sugera să fie folosită o scară de dimensiuni reduse care să fie inaptă obiectiv să permită escaladarea zidului, tocmai pentru a nu lăsa ocazia puterii să reinterpreteze un act de comunicare simbolică drept un act de pregătire a săvârşirii unor contravenţii şi infracţiuni.
Obiectivul acţiunii este reprezentat de comunicarea simbolică, iar aceasta operează (în măsuri diferite) chiar şi dacă scara este improprie (confecţionată creativ din materiale care nu susţin greutatea unui corp uman), dacă nu este montată direct pe zidul palatului/pichetului, dacă doar ne plimbăm, de apropiem de zid în calitate de cercetaş care supraveghează obiectivul, dacă scara este înlocuită cu ideea unui berbec de luptă pentru spargerea zidurilor şi aşa mai departe.
Deocamdată însă cred că vreo zece scări sprijinite pe Zidul Cotroceniului şi surprinse foto-videografic într-un mod creativ alături de românii dornici de libertate, cu folosirea unor panglici sângerii, de pildă potrivit medelului artistic al Asaltului de la Plevna, s-ar constitui într-un argument convingător că românii nu sunt de acord cu menţinerea regimului politic actual şi cu tipul de îmbrobodire pe care puterea îl propune ţării.
Aşa cum strigă Ieşenii în fiecare seară: Bucureşteni, protest la Cotroceni! Vă rog distribuiţi!
La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.
Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:
Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.
Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.
Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…
Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.
Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.
În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.
Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:
„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”
În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.
Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.
Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.
În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.
După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.
Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.
Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:
„Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?”
Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.
Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.
Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.
Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.
A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.
Am semnalat recent pe canalul de Telegram vestea trecerii la Domnul a cărturarului Dan Zamfirescu, intelectual fanion al naţionalismului românesc, cel căruia îi datorăm în cea mai mare măsură restituirea adevărului privitor la autoratul Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, autorat care în trecut a fost puternic pus sub semnul întrebării din pricina profunzimii duhovniceşti a operei, în primul rând.
S-a crezut mult timp că nu este posibilă o atât de luminată intuiţie duhovnicească împletită cu un mănunchi atât de pragmatic şi de aplicat de sfaturi în conducerea politică şi militară, împrejurare care ar fi pledat pentru ideea unei compilaţii scrisă simultan de un monah şi de către un sfetnic de curte cu experienţă politică, în numele Măriei Sale. Această teză a fost definitiv şi categoric infirmată în urma studiilor filologice publicate de Dan Zamfirescu, victorie care a deschis mai apoi drumul spre canonizarea Măriei Sale, Sfântul Neagoe Basarab.
Plecarea dintre noi a lui Dan Zamfirescu obligă la o evocare a activităţii sale intelectuale, care nu s-a mărginit doar la fixarea adevărului istoric şi filologic privind opera Sfântului Neagoe Basarab. După cum vor observa cei care vor parcurge portretul lui Dan Zamfirescu publicat în anul 2017 de Mihail Diaconescu (el însuşi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ortodocşi contemporani), activitatea sa a jalonat cele mai însemnate repere ale naţionalismului românesc.
Privind cronologic, eforturile sale s-au centrat pe Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab, pe recuperarea, studierea şi publicarea Cazaniilor Sfântului Mitropolit Varlaam (limba vechilor cazanii, vorba poetului Alexie Mateevici), pe reînnoirea spirituală adusă de Sfântul Paisie de la Neamţ (cu efectele sale culturale şi naţionale), pe fermentul intelectual interbelic şi pe activitatea lui Nae Ionescu, pe efortul aducerii la lumină a Volumului X din Opera integrală a lui Mihai Eminescu, pe afirmarea spiritului naţional românesc în perioada postdecembristă, pe recuperarea prin editura Roza Vânturilor a unor titluri greu accesibile.
Dan Zamfirescu a propus şi a produs fundamentul unei infrastructuri intelectuale solide pentru cei care se încăpăţânează să vadă, să proiecteze şi să viseze la un viitor românesc. Cărţile sale, uneori redactate cu o tuşă polemică excesivă, furnizează fără îndoială ştiinţă şi conştiinţă naţională de absolută necesitate pentru corecta şi utila înţelegere a civilizaţiei româneşti.
Îmi exprim amărăciunea de a nu-l fi cunoscut şi de a nu fi comunicat niciodată cu Dan Zamfirescu, deşi l-am citit în cea mai mare parte, deşi mi-ar fi fost foarte la îndemână acest privilegiu. Mă apasă gândul că am tratat cu prea mare uşurinţă posibilitatea şi bucuria unei aşa întâlniri, protejându-mi neutralitatea de a îl putea evoca cu recunoştinţă excesivă, fără să fiu suspectat de coterii oportuniste. Totodată, nu am reuşit să-mi sistematizez în timp util problematica morală de abordat în urma relaţiei lui Dan Zamfirescu cu Securitatea comunistă, chestiune pe care astăzi o văd cu alţi ochi şi o înţeleg prin lentila războiului dus împotriva României, cu episodul la vedere din decembrie 1989.
Acum, la trecerea lui Dan Zamfirescu la Domnul îmi pare rău că nu i-am comunicat direct recunoştinţa ce i-o port pentru imensa bogăţie ce ne-a lăsat-o în urma unei lungi vieţi de studii şi strădanii editoriale. Simt că mi-am încălcat una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale intelectualului de condiţie medie, aceea de a căuta prilej de întâlnire, sfătuire şi mai ales de slujire cu abnegaţie a mai marilor noştri. Nădăjduiesc să-mi şterg din vină prin adăugarea lui Dan şi a lui Mihail pe pomelnicul celor adormiţi.
În continuare, redau portretul redactat cu generozitatea specifică stilului literar al evocării, portret pe care l-am regăsit în cartea Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii, Editura Magic Print, 2017, p.438-450, publicată de enciclopedistul ortodox Mihail Diaconescu, şi el plecat la Domnul, cu mult prea multă discreţie, în anul 2020.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor doi prieteni şi să ne dăruiască nouă, celor mici şi neputincioşi, tăria şi luminarea întâlnirii cu operele lor!
PROFESORUL DAN ZAMFIRESCU
Unul dintre marii scriitori şi savanţi care ilustreazǎ cultura română contemporană este medievistul, filologul, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar Dan Zamfirescu.
L-am cunoscut în redacția revistei Luceafǎrul, care, în plinǎ epocă a aşa-zisului socialist victorios, a adunat în jurul ei importanți scriitori, cugetători și erudiți de orientare patriotică și naționalistă.
Înalt, bine legat la trup, elegant, cu o vorbă categorică, tǎioasǎ dacă era cazul, Dan Zamfirescu își domina interlocutorii când se discuta despre diverse creații teologice, istorice şi literare produse nu numai în cuprinsul culturii române, ci în tot Răsăritul Ortodox.
Toţi cei care erau de faţă când dialoga el cu redactorii de la Luceafărul îl ascultau cu interes și cu mare încântare. Avea un aer didactic şi categoric. Informațiile ştiințifice din monologul său erau supraabundente. Ştia să prezinte faptele de cultură în primul rând sub latura lor spirituală. Avea un mod neobișnuit de a discuta într-o epocă în care ideologia marxist-leninistă și ateismul zis „științific” erau politică oficială de stat, promovată cu cele mai variate mijloace.
La un moment dat am aflat că Dan Zamfirescu este licenţiat şi în teologie, și în filologie. În anii formării sale intelectuale el beneficiase de autoritatea și îndrumarea unor mari învăţați precum Alexandru Elian, strălucit savant bizantinolog, profesor sever, dar drept, specializat în paleografie greacă și romană, în cultura epocii brâncovenești și în relațiile istorice româno-elene; Teodor M. Popescu, eminent patrolog şi specialist în istoria Bisericii universale; Dan Simonescu, cu care își pregătise un strălucit doctorat în filologie.
Ca să-l cunosc mai bine, i-am citit câteva cărți: Studii și articole de literaturǎ românǎ veche (1967), România – pǎmânt de civilizaţie şi sintezǎ (1969), Atitudini (1970), Spre noi înşine (1971), Neagoe Basarab şi Învǎţǎturile cǎtre fiul sǎu Theodosie. Problemele controversate (1973), una dintre marile realizări ale istoriei noastre literare, Istorie și cultură (1975).
Am descoperit un autor paradoxal. Pe de o parte, scrisul său este sec în expunere, fondat pe un mare număr de date istorice precise, pe fapte de studiul Evului Mediu, de filologie, de literatura comparată, de bizantinologie și de teologia dogmatică, liturgică şi patristică ortodoxă.
Pe de alta, se simte în studiile, articolele şi eseurile lui Dan Zamfirescu o forţă expozitivă aparte, un ton categoric, numeroase accente apăsate, întemeiate pe energia unor convingeri profunde, intens trăite, şi pe tentaţii polemice dominate cu greu.
Cine citeşte magnifica sintezǎ Neagoe Basarab și Învǎţǎturile cǎtre fiul său Theordosie.Probelemele controversate, volum apărut în prestigioasa colecţie „Universitas” a Editurii Minerva, poate constata nu numai erudiţia studiilor medievale, bizantinologiei, slavisticii și filologiei, ci şi plăcerea cu care îi executǎ pe medieviştii A.D. Xenopol, Leandros Vranussis și Demostene Russo, autori ai unor teze eronate cu privire la capodopera teologică și literară neagoeană.
Argumentarea lui Dan Zamfirescu este zdrobitoare. Totul este expus însă calm, la obiect, sec, demonstrativ.
Dar dincolo de datele seci ale demonstrației filologice, istorice şi comparatiste, vocația de polemist a lui Dan Zamfirescu se manifestă în toată splendoarea ei.
Bineînțeles, în aceste condiții, puterea de atracția a scrisului său acționează excepțional de puternic asupra lectorului. Bucuria lecturii și a descoperirii se transformă astfel într-o mare sărbătoare a spiritului.
Pentru că sunt fiu de preot și revistele teologice ale tatei, cu studiile lor de dogmatică, liturgică, patrologie, istorie bisericească, artă sacră, muzicologie psaltică, bizantinologie și filosofie medievală și modernă de orientare spiritualistă mi-au fost un îndreptar sigur în multe dintre demersurile mele intelectuale, m-am angajat de mai multe ori, acolo, în redacție la Luceafărul, în convorbiri cu Dan Zamfirescu. Când el evoca teme culturale, văzute dintr-o perspectivă spiritualistă, eram amândoi, cum se spune, pe aceeași lungime de undă.
Când discutam despre cultura română în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, el îmi era însă net superior. Nimic din ceea ce spunea el nu era banal sau deja cunoscut. Erudiţia lui se manifesta firesc, totdeauna la obiect, fără nimic arogant sau ostentativ în ea. Poate şi de aceea îl ascultam cu atâta interes.
De câteva ori discuțiile de la Luceafărul s-au prelungit în afara redacției, pe trotuarul bulevardului care duce spre Arcul de Triumf.
Am aflat astfel că se trage dintr-un neam de intelectuali și oameni politici liberali din Argeş şi că tatăl său a fost inginer agronom.
Când i-am spus că părinții mei au fost cununați de Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti, un bărbat erudit, posesor al trei licenţe – în litere, drept şi filosofie – şi al unei biblioteci imense, distruse de politruci la puţin timp, mi-a precizat că acela este unchiul său după tată.
Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti era fratele lui Ion Zamfirescu, inginer agronom, tatăl istoricului literar Dan Zamfirescu, cunoscut de mine în redacția revistei Luceafǎrul.
Datorită dialogului, am ajuns să fim ceva mai apropiaţi sufleteşte. Şi, pentru a-mi demonstra că apreciază calitățile mele de interlocutor, într-una din zile Dan Zamfirescu m-a invitat la el acasă.
Locuia atunci în plin centrul Bucureştilor, pe lângă Grădina Icoanei, la mansardă, într-o casă splendidă, un mic palat, o bijuterie arhitectonicǎ în stilul eclectic de la începutul secolului al XX-lea, adoptat de mulți boieri şi bogătaşi români.
Nu pot să uit camera lui de primire cu pereții acoperiți de rafturile unei biblioteci pline de tratate științifice, de enciclopedii române şi străine, de lucrări științifice de referinţă cu coperţile legate în piele.
Camera era dominată de o icoană frumoasă cu Maica Domnului. Icoana era pusă în spațiul alb dintre două rafturi cu cărți, în peretele de la răsărit. Lumina venea printr-o fereastră tăiată direct în acoperiş.
Icoana, lumina intensă a zilei de vară și cărțile pe rafturi dădeau laolaltă o atmosferă stranie, de autoritate intelectuală, dar și de mister. Dan Zamfirescu locuia acolo ca un ascet dedicat cercetărilor sale ştiințifice.
M-a poftit să iau loc și m-a îmbiat cu un coniac de Focşani de cea mai bună calitate.
Pe masa de lucru erau puse frumos exemplare ale cărților sale, pentru care, de fapt, venisem. Le-am răsfoit. Pe toate am găsit frumoase dedicații adresate mie.
Când i-am spus că am unele dintre aceste cărți și că le citisem cu mare atenție, cu creionul în mână, ca să-mi fac extrase și însemnări, Dan Zamfirescu mi-a spus că pot să le țin în biblioteca mea pe cele cu dedicații, iar pe cele cumpărate mai înainte să le fac cadou oricui doresc.
Am discutat despre unele dintre aceste cărți. La un moment dat, nu știu ce mi-a venit, l-am întrebat unde își petrece timpul cel mai mult: prin bibliotecile Bucureştilor sau la masa de lucru, acolo, în mansarda plină de cărți de mare valoare.
Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar. Pur și simplu extraordinar. Dan Zamfirescu m-a invitat să-i văd ,,comorile”.
A deschis uşa mansardei. Am ieşit amândoi într-un coridor. Apoi a deschis o altă uşă care dădea spre adevărata lui bibliotecă, plasată într-un mare spațiu, pe toată întinderea clădirii, între acoperiș și grinzile de beton ce susțineau pereții acelui mic palat, unde îşi găsise el locuință. Erau acolo, puse într-o ordine perfectă, pe rafturi de fier sau de lemn, pe toată întinderea podului, printre grinzile de beton armat care asigura rezistenţa acelui mic palat eclectic, câteva mii de volume, frumos legate, şi ele, diverse colecții de reviste mai vechi sau mai noi, numeroase bibliorafturi cu felurite înscrisuri sau cu articole tăiate de prin ziare.
O masă de scris potrivită în lumina puternică a altei ferestre, tăiată cu unele dintre cǎrţile lui Dan Zamfirescu, dar fără dedicaţii. Şi pe acelea mi le-a făcut cadou.
Am întârziat mult printre rafturile acelea. Cărți rare, obținute fără îndoială pe bani grei de la anticariatele din Bucureşti, colecţii de reviste pentru care la Biblioteca Academiei Române trebuia să obții aprobări speciale. Diverse comori apte să ilustreze cea mai rafinată şi mai pătimaşă bibliofilie se aflau acolo într-o ordine perfectă, aranjate fie pe autori, fie pe teme, fie pe diverse criterii cronologice.
Umblând printre rafturi și cărți am trecut atunci de la curiozitate, la uimire și încântare, apoi la stări de exaltare. Îl admiram și îl invidiam pe Dan Zamfirescu pentru comorile sale. Niciodată până atunci nu mai trăisem ceva asemănător în fața cărţilor.
Dan Zamfirescu răspundea la întrebările mele, îmi explica unele chestiuni care îl pasionau, se entuziasma sau se încânta în funcție de temele abordate. Vorbea într-o manieră explicativă, aşezat, pedant, sau, din contră, cu pasiune. Indiferența îi era străină. Înțelegeam că pasiunea îl poate înălța pe om pe cele mai înalte culmi ale spiritului.
La plecare am pus într-o plasă mare cărțile pe care mi le dăruise.
Eram copleșit de impresii, de idei noi, de precizia, dar şi de ardoarea demonstrată de Dan Zamfirescu.
Ca să mă liniştesc m-am aşezat pe o bancă în Grădina Icoanei. M-am gândit insistent la sutele de cărți de o excepțională valoare ştiințifică pe care Dan Zamfirescu le adunase. El trăia printre cărți și pentru ideile nobile care i-au direcţionat viața.
Am înțeles acest fapt și mi-am dat seama că întâlnirea noastră acolo, în podul acela larg, transformat în bibliotecă, a marcat definitiv memoria mea intelectuală și afectivă.
Peste ani, utilizând alte nume și modificând unele amănunte ale impresiilor, dar fără să trădez spiritul lor, am evocat întâlnirea mea cu Dan Zamfirescu în romanul Nopţi și nelinişti. Pseudojurnal metafizic. Am scris despre el cu profundǎ admirație.
O caracteristică importantă a scrierilor lui Dan Zamfirescu este înțelegerea justă a dimensiunii bizantine a culturii române.
Eu însumi am scris despre ea în eseul ,,Dimensiunea bizantinǎ”, publicat ca editorial în Argeş, serie nouă, Piteşti, anul II (36), nr. 5 (236),februarie 2002, pp. 1-2.
Eseul publicat ca editorial, afirmând deci nu numai punctul meu de vedere, ci al întregii grupări de intelectuali constituite în jurul revistei, începea cu următoarele afirmații:
,,În fiecare dintre numerele care au apărut până acum din seria a doua a revistei Argeş am publicat articole, studii, fotografii și eseuri care amintesc dimensiunea bizantină a existenţei noastre istorice, naţionale, religioase şi spirituale. Vom face aceasta şi în viitor.
Este răspunsul nostru la atacurile indecente şi iresponsabile ale celor ce încearcă să acrediteze ideea că apartenenţa românilor la lumea Răsăritului este o cauză a închistării, a exclusivismului şi a lipsei noastre de comunicare cu alții, un fapt incompatibil cu valorile europene, în general, şi cu cele occidentale, în special.
De fapt, aceste atacuri nu sunt ceva nou. De mai bine de două secole, intelectualii din Europa ortodoxă trăiesc în regimul unei duble solicitări, care echivalează pentru unii cu o sfâșiere lăuntrică profundă. Pe de o parte, ei aparţin Răsăritului, atmosferei specifice instituite de istoria, splendorile artistice, tradițiile, cultura și spiritualitatea bizantină.
Pe de alta, în mod firesc, ei sunt atenţi la valorile create de Occidentul european, pe care le cunosc, le imită şi le însuşesc, şi le resimt uneori ca valori proprii, fără să uite însă că aparţin Răsăritului.
Când tensiunea dintre cele două solicitări creşte nemăsurat, una din ele cedează. Echilibrul se rupe. Apar, astfel, atitudini pro-occidentale fanatice sau, din contră, manifestări vehemente, care accentuează diferenţele, contradicţiile şi incompatibilitatea spirituală fundamentală dintre Răsăritul și Apusul Europei.
În cultura română, un prim exces pro-occidental s-a produs după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821. Din cauza repulsiei profunde și justificate provocate de fostul regim fanariot, unii intelectuali au ajuns să spună că tot ceea ce este mai rău la noi vine din Orient, inclusiv din…Bizanţ.
Printre cei care şi-au manifestat repulsia profundă faţă de fanariotismul politic, economic și, mai ales, moral, se numără şi Mihai Eminescu. El n-a fost însă niciodată un pro-occidental fanatic. În plus, Eminescu a fost un apologet consecvent al Ortodoxiei şi al Bisericii noastre strămoşesti.
Ideile despre răul care ne vine din Orient, inclusiv din Bizanţ, au făcut carieră și au fost reluate adeseori în diverse contexte.
Cine citeşte memoriile răposatului arhiepiscop catolic al Bucureştilor, elveţianul Raymund Netzhammer, altminteri un istoric erudit și un filoromân sincer (întronizat la 7 decembrie 1905 şi rămas în funcţie până la 3 februarie 1927, când, la insistenţele Papei Pius al XI-lea, şi-a dat demisia), constată cu uimire că ideea de a-i converti la catolicism pe unii conducători politici şi bisericeşti din România a trecut prin capetele înfierbântate ale unor cardinali de la Vatican de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. O componentă principală a propagandei catolice în România a fost antibizantinismul.
În perioada interbelică, reacţia drastică la excesele occidentalizanţilor, catolicizanţilor şi, în general, la inepţiile celor care echivalau moştenirea noastră bizantină cu fanariotismul, cu tot ceea ce este relict-oriental în moravuri, cu decăderea şi cu înapoierea, a venit din partea şi a celor care scriau la Gândirea condusǎ de Nichifor Crainic. Reacţia lor identitară a fost foarte puternică.
Îndeosebi Nae Ionescu, continuator spiritual al lui Vasile Pârvan şi al lui Nicolae Iorga, cel care a creat forma mentis generaţiei intelectuale interbelice, creator de şcoală în filosofie şi ştiinţă, a fost necruţător cu toţi cei care au negat dimensiunea bizantină şi ortodoxă a existenţei noastre naționale, istorice și spirituale.”
În încheierea eseului (editorialului) meu afirmam:
,,Bizanțul, cu normele sale de viaţă, cu dimensiunea sa metafizicǎ, cu tradiția sa artisticǎ şi esteticǎ, dar mai ales cu strǎlucirea sa spiritualǎ intensǎ trǎieşte puternic şi deosebit de activ în fiecare dintre noi şi în întregul neam românesc.
Identitatea spirituală românească nu poate fi înţeleasă fără să ne raportăm la Bizanţ -creație istorică și instituţională măreaţă a strămoşilor noştri.
Discutăm despre dimensiunea bizantină a existenţei noastre etnice, istorice și religioase, a unor creații culturale de mare prestigiu capabile să ne reprezinte în timp și în lume, pentru a ne întelege mai bine pe noi înşine, într-o epocă plină de mari prefaceri, dar şi de tensiuni teribile şi de ameninţări de tot felul, în care tocmai principiul sacru al identităţii naţionale este negat.”
Am reprodus aceste fragmente (m-am autocitat) pentru că lui Dan Zamfirescu i se spune, mai în glumă, mai în serios, Bizantinul. Alții îi spun Marele Bizantin. Alţii îi spun noul Nae Ionescu sau Fantoma lui Nae Ionescu, sau Bizanţul ofensiv, sau Uraganul antimodernist, sau în alte feluri.
Sunt nume care arată modul cum este receptată opera lui Dan Zamfirescu în cultura română de azi. Această operă provoacă adeziuni profunde sau respingeri. Dar indiferent nu-l lasă pe niciunul dintre cei care o cunosc.
Dan Zamfirescu a lucrat la un moment dat în redacţia revistelor editate de Patriarhie. Ca redactor i-a cunoscut personal pe toţi ierarhii Bisericii din vremea noastră, pe toţi profesorii de teologie de la Bucureşti şi Sibiu, pe toţi savanţii medievişti, slavişti, bizantinologi şi filologi dedicaţi literaturii noastre în epoca feudalǎ.
A lucrat, de altfel, şi la Asociaţia Slaviştilor (între 1961 şi 1968), unde a participat la zeci de seminarii, sesiuni ştinţifice, simpozioane naționale sau internaționale pe teme de o mare diversitate.
Informat mereu, la zi, cu cele mai diverse cuceriri ale domeniului său predilect – literatura şi cultura română în epoca feudală -, el a adus în studiile dedicate acestor perioade istorice, lumina puternică a unor demonstraţii şi concluzii impuse definitiv în ştiinţa românească şi europeană.
Sunt studii despre documentele greceşti emanate de cancelariile domnilor români, despre Sfântul Domnitor Neagoe Basarab, marea pasiune a vieții sale, despre unele aspecte ale artei cuvântului în textele noastre din epoca feudală, dar și despre probleme precum opera Sfântului Simeon Noul Teolog, despre difuzarea Filocaliei în spațiul ortodox, despre relația dintre local, național și universal în actele de culturǎ.
Cele mai importante eforturi ştiințifice au fost dedicate de Dan Zamfirescu Sfântului Domnitor Neagoe Basarab.
Citim volumele sale exegetice despre creaţia teologica, literarǎ şi sapiențială neagoeană şi înțelegem câtă erudiție, precizie documentară şi acribie filologică aduce Dan Zamfirescu în tot ce scrie.
Aceleași calități dominante le găsim în paginile pe care le-a dedicat Sfântului Paisie de la Neamț, Filocaliei sau rolului pe care viaţa monahală românească l-a avut în evoluția culturii europene, îndeosebi acelei din aria ortodoxiei.
Studiul său Paisianismul – un moment românesc în istoria spiritualității europene (1996) este, în acest sens, un model și un reper inconturnabil pentru toți cei interesați de raporturile dintre cultura noastră și alte culturi.
De altfel, Dan Zamfirescu a tipărit în 1990 într-un volum masiv, copleşitor, pur și simplu, Dobrotoliubie, o ediție anastatică a Filocaliei în limba slavonă pe care teologia ortodoxă o datorează Sfântului cuvios Paisie de la Neamt.
Metoda comparativă, consecvent utilizată de Dan Zamfirescu ca medievist, bizantinolog, slavist, filolog și istoric literar, ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce el însuşi numește ,,esenţa istoriei şi destinului spiritual românesc”. În acest sens, protocronismul său este nu numai consecvent şi clar afirmat, ci și puternic și convingător argumentat. De altfel, după cunoștințele mele, nimeni n-a îndrăznit până acum să polemizeze cu Dan Zamfirescu pe teme filologice, istorico-literare sau medievistice. Sunt sigur că dacă un nesăbuit ar avea tupeul să iniţieze o astfel de polemică, erudiţia, rigoarea demonstraţiilor şi logica expunerii practicate de Dan Zamfirescu l-ar strivi.
Rigoare documentară, fineţe exegetică, erudiţie istorică şi comparatistă, forţă demonstrativă şi o severă acribie filologică găsim şi în recenta recenta reeditare a capodoperei pe care Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (1585-1657), a intitulat-o atât de frumos Carte românească de învăţătură (Cazania) tipărită la Iaşi în anii 1641-1643.
Noua ediţie, realizată în două impresionante tomuri (vol. I studiul, vol.II textul), a fost tipărită la Bucureşti în anii 2011-2012 în 1500 de pagini.
În raport cu această nouă, splendidă ediţie a Cazaniei lui Varlaam, cea publicată de J.Byck la Bucureşti în 1943, este, pur şi simplu, doar un exerciţiu minor de popularizare. Byck nu are totdeauna rigoare filologică.
Pe Dan Zamfirescu, oratorul, capabil să stârnească în auditori mari energii sufleteşti, l-am întâlnit în mai multe împrejurări, când a luat cuvântul la Piteşti, la Brăila sau la Bucureşti. Puterea cu care îi fascina pe auditori era extraordinară. În mod sigur, şi pentru arta şi forţa oratoriei sale lui Dan Zamfirescu i se spunea discipol al lui Nae Ionescu.
Aici trebuie spus că în multe dintre scrierile care îl reprezintă pe Dan Zamfirescu în ipostaza de discipol spiritual al lui Nae Ionescu există o importantă dimensiune filosofică. Discutând unele dintre creaţiile reprezentative ale culturii noastre, el trece de la comentarii şi demonstraţii la concluzii teoretice care țin de filosofia culturii și filosofia ştiinţei (epistemologie).
Studiile sale fac trimiteri la logica evoluției istorice (Hegel, care nu este numai filosof, ci și teolog, a teoretizat relația dintre istoric, spiritual şi logic; noi, ortodocşii, îi spunem acestei relații Pronie Dumnezeiască), la criteriile incluse de sociologia culturii, la principiile epistemologiei, îndeosebi la relațiile complicate dintre descriere, interpretare şi explicaţie. Metodele sale de abordare a faptelor culturale din trecut ţin cont, de asemenea, de contextul lor și de paradigmele descoperirii şi ale justificării ştiinţifice.
O importantă dimensiune filosofică au mai ales cărțile pe care Dan Zamfirescu le-a intitulat Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice (1992), Rǎzboiul împotriva poporului român (1993), lucrare care trebuie să fie pusă la loc de cinste în biblioteca fiecǎrui intelectual demn de acest nume, Lucian Blaga şi condiţia culturii româneşti (1995), Cultura românǎ – o mare culturǎ cu destin universal (1996), Cultura românǎ – sintezǎ europeanǎ (2002).
Rezultatele cercetării istorice concrete îl duc pe Dan Zamfirescu la concluzii de ordin general. Logica expunerilor sale este de tip inductiv: partea vorbeşte despre întreg.
Dar filosofia istoriei pe care o practică nu urmăreşte să rezolve aceste probleme de ordin general, ci doar să clarifice din punct de vedere teoretic, originea, respectiv fundamentele lor. Este inevitabil ca practica investigaţiei istorice, filologice şi comparatiste să-l ducă pe autorul studiilor la reflecţii de ordin general. Pentru că orice domeniu al practicii intelectuale poate duce, în anumite condiţii, la evaluări logico-filosolfice şi metodologice, la generalizări necesare.
În acest sens, disponibilitatea reflecţiei filosofice ne apare ca o prelungire firească a practicii şi experienţei intelectuale.
Ca discipol în spirit al lui Nae Ionescu, istoricul literar şi filologul Dan Zamfirescu a vorbit întotdeauna despre Ortodoxia noastră nu numai dintr-o perspectivă analitică sau istorică, ci, mai ales, teologică, respectiv filosofică şi apologetică.
Este cunoscut faptul cǎ Nae Ionescu a scris articole precum „Ortodoxia românească şi pancreştinismul”, „Tineretul şi ortodoxia”, „Sufletul mistic”, „Pentru reintrarea în ortodoxie”, „Ortodoxia”, „Ce e predania”, „Vremea teologilor”, „Justa crucem” şi altele asemănătoare.
Ca apologet al Ortodoxiei, Nae Ionescu s-a manifestat însă nu numai în scris, ci şi în cursurile sale de filosofie ţinute la Universitatea din Bucureşti, în modul de a-şi selecta și promova discipolii, în numeroase situații care impuneau atitudini clare, tranşante.
Despre calitatea de apologet al Ortodoxiei, pe care Nae Ionescu şi-a asumat-o în tot ceea ce a înfăptuit ca dascăl de filosofie, dar mai ales de simțire şi conştiință românească, Mircea Eliade a scris cuvinte de neuitat.
Încercând să-l evocăm pe Dan Zamfirescu într-o schiţă de portret, cum dorim să fie aceste rânduri, cred că este bine să ne amintim de modul cum Mircea Eliade l-a caracterizat pe marele său dascăl Nae Ionescu. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune spiritul reîntrupat al lui Nae Ionescu.
În volumul Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, apărut în 1933 la Editura Cultura Națională din Bucureşti, găsim, la paginile 421-444, eseul pe care autorul capodoperei Maitreyi l-a intitulat ,,…Şi un cuvânt al editorului”.
Iatǎ câteva afirmații extrase din eseul lui Mircea Eliade:
,,Acum, la sfârşitul acestei cărţi bogate – a cărei tipărire a însemnat una dintre cele mai neaşteptate bucurii din câte mi-a dăruit tinereţea -, îmi este foarte greu să scriu aşa cum se cuvine despre gândirea şi fapta învăţătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenţia sa hotărâtoare în cultura şi viaţa civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s-o fac într-o zi – cât de curând – şi pe îndelete. Prezenţa lui Nae Ionescu a fost, şi continuǎ sǎ fie, atât de copleşitoare, încât numele sǎu s-a întins de-a lungul ţării transfigurat în mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbeşte de Nae Ionescu e prezentă legenda sau ura; şi una şi alta mărturisind, cu aceeaşi prisosinţă, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani reface şi clădeşte o ţară.
Puţini bărbaţi se pot mândri că au fost cinstiţi cu atâta ură câtă au adunat gândul şi fapta profesorului Nae Ionescu.
Dar, de asemenea, niciun cărturar – de la Nicolae Iorga încoace – n-a mai întâlnit aderenţa maselor şi a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit avută de Nae Ionescu.
Noi, care trăim astăzi în preajma lui Nae Ionescu, anevoie ne putem da seama de statura spirituală şi de măreţia acestui îndrumător frăţesc al tineretului. Opera sa scrisă, ca şi gândirea şi fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru, încât cercetătorului de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie şi mai firesc , idei, sugestii, formule şi lozinci de la un singur om, care nici măcar nu s-a ostenit să ţină socoteală de ele” (pp.421-422).
Iată ce scria Mircea Eliade despre apologetul Ortodoxiei Nae Ionescu:
,,În anii când domina problema fiinţei, în aceeaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mântuirii. Ontologie, soterie, primat al spiritului. Era momentul cǎutǎrii cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieții spirituale autohtone.
Problema mântuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane, trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice (…).
Să vorbeşti despre «mântuire», «sfinţenie», «ortodoxism», «erezie» înseamnă să te abați de la o tradiție bine stabilită de idealism şi pozitivism.
Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dintâi – cu competenţă și originalitate – aceste probleme în centrul lecţiilor sale.
Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o «falsă sau imperfectă filosofie». Vasile Pârvan, singur, a vorbit despre istoria religiilor cu simpatie, căldură și înţelegere. Ca un adevǎrat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit însă, să-şi deschidă cel dintâi curs universitar cu o lecţie despre dragoste (…).
Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistic şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician şi făcea cursuri de filosofie a ştiinţei, şi-şi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de «misticism», de diletantism” (pp.439-440).
Nu întâmplător am pus în acest text fragmentele extrase din evocarea pe care Mircea Eliade a dedicat-o lui Nae Ionescu.
Cine citeşte cărţile lui Dan Zamfirescu poate uşor constata faptul că, la fel ca în cazul lui Mircea Eliade, ele sunt profund impregnate de atitudinile şi gândirea lui Nae Ionescu.
De altfel, în ipostaza de fondator şi director al Editurii Roza Vânturilor, Dan Zamfirescu şi-a început activitatea publicând în 1990 în ediţie anastasică tocmai volumul cu articolele lui Nae Ionescu îngrijit de Mircea Eliade.
În eseul „La început de drum” pus în deschiderea ediţiei anastatice, Dan Zamfirescu și-a justificat astfel demersul:
,,Am ales pentru această inaugurare cartea lui Nae Ionescu deoarece suntem convinşi că nicio altă carte românească nu se cere mai urgent cunoscută şi valorificată, şi anume într-o direcţie vitală pentru existenţa naţională: învăţarea metodei de a gândi cu mintea proprie, cu priză la real și cu înţelegerea acelui lucru esențial, care este viața, ipostaza vie a realului (…).
Ca dascăl de gândire, și anume de gândire și exprimare logică în coordonatele «realismului organic» românesc, Nae Ionescu este unic şi, cine nu l-a citit și recitit de zeci și sute de ori în capodoperele sale ziaristice ( amintind prin bogăţia lor şi prin perfecţiunea formală capodoperele poeziei sau prozei) nu poate aspira la un veritabil destin ziaristic în cultura română.”
Dan Zamfirescu nu s-a mărginit însă la reluarea cărții lui Nae Ionescu într-o ediție anastaticǎ.
El a acționat, a dialogat cu diverse personalități, a insistat pentru ca lui Nae Ionescu să-i fie dedicată o sesiune ştiințifică specială la Brăila. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune ,,Noul Nae Ionescu”.
La 3 iunie 1995, la Brăila, în cuprinzătoarea sală a Inspectoratului Judeţean pentru Cultură s-au desfășurat lucrările Simpozionului Naţional ,,Nae Ionescu”.
Manifestarea a fost pusǎ sub autoritatea Societății Culturale ,,Lamura” și a Inspectoratului Județean pentru Cultură Brăila. Eu sunt convins însă că fără acţiunea organizatorică a lui Dan Zamfirescu simpozionul nu ar fi fost realizat.
Invitaţi de onoare la această manifestare ştiinţifică au fost Preasfințitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, care a binecuvântat lucrările și a rostit un cuvânt inaugural de o înaltă ținută teologică, filosofică şi apologetică ortodoxă, un adevărat regal intelectual, criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, Ilie Lascu, prefectul judeţului Brăila, şi Veronica Dobrin, inspector-şef la Inspectoratul Judeţean pentru Culturǎ Brǎila.
Au prezentat comunicări Prof.Univ.Dr. Ilie Bădescu, şeful catedrei de sociologie a Universitǎţii Bucureşti („Nae Ionescu. O concepţie asupra partidelor politice”) Lector Univ. Adrian Bouaru de la Academia de Arte Bucuresti („Nae Ionescu şi filosofia românǎ interbelicǎ”), Prof. Ionel Cândea, Directorul Muzeului de Istorie Brăila („Nae Ionescu şi revista de culturǎ regionalǎ Analele Brailei”), Conf. Univ. Dr. Mihail Diaconescu de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucurşti („Posteritatea lui Nae Ionescu”), Dan Dungaciu, student la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti („Realism organic şi cauzalitate în opera lui Nae Ionescu. O viziune antropologică”), Prof. Mariana Marțian de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila („Nae Ionescu şi metafizica iubirii”), Prof. Valentin Popa, inspector de filosofie la Inspectoratul Școlar al Judeţului Brăila (,,Heracliteism şi eleatism în gândirea lui Nae Ionescu„) şi Dr. Dan Zamfirescu, directorul Editurii Roza Vânturilor (,,Nae Ionescu și destinul mondial al spiritului românesc”).
Nu pot sublinia îndeajuns importanta excepţională a reuniunii ştiințifice desfășurate la Brăila. Simpozionul Național „Nae Ionescu” a fost prima manifestare ştiinţifică din istoria culturii române dedicată marelui filosof.
Politrucii de obedienţă marxist-leninistă, care au înfăptuit holocaustul culturii române în anii sumbri de după cel de-al Doilea Război Mondial, l-au urât pe Nae Ionescu.
L-au urât pentru naționalismul său puternic spiritualizat, pentru activitatea lui de apologet al Ortodoxiei noastre, pentru faptul că a creat forma mentis a strălucitei generații care în perioada interbelică a dus realizările noastre culturale pe culmile cele mai înalte ale universalității, pentru că moştenirea pe care el a lăsat-o este total incompatibilă cu balivernele ideologiei marxist-leniniste și cu crimele socialismului real.
Odraslele lor ticăloase îl mai urăsc și azi, de parcă un fel de sifilis ideologic ereditar ar rămâne intact, ca o moştenire stabilă, de la o generație la alta.
După decenii de interzicere severă și ponegrire sistematică, plină de ură delirantă, a operei sale, simpozionul de la Brăila a avut semnificația unei restitutio științifice mai mult decât necesare.
Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite simpozioane ştiințifice la care am participat. A fost, mai ales un moment important în acțiunea de recuperare a operei lui Nae Ionescu.
La finele programului, când trebuia să vorbească, deși venise cu un text scris, Dan Zamfirescu a preferat să-şi rostească intervenția în mod liber.
A fost un moment magnific, de neuitat. Calităţile de orator ale lui Dan Zamfirescu s-au revărsat din plin. Tonul său era calm şi ferm. Era tăios uneori. Era categoric, întemeiat pe o erudiţie şi o ireproşabilă logică a demonstraţiei. Era revelator şi emoţionant. Era ceva cu totul şi cu totul deosebit.
M-am gândit atunci că Dan Zamfirescu are o solidă pregătire teologică. În cadrul acestei pregătiri, omiletica, catehetica şi apologetica au o pondere importantă.
Numai cine și-a însușit sistematic, temeinic, normele şi severele exigenţe ale cateheticii ca disciplină ce studiază şi expune dogmele şi învăţăturile morale ale credinţei ortodoxe, poate fi atât de clar şi de convingător în exprimare.
Omiletica, disciplină teologică privitoare la regulile şi principiile predicilor bisericeşti (ale retoricii bisericeşti) completează stilul sistematic al cateheticii.
Şi numai cine înţelege că apologetica este un act de justificare a unor idei, convingeri şi principii de acţiune fondat pe o mare diversitate de argumente valabile poate fi de acord cu un orator care ne solicită adeziunea sufletească.
Intervenția lui Dan Zamfirescu m-a bucurat mai mult decât pot eu să spun. A fost ca un fel de finale maestoso într-o simfonie de idei. Datoritǎ lui am descoperit aspecte nebănuite ale operei lui Nae Ionescu.
De altfel, în raport cu cărțile lui Dan Zamfirescu mi se întâmplă ceva foarte interesant. Dacă reiau lectura lor descopăr mereu ceva nou, ceva incitant, de parcă nu le-aş fi citit. Polivalența scrisului său este inepuizabilă.
Acelaşi sentiment al descoperirii îl au toți cei care au citit sau au recitit cărțle lui Dan Zamfirescu. Este unul dintre motivele pentru care, ca şi în cazul lui Nae Ionescu, modelul său intelectual, civic și moral, Dan Zamfirescu s-a impus drept una dintre cele mai înalte autorități ale culturii române de azi și de mâine.
Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.
Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.
Cum ne-au învins pederaştii?
Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.
Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.
Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.
Reţeta victoriei?
Constă în mimarea unei „dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea „progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat „naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.
Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.
Complicităţi?
Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând „anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o „ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat „non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.
Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.
Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?
Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.
Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ „pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.
Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.
Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.
Reacţia mirenilor?
Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.
Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.
Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.
Insistăm cu Marşul Normalităţii?
Mirenii nu ar trebui să organizeze „Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează „Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.
Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.
Cum arată înfrângerea frontului pederast?
Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.
În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui „nu mai putem face nimic!”.
Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).
Ce ne împiedică?
Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.
Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.
Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.
Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).
Ce facem acum?
La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga „Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.
Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Politica „Pas cu pas” a implicării României în războiul care se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei a fost descrisă şi semnalată de nenumăraţi actori publici.
S-a înaintat de la solidarizare politică la punerea la dispoziţie a infrastructurii civile pentru aprovizonare umanitară, apoi spre furnizarea către Ucraina a echipamentelor civile, apoi a celor militare non-letale, apoi a celor letale, muniţii de calibru mic, muniţii de calibru mare, TAB-uri, tancuri, lansatoare de rachete, personal militar contractual sub steag străin.
În viitorul imediat, urmează cedarea avioanelor militare, subordonarea străină a piloţilor şi partajarea aerodromurilor militare.
Massmedia din România a parcurs un traseu asemănător, dar mult mai intensiv. Cadrajul narativ s-a menţinut în liniile celui pandemic, girând fără niciun fel de ruşine cenzura şi intimidarea publică a vocilor disidente.
Poporul român este orbit şi supus unui amplu şi intensiv efort indirect de propagandă pro-război împotriva Rusiei.
Străduinţa directorilor de influenţare publică din spectrul massmedia, politic şi cultural rezidă în a crea şi a cimenta aparenţa destinului implacabil şi a incapacităţii deturnării deznodământului belic de către românii de rând.
Societatea românească este capturată şi imobilizată prin tehnologii politice de control social care au spulberat nu doar iluziile viabilităţii regimului democratic ci însăşi ideea drepturilor naturale şi a demnităţii umane.
Societatea este zdrobită şi înecată în minciună, elitele active sunt continuu corupte moral, cumpărate la kilogram în viu.
Deficitul public de integritate şi incompetenţa manifestă, neruşinată, provoacă deznădejde generalizată şi produce tribalismul nemernicilor şi ticăloşilor.
Reţelele civice sau politice de alternativă sunt detonate şi sabotate sistematic, la vedere. Securismul prevalează oriunde. Francmasoneria jubilează ostentativ din înălţimea funcţiilor civile şi religioase. Poporul însuşi este în catatonie.
Urmează asumarea oficială a beligeranţei cu Rusia, potrivit jocului de umbre, fum şi oglinzi pe care toţi îl înţelegem, dar din care puţini se mai pot smulge.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care se vor împotrivi războiului.
Sunt cei care vor apăra ţara de cei care aduc războiul, îl invită, îl cheamă, îl ademenesc, îl provoacă.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care văd limpede că duşmanii sunt alţii decât cei arătaţi şi impuşi nouă.
Eroii sunt cei care se vor sacrifica pentru a ne apăra de cei pe care agenda publică şi sistemul politic ni-i impune ca reprezentanţi, lideri, conducători, oameni de stat, elite. Mai sigur, minciuno-reprezentanţi, minciuno-lideri, minciuno-conducători, minciuno-oameni de stat, false elite.
Orice se poate face, acum trebuie făcut.
Dar după începerea războiului?
Când va începe războiul suntem datori să luptăm. Ţara nu mai poate suferi încă o umilinţă istorică din partea noastră, a celor care suntem datori cu o luptă, cu o moarte.
Făcând parte din neam, suntem ţinuţi să ducem crucea neamului, indiferent cine şi cum o aşează pe umerii noştri.
Atunci vom lupta şi vom muri la îndemnul celor de alt neam, pentru interesele celor de alt neam, şi o vom face ştiind bine acest lucru.
Vom lupta, vom muri, dar nu vom fi eroi, ci vom fi victimele neputinţelor noastre individuale şi colective. Ale laşităţii şi egoismului. Ale trândăviei. Ale lipsei de iubire.
Deși inițial am dorit să scriu o replică mai scurtă celui care a semnalat la comentarii criticile pe care mi le aduce Mihai Silviu Chirilă, am decis să o redactez totuși ca un articolde sine stătător, dar cu caracter de comment pentru că s-au adunat mai multe idei importante în ce am a spune. Revin acum, mai târziu, pentru că nu am apucat să vizionez și să răspund chiar în duminica dinaintea începerii Postului Mare.
Acesta este filmulețul lui Silviu:
Sincer să fiu, îmi pare că pur și simplu are chef de contrazicere, fără a depune efortul să înțeleagă ce vreau eu să spun. În plus, încadrează tot textul meu în lupta pe care o are el pe tema canonicității Mitropoliei Basarabiei, deși ating doar tangențial acest subiect. Eu nu am avut acest lucru în intenție, ci doar să prezint contextul și sensul ereziei etnofiletiste cu scopul de a fi oricine în cunoștință de cauză când vorbim de așa ceva.
Primul aspect discutabil este cel legat de procedura Sinodului. El s-a autodeclarat Ecumenic, deși rușii nu au participat. Ulterior, aceștia din urmă au sprijinit pe Patriarhul Ierusalimului în poziția sa de a nu semna documentele. Chiar putem echivala acțiunile autorităților rusești politice cu cele ale Bisericii lor în vremea aceea. Ba mai există un indiciu recent, în jurul Sinodului din Creta, când Patriarhul Bartolomeu a insistat pe condamnarea etnofiletismului, care se vede că nu beneficiază de receptarea pe care și-ar dori-o el.
Apoi Silviu spune că Sinodul de la 1872 nu a condamnat împărțirea jurisdicțiilor bisericești pe principiu etnic, ci divizarea între creștini pe principiu etnic. Însă Constantinopolul, prin acest Sinod, s-a rupt de bulgari, care cereau episcopi din sânul lor. Tocmai că urmăreau să-i oprească pe bulgari să aibă episcopi de etnia lor și care să slujească în limba lor, nu în greacă. Exarhatul pe care l-a propus și l-a înființat Poarta otomană era preconizat să fie dependent canonic de Fanar. Deci clar nu se pune problema de divizare, de Biserică proprie, ci de o jurisdicție care era fix în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Iar partea a doua a hotărârii sinodale este la fel de clară, catalogând drept obrăznicie întemeierea unei jurisdicții bulgărești.
Mie mi se pare injustă condamnarea etnofiletismului în forma Sinodului de la 1872 și contrară canonului 34. Nu sunt eu în măsură să dau un verdict, dar pot să-mi exprim o părere pe care o consider pertinentă.
Desigur că împărțirea pe jurisdicții bisericești etnice nu se face ca în diaspora, ci teritorial, când e vorba de regiuni dominate de anumite nații, care se găsesc grupate îndeosebi în interiorul unor state. Apostolii de la început nu au delimitat Biserica în funcție de granițele statale, ci după configurația etnică, adică după gruparea regională a credincioșilor în funcție de etnia lor. Ba chiar și în problema bulgară, înaintea Sinodului de la 1872, Constantinopolul invocă o separare a competențelor și o lipsă de interferență între Biserică și stat, chiar și otoman. De aici am făcut conexiunea cu situația din Basarabia și am expus părerea mea că firesc ar fi fost ca statul țarist sau sovietic să nu fi intervenit în împărțirea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Basarabiei, ci să permită continuarea vieții bisericești în făgașul pe care-l avea înainte. Bineînțeles că au intervenit considerente de ordin politic despre care nu mă pot eu pronunța acum cât au fost de valide sau nu.
În acest context, punctez aici că mi se pare nedreaptă atitudinea ierarhiei Mitropoliei Chișinăului de a nega istoria bisericească de pe teritoriul său dinainte de 1812. Episcopul Markel vorbește sfidător de existența netulburată de 200 de ani cu o mică întrerupere. Dacă avem în vedere că Sf. Paisie Velicikovski a plecat din Poltava, Ucraina, adică din Biserica Rusă pentru că a decis să nu mai trăiască într-o țară în care credința nu este ținută ortodox și a ales Moldova, este limpede că tradiția bisericească din Basarabia inclusiv, căci a stat în mănăstiri din această zonă, era mai bogată decât în Rusia. Chiar și din Sfântul Munte a venit înapoi în Moldova pentru că socotea această regiune prielnică viețuirii isihaste. Așadar cum pot ierarhii moldoveni să disprețuiască istoria dinainte de 1812? Nu văd alt motiv decât afinitățile lor etnice, care sunt străine nu de România, ci de Basarabia însăși. Și tot ei invocă filetismul!!
În privința Mitropoliei Basarabiei, subiectul este vast, nu sunt pe deplin edificat asupra lui. Deși există implicații etnice atât rezonabile, cât și exagerate, pe lângă ele un loc important îl ocupă chestiunea posesiei și intruziunii jurisdicționale. Opinia mea este că s-ar fi impus din anii 90 o cercetare în colaborare între Patriarhia Rusă și cea Română pe această temă (utopică, ce-i dreptJ). Spre exemplu, informațiile vehiculate de Silviu dintr-o carte editată în rusește cu traducere în românește, e posibil să schimbe total starea de fapt a lucrurilor. Oficializarea cedării jurisdicției basarabene către sovietici de către Patriarhia noastă în anii ’47 ne privează de orice drept de revendicare în momentul de față.
Ce îmi displace în pledoaria lui Silviu în general și în linia Mitropoliei Moldovei este invocarea unor idei fără temei printre alte argumente canonice. Una dintre acestea este ideea etnofiletismului. O alta ar fi trasarea jurisdicțiilor pe baza granițelor statale, lucru care nu e prevăzut de nici un canon sau principiu bisericesc consemnat. La fel de ciudată este și ideea neclară că nu pot exista două Biserici în interiorul aceluiași stat, prin extindere de la interdicția funcționării a doi episcopi în același teritoriu. Evident că nu pot exista două Biserici Locale suprapuse, cum e în diaspora și în Basarabia, totuși în Imperiul Bizantin au existat 4 sau chiar 5 Patriarhii în regiuni diferite ale aceleiași formațiuni politice.
Precizez că articolul anterior despre filetism nu l-am scris pentru a contrazice chiar și indirect pe cineva, ci doar am folosit contextul pentru a expune contextul și forma nedreaptă a condamnării etnofiletismului la Sinodul din Constantinopol 1872. De mai mult timp aveam această intenție.
Închei prin a-mi lua libertatea să nu răspund întrebărilor provocatoare din finalul video-ului lui Silviu pentru că întregul film mi se pare tendențios și răutăcios și nu doresc să intru pe acest făgaș. Înțeleg bănuielile și conexiunile legitime, dar nu mă simt dator cu nici un răspuns, eu nefiind partizan nici al Patriarhiei Române, nici al Mitropoliei Basarabiei, cu atât mai puțin al unor structuri bisericești din afara spațiului românesc. Sunt foarte dispus să recunosc greșeala intervenției în Basarabia și chiar să îndemn și alte foruri bisericești din pătrățica mea să facă asta în caz că se constată o tranșare clară a subiectului.
Deocamdată pot doar să-mi exprim mâhnirea că Patriarhia noastră nu-și manifestă public sprijinul necondiționat pentru Mitropolia Ucrainei canonică, suferindă și prigonită, dar etalează pretenții pentru parohiile românești din teritoriul ei. Aceasta este clar o atitudine nebisericească, politizată și etnofiletistă, că tot este vorba despre asta.
