Astăzi se împlinesc 1000 de zile de la declararea stării de urgență pe motiv plandemic și de la data restrângerii ilegale a drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor români.
Începând cu 16.03.2020, societatea noastră a fost supusă unor șocuri succesive, definite ca fiind “noua normalitate”, aspectul esențial fiind cel al relativizării drepturilor naturale. De 1000 de zile, statul se pretinde că este izvorul drepturilor noastre, însemnând că devenim liberi și suverani prin act de recunoaștere de către autoritatea publică, iar nu prin actul concepției și ulterior al nașterii.
Dacă în concepția ortodoxă omul este deplin și înzestrat cu demnitate din clipa conceperii, statul a mutat acest jalon către momentul nașterii. Odată cu începerea plandemiei și la noi, drepturile fundamentale nu au fost restrânse, ci diluate, denaturate în esența lor.
Aceasta s-a realizat nu doar prin adoptarea unor acte normative neconstituționale și nelegale (de fapt, ilegale), ci și prin faptul că reacția colectivă nu a arătat ca fiind a unor oameni liberi cu adevărat. Întrucât nu am arătat (în plan colectiv) că suntem liberi, conformismul nostru a confirmat noile împrejurări de drept (chiar dacă ilegale) și de fapt (declarații vizând părăsirea domiciliului, condiționarea accesului la servicii publice, spații comune, întruniri, înmormântarea umilitoare a semenilor, împiedicarea libertății religioase etc).
Chiar și după #1000zile nu există niciun demers de evaluare, reparare și sancționare a ilegalităților și făptuitorilor, cadrul juridic plandemic fiind intact și în vigoare. Ne desparte de situația anterioară un simplu HG care ar putea fi emis de azi seară pentru mâine dimineață, reintroducându-se certificat, declarație, interdicții, obligativități.
Nu am avut un moment de evaluare din cauza a trei motive: a) am rămas și mai neputincioși decât eram la 16.03.2020; b) ne menținem într-o atitudine de spectatori față de propria noastră viață, nu de agenți activi ai binelui și de stăpâni ai propriului destin; c) minciuna plandemică și-a produs prea mulți complici și a creat avantaje și privilegii imorale, extinse la toate nivelurile societății; există masă critică de putere în rândul celor răsplătiți pentru participarea la nedreptate.
Față de aceste trei motive, opinia mea este că vindecarea noastră nu se poate obține pe calea aparent legitimă, a rostirii adevărului din poziția avertizorului de integritate civică sau politică și prin competiție electorală.
Cred că post #1000zile, cei care anterior s-au declarat sau s-au considerat în stare de insurgență pot trece la substituirea autorității publice și pot acționa din poziție minoritară, dar cu deplina legitimitate politică, pentru pedepsirea celor vinovați pe calea răspunderii juridice ad hoc, instrumentată individual.
Opinia mea este că, la acest moment, pot fi pedepsiți cu cea mai aspră sancțiune cunoscută mai mult de 800-820 de persoane de la nivel central și județean, urmate de aproximativ 12-14 mii de alte persoane, cu un prag de vinovăție imediat inferior, apte să primească același regim sancționator sau asemănător. Pe termen lung, vor putea fi evaluate și trase la răspundere cohortele profesionale implicate în ceea ce eu și mulți alții considerăm că sunt crime împotriva umanității. Ar putea fi oportun și un act de lustrație politică și civică generală, despre care s-ar putea discuta doar dacă românii liberi ar captura suficient din instrumentele puterii de stat. Totodată, cred că sunt necesare liste nominale pentru degradări civile, ostracizare și, pentru cetățenii străini sau de etnie străină care nu fac parte din rândul celor ce ar trebui suprimați, expulzare.
Oricât de excentrice sau extreme pot părea unora aceste idei, nu am dubiu că încă există români care să le înțeleagă temeinicia și care sunt dispuși să își dea viața pentru libertate, dreptate și adevăr.
Istoric vorbind, orice pierdere de libertate și suveranitate s-a reparat prin acțiuni de emancipare politică, juridică, economică, culturală, militară. Inițiativa a aparținut mereu celor puțini. Opinia mea este că România se află într-un astfel de moment, când cei care știu ce au de făcut și cum să o facă, să își asume un scop mai înalt, de emancipare națională, nu doar de răzbunare într-un moment prielnic, cum s-a întâmplat în noiembrie 1940 la Jilava.
Opinia mea este că, pentru o astfel de evoluție a neamului nostru, esențială este formularea/asumarea/proclamarea scopului mai înalt, căci pe urmă tragerea la răspundere și pedepsirea aspră vor fi o consecință firească a actului de dreptate, nu doar o răzbunare oarbă.
Cred că #1000zile sunt suficiente oricui dorește să se lămurească întru sine, urmând ca din ziua 1001 să-și asume fiecare jertfa pe care este dispus să o facă pentru sine, pentru semeni, pentru țară.
Reprezentanţii Grupului civic – Liber şi Suveran Iaşi
Astăzi, 21 octombrie a.c., ora 10.00, la Palatul Culturii, în Sala Voievozilor, domnul Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței Nord Atlantice, va deschide Conferința internațională “NATO și războiul din Ucraina” unde vor conferenția următorii:
prof.univ.dr. Teodor Meleșcanu,
prof.univ.dr. Ioan Mircea Pașcu,
prof.univ.dr. Liviu Mureșan,
prof.univ.dr. Anatoliy Kruglashov,
Simona Spinaru, Ministru plenipotențiar MAE,
Mykailo Pavliuk, Vicepreședintele Consiliului Regional Cernăuți.
Acest eveniment anunţat publicului în ultima clipă ne obligă să devansăm anunţarea intenţiei a două grupuri civice din Iaşi de constituire a unui Grup de iniţiativă comun care să promoveze obiectivul organizării unui Referendum local, în care ieşenii să-şi exprime punctul de vedere cu privire la sprijinul militar pe care România îl acordă clandestin Ucrainei.
Conferinţa de astăzi de la Palatul Culturii reprezintă doar una dintre metodele prin care oficialităţile noastre ocupă simbolic spaţii neutre şi ne opun incorect o politică “a faptului împlinit” în privinţa sprijinirii militare a statului ucrainean. Deşi inclusiv preşedintele României a dat asigurări publice că ţara noastră nu va fi implicată în războiul ruso-ucrainean, este de notrietate faptul că România este participantă (şi) militar la efortul de război al ţării vecine.
Cu toate că în spaţiul public au circulat mai multe petiţii cu zeci de mii de semnături în sprijinul neutralităţii şi neimplicării militare a României în acest conflict, politica adoptată de autorităţile noastre este una contrară, publicul românesc fiind menţinut într-o stare de confuzie sau neştiinţă cu privire la natura implicării militare a ţării noastre în război şi cu privire la posibilele consecinţe ce decurg din această decizie politică.
Or, potrivit Articolului 1 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea referendumurilor:
În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.
Deşi subiectul este unul de interes naţional, considerăm că este menirea Iaşului, ca fostă capitală a Moldovei Mari şi capitală culturală a României, să devină o platformă de dezbatere reală care să facă lumină cu privire la opţiunea suverană a ieşenilor privitor la subiectul războiului de peste graniţă, vital pentru viitorul ţării nostre. La fel de esenţial este ca dezbaterea să fie epuizată printr-un vot liber şi suveran al cetăţenilor, cu valoare de principiu de acţiune.
Condamnăm modalitatea necinstită de a implica ţara noastră în acţiuni militare ce ne pot atrage un statut de cobeligerant, astfel cum oficialităţile statului rus au avertizat în mod repetat. Totodată, condamnăm ambiguitatea mediatică şi comunicaţională în care este menţinută societatea românească, ambiguitate pe care o considerăm îndreptată nu împotriva statului rus ci împotriva intereselor noastre colective.
Referendumul este instrumentul predilect al exercitării suveranităţii poporului român iar rezultatul său va fi lipsit de echivoc.
În perioada imediat următoare vom publica foaia de parcurs pentru demersurile locale precum şi petiţia prin care vom solicita românilor din toată ţara sprijinirea obiectivului de a organiza un:
Referendum local la Iaşi privitor la chestiunea neutralităţii militare a României faţă de războiul ruso-ucrainean.
Botezul săvârșit de curând la Atena de Arhiepiscopul Elpidofor al Americii, care ține de Patriarhia Ecumenică, asupra unor copii „înfiați” de un cuplu homosexual din Chicago a stârnit indignarea Sinodului Bisericii Greciei. În contrapondere, au apărut și poziționări de promovare a temei homosexualității pe mai departe de către reprezentanți oficiali ai Constantinopolului, cum ar fi diaconul ierarhului împricinat, Ioannis Hrisavghis. În acest context, conducerea Sfântului Munte Athos a emis un comunicat pe acest subiect.
Cu ocazia aparițiilor publice recente și a poziționărilor unor clerici ai Bisericii, chiar și a unor ierarhi, care lasă să se creeze impresia că este posibil ca Biserica să primească orice altă formă de familie în afară de cea pe care o instituie Sfânta Evanghelie, Sfânta Chinotită dorește să se poziționeze și public.
Sfântul Munte, ca ținut al rugăciunii și nevoinței, cu o continuitate neîntreruptă liturgică și duhovnicească, se roagă smerit pentru toată lumea, pentru toți oamenii indiferent de diferențe.
Taina Botezului, prin care omul devine mădular al Bisericii și primește harul Sfântului Duh, constituie neîndoielnic expresia văzută a dragostei infinite a lui Dumnezeu.
Strădania de a trăi conform cu Sfânta Evanghelie și cu legea lui Dumnezeu asigură condițiile premergătoare pentru participarea la taina Bisericii. Din prisma celor de mai sus, nu vom putea decât să ne exprimăm durerea pentru aparițiile publice menționate mai sus și pentru poziționările unor persoane bisericești care oferă prilejuri de sminteală pentru poporul credincios.
Este în mod evident un lucru străin de învățătura Evangheliei și de morala ortodoxă să se lase de înțeles că este posibil ca un «cuplu homosexual» fie considerat drept familie și să i se recunoască dreptul de a înfia copii, deoarece orice formă de înfiere sau adopție de acest fel este contrară învățăturii evanghelice, firii omenești, dar și moralei și tradițiilor poporului nostru, în timp ce forțează, în același timp, și drepturile elementare ale oamenilor nevinovați neajutorați, care nu au putința să aleagă un mediu familial natural.
Exprimăm cele de mai sus ca un glas al interesului nostru sincer față de mersul patriei noastre și mai ales într-o perioadă atât de critică pentru ea.
Fie ca Apărătoarea patriei noastre și ocrotitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să mijlocească la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne conducă pe toți la pocăință și la o viață conformă cu lumina Evangheliei și cu învățătura ei.
Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos
Nota noastră: Important de reținut este faptul că mărul discordiei nu este botezarea copiilor, ci caracterizarea cuplului homosexual drept „familie de același neam (grec)” de către Arhiepiscopul Elpidofor și a copiilor ca fiind ai lor. Normalizarea unor astfel de situații chiar de către ierarhi ortodocși depășește cadrul profan al problematicii căsătoriilor LGBT-iste și introduce calul troian direct în Biserică. Desigur că retorica fanariotă dorește promovarea și adâncirea subiectului pentru a-l face mai primit și mai familiar în conștiința ortodoxă, dar așa ceva chiar nu este de negociat. Biserica luptă să convingă și societatea că nu există așa ceva ca familie homosexuală, cu atât mai puțin poate accepta în granițele ei astfel de aberații contra naturii.
Ca o notă în plus, este puțin ciudată intervenția Sfântului Munte în ce privește „mersul patriei noastre”, care se subînțelege că este Grecia. Având în vedere că există și monahi sârbi, ruși, români și bulgari în Athos, ar fi fost mai firească o exprimare neutră din punct de vedere național, cu toate că îndeosebi Grecia este supusă atacului homosexual. Dar dreapta credință nu ține de o națiune sau alta, ci chiar înfrățește duhovnicește popoarele, trecând peste diferențele etnice.
Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.
„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)
Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:
„Preafericite Părinte și Stăpâne,
Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:
1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.
Pe bună dreptate, din citatul în cauză nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.
De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.
2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.
3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.
Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.
Raportându-vă acestea după datorie, semnez,
Cel mai mic frate în Hristos,
† Antonie al Glyfadei
„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și trăiască viața și pe cine iubesc”.
O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.
Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.
Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.
Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?
Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:
Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.
Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.
De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?
Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:
Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.
Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.
Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.
Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii.
Ce este moralitatea publică?
Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.
Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.
Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.
Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.
Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?
Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.
În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.
Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.
Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?
Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.
Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.
Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).
Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.
Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…
Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.
Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.
Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.
Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale.
Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.
Care sunt graniţele moralităţii publice?
Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.
Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.
Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?
Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.
Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).
Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.
Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.
Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?
Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi “dispune măsurile necesare“, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.
Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.
Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.
Ce soluţie are primarul?
Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.
Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.
Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.
Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?
Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.
Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.
Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.
Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.
Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.
Ce vrem noi?
Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.
Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.
Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.
Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.
Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.
Este indicată folosirea forţei fizice?
Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.
Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.
Este rezistenţa fizică justificată?
Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.
Concluzii
Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.
Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.
Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).
În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.
Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.
Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.
Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.
Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.
Stimate domnule rector,
Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.
Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.
Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.
Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.
Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.
Asociaţiile LGBT+ din România au iniţiat o nouă săptămână de activităţi de promovare, cu sprijin de la cel mai înalt nivel, demersuri ce se vor încheia cu o paradă gay prin centrul Iaşului, oraş cu un capital simbolic distinct, de capitală culturală şi de inimă a ortodoxiei româneşti. De la momentul anunţului public şi până acum, mai multe facţiuni civice sau religioase cu care mă aflu în contact, au pus în discuţie subiectul, căutând modalitatea adecvată de a-şi exprima împotrivirea faţă de acest afront.
Să începem cu concluzia!
Predomină covârşitor ideea de a ignora cu totul demersurile gay, din Iaşi şi din ţară, să ne continuăm existenţa ca şi cum aceste episoade nu există. Motivele, pe care le consider ne–întemeiate, sunt mai ample şi, în esenţă, se circumscriu următoarelor:
Activităţile gay ar avea un caracter artificial, sunt o grefă străină de popor, una care nu are suficient capital social, cultural, economic şi politic să fiinţeze de la sine în sânul naţiunii române. Este comparată mişcarea gay cu multe alte curente sociale, ideologice sau politice din trecut de care neamul s-a scuturat ca de un putregai, după ce Domnul a îngăduit ca puterea acestora să apună. Avem în vedere pegra evreiască ce a invadat ţările române în secolul XIX, comunismul ateu din secolul XX, iar acum europenismul filo-pederast de secol XXI pentru care trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm să ne scape Domnul.
Mişcarea Gay este, pe linie ideologică, o continuatoare directă a ideilor care au produs „comisariatele dragostei publice” în U.R.S.S., iar terminologia „marşului Pride” reprezintă o simplă actualizare a paradelor „Jos cu Ruşinea” din aceleaşi vremuri. Dincolo de energia politică ce le-a animat în acele timpuri, acele mişcări nu au subzistat şi s-au compromis pe formă în anii de război şi de grele încercări prin care a trecut ulterior poporul rus. În perspectiva vremurilor ce urmează, în România mişcarea gay va traversa un parcurs similar.
Mecanismul de promovare a mişcării gay presupune o ciclicitate publică în trei paşi, mai întâi de vexare a comunităţilor ţintă, de ofensare şi jignire a bunelor moravuri astfel cum sunt acestea înţelese şi prezervate local, aşadar a forţa, a smulge o reacţie de împotrivire din partea reprezentanţilor curentului conservator, reacţie care, în etapa a treia, să fie invocată ca motiv de victimizare şi de lărgire a scopurilor mişcării, resetând ciclul pentru noile obiective. Linia strategică este: toleranţă-acceptare-afirmare şi este urmărită prin proceduri de tactică civică ce au fost codificate în manuale şi know-how civic uşor de transferat-implementat-scalat.
Cadrajul mediatic nu este neutru ci unul fundamental contra-conservatori, de orice factură ar fi aceştia. Pe cale de consecinţă, orice acţiune explicită de împotrivire faţă de activităţile LGBT+ ar produce o muniţie mediatică cu un efect negativ disproporţionat faţă de simpla desfăşurare neînfruntată a demersurilor activiştilor gay. Nu doar că le-am produce content mediatic prin simpla noastră contra-reacţie, dar am şi confirma narativele progresismului euro-pederast prin simpla noastră împotrivire.
Disproporţia de resurse mediatice şi de influenţă politică este într-atât de vădită încât cei care s-ar ralia unor acţiuni de împotrivire ar aparţine categoriilor sociale pentru care împotrivirea presupune costurile reputaţionale cele mai scăzute. Cu alte cuvinte, pentru persoane cu un anume statut social (părut sau autentic) costul pe care o atitudine univocă de asociere cu o mişcare de împotrivire faţă de curentul euro-pederast este unul disproporţionat de mare, prin decuplarea de la legitimitatea socială, profesională sau politică din prezent. Rămâne în sarcina celor care au foarte puţine de pierdut şi care oricum vor reacţiona printr-o prezenţă efectivă în stradă să verbalizeze, aşa cum vor reuşi, o nemulţumire de fond, care să fie apoi valorificată în contextul naraţiunilor elitelor despre „România profundă” (care totuşi nu consumă gay-movement) sau a celor anti-sistem despre „trădarea intelectualilor”.
Strâns legată de chestiunea de mai sus este şi problema coroborării temelor de protest într-o umbrelă anti-sistem foarte greu de digerat. Este puţin probabil ca o persoană de condiţie medie să rezoneze cu torentul de teorii şi perspective care animă îndeobşte pe cei grabnic protestatari. Se produce un ghiveci de tipul Legii suveranităţii (subiect asupra căruia voi reveni) care este complet indigest, are un „cool factor” de sens negativ, care inhibă reacţia publică poate chiar mai mult decât presiunea mediatică sau influenţa politică. Se produce şi o împrăştiere continuă a puţinului capital civic existent, dat fiind că mereu apar subiecte care pretind atenţia şi energia noastră.
Teama de ridicol este, în opinia mea, a doua cauză ca importanţă în ierarhia motivelor de neimplicare civică a romanilor totuşi activi din punct de vedere politic. Despre prima cauză a pasivităţii noastre scriu spre final. Însă, revenind la ridicol, trebuie subliniat că în spaţiul public românesc nu există un know-how de sens opus celui al activismului LGBT+, care să fie validat prin experienţa afirmării adecvate a valorilor conservatoare, care să producă emulaţie, căruia să-i putem recunoaşte valoarea civică adăugată.
Toate reacţiile civice de protest sunt, în mod tradiţional, prezentate mediatic ca fiind inadecvate, în contra-timp, dezechilibrate emoţional sau din punct de vedere al energiei comunicaţionale (prea plăpânde sau prea virulente). Tipul acesta de inadecvare corodează orice argument, chiar şi dintre cele care sunt punctual legitimate retoric, în scopuri tactice, de discursul euro-pederast, dar şi orice metodă civică de abordare a temei LGBT+ de către conservatori.
Se poate imagina o cale de împotrivire?
Există două modele valide de combatere a activismului filo-pederast la nivel european: modelul ruso-maghiar şi modelul polonez. Primul vizează o politică top-down de delegitimare a obiectivelor progresismului sodomit şi filo-pederast în spaţiul public şi presupune o atitudine asumată a politicienilor de top şi a bazei lor de sprijin politic, economic sau cultural. Nu e vorba despre Victor Orban sau de Vladimir Putin, ci despre baza lor de putere, care se manifestă în acest plan, în sensul invers al demersurilor LGBT+. Acest model ne este complet inaccesibil, nu doar pentru că nu avem conducători precum aceştia (presupunând că i-am dori), dar şi dacă i-am avea, societatea românească nu a produs niciodată, istoric vorbind, tipul de loialitate şi de conştiinţă colectivă care să reprezinte o bază de putere adecvată să-l sprijine pe conducătorul nostru împotriva politicilor europene filo-pederaste.
Al doilea model, cel polonez, ne este accesibil în teorie, dar este incompatibil cu abordarea noastră din prezent. Modelul polonez presupune valorificarea principiilor descentralizării şi subsidiarităţii mutând responsabilitatea gestionării valorilor comunitare către autorităţile locale, cărora li se recunoaşte dreptul prezervării profilului cultural local. Câteva voievodate şi multe municipalităţi au constatat prin hotărâri ale organelor legislative şi executive locale faptul că „valorile LGBT+” sunt absolut incompatibile cu valorile comunităţilor respective. Astfel s-au creat „zonele fără LGBT” un concept împotriva căruia instituţiile europene au reacţionat virulent, sub unghi moral, tocmai pentru că soluţia este una perfect legală şi legitimă, potrivit chiar normelor şi principiilor europene.
Ce sunt valorile incompatibile?
În acest sens, reamintesc un exemplu pe care l-am mai folosit, acela al valorilor dominante ale comunităţii, al valorilor vii, care nu au căzut în desuetudine. Spaţiul este ocupat deja de valori active, care sunt incompatibile cu cele noi care se doresc impuse de mai sus prin autoritatea instituţiilor europene. Exemplu: deşi avem o minoritate de etnie rusă/lipoveană în România, minoritate care se bucură de toate drepturile constituţionale precum majoritatea, totuşi nu poate fi admis dreptul minorităţii ruseşti de a celebra prin trecerea pe sub Arcul de Triumf înfrângerea armatei române de către armata roşie (a se citi: celebrarea neruşinată a sodomiei în inima ortodoxiei), întrucât ar aduce atingere demnităţii noastre colective, ar jigni memoria martirilor noştri, ar provoca indignare şi scandal public, un tip de suferinţă morală ce trebuie înlăturată. Dar nimic nu îi împiedică pe ruşi să o facă într-un alt context, unul care nu este asociat românismului şi care să ţină cont de raportul majoritate/minoritate, de firescul acestui raport precum şi de caracterul incompatibil al unor valori.
Acest principiu a fost valorificat de polonezi, dintr-o perspectivă întreită, care a condus la concluzia că demersurile gay sunt incompatibile cu profilul comunitar local. Perspectiva întreită se referă la o coroborare a planurilor religioase, civice şi politice. Catolicismul polonez a produs instituţii şi organizaţii civice active şi asumate din punct de vedere axiologic, care au legitimat politic o putere conservatoare. Subliniem că structura civică s-a dezvoltat pe tipare de organizare parohiale, care s-au coagulat civic şi au scalat rapid către un prag de relvanţă politică ce a obţinut apoi prim-planul.
Care sunt limitele modelului polonez?
Iniţiativa şi eforturile au venit simultan din toate cele trei planuri, printr-o continuă alimentare a valorilor comune pozitive, nu împotriva LGBT+ ci pentru profilul cultural conservator al catolicismului şi naţionalismului polonez. Europa a reacţionat virulent, condamnând imoralitatea exercitării drepturilor culturale într-o modalitate care aduce atingere „principiului inclusivităţii”, în vreme ce polonezii s-au apărat invocând „principiul proporţionalităţii”, constând în aceea că respectivele comunităţi numără disproporţionat de puţini sodomiţi şi filo-pederaşti pentru a legitima parade gay cu caracter sfidător în sânul comunităţilor catolice. Totodată au interzis practica „desantului” pederast din afara localităţilor, o tactică LGBT+ de a suplini subţirimea participării locale la marşurile gay.
În continuare, Europa invocă faptul că „zonele fără LGBT+” reprezintă nu doar o politică locală de prezervare a profilului comunitar de factură catolică, ci un concept anti-cultural şi anti-uman (cu trimitere la doctrina drepturilor omului) de sancţionare mascată a sodomiților pe criteriu de orientare sexuală sau de convingeri filo-pederaste, politică ce nu poate fi admisă din cauza efectelor sociale disproporţionate în plan naţional şi chiar european. Cu alte cuvinte, prin aceea că există municipalităţi şi voievodate „LGBT+ free” se produce o emulaţie culturală care ar depăşi interesul punctual al protejării comunităţilor catolice şi care de fapt ar alimenta un curent pan european de ură şi discriminare a pederaştilor şi aliaţilor acestora.
Pe cale de consecinţă, consideră Europa că se cuvine înlăturarea caracterului absolut al interdicţiei (sau chiar interdicția însăși) ce a fost impusă de autorităţile locale, protejarea catolicismului local putând fi realizată şi fără a se alimenta la nivel european ideea „modelului polonez” ca politică (pasămite) ipocrită şi indirectă de sancţionare filo-pederaştilor. Mai mult, instituţiile europene au sancţionat ele pe respectivele comunităţi poloneze prin blocarea accesului la finanţare din fonduri europene pentru proiectele ce urmau sau se aflau în curs de implementare, cu argumentul că „principiul inclusivităţii” este de esenţa valorilor europene şi o piatră unghiulară a statului de drept. Ulterior, şi Ungaria a intrat într-o procedură de verificare pentru atingeri aduse statului de drept, însă fără a se face trimitere directă la situaţia sodomiţilor şi filo-pederaştilor.
Nu e despre “homo” e despre om!
Am insistat asupra acestor chestiuni, prezentate lapidar, tocmai pentru a ilustra amploarea conflictului între cele două viziuni distincte, naţional-locală conservatoare şi europeană filo-pederastă, conflict ce excede cu mult chestiunea propriu zisă a protejării concrete a sodomitului sau filo-pederastului de ură, violenţă, orice altă vătămare din motive ce ţin de orientarea sexuală. Agresiunea asupra noastră se produce în plan axiologic, cu efecte de anvergură de ordin religios, civic şi politic. Reacţiile noastre ar trebui să se producă în acelaşi sens. Dar întrucât pare că efortul preconizat a fi viabil depăşeşte cu mult pragul disponibilităţilor noastre, părerea covârşitor majoritară pledează pentru a ne preface că PrideIaşi şi celelalte iniţiative gay din România nu există. Această opinie pe care eu nu o pot împărtăşi, are (cred eu) o cauză principală şi un izvor principal.
De ce nu ne doare?
Principalul motiv al pasivităţii românilor este lipsa călăuzirii morale, cu specificul românesc al completei tăceri a ierarhilor Bisericii, izvorul catatoniei româneşti, al somnului nostru colectiv. Călăuzirea morală nu se face doar din vorbă, ci mai ales cu fapta şi mai ales la momentele oportune, de cumpănă, de mare însemnătate. Poporul român nu mai are astfel de voci loiale, nici din partea ierarhilor ortodocşi (cazul particular al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan fiind de-a dreptul tragic, prin bicisnicia acestui ierarh coroborată cu cariera sa de securist şi cu convingerile sale de ereziarh ecumenist), nici din partea elitelor sale (elitele profesionale sunt descurajate să se exprime în chestiuni ce se sustrag competenţelor specializate şi nu îndrăznesc să se înscrie în conversaţii care să privească chestiunile generale) şi nici din partea politicienilor preocupaţi de mersul afacerilor publice (incapabili de a rostui energiile colective, imagina viitorul, lucra pentru binele cetăţii).
Despre bizara coerenţă a opiniilor clericale pe subiectul LGBT+
În Biserica Ortodoxă Română s-a emis „ordin pe unitate” în privinţa ignorării acţiunilor LGBT+ şi potolirii credincioşilor revoltaţi. Spun aceasta urmare a contactelor directe, dar şi văzând coerenţa şi similaritatea cu care mai mulţi preoţi dintre cei ce au prim-planul ortodoxiei din punct de vedere mediatic promovează exact acelaşi tip de “soluţie”, cu aceleaşi argumente şi aceleaşi îndemnuri, opinând în esenţă că, la scara mare a Istoriei Bisericeşti, actualul episod pederast pe care îl cunoaşte societatea românească este cu totul nesemnificativ. Viaţa cetăţii ar reprezenta o continuă paradă de patimi şi vicii, manifestate cu egală neruşinare, faţă de care sodomiţii şi filo-pederaştii nu ar face notă discordantă.
Lipsiţi fiind de călăuzire morală şi temători de ridicolul poziţionărilor inadecvate, faţă de evantaiul de argumente care ne îndeamnă să ne resemnăm în faţa tăvălugului pederast, cei mai mulţi dintre noi au ales să rămână pasivi şi de data asta, conservându-şi energia pentru teme care, aparent, sunt mai importante. Şi acum, tăcerea se arată că este “binecuvântată” de ierarhii noştri, cum mereu este, indiferent de temă.
De ce nu sunt de acord cu pasivitatea
Eu nu rezonez cu această concluzie, din mai multe motive pe care le expun aici doar schematic, dar pe care le voi dezvolta la comentarii dacă există interes, dat fiind că nu înţeleg să mă ofer pe mine ca exemplu.
Pe străzile Iaşului se propovăduieşte cu mândrie un păcat cu o neagră semnificaţie de răzvrătire împotriva firii.
Pasivitatea şi ignorarea activităţilor LGBT+ nu se fac cu inimă uşoară, de creştin, ci cu resentiment şi cu dezgust faţă de păcătoşi, faţă de cei ce îi îndreptăţesc pe păcătoşi şi faţă de poporul ne-volnic de care apaţinem.
Din cauza neputinţelor noastre şi a conştientizării poziţiei noastre de slăbiciune, discuţiile nepublice nu fac întotdeauna cinste credinţei pe care o mărturisim şi cred că e mai bine să verbalizăm împotrivirea noastră, pentru a găsi calea şi sensurile corecte spre iubirea păcătosului şi ura faţă de păcat.
De asemenea, rămânând pasivi ne lipsim de exerciţiul mărturisirii credinţei noastre, trăirii valorilor despre care declarăm că ne animă.
Este cert că în lipsa unui mesaj politic, civic şi religios, articulat convingător şi consistent, strigătele noastre precum că „Iaşul nu-i Sodoma!” nu vor încălzi inimi şi vor cimenta naraţiunea mediatică a inadecvării celor ce se împotrivesc. Însă este nedrept a împiedica o conştiinţă sinceră să se exprime, chiar şi când o face rudimentar.
Prin manifestarea împotrivirii noastre punem bun început, conştienţi fiind că împotrivirea punctuală nu vindecă boala care ne-a adus în acest punct şi că trebuie pornit un efort susţinut de revendicare şi de recuperare a Iaşului, a ţării, a limbii şi vocabularului necesar, precum şi a credinţei ortodoxe.
Împotrivirea deschisă, explicită, limpede şi energică faţă de marşul LGBT+ produce o clarificare a resorturilor religioase, civice, politice şi culturale care trebuie avute în vedere pentru îndreptare, antrenează idei aparent fără legătură, dar cu implicaţii directe (de pildă, importanţa militării pentru RoExit, importanţa militării pentru libertate şi suveranitate, pentru valorile naţionale ş.a.m.d.)
Nu în ultimul rând, intenţionez ca prin împotrivirea mea concretă, asumată cu bună credinţă şi cu dragoste pentru semeni, să mă fac prilej de a verifica din nou axioma potrivit căreia cea mai scurtă care spre o soluţie este să afirmi un răspuns greşit. În lipsa unui plan coerent de recuperare a ţării pentru credinţă şi pentru valorile ortodoxiei, a cuminţeniei, curăţiei, pudorii, curajului, bucuriei întru suferinţă, orice răspuns punctual este greşit dar binevenit.
P.S. Vă îndemn călduros pe toţi cei aflaţi în acelaşi gând cu mine, din Iaşi sau care veţi fi prezenţi la Iaşi în 5 iunie, să mă contactaţi şi să ne cunoaştem.
Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.
Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.
Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.
Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:
– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol; – Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică; – în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou; – reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.
La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.
Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.
Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.
În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.
Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:
1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).
2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.
3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.
4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”
5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.
6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.
Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.
Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.
Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.
Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.
În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.
Actualizare: Titlul inițial al acestui articol era ”Lovitura finală a venit. Certificatul Covid19 introdus pentru orice activitate desfăşurată pe teritoriul României” și, împreună cu textul de mai jos, susținea ideea faptului împlinit pus în practică, noaptea ca hoții, de Guvern. Iată însă că răul cel răunu s-a (mai?) produs în forma sa cea cumplit de amenințătoare și că Domnul a mai îngăduit răgaz de întremare în străduințele și luptele noastre.
Nu îndrăznesc să zic că e o victorie, dar sigur nu e puțin lucru! În primul rând e un îndemn la acțiune, așa precară și rudimentară cum apare multora. Se vede iarăși că și prin cele slabe se poate lucra binele spre bucuria celor mulți.
Apoi, ne servește de lecție, să înțelegem că puterea de stat se impune prin vechea și neschimbata tactică ”doi pași înainte, unul înapoi”. Mulți am simțit că urmează un sinistru, dar puțini au putut crede că amenințarea putea fi atât de gravă.
Un câștig nu tocmai evident este generalizarea concluziei că timpurile pe care le trăim vizează starea de libertate și ordinea de drept, iar nu starea de sănătate publică. Aceste două narațiuni s-au aflat într-o competiție măsluită (mediatic) pentru legitimitate publică și, deși nu a fost proclamată ca atare, convingerea că #eDespreLibertate s-a impus covârșitor, chiar și pentru acele persoane care, din diverse calcule, în continuare aderă discursiv la minciuna pLandemică.
Totodată, consider că acesta este momentul din care ar trebui să înțelegem că străduințele noastre nu reprezintă o luptă pentru libertate (pentru revenirea/reprimirea/reaccederea în paradisul pierdut al normalității normale), ci că suntem chemați să dăm o luptă pentru eliberare; așadar, să înțelegem ce piedici ne țin înlănțuiți în patimi și neputință și să lucrăm tenace pentru izbăvire și pentru construirea Libertății potrivit lecțiilor trăite acum, păstrând privirea ațintită spre Sfânta Cruce. Libertatea ca ordine de drept și stare de fapt ni se poate lua și/sau strâmba, însă hotărârea de a acționa decisiv pentru eliberare reprezintă principalul nostru instrument de lucru. Dăm voință, luăm Putere!
Prevederea are efecte atât de cuprinzătoare încât consfinţeşte dictatura. Este capăt de drum pentru democraţie şi începutul noii ere prevăzută şi denunţată de către cei credincioşi de la bun început.
Îmi pare rău să admit că, din nefericire, nu există termeni mai puţin excesivi pentru a descrie situaţia de fapt.
Printr-o completare a O.U.G. nr.68/2021 nu doar că se ocoleşte dezbaterea parlamentară a subiectului, dar se decuplează folosirea certificatului Covid19 de existenţa stării de alertă/urgenţă, de existenţa unui cadru pandemic şi de orice reper de timp sau împrejurare de fapt.
Cu alte cuvinte, prezentarea certificatului Covid19 va putea fi impusă pentru desfăşurarea oricărei activităţi, indiferent dacă se va mai prelungi sau nu starea de alertă, indiferent dacă va exista pandemie de Covid19 sau de gripă, indiferent de împrejurări.
O.U.G. nr.68/2021, modificată, poate fi atacată doar de Avocatul Poporului la Curtea Constituţională a României, instanţă de la care nu mai putem avea mari aşteptări, văzând jurisprudenţa constituţională din ultimii doi ani. Mai poate, pur teoretic, fi pusă în dezbaterea Parlamentului şi respinsă (chiar şi în procedură de urgenţă). La fel cum, tot teoretic, poate fi invocată o excepţie de neconstituţionalitate în procesele aflate în derulare având obiect folosirea certificatului Covid19. Personal, nu văd niciun fel de şansă ca oricare dintre aceste căi de evoluţie să se producă.
Este momentul în care vă îndemn pe cei ce citiţi aceste rânduri să conştientizăm împreună că declaraţiile politicienilor care pretindeau că implementarea certificatului Covid19 nu mai este de actualitate au fost o modalitate foarte vicleană de a adormi vigilenţa noastră.
În condiţiile date, Statul român este un agent teroristindiferent de momentul în care va alege să pună efectiv în aplicare condiţionarea „desfăşurării activităţilor” de prezentarea certificatului Covid19. Din clipa publicării ordonanţei în Monitorul Oficial mă consider în stare insurecţională, indiferent de momentul în care voi alege să pun efectiv în aplicare decizia luată.
Urâte vremuri trăim! Dar,
…se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!
Pun în dezbaterea cititorilor oportunitatea solidarizării cu demersul de informare pe care l-am iniţiat în nume personal pentru a obţine o alternativă la certificatul covid, tot aşa cum legiuitorul a admis o alternativă pentru cardul de sănătate, sub forma adeverinţei de asigurat cu valabilitate 3 luni, eliberată în format analog, pe hârtie.
Certificatul-verde-covid reprezintă un însemn inacceptabil pentru o categorie largă de credincioşi ortodocşi, între care mă număr. Am decis să nu primesc şi să nu folosesc respectivul certificat, pentru considerente similare celor pentru care refuz în continuare cardul de sănătate şi actele biometrice, considerente ce ţin de învăţătura sfinţilor contemporani despre rolul actelor biometrice şi a sistemelor digitale de supraveghere şi control social pentru a-i sili pe cei mai slabi la apostazie.
Am formulat demersul în nume personal deoarece urmează a fi completat şi pentru că pot justifica cu probe admisibile în instanţă un interes continuu, serios şi temeinic de cel puţin 13 ani, răstimp în care am iniţiat şi parcurs numeroase acţiuni de ordin civic şi juridic pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime recunoscute şi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Constituţia României, vizând libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă.
Solidarizarea la care vă îndemn poate fi exprimată în comentarii însă este una exclusiv simbolică, fără să însemne vreo formă de participare directă sau indirectă la demersurile pe care le desfăşor în nume personal. Vă solicit solidarizarea întrucât din anul 2009, când părintele Justin Pîrvu a adunat un milion de semnături pentru a cere organizarea unui referendum privitor la implementarea actelor biometrice, interesul colectiv faţă de această chestiune s-a fragmentat şi s-a diluat până într-acolo încât, la acest moment, consider necesară o formă minimală de re-coagulare a credincioşilor care încă sunt preocupaţi de aceast subiect, astfel încât să existe şi o legitimitate colectivă chiar dacă rămâne neexercitată.
Certificatul covid este solicitat deschis de un număr relevant de persoane din societatea românească, animate de convingeri străine de noi, dar care se bucură de sprijin massmedia, motiv pentru care preconizez că certificatul, într-o formă sau alta, va fi adoptat. Acest lucru însă nu infirmă dreptul credincioşilor ortodocşi să refuze primirea aceluiaşi act, din motive religioase, aşa cum s-a întâmplat cu cardul de sănătate sau cu cartea electronică de identitate.
Mai jos am ataşat un memoriu transmis parlamentarilor şi instituţiilor de resort pentru a atenţiona cu privire la o categorie de cetăţeni care nu este activă civic sau politic, dar care are motive îndreptăţite, legitime şi protejate de lege şi tratate pentru a refuza primirea certificatului covid, cu rugămintea de a fi avută în vedere acestă categorie socială în procesul de legiferare şi dezbatere parlamentară, prin adoptarea unei alternative non-digitale pentru noi, astfel încât să nu fim excluşi din societate prin simplul efect al implementării unui act pe care nu îl putem primi.
În ipoteza în care veţi considera că demersul meu este unul oportun şi că este necesar să continuăm să învestim cu încredere instrumentele democratice pe baza cărora funcţionează societatea românească, deşi sunt refutate de statul român, vă adresez rugămintea să vă faceţi cunoscută solidarizarea prin completarea casetei de comentarii din final articolului.
