Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.
Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:
Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.
Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.
Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…
Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.
Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.
În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.
Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:
„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”
În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.
Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.
Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.
În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.
După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.
Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.
Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:
„Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?”
Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.
Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.
Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.
Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.
A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.
Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.
Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.
Cum ne-au învins pederaştii?
Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.
Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.
Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.
Reţeta victoriei?
Constă în mimarea unei „dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea „progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat „naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.
Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.
Complicităţi?
Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând „anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o „ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat „non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.
Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.
Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?
Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.
Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ „pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.
Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.
Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.
Reacţia mirenilor?
Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.
Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.
Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.
Insistăm cu Marşul Normalităţii?
Mirenii nu ar trebui să organizeze „Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează „Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.
Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.
Cum arată înfrângerea frontului pederast?
Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.
În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui „nu mai putem face nimic!”.
Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).
Ce ne împiedică?
Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.
Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.
Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.
Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).
Ce facem acum?
La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga „Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.
Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Politica „Pas cu pas” a implicării României în războiul care se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei a fost descrisă şi semnalată de nenumăraţi actori publici.
S-a înaintat de la solidarizare politică la punerea la dispoziţie a infrastructurii civile pentru aprovizonare umanitară, apoi spre furnizarea către Ucraina a echipamentelor civile, apoi a celor militare non-letale, apoi a celor letale, muniţii de calibru mic, muniţii de calibru mare, TAB-uri, tancuri, lansatoare de rachete, personal militar contractual sub steag străin.
În viitorul imediat, urmează cedarea avioanelor militare, subordonarea străină a piloţilor şi partajarea aerodromurilor militare.
Massmedia din România a parcurs un traseu asemănător, dar mult mai intensiv. Cadrajul narativ s-a menţinut în liniile celui pandemic, girând fără niciun fel de ruşine cenzura şi intimidarea publică a vocilor disidente.
Poporul român este orbit şi supus unui amplu şi intensiv efort indirect de propagandă pro-război împotriva Rusiei.
Străduinţa directorilor de influenţare publică din spectrul massmedia, politic şi cultural rezidă în a crea şi a cimenta aparenţa destinului implacabil şi a incapacităţii deturnării deznodământului belic de către românii de rând.
Societatea românească este capturată şi imobilizată prin tehnologii politice de control social care au spulberat nu doar iluziile viabilităţii regimului democratic ci însăşi ideea drepturilor naturale şi a demnităţii umane.
Societatea este zdrobită şi înecată în minciună, elitele active sunt continuu corupte moral, cumpărate la kilogram în viu.
Deficitul public de integritate şi incompetenţa manifestă, neruşinată, provoacă deznădejde generalizată şi produce tribalismul nemernicilor şi ticăloşilor.
Reţelele civice sau politice de alternativă sunt detonate şi sabotate sistematic, la vedere. Securismul prevalează oriunde. Francmasoneria jubilează ostentativ din înălţimea funcţiilor civile şi religioase. Poporul însuşi este în catatonie.
Urmează asumarea oficială a beligeranţei cu Rusia, potrivit jocului de umbre, fum şi oglinzi pe care toţi îl înţelegem, dar din care puţini se mai pot smulge.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care se vor împotrivi războiului.
Sunt cei care vor apăra ţara de cei care aduc războiul, îl invită, îl cheamă, îl ademenesc, îl provoacă.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care văd limpede că duşmanii sunt alţii decât cei arătaţi şi impuşi nouă.
Eroii sunt cei care se vor sacrifica pentru a ne apăra de cei pe care agenda publică şi sistemul politic ni-i impune ca reprezentanţi, lideri, conducători, oameni de stat, elite. Mai sigur, minciuno-reprezentanţi, minciuno-lideri, minciuno-conducători, minciuno-oameni de stat, false elite.
Orice se poate face, acum trebuie făcut.
Dar după începerea războiului?
Când va începe războiul suntem datori să luptăm. Ţara nu mai poate suferi încă o umilinţă istorică din partea noastră, a celor care suntem datori cu o luptă, cu o moarte.
Făcând parte din neam, suntem ţinuţi să ducem crucea neamului, indiferent cine şi cum o aşează pe umerii noştri.
Atunci vom lupta şi vom muri la îndemnul celor de alt neam, pentru interesele celor de alt neam, şi o vom face ştiind bine acest lucru.
Vom lupta, vom muri, dar nu vom fi eroi, ci vom fi victimele neputinţelor noastre individuale şi colective. Ale laşităţii şi egoismului. Ale trândăviei. Ale lipsei de iubire.
După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.
Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.
Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox
Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.
Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.
Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.
Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție
Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.
În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.
Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii
În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.
Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.
Agent al Patriarhiei/Mitropoliei
Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.
Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.
Tabloul general
În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.
Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.
Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.
Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.
Traseul meu ca nepomenitor
Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.
La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.
Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.
Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.
Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.
Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.
Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.
Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic
În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:
695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?
Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e convingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presupune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar acela îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.
Mari spectacole ne aşteaptă în anul ce vine judecând după cum s-au pregătit actorii, clovnii, scenografii, regizorii, recuzita, publicitatea, portierii, publicul în freamătul anticipaţiei.
Anul 2024 reprezintă unul dintre cele mai încărcate momente sub aspect electoral, mai mult de 50 de ţări urmând să-şi relegitimeze conducerile prin participarea populaţiilor la jocul politic. Ultimul an comparabil ca magnitudine a fost 2016, atunci când centrale în atenţia globală s-au fixat alegerile din S.U.A. Nu este exclus ca anul ce vine să ne aducă şi un sentiment de Déjà Vu.
2023 se încheie pentru noi într-o notă ameninţătoare, fixându-ne neputinţa de a rosti împreună adevărurile cele mai de început pentru nădejdea noastră de emancipare. Conversaţiile libere abia se mai poartă prin unghere de internet iar strânsoarea molohului lumesc a devenit certitudine. Ani de zile de avertismente şi chemări s-au scurs fără ca cei mai mulţi dintre noi să pună bun început mărturisirii sau împreună-ridicării spre împotrivirea faţă de rău şi minciună.
Anul acesta a consimţit victoria zdrobitoare a grupului pederast asupra românilor, fiind primul an când „luna mândriei” s-a generalizat în toată ţara, cu participare semnificativă. Cunoscuta lor tehnica de desant în autocare, cu proceduri combinate de logistică civică şi propagandă mediatică a covârşit puţinele zbateri ale conştiinţelor ortodoxe. Administraţia Bisericească însăşi a poruncit ferm „Non-combat!”, chestiune pe care nici nu am mai avut inimă să o denunţăm public.
Post-pandemie, nimic notabil nu s-a consumat. La mare distanţă de termenul rezonabil în care justiţia este obligată să se pronunţe, am aflat cu toţii, cu menţiune „definitivă”, că hotărârile Guvernului de anulare şi denaturare a libertăţilor noastre au fost şi nelegale şi ilegale. Un spectacol judiciar ni se pregăteşte lângă sau împreună cu cel electoral în anul ce vine, obiectul său vizând însă chestiuni de ordin material, prejudicii financiare, risipa resurselor bugetare, iar nu lovitura asupra statutului nostru de cetăţeni liberi.
Statul s-a proclamat pe sine stăpân asupra noastră, fără niciun fel de scrupul sau de ezitare şi nu dă deloc de înţeles că ar face paşi înapoi în această privinţă. Mai apăsătoare decât digitalizarea este contrafacerea culturii politice, a filosofiei colective care rânduieşte vieţuirea noastră împreună. Am fost aduşi în punctul în care nici cei mai optimişti dintre noi nu văd viitorul altfel decât sub cizma stăpânirii absolute.
Agenda 2030 rămâne azimutul tuturor politicilor publice de la noi şi de aiurea, principalul element de guvernare globală al cărui caracter abscons, generos în intenţii şi mortal în consecinţe, vădeşte lenea noastră intelectuală şi preferinţa noastră pentru autoamăgire şi laşitate.
În acelaşi timp, anul ce se încheie marchează cel mai limpede răgaz ce ni s-a dat până acum, prilej de risipire a multor iluzii, moment de difuzare a unor mari adevăruri, episod de pregătire a viitorului într-o claritate istorică cum nu s-a mai întâlnit în lume. Adevărul este astăzi accesibil oricui, indiferent de planul în care acesta activează. De la înfruntarea ereziei ecumeniste, la înfeudarea noastră financiară, la reformele justificate de spaima climaterică, la aşa-zisele controverse istorice şi la implicarea noastră entuziastă în războiul de peste graniţă, niciodată adevărul nu a fost mai la vedere, mai strălucitor, mai convingător, mai mustrător.
Din această pricină cred şi susţin că anul 2024 va fi cel al Marilor Spectacole, al căror scop particular şi punctual va fi să oculteze Adevărul în toate manifestările sale lumeşti şi, unde va fi cazul, duhovniceşti. Anticipez cu amărăciune pentru anul ce vine că niciodată nu va fi fost Adevărul mai ignorat, mai părăsit, mai pângărit, mai covârşit, mai contrafăcut.
Sub aceste sumbre predicţii, reînnoiesc urările de căpătâi ale sitului nostru:
..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!
Cu mulţumiri calde celor care ne citesc, ne scriu şi ne încurajează, vă dorim un an plin cu binecuvântări de la Domnul, cu bucurii depline, cu inimă uşoară, cu gând bun şi cu mare nădejde în dragostea Domnului Nostru Iisus Hristos.
Parcă pentru a avea o dovadă în plus cât de ușor pot fi distorsionate legile bisericești, Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din Mitropolia Chișinăului în cea a Basarabiei, din jurisdicția Rusiei în cea a României. Din nefericire, nu doar că a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), ci acum se trece la instrumentarea lui în scopuri pur politice și lumești.
Divergențele de jurisdicție bisericească sunt complexe. Nici Mitropolia Chișinăului nu este convingătoare prin argumentul că au trecut mai mult de 30 de ani de când este păstorit de ruși teritoriul canonic al Rep. Moldova pentru că la bază a fost o intruziune și au existat plângeri la adresa lui. Opinia mea personală este că avem și noi partea noastră de dreptate, însă întregul tablou trebuie judecat nepărtinitor și luând în calcul toate datele problemei printr-o cercetare la nivel inter-ortodox. În nici un caz nu pot da dreptate Patriarhiei Române, care nu acționează bisericește, ci mânată de factori și scopuri pământești, politice și chiar străine nu doar de duhul evanghelic, ci și de etosul identitar românesc.
Problema principală este că Biserica trebuie să fie mai presus și în afara mizelor etnice. Poate și este bine să contribuie la formarea, pacea și civilizarea oricărui popor, dar fără să se angajeze în proiecte pământești și mai ales conflictuale. În orice caz, ea nu trebuie să-și piardă propria identitate și să nu se abată de la scopul ei ceresc prin nici o acțiune.
Instrumentarea canonului 15 I-II
Din păcate, justificarea părăsirii Mitropoliei Chișinăului se face în Comunicat aducând Moscovei acuzația că ar propaga „erezia războiului și omuciderii”. Însă aceasta este doar o găselniță pentru a folosi a doua parte a canonului 15 I-II în vederea întreruperii pomenirii unui episcop. Dar există o serie de nepotriviri serioase:
1. Canonul permite oprirea pomenirii și comuniunii cu un episcop, dar nu și trecerea în altă jurisdicție. Ci ar trebui așteptată și cerută o cercetare sinodală a greșelii ierarhului fără a schimba eparhia, cu atât mai mult Patriarhia.
2. Erezia de care se face vinovat arhiereul trebuie să fie specificată de Sinoade sau de Părinții Bisericii. Nu doar că nu există vreo erezie a războiului, dar se găsesc canoane care justifică participarea la război. Bineînțeles că derapajele Patriarhului rus Chiril cu privire la războiul din Ucraina sunt evidente, dar nu sunt erezii. Nici măcar Biserica Ucraineană nu a invocat vreo erezie pentru întreruperea pomenirii Întâistătătorului moscovit, ci s-au distanțat pur și simplu și caută independența bisericească. Ei ar fi fost mult mai îndreptățiți să facă acest lucru, dar nu l-au făcut, dând dovadă de cuget autentic bisericesc.
3. Mitropolia Moldovei este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse și nu este responsabilă de discursurile Patriarhului Chiril. Este ilogic să te desparți de niște episcopi pentru greșeala altui episcop superior lui. Cel mult s-ar putea recurge la întreruperea Patriarhului la slujbe (în Bisericile slave este pomenit acesta primul înaintea ierarhilor locali), deși este interzis acest lucru de prima parte a canonului 15.
Cuget bisericesc vs. securism
Dacă punem în oglindă felul cum au reacționat conducătorii noștri ierarhici față de cei care au întrerupt pomenirea lor după Sinodul din Creta cu îndemnurile de acum, se poate observa ușor că sunt ghidați de un duh lumesc și despotic, de ghetou. Important pentru ei este să nu le fie atacată autoritatea sau să aibă de profitat în urma denigrării altor ierarhi cu care intră în rivalități. Nici o clipă nu este pus în balanță interesul duhovnicesc, iar credința și adevărul revelat nu sunt norme sfinte, ci cantități negociabile și profitabile.
În ciuda acestor evidențe crude și dureroase, noi rămânem fideli Bisericii și îi recunoaștem drept arhierei canonici. În același timp, nu urmăm aluatului (sfaturilor și îndrumărilor) de tipul cărturarilor și fariseilor de odinioară, ci urmărim după putere îndreptarea situației. Criticarea acestor derapaje, oricât de incomodă ar fi ea, trebuie făcută de noi, oile cuvântătoare, pentru că ne supunem prin credință, nu dobitocește, ca să aflăm plata de la Hristos, nu mustrarea că am urmat învățători mincinoși.
Există interese naționale care pot justifica diferite acțiuni mai dure pe plan politic și social, dar acestea trebuie întreprinse de autoritățile laice, nu de Biserică. În plus, ar fi de dorit ca oricum să fie în duh evanghelic și în scopuri nobile, nu dictate de imperative străine. Basarabia este pământ românesc, sunt frați de-ai noștri, dar ar trebui să-i cucerim cu dezideratele strămoșilor noștri comuni. Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, ca să dau doar două exemple, nu cred că ar fi mândri cu valorile bisericești europenizate și progresiste de care se umple România și Biserica noastră și pe care dorim să le exportăm și altora „frățește”.
Doar mintea securistă scurtă a unor confrați chiar din Biserică pot să înghită problemele acestea în forma oficială. Însă acest comportament este departe de a fi numit dragoste de țară. Naționalismul autentic ar trebui să aibă la bază un set de valori serioase; în cazul nostru, acestea trebuie să fie profund creștine și jertfelnice, nu ieftine, profane și mișelești.
Escaladare conflictuală și eretică
Având în vedere precedentul schismei ucrainene, care a premers și a pregătit războiul de acolo, consider că trebuie multă chibzuință în abordarea problematicilor bisericești din Moldova de peste Prut. Viața bisericească nu se reduce la o conduită instituționată înregimentată. Ea consolidează o nație și o civilizație doar în măsura în care este fidelă Domnului Hristos prin jertfelnicie și dreptate sfântă; unește în măsura în care se păstrează în adevărul de credință; aduce pace în măsura în care urmează dragostea curată de aproapele, nu egoismul.
Eu personal nu-mi doresc un război pentru o cauză străină și cred că majoritatea sufletelor simple din România au aceeași simțire. Abaterea de la Dumnezeu prin erezie (ecumenism) într-acolo ne duce. Pacea formală de dragul minciunii nu poate avea alt sfârșit decât conflictul și destabilizarea. De aceea este nevoie de multă atenție și trezire din dormitarea indiferenței. Războiul cu credința, parafat și solidificat în Creta, se manifestă violent pentru că vine de la cel rău.
Nu doar că trebuie denunțată și respinsă această atitudine samavolnică a ierarhilor noștri în Rep. Moldova, ci ar trebui îndreptată și cauza primă, erezia ecumenistă. Nu merită canonul 15 să fie atât de tare răstălmăcit, încât să destabilizeze de două ori viața bisericească, împotriva menirii lui reale.
În încheiere și ca o concluzie, țin să subliniez încă o dată că duhul canoanelor bisericești provine din pacea lui Hristos mai presus de minte și de gând, ele sunt înțelese prin rugăciune cu trezvie și reprezintă un tezaur sfânt ce trebuie trăit și ferit de câinii și de porcii din noi și din afară.
Săptămâna aceasta, luni, Sinodul Bisericii Ciprului a luat o poziție oficială pe tema noilor amendamente la legile care interzic împiedicarea conversiilor sexuale. Cine sfătuiește sau ajută în vreun fel să nu fie dusă la capăt sau să fie schimbată decizia de de schimbare de sex riscă pedepsirea penală, închisoare.
Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a întrunit astăzi, 22 mai 2023, în ședință extraordinară sub președinția PF Sale Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului și s-a ocupat cu propunerea de lege care face o modificare în Codul de Lege Penală prin adaosul unui nou articol 233B: «Psudo-terapii de conversie…».
Asistăm la o tiranie a perversiunii cum nu a mai fost vreodată în istorie. Niciodată nu a existat o recunoaștere și o legalizare a căsătoriilor homosexuale sau a schimbărilor de orientare sexuală. Nici măcar în lumea antică păgână aceste practici nu erau considerate normale, chiar dacă ar fi fost răspândite în unele civilizații. După cum se știe, și România începe să fie asediată de acest flagel la nivel legislativ prin constrângeri din partea CEDO.
Sfântul Sinod rămâne credincios învățăturii Sfintei Scripturi că două sexe «bărbătesc și femeiesc, a făcut Dumnezeu». De asemenea, consideră că sexul este pentru orice om un dar dat de Dumnezeu, care slujește taina vieții. Sexul este determimat de fiziologia trupului uman și nu comstituie elememt de alegere, autodeterminare sau schimbare după dorință.
Biserica nu are și nici nu dorește să aibă puterea de a impune poziția ei oamenilor. Cuvântul evangheloc este clar: «Cine vrea să vină după Mine…». Totuși își păstrează dreprul de a-și exprima opinia și de a sfătui pe credincioși.
Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu nivelarea dreptului la exprimare liberă religioasă și a convingerilor poporului cipriot, care sunt apărate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipriote și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestora, considerăm că:
A) este încălcată și incriminată libertatea religioasă a omului, care este ocrotită de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor lui religioase «public sau privat, prin cult, învățătură și exercitarea îndatoririlor și ritualurilor religioase».
b) este incriminată tradiția veche de veacuri a țării noastre, care dorește ca credincioșii care se încredințează liber grijii pastorale a Bisericii să recurgă la ea pentru sfătuire.
c) incriminează dreptul inalienabil al omului de a decide liber să aleagă și să ceară, în cadrul legal și al libertății religioase, sprijin și călăuzire duhovnicească pe chestouni care sunt extrem de personale și de bun-simț, pentru care poate, în final, să decidă singur să le accepte sau nu.
Statul va trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipriote fără excepție. Aceste drepturi le au și cetățenii care își exercită credința, care se exprimă prin canoanele și dogmele care sunt în vigoare de-a lungul timpului în tradiția noastră ortodoxă greacă. Biserica nu poate să fie silită la tăcere de dragul mondializării și a așa-zisei Noii Ordini Mondiale. Dreptul cetățeanului să-și exprime liber opiniile și opțiunile modului de viață capătă respect din partea Constituției și a legilor. Totuși va trebui să fie reflectat în particularitățile caracteristice care se oglindesc în etosul/morala și valorile Bisericii și ale structurii sociale a statului cipriot, care este comstituit în majoritate din creștini ortodocși.
Sub pretextul apărării drepturilor omului, nu se poate ca un grup de oameni să impună celorlalți modul ei de viață și nici faptul apărării drepturilor omului nu trebuie să slujească unor interese politice sau de altă natură vânare a voturilor sau de etalare publică.
Biserica este mama tuturor fără excepție, nu blamează și nu condamnă. Ea constituie scăparea la care toți alergăm ca să găsim, prin experiența ei duhovnicească sfântă și prin Tainele ei sfințitoare, sprijin, inspirație, mângâiere și întărire în luptele existențiale și în presiunile psihologice cu care ne confruntăm.
Biserica poate să conlucreze foarte bine cu oamenii care nu au nici o credință religioasă sau referință metafizică și să împartă cu ei respectul față de libertatea omului. «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera» (In. 8, 32).
Prin urmare, facem un apel la parlamentarii noștri să nu distrugă ce a rămas sănătos în acest loc. Degenerarea duhovnicească a societății nu este cel mai bun licru pentru un popor care se luptă pentru supraviețuirea sa națională.
Dacă lumina Învierii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos poate să lumineze inima omenească, atunci poate să transforme și omul întreg. Biserica se roagă mereu cu dragoste și smerenie pentru omul care se luptă și se pocăiește.
Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
Astăzi se împlinesc 1000 de zile de la declararea stării de urgență pe motiv plandemic și de la data restrângerii ilegale a drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor români.
Începând cu 16.03.2020, societatea noastră a fost supusă unor șocuri succesive, definite ca fiind „noua normalitate”, aspectul esențial fiind cel al relativizării drepturilor naturale. De 1000 de zile, statul se pretinde că este izvorul drepturilor noastre, însemnând că devenim liberi și suverani prin act de recunoaștere de către autoritatea publică, iar nu prin actul concepției și ulterior al nașterii.
Dacă în concepția ortodoxă omul este deplin și înzestrat cu demnitate din clipa conceperii, statul a mutat acest jalon către momentul nașterii. Odată cu începerea plandemiei și la noi, drepturile fundamentale nu au fost restrânse, ci diluate, denaturate în esența lor.
Aceasta s-a realizat nu doar prin adoptarea unor acte normative neconstituționale și nelegale (de fapt, ilegale), ci și prin faptul că reacția colectivă nu a arătat ca fiind a unor oameni liberi cu adevărat. Întrucât nu am arătat (în plan colectiv) că suntem liberi, conformismul nostru a confirmat noile împrejurări de drept (chiar dacă ilegale) și de fapt (declarații vizând părăsirea domiciliului, condiționarea accesului la servicii publice, spații comune, întruniri, înmormântarea umilitoare a semenilor, împiedicarea libertății religioase etc).
Chiar și după #1000zile nu există niciun demers de evaluare, reparare și sancționare a ilegalităților și făptuitorilor, cadrul juridic plandemic fiind intact și în vigoare. Ne desparte de situația anterioară un simplu HG care ar putea fi emis de azi seară pentru mâine dimineață, reintroducându-se certificat, declarație, interdicții, obligativități.
Nu am avut un moment de evaluare din cauza a trei motive: a) am rămas și mai neputincioși decât eram la 16.03.2020; b) ne menținem într-o atitudine de spectatori față de propria noastră viață, nu de agenți activi ai binelui și de stăpâni ai propriului destin; c) minciuna plandemică și-a produs prea mulți complici și a creat avantaje și privilegii imorale, extinse la toate nivelurile societății; există masă critică de putere în rândul celor răsplătiți pentru participarea la nedreptate.
Față de aceste trei motive, opinia mea este că vindecarea noastră nu se poate obține pe calea aparent legitimă, a rostirii adevărului din poziția avertizorului de integritate civică sau politică și prin competiție electorală.
Cred că post #1000zile, cei care anterior s-au declarat sau s-au considerat în stare de insurgență pot trece la substituirea autorității publice și pot acționa din poziție minoritară, dar cu deplina legitimitate politică, pentru pedepsirea celor vinovați pe calea răspunderii juridice ad hoc, instrumentată individual.
Opinia mea este că, la acest moment, pot fi pedepsiți cu cea mai aspră sancțiune cunoscută mai mult de 800-820 de persoane de la nivel central și județean, urmate de aproximativ 12-14 mii de alte persoane, cu un prag de vinovăție imediat inferior, apte să primească același regim sancționator sau asemănător. Pe termen lung, vor putea fi evaluate și trase la răspundere cohortele profesionale implicate în ceea ce eu și mulți alții considerăm că sunt crime împotriva umanității. Ar putea fi oportun și un act de lustrație politică și civică generală, despre care s-ar putea discuta doar dacă românii liberi ar captura suficient din instrumentele puterii de stat. Totodată, cred că sunt necesare liste nominale pentru degradări civile, ostracizare și, pentru cetățenii străini sau de etnie străină care nu fac parte din rândul celor ce ar trebui suprimați, expulzare.
Oricât de excentrice sau extreme pot părea unora aceste idei, nu am dubiu că încă există români care să le înțeleagă temeinicia și care sunt dispuși să își dea viața pentru libertate, dreptate și adevăr.
Istoric vorbind, orice pierdere de libertate și suveranitate s-a reparat prin acțiuni de emancipare politică, juridică, economică, culturală, militară. Inițiativa a aparținut mereu celor puțini. Opinia mea este că România se află într-un astfel de moment, când cei care știu ce au de făcut și cum să o facă, să își asume un scop mai înalt, de emancipare națională, nu doar de răzbunare într-un moment prielnic, cum s-a întâmplat în noiembrie 1940 la Jilava.
Opinia mea este că, pentru o astfel de evoluție a neamului nostru, esențială este formularea/asumarea/proclamarea scopului mai înalt, căci pe urmă tragerea la răspundere și pedepsirea aspră vor fi o consecință firească a actului de dreptate, nu doar o răzbunare oarbă.
Cred că #1000zile sunt suficiente oricui dorește să se lămurească întru sine, urmând ca din ziua 1001 să-și asume fiecare jertfa pe care este dispus să o facă pentru sine, pentru semeni, pentru țară.
