Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.
HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian
Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.
Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.
Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.
Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.
Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian
Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.
La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.
Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă. Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.
De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?
Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.
Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.
Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.
SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.
Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune. În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).
Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.
Viaţa din “ghetoul palestinian”
O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.
Sursa imaginii: Historia.ro
Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.
În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.
O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.
Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.
Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.
După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.
Problema palestiniană din perspectiva Israelului
Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe au contribuit la amplificarea conflictului israelo-palestinian.
Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972). Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.
O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti. Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.
Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.
Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.
Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în agravarea conflictului din Palestina
Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.
Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea negocierilor de pace israelo-palestiniene.
Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.
Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie. Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.
Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în rândul palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.
Un conflict interetnic perpetuu
Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.
După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.
Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.
Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.
Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.
Observaţiile noastre: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.
Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.
„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.
Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că „Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.
Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.
Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.
Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.
De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.
Victor Orban, premierul Ungariei, se află în vizită la Chişinău pentru a „marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic” iar această ştire este ignorată atât de presa noastră cât şi de formatorii de opinie care se pronunţă în mod obişnuit cu privire la politica Republicii Moldova. Preluăm un articol Sputnik, la care vom adăuga câteva precizări proprii, pentru contextualizare, urmând ca ulterior să actualizăm postarea noastră cu Declaraţia comună privind parteneriatul strategic încheiat între cele două ţări.
Orban este însoțit la Chișinău de un număr important de agenți economici care sunt dispuși să investească în țara noastră.
CHIȘINĂU, 12 mart – Sputnik. Prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, se află joi într-o vizită la Chișinău. Anterior, șeful statului, Igor Dodon, a subliniat că este vorba de o vizită importantă, care va marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic între țările noastre.
În timpul vizitei premierului de la Budapesta este preconizată semnarea unui acord privind parteneriatul strategic între Republica Moldova și Ungaria.
”Un eveniment important al acestei vizite este aspectul economic și aici vreau să menționez că Dumnealui va veni cu un număr destul de mare de agenți economici care sunt gata să investească în Republica Moldova”, a declarat Igor Dodon anterior.
Mai mult, pentru suportul deschiderii noilor afaceri, Ungaria va oferi Chișinăului un credit de 100 de milioane de euro pentru agenții economici care vor să dezvolte afaceri aici, în Republica Moldova, mai precizase șeful statului.
Ultima dată Viktor Orban a fost la Chișinău în luna octombrie a anului 2010, atunci când premier al Republicii Moldova era Vlad Filat.
În contextul vizitei oficiale în Republica Moldova a premierului Ungariei, Viktor Orban, joi, 12 martie, circulația este restricționată pe mai artere din centrul Capitalei.
Nota noastră: Deşi România este preocupată momentan de alte subiecte, considerăm că nu trebuie ignorate ştirile care confirmă evoluţiile geopolitice nefavorabile intereselor noastre. Am semnalat anterior rezultatul alegerilor locale din Republica Moldova în urma cărora primăria Chişinăului a intrat în sfera de putere a socialiştilor. Mai departe, preşedintele Igor Dodon a reuşit să-şi impună un guvern format din foşti consilieri prezidenţiali, numindu-l pe Ion Chicu, un fost ministru democrat al finanţelor, în calitate de prim-ministru. Niciodată partida pro-rusă de la Chişinău nu a deţinut mai multă putere, evoluţia politicii basarabene transformând România în simplă spectatoare la jocurile politice de peste Prut.
În acest context, vizita prim-ministrului maghiar, din a cărui delegaţie fac parte ministrul de externe precum şi numeroşi afacerişti, semnalează o ofensivă maghiară în zona zero de interes geopolitic a României.
Trebuie menţionat că interesul maghiar pentru Republica Moldova este unul de tradiţie, Ungaria dovedindu-şi în mod repetat influenţa pe care o are în politica basarabeană în momente foarte sensibile pentru relaţiile româno-moldoveneşti.
Premierul României, Ludovic Orban, a discutat cu oficialii europeni, la Bruxelles, despre situația din Republica Moldova și a transmis că ceea ce s-a întâmplat acolo „reprezintă o involuție”.
Ludovic Orban a fost întrebat, marți seară, într-o declarație de presă la Bruxelles, ce mesaj a transmis oficialilor europeni cu care s-a întâlnit referitor la Republica Moldova.
„Am transmis un mesaj care este foarte bine cunoscut. După moțiunea de cenzură depusă de PSRM care a adus la căderea Guvernului Maia Sandu, iar ulterior la formarea unui guvern PSRM fără singura forță politică clar pro-europeană și care avea girul nostru și nu numai al nostru și ne conferă garanția unui parcurs european pentru Republica Moldova, tot ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova reprezintă o involuție care ne creează îngrijorare și din punctul nostru de vedere, nu putem să considerăm un partener serios actualul Guvern”, a declarat premierul.
De asemenea, premierul a cerut oficialilor europeni „maximă circumspecție” și „maximă exigență” în legătură cu ce se întâmplă în Republica Moldova.
„În ceea ce privește poziția pe care am exprimat-o, atât comisarului pentru Extindere cât și altor social-europeni a fost aceea de a privi cu maximă circumspecție și cu maximă exigență tot ceea ce se întâmplă în Republica Moldova și, practic, dacă nu se respectă angajamentele care au fost luate în ceea ce privește parcursul european, Uniunea Europeană, Comisia Europeană să acționeze în consecință”, a mai adăugat sursa.
Momentul nu a fost ratat de Budapesta care, la doar câteva zile distanţă, a numit doi diplomaţi la Chişinău pentru a consolida relaţiile Republicii Moldova cu Urniunea Europeană, subliniid în mesajul emis faptul că ”De la noi nu o să auziți ceva care să sune a învățătură de minte”:
Republica Moldova și Ungaria au semnat două memorandumuri, unul în sectorul cooperării diplomatice și altul în domeniul educației, în cadrul vizitei pe care ministrul ungar al afacerilor externe Peter Szijjarto o efectuează marți la Chișinău. Cu acest prilej, șeful diplomației de la Budapesta a spus că doi diplomați maghiari vor fi delegați la Chișinău pentru acordarea asistenței și expertizei pe dimensiunea integrării europene și a afirmat că Republica Moldova nu va auzi niciodată din partea Ungariei ceva care ”să sune a învățătură de minte”. Vizita lui Szijjarto la Chișinău are loc cu o zi înaintea prezentării a unui nou plan și metodologii ale Comisiei Europene privind extinderea Uniunii Europene, document ce va fi lansat public miercuri de comisarul european pentru vecinătate și extindere, Olivér Várhelyi, fostul ambasador al Ungariei la UE.
Ministrul de externe al Ungariei, Peter Szijjarto, declarat la conferința de presă comună cu omologul său de la Chișinău că Republica Moldova trebuie să-și dezvolte relațiile cu UE, lansând însă și o afirmație contondentă.
”Când vorbim despre Parteneriatul Estic, cuvântul parteneriat îl înțelegem în sensul strict al cuvântului. De aceea, de la noi niciodată nu o să auziți ceva care o să sune a învățătură de minte sau care să fie un fel de intervenție în treburile interne. Niciodată nu o să pronunțăm o părere despre problemele de politică internă, fiindcă acestea nu sunt de competența noastră. Însă avem marea plăcere să ajutăm. De aceea, ne-am înțeles că doi diplomați din Ungaria vor fi delegați în Republica Moldova ca să fie de ajutor cu experiența lor în treburile pe care le efectuează Republica Moldova în ce privește integrarea europeană”, a precizat șeful diplomației ungare, a cărei țară este criticată în interiorul UE pentru bunele relații cu Rusia.
”Intenția noastră nu este doar să dezvoltăm relațiile bilaterale, ne-ar place foarte mult ca relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană să devină și mai strânse. Uniunea Europeană are nevoie de istorii de succes și una poate deveni Parteneriatul Estic în care Republica Moldova are un rol foarte important”, a spus Peter Szijjarto.
Șeful diplomației de la Budapesta a reamintit că grupul financiar OTP din Ungaria a cumpărat o bancă în Republica Moldova, o altă companie farmaceutică deține o cotă de 10 la sută pe piața noastră, iar Banca Maghiară de Export a deschis un fond de 100 de milioane de dolari destinat oamenilor de afaceri.
Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Grecia a fost avertizată de Iran, spunând că va riposta dacă
Statele Unite vor ataca Republica Islamică folosind bazele sale militare aflate
pe pământ grecesc. Este pentru prima dată când Iranul a avertizat că va lansa
atacuri împotriva unui membru al Uniunii Europene în legătură cu creșterea
recentă a tensiunilor dintre Teheran și Washington.
Oficialii iranieni au emis avertismentul împotriva Greciei ca răspuns la comentariile primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis din timpul vizitei sale recente la Casa Albă, care a coincis cu asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către SUA. Vorbind despre uciderea lui Soleimani, Mitsotakis a spus că „noi (grecii) suntem aliați cu SUA, așa că stăm alături de aliații noștri în momente dificile”. Și apoi a continuat: „Am înțeles că această decizie specială a fost luată luând în considerare care este interesul național al SUA, iar noi suntem de acord cu această decizie”.
Răspunsul Iranului la comentariile premierului grec a venit
într-o scrisoare care a fost trimisă de ambasada Iranului la Atena unui portal
online important al Greciei, Kathimerini. Scrisoarea menţionează că Grecia și
Iranul se bucură de „relații prietenoase,
tradiționale și istorice”. Având în vedere „absența vreunei diferențe sau tensiuni între [cele două țări] din
ultimele secole”, se menţionează în scrisoare, „credem că [dl. Declarația lui Mitsotakis] nu poate fi poziția oficială
a guvernului grec ”. Totodată, statul grec este avertizat că „Republica Islamică Iran a precizat foarte
clar că, în cazul unui război început de SUA împotriva țării, concesionarea
bazelor [militare] de către orice țară către invadatorul american va fi
considerată o acţiune ostilă iar Iranul își rezervă dreptul de a răspunde
într-un mod clar și decisiv ”.
Weekendul trecut, ministrul Afacerilor Externe al Greciei,
Nikos Dendias, a dezvăluit că guvernul iranian a remis o declarație biroului
său, protestând împotriva comentariilor lui Mitsotakis, dar a adăugat că nu a
avut nicio șansă să o citească. El a mai spus că omologul său iranian, Mohammad
Javad Zarif, a cerut să vorbească cu el despre poziția Greciei în disputa
SUA-Iran.
Nota Theodosie.ro: Situaţia din Orientul Mijlociu rămâne în continuare critică. Deşi oficial între Iran şi SUA nu este declarată stare de război, este cert că există o stare de beligeranţă în plină desfăşurare. Un articol scris de profesorul Valentin Naumescu descrie tocmai această situaţie de fapt a războiului pe timp de pace.
Ştirea pe care o relatăm astăzi este relevantă pentru
România prin prisma activităţii militare de la bazele americane de la Deveselu
şi Constanţa – Mihail Kogălniceanu, ambele aflate în raza de acţiune a
rachetelor iraniene, iar poziţionarea
diplomatică a României faţă de situaţia din Orientul Mijlociu este identică
celei exprimate de Grecia.
Unul dintre cele mai grave incidente militare posibile a avut loc astăzi când, pe fondul evacuării ambasadei americane din Bagdad, Irak, ca urmare a unor proteste violente, SUA a efectuat un atac cu rachete împotriva conducătorului Brigăzilor Quds, generalul Qassem Soleimani, pe care l-au ucis.
Deși acest general iranian este puțin cunoscut în rândul celor care nu urmăresc politica externă, în fapt, generalul Qassem Soleimani a fost cel mai important conducător militar iranian și principalul artizan al politicii iraniene în Orientul Mijlociu. În planul prestigiului personal, generalul era, fără îndoială, un personaj de talia simbolică a ayatollahului Ali Khamenei, fiind mult mai iubit de iranienii de rând decât orice alt politician sau cleric local. Există un adevărat cult personal de care generalul se bucura în întregul Orient Mijlociu, de o amploare şi o autenticitate care i-ar fi făcut invidioşi pe dictatorii comunişti din alte vremuri.
Modalitatea brutală pe care au ales-o americanii pentru asasinarea generalului Soleimani, precum şi modul sfidător în care secretarul de stat Mike Pompeo a ales să o anunţe pe Twitter, împreună cu asumarea explicită a atentatului de către Pentagon şi de către preşedintele Donald Trump, lasă să se întrevadă strategia americană bazată pe o lovitură de şoc prin care să fie paralizată întreaga societate iraniană, pusă în imposibilitate imediată de a răspunde, proporţional, unui astfel de atac. Iranienii nu au, concret vorbind, cum să răzbune acest asasinat în scara de măsură corespondentă importanţei asasinării generalului Soleimani.
Este, din punctul nostru de vedere, cel mai clar casus belli intervenit în ultimii 30 de ani pe scena internaţională şi presupunem că americanii vor accentua presiunile politice, economice şi militare asupra Iranului pentru a obţine o demoralizare de lungă durată, subliniind prin sfidare şi acţiuni de forţă neputinţa statului iranian de a da conţinut ameninţărilor de retaliere, americanii şi aliaţii acestora obţinând astfel echivalentul unei înfrângeri strategice a naţiunii iraniene în Orientul Mijlociu. Nu este exclus să urmeze acţiuni de răzbunare din partea unor miliţii irakiene pro-iraniene, care să încerce să salveze onoarea iraniană, în mod tranzitoriu, dar este clar că Iranul, de unul singur, nu poate răspunde acestui atac şi acestei umilinţe.
Preluăm în continuare un articol din Q Magazine cu informaţii de fond sugestive:
Pentagonul a anunțat că generalul Qassem Soleimani a fost ucis ieri, la aeroportul din Bagdad, de trupele americane. Conducea Quds Force (Gărzile Revoluționare Iraniene) și era considerat cea mai glorioasă figură a Iranului. Analiștii de politică americani îl vedeau drept artizanul rezistenței antiamericane oriunde în Orientul Mijlociu. Generalul Joseph Votel, fost comandant al Centrului de Comandă american care supervizează operațiunile militare americane în Orientul Mijlociu, explică rolul lui Soleimani în 2018:
Oriunde vezi activitate iraniană, îl vezi pe Qassem Soleimani, fie că e în Siria, fie că e în Irak sau în Yemen. El este acolo alături de Quds Force, pe care eu o consider amenințarea principală.
Când un avion de luptă rusesc Sukhoi Su 24M s-a prăbușit în 2015, în teritoriile siriene controlate de kurzi, un pilot și-a pierdut viața și unul s-a catapultat. Operațiunea de salvare a pilotului rămas în viață a fost coordonată neoficial de generalul Soleimani. La câteva zile, surse din intelligence informau că acesta a fost primit la Kremlin de Vladimir Putin într-o întâlnire privată. Qassem Soleimani era unul dintre puținii oameni care, dacă ar fi vrut să răstoarne regimul politic de la Teheran, avea puterea de-a o face. I s-au dedicat balade, era un erou al țării sale și un dușman declarat al Israelului. De aceea astăzi nu mai e în viață!
Promisiuni de răzbunare, avertizări și îndemnuri la calm
Această moarte nu va rămâne fără urmări! Iar semnele deja au apărut. Ayatollahul Ali Khamenei, s-a angajat vineri să „răzbune” moartea influentului general iranian Qassem Soleimani şi a decretat trei zile de doliu naţional în ţara sa. „Martiriul este recompensa pentru munca sa continuă în toţi aceşti ani (…). Cu voia lui Dumnezeu, opera şi drumul lui nu se vor opri aici şi o răzbunare implacabilă îi aşteaptă pe criminalii care şi-au murdărit mâinile cu sângele lui şi cu cel al altor martiri”, a subliniat ayatollahul Khamenei pe contul său de Twitter în limba farsi. Preşedintele iranian Hassan Rouhani a declarat că Iranul şi „naţiunile libere din regiune” se vor răzbuna pe SUA după uciderea influentului general Soleimani.
„Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că marea naţiune a Iranului şi alte naţiuni libere îşi vor lua revanşa asupra Americii criminale pentru acest asasinat oribil”, a declarat Rouhani, potrivit unui comunicat publicat pe site-ul guvernului iranian.
La rândul său, ministrul de externe iranian Mohammad Javad Zarif a avertizat vineri pe contul său de Twitter că uciderea puternicului general iranian Soleimani în raidul american de la Bagdad, la ordinul preşedintelui SUA, Donald Trump, este „o escaladare extrem de periculoasă şi imprudentă”.
Iranul a convocat vineri un responsabil al ambasadei Elveţiei, care reprezintă interesele americane la Teheran în absenţa relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, după moartea influentului general iranian Qassem Soleimani într-un raid american în Irak.
Diplomatului i s-a comunicat că „asasinarea generalului Soleimani” constituie „o dovadă flagrantă a terorismului statului american şi că regimul american este pe deplin responsabil de consecinţele acestuia”, a notat pe Twitter purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe iranian, Abbas Moussavi.
Într-un articol publicat de ziare.com, profesorul Dorin Popescu face o analiză a rezultatului alegerilor locale desfăşurate peste Prut în acest weekend (cu accent pe victoria socialiştilor de la Chişinău pe care o califică drept „episod tragic al unui proces catastrofal„), rezultat electoral în urma căruia se vede nevoit să exprime unele adevăruri, în cuvinte (cam) tari, care ies din matca discursului de plastic vehiculat la noi despre statul românesc din stânga Prutului.
Reţinem din cuprinsul articolului publicat de ziare.com, faptul că autorul:
– denunţă politica noastră externă ambiguă şi fără conţinut intitulată „susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”;
– critică elitele fără viziune, incompetente sau corupte de pe ambele maluri ale Prutului;
– deplânge lipsa unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova;
– reclamă deciziile cancelariilor euroatlantice privitor la Republica Moldova;
– descrie noul proiect geopolitic european care vizează „reinstalarea cortinei de fier pe Prut„;
– reţine existenţa „mirajului fatal” al lumii ruse pentru moldovenii de peste Prut.
Precizăm că mai degrabă nu suntem de acord cu ideile cuprinse în articolul pe care îl preluăm, dar considerăm că acesta constituie totuşi o foarte bună bază de discuţie, în măsura în care va exista interes.
Aşteptăm cu interes analize ale domnului Valentin Naumescu şi, mai cu seamă, din partea domnului Dan Dungaciu, probabil cea mai autoritară voce românească privitor la acest subiect.
Calul troian în cetatea Chişinăului
Victoria candidatului socialist Ion Ceban la alegerile locale pentru Primăria Chişinăului are semnificaţii geopolitice paradigmatice pentru întreaga regiune a estului Uniunii Europene.
Este un eşec de proporţii al proiectului românesc şi european privind Republica Moldova şi totodată un simptom al transformării rapide a întregii vecinătăţi estice a Uniunii în zonă-tampon, dincolo de o cortină gri care se va instala încet şi sigur pe Prut.
În ultimele trei decenii, Chişinăul a construit şi reprezentat rezistenţa tiparului cultural şi geopolitic european în faţa a ceea ce numeam cândva tancurile geopolitice ale Moscovei. Lumea rusă, puternică şi ea la Chişinău mai ales prin presa, elite pro-ruseşti, fonduri, reţele de agenţi de influenţă, ideologie, biserică etc, nu a putut totuşi cuceri (până ieri) această redută a Europei în ultimii 16 ani.
Chişinăul a funcţionat de jure (de facto? n.m. utzu) ca un avanpost al Europei şi al tiparului civilizaţiei ei, cu roluri similare ale cetăţilor de odinioară ale domnitorilor moldoveni, deci români. Acum, această redută a cedat, iar rezistenţa s-a frânt.
Este un episod tragic al unui proces catastrofal, care îşi are cauzele la Bucureşti, Bruxelles, Paris, Berlin, Washington, Chişinău şi Moscova.
Dintotdeauna cheia reintegrarii Republicii Moldova în spaţiul românesc/european s-a aflat în mâinile Bucureştiului. Orice altă interpretare sugerată de liderii noştri politici (cum că, bunaoară, scenariile pentru Republica Moldova s-ar scrie în marile cancelarii) este o disculpare lamentabilă a acestora, o tentativă ipocrită de a se exonera de responsabilitatea directă şi primară privind acest eşec.
Alegerea lui Ion Ceban confirma falimentul (cel puţin pe termen scurt şi mediu), al ideii româneşti în Republica Moldova; cel puţin falimentul ideii politice/geopolitice, pe baza deteriorării considerabile (aproape iremediabile) a capacităţii Bucureştiului de a sprijini ideea pro-europeană şi pro-românească în Republica Moldova.
Republica Moldova a fost întotdeauna „cartoful fierbinte” al clasei politico-administrative de la Bucureşti şi totodată hârtia de turnesol a politicii noastre externe, „proba noastră de viaţă” în relaţiile internaţionale.
Fără un proiect solid, sistemic, structurat, vizionar şi responsabil al României pentru Republica Moldova nu avem motive spre a aprecia că putem avea vreodată performanţă în politica noastra externă, oriunde în lume (prioritar la Bruxelles sau Washington).
De circa două decenii, Bucureştiul dezvoltă ipocrit şi desubstanţializat o orientare voit ambiguă de politică externă în raport cu Chişinăul, numită invariabil susţinerea parcursului european al Republicii Moldova.
Nu am construit şi nu avem o proiecţie pe termen lung care să substanţializeze specificitatea relaţiilor noastre cu Chişinaul. România nu poate avea, în raport cu Republica Moldova, obiective neutre şi plate de facilitare a apropierii Republicii Moldova de Europa egale celor pe care le exprimă ţări din extremitatea vestică a Europei, precum Portugalia.
Avem nevoie de o proiecţie naţională asumată plenar de către elita noastră politică şi de către societate, de un Pact Naţional pentru Republica Moldova, în absenţa căruia politica noastră în Est riscă să fie/devină derizorie. În absenţa acestei proiecţii, chiar şi actualul pariu al relaţiei cu Republica Moldova, „sprijinirea integrării europene a Republicii Moldova”, riscă să nu fie realizat, pentru că România nu mai deţine profilul şi expertiza necesare implicării sale în formatele externe care contează pentru viitorul Republicii Moldova.
Aş spune ca principala cauză a absenţei unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova constă în criza valorilor şi în coma noastră meritocratică, în absenţa permanentă a oamenilor de stat veritabili din spaţiul public românesc.
De trei decenii, rulăm la vârf „elite” fără viziune, vânători de funcţii, sinecurişti, negustori de himere, falşi patrioţi, corupţi şi iresponsabili, discursuri fără etică şi asumări, poze ceremoniale şi ifose.
În trei decenii, nu am reuşit să aducem la Chişinău satisfacţia binefăcătoare a unei lumi libere, romaneşti/europene, nu am reuşit să îmblânzim destinul tragic al românilor de peste Prut, ale căror elite vorbesc de ceva vreme despre „a treia trădare a românilor”, dupa cele istorice care i-au lăsat a jamais în malaxorul rusesc.
Nu am reuşit să exportăm suficientă Europa la Chişinău şi nici măcar să ţinem în viaţă puseele excepţionale de fidelitate pentru România ale elitelor intelectuale din Republica Moldova. Peste podurile de flori de odinioară, Bucureştiul construieşte acum, prin neglijenţă şi cinism, cortine de fier.
A doua cauză se află în deciziile marilor cancelarii euroatlantice, exprimate punctual în proiectul tactic de compromis propus în primăvara blocului ACUM.
A existat întotdeauna un proiect modest (dezangajant) al marilor cancelarii privind Republica Moldova – spaţiu pe care de altfel cu greu îl găsesc aceştia pe hărţile pereţilor aflaţi la mii de kilometri distanţă de cataclismele şi suferinţele de aici.
Berlinul nu a avut generozitatea de a hrăni proiectul europenizarii Republicii Moldova măcar ca răsplată pentru sprijinul decisiv al Europei pentru proiectul reunificării Germaniei.
Parisul şi Berlinul caută la Chişinău prioritar posibile scheme de compromis cu Moscova, pe care nu au exclus-o niciodată de la mesele marilor negocieri. Faptul că marile cancelarii europene au alt proiect faţă de Republica Moldova decât cel care i-ar fi deschis porţile Europei devine din ce în ce mai clar.
România nu a avut, iata, nici la Bruxelles resursa instituţională capabilă să obţină (să provoace) un angajament real al Europei faţă de Republica Moldova. Nu mai există un angajament politic real al UE de a susţine europenizarea Republicii Moldova, iar absenţa acestui angajament se reflectă astăzi şi în criza instrumentelor europene de prezenţă în spaţiu (d.e. Partenariatul Estic).
Avem toate motivele să credem că noul proiect geopolitic al Europei pentru Republica Moldova şi în general pentru estul Europei (vecinatatea estica) este re-transformarea acesteia în zonă-tampon, zona gri, teatru în care să se exprime deopotrivă instrumentele şi interesele Europei şi ale Moscovei.
Acest nou proiect geopolitic va fi fost generat de factori deloc circumstanţiali, precum:
revenirea etapizată post-Crimeea a Federaţiei Ruse în spaţiul său de influenţă reprezentat prioritar, aici, de Ucraina şi Republica Moldova;
degradarea rolului geopolitic al Uniunii Europene, subminat de procese toxice precum Brexit;
accentuarea faliilor existente în relaţia transatlantică;
restabilirea primatului politicii naţionale în dauna celei colective/europene în cancelariile relevante ale Europei etc.
Acest nou proiect geopolitic vizează reinstalarea cortinei de fier (cu nuanţe semantice alternative – cortina gri, de catifea etc.) pe Prut, între cultura europeană/occidentală şi cea ruseasca, cu un mic cordon sanitar de întalnire neconflictuală a acestora.
Vedem semnele acestui proiect gri al Europei în aproape toate manifestările vieţii politice din Republica Moldova (mai ales după crearea coaliţiei ACUM şi PSRM) şi episodic în Ucraina.
În impunerea acestui scenariu extern la Chisinau s-a neglijat performanţa forţelor pro-ruse de a exploata în folos propriu această combinaţie letală (ACUM-PSRM), performanţă pe care blocul ACUM este departe de a o putea contracara (politica perfidă a partidului lui Igor Dodon a putut produce rinocerizări masive şi rapide la nivel politic, pe întreg teritoriul electoral de peste Prut).
În loc sa redevină o zona gri, aşa cum o vedeau birocraţii din marile cancelarii, Republica Moldova redevine treptat enclavă rusească, iar steagul Moscovei flutură acum liber pe cladirea Primăriei oraşului european Chişinău.
Cuvantul de ordine al acestui nou scenariu european gri pare a fi fost asasinarea geopoliticii, respectiv promovarea tezei sovietice potrivit căreia coaliţia şi „Ţara” ar avea nevoie de înmormântarea securii geopolitice pentru a se putea focaliza pe supravieţuirea prin compromis a actualei coaliţii de la putere. La adăpost de „geopolitică”, Rusia a revenit geopolitic pe Prut.
O a treia cauză o reprezintă degradarea constantă a fizionomiei şi acţiunii clasei politice din R. Moldova.
Prioritatea de facto a acesteia a reprezentat-o utilizarea retoricii pro-europene în interesul financiar al propriei oculte, prin devalizarea fondurilor europene de sprijin.
Interesele clientelare şi acţiunile ilicite ale acestora au fost dublate de erori tactice de poziţionare şi acţiune:
s-a preferat soluţia unei înţelegeri reprobabile cu batalioanele politice ruseşti din Moldova, conduse de Partidul Socialist, prin încheierea „monstruoasei coaliţii” („în pat cu duşmanul”, ruşii au putut performa facil la Chişinău);
s-a permis acapararea unor instituţii esenţiale ale Republicii Moldova de către camarila (pro-)rusească a lui Igor Dodon;
Andrei Năstase a votat pentru revenirea Rusiei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;
au fost înlăturate din nucleul de decizie al Blocului ACUM voci vizionare care gândeau altfel;
liderii blocului ACUM au ignorat importanţa unui compromis explicit cu liderii unionişti între cele doua tururi de scrutin;
au fost evitate mesajele unioniste, singurele care mai puteau aduce la urne tinerii din zona electoratului sensibil;
s-a renunţat la campania „om cu om”, din raţiuni de calcul electoral greşit etc.
În acest fel, s-a creat un culoar favorabil extrem de larg adversarului politic, prioritar prin alterarea fundamentală a percepţiei potrivit căreia blocul ACUM ar (mai putea) reprezenta vectorul schimbării.
Candidatul Nastase a pierdut astfel doua tipuri de electorat – electoratul pro-european sever/exigent/pretenţios/dur (pentru care nu a mai fost credibil prin constituirea alianţei cu PSRM) şi electoratul pro-românesc (ale cărui aşteptări nu le-a mai putut reprezenta în mod legitim/fundamentat).
În fine, a patra cauza constă în mirajul fatal al lumii ruse în Republica Moldova, combinat cu tacticile şi ideologiile Moscovei importate permanent în Republica Moldova, mai ales odată cu sosirea la putere a celui despre care se tot spune că ar fi „presedintele Republicii Moldova”, Igor Dodon. Vom detalia separat.
Putin a ajuns astfel din nou la Chişinău după ce înainte de alegeri era doar ante portas. Din Putin ante portas înainte de alegeri am ajuns la un adevărat cal troian înăuntrul cetăţii Chişinăului, legitimat şi introdus în Cetate prin vot democratic.
În momentul de faţă, singura soluţie este ca Bucureştiul să înţeleagă dramatismul momentului şi să construiasca un proiect naţional pentru Republica Moldova, cu o elită politică nouă, responsabilă, care să includă:
elaborarea urgentă, de către preşedintele ales al României în urma alegerilor din noiembrie 2019, a unei Concepţii de politică externă care să includă Republica Moldova ca prioritate absolută a politicii noastre externe;
iniţierea de către acesta a discuţiilor cu partidele parlamentare şi societatea civilă pentru un Pact naţional pentru Republica Moldova;
valorizarea resursei umane de calitate pentru elaborarea proiecţiei naţionale strategice privind Republica Moldova şi gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova în centrala MAE şi în misiunile noastre diplomatice şi consulare;
eliminarea practicilor sinecuriste în ministerele şi departamentele care gestionează raporturile cu R. Moldova şi cu românii din afara României (comunităţi şi diaspora);
multiplicarea eforturilor de promovare a Republicii Moldova şi regiunii pe agendele marilor cancelarii europene;
elaborarea de formate şi instrumente europene care să aducă beneficii reale R. Moldova etc.
Bomba geopolitică cu ceas de la Chişinău începe sa bată la Bucureşti.
Dorin Popescu este preşedinte al Asociaţiei Casa Mării Negre / Black Sea House – Constanţa, singurul think-tank geopolitic din Dobrogea şi singurul din România destinat geopoliticii spaţiului extins al Mării Negre. Este analist politic, expert în geopolitică, fost diplomat, publicist, cadru universitar şi doctor în Filologie.
Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan și premierul maghiar
Viktor Orbán s-au întâlnit marți (15 octombrie) la Baku, în marja summitului
Consiliului Turcic, un grup de țări care vorbesc aceeași familie de limbi, la
care Ungaria vrea să se alăture.
Ungaria a provocat recent „scoaterea colţilor” dintr-o declarație a UE care critica incursiunea militară turcă în Siria, declaraţie în care nu mai apare cuvântul „kurzi”. Principalul obiectiv al operațiunii militare turce este curățarea teritoriului de-a lungul graniței sale cu Siria de kurzi și re-așezarea a 2 milioane de refugiați sirieni aflați în prezent pe pământ turcesc.
Ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó se află și el
la Baku, deși miniștrii UE s-au întâlnit luni la Luxemburg pentru a discuta chiar
despre incursiunea turcă. Acesta a declarat că poziţia Ungariei cu privire la
acțiunile Turciei în Siria este dictată de interesul național al Ungariei, iar
acest lucru vizează eliminarea posibilității „sutelor de mii sau chiar a
milioanelor de migranți ilegali” de a se îndrepta spre granița de sud a
Ungariei și de a obliga statul maghiar „să-i blocheze acolo”.
„Ungaria va conlucra bucuros cu Turcia” a declarat acesta, pentru a se asigura că familiile forțate să părăsească patria pot fi reinstalate într-o zonă sigură din Siria. Aceste declaraţii contrazic însă poziția UE potrivit căreia nu sunt îndeplinite condițiile pentru returnarea sigură a refugiaților în Siria. Totodată UE a comunicat că nu va contribui la finanțarea unui astfel de program de relocare.
Presa maghiară a citat biroul de presă al guvernului, potrivit căruia Erdoğan i-a mulțumit lui Orbán pentru sprijinul acordat pe scena internațională iar Orbán a declarat că așteaptă cu nerăbdare următorul summit guvernamental maghiar-turc care va avea loc la Budapesta la 7 noiembrie anul curent.
Membrii fondatori ai Consiliului Turcic (2009) sunt
Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan și Turcia, iar cu ocazia summitului de la
Baku, Uzbekistan se va alătura oficial ca membru cu drepturi depline. Ungaria
are statutul de observator în organizație din 2018 și se dorește să se alăture
ca membru complet. Limba maghiară nu este turcică, ci fino-ugrică.
Ideea înființării Consiliului Turcic s-a născut în anul 2006 şi aparţine fostului președinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev. Inițiativa își are rădăcinile în ideea de pan-turcism, mișcare care a apărut în anii 1880 printre intelectualii turci din Azerbaidjan (parte a Imperiului rus la acea vreme) și Imperiul Otoman (Turcia modernă), cu scopul de unificare culturală și politică a tuturor popoarelor turcice.
Presa din Azerbaidjan l-a citat pe Erdoğan spunând că lumea turcă, care unește 300 de milioane de oameni, are un potențial imens iar Turcia și Azerbaidjanul îşi pot rezolva toate problemele pe baza principiului „Două state – o singură națiune”. Se estimează că sunt câteva sute de mii de azeri care trăiesc în Turcia. „În ciuda faptului că avem state diferite, suntem copiii unei singure națiuni”, a adăugat președintele turc. Pan-turcismul este în prezent un instrument politic al Turciei moderne și este adesea perceput ca o ambiție imperială de a recupera gloria imperiului otoman.
Notă utzu: Acest articol apărut astăzi în Euronews descrie o nouă mişcare maghiară pe scena politică internaţională care ar părea în răspăr cu abordarea conformistă care caracterizează majoritatea ţărilor europene de pluton. Ungaria însă confirmă în continuare politica sa externă excepţională, care a condus la o vizibilitate de neegalat a acestei mici ţări pe scena internaţională, succes care este dublat de rezultate economice pe măsură. Este un parcurs de excepţie pornit de fostul ministru de externe János Martonyi (un fel de Serghei Lavrov mult mai cizelat), continuat de actualul ministru Péter Szijjártó şi reprezintă o dovadă de necontestat a capacităţii elitelor maghiare de a se pune de acord în interesul propriului popor. Avem enorm de multe de învăţat de la reprezentanţii statului maghiar deşi consider că România nu trebuie să adopte, pe fond, o politică externă similară.
Prezentăm în cele ce urmează un material mai amplu reprezentând o compilaţie de traduceri ale unor articole din limba engleză care vin să completeze tabloul politic din Ucraina, probabil la un nivel de detaliu care nu este chiar necesar cititorului de rând, dar în raport de care nădăjduim că vor putea fi înţelese mai clar evoluţiile scandalului recunoaşterii schismaticilor ucrainieni, astfel cum au fost relatate anterior pe situl nostru şi în blogosfera ortodoxă.
Considerăm chestiunea recunoaşterii abuzive a schismaticilor ucrainieni de către patriarhul Bartolomeu ca fiind de o importanţă crucială pentru ortodoxie şi având un potenţial distructiv deosebit pentru viaţa Bisericii, motiv pentru care intenţionăm să menţinem atenţia asupra acestui subiect, materialul de faţă servind ca documentare de fond pentru articolele viitoare.
Pentru a sluji poporul – toată puterea în mâinile lui Zelensky
Sloganul cheie al campaniei lui Volodymyr Zelensky și al partidului său, Slujitorul Poporului, înaintea alegerilor prezidențiale și parlamentare, a fost: să aducă oameni noi și profesioniști cinstiți în politică, persoane care să nu fi fost anterior discreditate. Noul președinte nu are nicio experiență politică și, în urma alegerilor parlamentare, peste trei sferturi din locurile din Verkhovna Rada (parlamentul ucrainean) au fost ocupate de persoane care nu au deţinut niciodată calitatea de membri ai parlamentului. Noul parlament va avea cea mai mică vârstă medie a deputaților săi, începând din anul 1991, dar și cea mai mare proporție de femei (în jur de 20%). Cel mai mare număr de politicieni noi și tineri a fost introdus în Verkhovna Rada de către partidul Slujitorul Poporului și de partidul Voice.
Succesul răsunător obținut de partidul lui Zelensky i-a permis să formeze singur guvernul. Astfel, Ucraina, aflându-se în război cu Rusia și înregistrând o creștere economică scăzută, este astăzi guvernată de persoane fără experienţă politică. Fiind o consecinţă a speranțelor și așteptărilor mari ale publicului ucrainean pentru o schimbare de fond a sistemului, această situaţie dă naștere unui potențialul semnificativ de schimbări pozitive, dar ar putea, în acelaşi timp, pune în pericol stabilitatea politică și dezvoltarea ulterioară a statului ucrainean.
Izvoarele succesului electoral al Partidului Slujitorul Poporului
Succesul lui Zelensky și al partidului Slujitorul Poporului este, înainte de toate, un rezultat al promisiunii de a îndepărta de la putere pe politicienii vechi și, totodată, de a reorganiza în profunzime statul prin angajarea unor profesioniști nediscreditați. Aceasta a coincis cu respingerea radicală de către alegători a echipei care a guvernat Ucraina în ultimii cinci ani fără a obţine vreo îmbunătățire a situației politico-economice. Sistemul politic din Ucraina a fost privit cu aversiune mulți ani, lucru ce a fost puternic accentuat în timpul Revoluției demnității. Cu toate acestea, în urmă cu cinci ani când economia ucraineană a fost cufundată într-o criză adâncă, Crimeea a fost anexată de Rusia, iar Donbass a fost scena unor ciocniri militare intense cu trupe regulate ale armatei ruse, ucrainenii au ales politicieni care au pretins că au experiența, continuitatea și capacitatea de a face față agresiunii externe. Această imagine a condus la victoria oligarhului pro-occidental Petro Poroshenko în cursa prezidențială și la succesul parlamentar al Frontului Popular, un partid care a fost format în grabă de economiști, voluntari, ofițeri militari, dar și de numeroși politicieni profesioniști care și-au privit locurile în parlament ca garanție a succesului în afaceri.
Însă în 2019 publicul ucrainean este obișnuit cu războiul din Donbass, mai ales că astăzi conflictul are o intensitate scăzută iar negocierile de pace au fost blocate. De asemenea, situația economică s-a stabilizat într-o asemenea măsură încât ucrainenii se gândesc nu atât la supraviețuire, cât mai ales la dezvoltare. Aspirațiile crescânde și diminuarea sentimentului de amenințare au făcut publicul mai sensibil la chestiuni de corupție și la multe alte patologii în care a fost implicat guvernul post-Maidan. Publicul ucrainean a început să creadă că singura șansă de a-și îmbunătăți viața și de a moderniza statul este să dea putere oamenilor din afara sistemului, care împărtășesc temeri și speranțe ale majorității publicului ucrainean, și să nu dea puterea politicienilor corupţi care nu cunosc realitatea omului de rând de zi cu zi, celor care au legături cu oligarhii și care nu au reușit să pună în aplicare reformele promise. Zelensky și oamenii din jurul său au înțeles bine acest lucru și au găsit răspuns la această cerere electorală, ceea ce a condus la înfrângerea electorală categorică pentru guvernul anterior.
În
timp ce în 2014 Frontul Poporului a obținut 22% din voturi, blocul
Petro Poroshenko 21% și Self Reliance 11%, în iulie 2019, Frontul
Poporului a primit 0% și nici măcar nu a fost luat în considerare
în ultimele sondaje. Blocul Petro Poroshenko s-a redenumit
„Solidaritatea Europeană” și a obţinut 8,5%, iar Self Reliance
a primit 0,6%. Prin urmare, pare rezonabil să fie primită teza
conform căreia ucrainienii s-au ridicat împotriva vechilor
politicieni în 2019 şi au adus la îndeplinire o altă etapă a
Revoluției demnității sau, în fine, au lansat o altă revoluție,
de data aceasta una electorală. Au preferat să-și asume riscul de
a încredința puterea oricui de încredere (conform unui sondaj
efectuat în iulie, 60% dintre alegători au declarat că au
încredere în Zelensky) care a promis că va aduce fețe noi în
politică, mai degrabă decât să își folosească voturile pentru
alegerea unor reprezentanți ai sistemului politic discreditat.
Un nou început
Alegerile
parlamentare au fost fără precedent din mai multe motive. Niciodată
nu a obținut un partid victorios un sprijin public la un nivel atât
de ridicat (aproximativ 43%) și o reprezentare atât de mare în
parlament (254 de parlamentari din 450 locuri). Niciunul dintre
deputații acestui partid nu a fost vreodată membru al
parlamentului; acesta este un efect al criteriului adoptat în
pregătirea listelor electorale și selectarea candidaților în
circumscripțiile cu un singur membru.
Fiind principala sursă a succesului partidului său, popularitatea lui Zelensky a făcut ca mulți parlamentari experimentați să piardă lupta pentru un loc în noul parlament. Un alt rezultat al acestei victorii este și faptul că influența unor oligarhi a scăzut în parlament. Aceasta se verifică în special în cazul cunoscutului oligarh Rinat Akhmetov. Cu toate acestea, nu este încă clar cât de puternic va fi un alt oligarh, Ihor Kolomoyskyi, cel care l-a susținut puternic pe Zelensky în timpul cursei prezidențiale şi în viața politică a Ucrainei. Se estimează că acesta ar controla zeci de deputați, dar doar viitoarele nominalizări în guvern și în companiile controlate de stat vor arăta adevărata întindere a influenței sale. Un conflict între Kolomoyskyi și Zelensky pare să fie doar o problemă de timp, având în vedere ambițiile oligarhului, dar amploarea și caracterul prezumtivului conflictul rămân deocamdată sub semnul întrebării.
Succesul uriaș al lui Zelensky în timpul alegerilor prezidențiale și victoria ulterioară a Slujitorului Poporului la alegerile parlamentare demonstrează că partidul este identificat pe deplin cu președintele. În practică, aceasta înseamnă că Zelensky va fi principala persoană responsabilă pentru procesele politice din țară. Cu toate acestea, întinderea puterii și a controlului său asupra partidului sunt în prezent neclare.
Speranțe, riscuri și semne de întrebare
Victoria surprinzătoare și puterea totală obținute de Zelensky dau naștere atât speranțelor cât și riscurilor. Speranța principală se referă la sporirea eficienței procesului decizional al statului ucrainian. Dacă partidul președintelui are majoritate parlamentară și formează singur guvernul, disputele tradiționale din triunghiul dintre puterile legislative și executive și administrația prezidențială vor fi mai puțin intense și se pare că președintele intenționează să efectueze schimbări reale în Ucraina. Prin urmare, pentru a îndeplini așteptările prin care s-a impus, la scurt timp după inaugurarea noului parlament, el va prezenta o serie de inițiative legislative pro-modernizare care este aşteptat că vor fi adoptate fără probleme. Cele mai probabile inițiative includ o campanie anticorupție, continuarea dereglementării economiei și legi care limitează imunitatea de care se bucură politicienii (inclusiv înlăturarea imunității parlamentare și promulgarea procedurilor de suspendare a președintelui). Însă, având în vedere monopolul de facto asupra puterii este de așteptat ca sistemul reciproc de verificare și control (checks and balances) să nu funcționeze la capacitate maximă și este neclar în prezent dacă aceasta va ușura aducerea la îndeplinire a reformelor așteptate de publicul ucrainean sau dacă va contribui la confiscarea statului de către noii reprezentanți ai puterii.
Grupările parlamentare care sunt în opoziție cu guvernul Slujitorul Poporului sunt împărțite și au obiective politice diferite. Deși este posibil să fie de acord cu anumite poziții față de problemele existente, inclusiv cu guvernul, o cooperare cuprinzătoare și coordonată a opoziţiei cu acesta este exclusă. Chiar dacă majoritatea partidelor de opoziție au la dispoziție resurse financiare și media semnificative (cum ar fi Solidaritatea Europeană, Platforma de opoziție – Pentru Viață și Batkivshchyna), acestea nu vor putea depăși potențialul Slujitorului Poporului care are instrumente de stat la dispoziția sa. O situație de genul acesta poate tenta cele mai înalte autorități ale statului să abuzeze de putere și să instrumentalizeze legislația, ceea ce poate conduce chiar la un regres al democrației.
Cu toate acestea, cea mai mare întrebare este modul în care grupul parlamentar al Slujitorului Poporului va funcționa în continuare. Partidul a fost înființat cu puțin timp înainte de alegeri și a prezentat drept candidați oameni din diverse cercuri, cu experiență și competențe diferite. Abia după ce rezultatul final al alegerilor a fost anunțat, liderii partidului și președintele au cunoscut cu titlu definitiv ce potențial parlamentar au la dispoziție. Cu toate acestea, este cert faptul că noii deputați nu formează un grup coerent care împărtășește valori similare sau chiar interese comune. Având în vedere această diversitate și numărul mare de membri noi este de așteptat să fie formate facțiuni separate și grupuri de interese în interiorul aceluiași grup parlamentar. Se pare că unele dintre aceste facțiuni se vor organiza ghidate de loialități de ordin personal (de exemplu un grup influențat de Kolomoyskyi, un grup legat de compania Kvartal 95, un grup de profesioniști etc), dar chiar şi aşa mai există un grup mare de deputați ale căror conexiuni și obiective rămân deocamdată neclare. Aceștia s-ar putea angaja în inițiative pro-reformă în sensul larg al termenului, dar putem să presupunem că unii dintre ei vor fi coruptibili. Față de toate acestea, este o mare provocare pentru Zelensky să fie capabil să conducă partidul și să reducă conflictele de interese între proprii membri care pot apărea în viitor.
Ucraina se îndreaptă spre necunoscut
Se pare că administrația prezidențială va rămâne centrul puterii indiferent de prerogativele extinse pe care le vor avea noul guvern și parlamentul. Acest lucru va fi consecința faptului că deputații Slujitorul Poporului își datorează într-o mare măsură locurile parlamentare lui Zelensky și faptului că acest centru de putere s-a format mai întâi și ia în prezent cele mai importante decizii cu privire la resursele umane ale partidului. În același timp, întrucât președintele nu are experiență politică, consilierii săi care îl vor iniția în materie politică vor juca un rol important. Sistemul politic este deosebit de complex în Ucraina, având în vedere multitudinea de relații informale între afaceri și politici de familie, care sunt adesea mai importante decât calitatea de membru oficial al partidului.
În cercul interior al lui Zelensky, șeful Administrației Prezidențiale, Andriy Bohdan, va juca rolul de „ghid” în culisele puterii. Dl Bohdan a fost avocat al oligarhului Ihor Kolomoyskyi și a ocupat funcția de ministru adjunct al Justiției (2007-2010). Este un avocat bun, care cunoaște bine regulile de funcționare ale administrației de stat și are contacte ample în interiorul elitei politice și de afaceri din Ucraina. De asemenea, Zelensky are încredere în Bohdan, deoarece a fost ideea lui de a-l prezenta pe actor ca candidat la alegerile prezidențiale. Cu toate acestea, în ciuda vârstei sale tinere (43 de ani) și având în vedere experiența sa profesională și politică, el se cunoaște bine cu vechea putere și va fi probabil înclinat să ocolească legea sau să folosească lacune legislative, mai degrabă decât să îmbunătățească sistemul legislativ ca parte a sistemului de putere politică. Acest specific al relațiilor între acești doi politicieni poate conduce la sporirea ambițiilor personale ale lui Bohdan și la o influență crescută a acestuia asupra regimului politic din Ucraina.
Alegerile din 2019 au redefinit axa principală de demarcație politică din Ucraina. Deși în 2014 alegerile s-au desfășurat în funcție de dihotomia: pro-occidental și pro-rus, din acel moment disputa a fost reașezată clar pe linia de demarcație care îi împarte pe politicieni în „vechi” și „noi”. Dar termenul „bătrân” nu se referă la vârstă, ci la participarea oficială la viața politică anterioară din Ucraina. De asemenea, termenul „nou” este un sinonim al standardelor morale și profesionale ridicate și absența legăturilor cu oligarhii și trecutul marcat de corupție. Constelația guvernamentală care s-a format ca urmare a alegerilor prezidențiale și parlamentare este formată preponderent din persoane neexperimentate ale căror opinii despre liniile cheie ale dezvoltării statului sunt neclare și care abia vor începe să învețe cum să funcționeze politic. În plus, deși au câștigat putere totală, mecanismele controlului reciproc sunt slabe. Componența noului guvern, care este format de către tehnocrați, oferă o oarecare speranță. Cu toate acestea, alegerile din acest an aduc Ucraina într-o nouă etapă, care va decide dacă tinerii și lipsa de experiență sunt o rețetă bună pentru modernizarea statului, atât de dorită de publicul ucrainean.
Un guvern al experților
La 29 august, parlamentul Ucrainei a confirmat candidatura lui Oleksiy Honcharuk pentru funcția de prim-ministru, împreună cu componența noului guvern. Noul cabinet a primit sprijinul partidului Slujitorul Poporului și al unui număr mare de deputați independenți (281 voturi în total). Numărul ministerelor a fost redus de la 21 la 17, iar numărul viceprim-miniștrilor de la șase la doi. Media de vârstă a noilor membri ai guvernului este de 39 de ani, ceea ce îl face cel mai tânăr cabinet din istoria Ucrainei. În aceeași zi, parlamentul a aprobat candidaturile noilor șefi ai Serviciului de Securitate din Ucraina, apoi ai Parchetului General și a ales componența comisiilor parlamentare (dintre care 19 din 23 vor fi conduse de deputați Slujitorul Poporului) .
Într-un discurs concis înainte de vot, noul premier s-a limitat în primul rând la problemele economice: a proclamat nevoia unor reforme rapide și profunde, nevoia de combatere a corupției, de de-oligarhizare a țării și a precizat că va continua cooperarea cu FMI. În aceeași zi, Parlamentul a adoptat o lege care introduce modificări ale Constituției prin care se elimină imunitatea parlamentară, dar înainte de a intra în vigoare, această măsură are nevoie de un aviz al Curții Constituționale și să obțină un nou vot cu o majoritate de 2/3 (300 de voturi) în sesiunea parlamentară care început la 3 septembrie.
Noul guvern ucrainean este format în mare parte din experți tehnocraţi, nu din politicieni de profesie. Atât premierul, cât și majoritatea noilor miniștri sunt specialiști de renume în domeniile lor iar cei mai mulți dintre ei au experiență în administrația de stat. Premierul Honcharuk însuși este avocat și economist iar în ultimii patru ani a condus Biroul de bună guvernare în Ministerul Comerțului și Dezvoltării Economice. El este susținător lipsit de ambiguitate al unui curs pro-european, reforme profunde de piață liberă, inclusiv permisiunea vânzării de terenuri agricole, lupta împotriva corupției și o accelerare a programului de privatizare. Honcharuk are însă experiență managerială redusă. Unele funcții, în principal în ministerele economice, au fost ocupate de experți care nu au participat anterior la guvernare. Cu toate acestea, nivelul ridicat de competență al membrilor noului guvern, împreună cu sprijinul pe care se pot baza din partea președintelui și a majorității parlamentare formate exclusiv de Slujitorul Poporului, oferă cea mai mare șansă din istoria Ucrainei independente pentru o schimbare eficientă și de a moderniza țara.
Deși mai mulți dintre noii miniștri au avut experiență în colaborarea cu Honcharuk, cea mai mare influență în stabilirea componenței noului cabinet a aparținut președintelui Volodymyr Zelensky și lui Andriy Bohdan, șeful biroului președintelui. Ei văd pe Honcharuk ca un prim-ministru tehnocrat, lipsit de mare influență politică, căruia i s-a trasat un obiectiv constând în introducerea rapidă a reformelor economice. Cu toate acestea, prerogativele constituționale – potrivit cărora șeful guvernului, nu președintele, are mai multă putere – îl pot determina pe premier să încerce să-și afirme independența față de cei doi.
Cea
mai controversată decizie politică a fost aceea de a-l păstra pe
Arsen Avakov în funcția de ministru de Interne (portofoliu ocupat
din 2014); este un jucător puternic și cu vechime pe scena politică
ucraineană. Acesta și-a păstrat poziția în guvern (deși acest
lucru a provocat nemulțumirea unor deputați ai Slujitorul
Poporului), probabil pentru că a avut o atitudine neutră față de
Zelensky și partidul Slujitorul Poporului în timpul campaniilor
electorale, deși îl critica deschis pe Petro Poroșenko, cu care
fusese în conflict. Este probabil semnificativ faptul că acesta se
află în foarte bune relații cu Ihor Kolomoisky, în prezent cel
mai influent oligarh al Ucrainei, familiaritatea celor doi fiind
cunoscută publicului.
Influența
oligarhilor asupra noului guvern este încă dificil de evaluat.
Biografia ministrului apărării, Andriy Zahorodniuk și al șefului
cabinetului Dmytro Dubilet sugerează legături cu același
Kolomoisky, care l-a sprijinit pe Zelensky și partidul său în
timpul campaniei electorale și al cărui fost avocat este astăzi
șeful biroului președintelui. De asemenea, noul ministru al
culturii, Volodymyr Borodiansky a condus trustul mass-media al
oligarhului Viktor Pinchuk pentru mai mult de un deceniu. Pe de altă
parte, ministerele pe care aceștia le conduc acum nu se numără
printre cele care oferă vaste posibilități de corupție și nici
nu au o influență decisivă asupra politicii economice sau
financiare a statului ucrainian.
Noii miniștri responsabili de afaceri externe sunt reprezentanții continuității politicii externe pro-occidentale a guvernelor post-Maidan. Atât Dmytro Kuleba, viceprim-ministrul pentru integrare europeană și euro-atlantică, cât și Vadym Prystaiko, ministrul de externe, sunt diplomați cu experiență, care au exprimat anterior opinii euro-atlantice clare. Cu toate acestea, rămâne o întrebare deschisă cât de multă influență reală vor avea cei doi. În sistemul politic ucrainean, președintele are ultimul cuvânt în politica externă și de securitate, iar odată cu trecerea lui Prystaiko de la biroul președintelui la guvern, la ministerul de externe, a fost vacantată o poziție cheie a administrației prezidențiale.
Decizia de contopire a unor ministere economice a condus la crearea a două super-ministere: Ministerul Dezvoltării Economice, Comerțului și Economiei Agricole și Ministerul Energiei și Protecției Mediului. Cea mai controversată este lichidarea Ministerului Politicii Agricole, mai ales că sectorul agricol este unul dintre puținele domenii ale economiei care a crescut rapid. Drept urmare, importanța miniștrilor adjuncți în noile ministere va crește; deciziile lor pot fi mai puțin transparente, în special în contextul anunțului de ridicare urgentă a moratoriului privind vânzarea terenurilor agricole și de obiectivul asumat al edificării unei piețe funciare.
Dintre
miniștrii responsabili cu economia, doar Oksana Markarova are
experiență datorită activității sale în Ministerul Finanțelor
din 2015 (inclusiv ca ministru din 2018). De asemenea, Oleksiy Orzhel
este de asemenea înalt calificat pentru funcția de ministru al
energiei. Mai puțin inspirată este numirea lui Tymofiy Mylovanov
care, deși considerat un economist eminent, nu are experiență în
gestionarea unui minister atât de mare. Cele mai mari îndoieli sunt
ridicate de numirea lui Vladyslav Krykliy în funcția de ministru al
infrastructurii; acesta nu s-a ocupat niciodată de astfel de
proiecte până acum, este suspectat de îmbogățire ilicită și
este considerat un om de paie pentru Arsen Avakov.
Șeful guvernului, Oleksiy Honcharuk (născut în 1984 în Horodniany, regiunea Chernihiv), este pregătit ca avocat și este absolvent Institutul de Drept „Vladimir cel Mare” din cadrul Academiei Interregionale de Management al Personalului din Kiev, absolvent al Academia Națională de Administrație Publică și al Școlii de Afaceri din cadrul Academiei Kyiv-Mohyla. Deține un doctorat în drept.
În
anii 2005-2008 a lucrat ca avocat în cadrul fondului de investiții
PRIOR-Invest; din 2008 conduce propriul cabinet de avocatură. Din
2009 este președinte al Asociației pentru Investitorii Abuzați. A
fost un participant activ la Revoluția demnității. În 2013-2014 a
acordat asistență juridică persoanelor persecutate în timpul
protestelor de pe Maidan.
În
2014, a participat la alegerile parlamentare în fruntea listei
pentru partidul Forța Oamenilor, un grup format în 2013 format din
reformişti (partidul a primit doar 0,1% din voturi). În 2015, a
lucrat timp de trei luni în calitate de consilier neplătit al lui
Ihor Șevcenko, ministrul ecologiei, care a fost considerat om de
paie pentru omul de afaceri Oleksandr Onyshchenko (care este rezident
în prezent în străinătate și este anchetat pentru acuzații de
corupție). Honcharuk a fost luat în considerare pentru funcția de
șef al Serviciului de Stat de Geologie și Resurse Naturale. Din
septembrie 2015 până în mai 2019 a fost șeful Biroului pentru
bună guvernare (BRDO), un think-tank care funcționează la
Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului, a cărui sarcină
a fost să conceapă modalități de îmbunătățire a climatului
investițional din Ucraina. BRDO a fost finanțat de Canada și UE.
BRDO este o inițiativă a lui Aivaras Abromavičius, ministrul
dezvoltării economice în perioada 2014-16, iar Honcharuk a luat
funcția ca urmare a unui concurs liber pentru acest post.
În
2016-19 a fost consilier al lui Stepan Kubiv, prim-viceprim-ministru
și ministru pentru dezvoltare economică; Honcharuk a fost
recomandat de Abromavičius. În 2018, Honcharuk și-a suspendat
calitatea de membru al partidului Forța Poporului și a devenit
co-fondator al unui nou grup, People Are Important, ai cărui membri
l-au inclus pe ministrul adjunct al economiei, Maksym Nefiodov, unul
dintre puținii reformatori din guvernul Hroisman, care a devenit șef
al Serviciul Vamal de Stat în iulie. Acest partid nu a participat la
alegeri, iar unii oameni asociați acestuia au rămas pe listele
partidului Servitorul Poporului sau ai partidului Vocea.
În
mai 2019 Honcharuk a fost numit șef adjunct al administrației
prezidențiale (ulterior redenumit biroul președintelui), unde a
fost responsabil pentru problemele legate de dezvoltarea economică
și reforme. S-a alăturat echipei Zelensky destul de târziu (abia
în mai), dar a câștigat rapid încrederea președintelui și l-a
însoțit în călătorii în străinătate și în regiunile
Ucrainei. Din iunie este membru al Consiliului Național pentru
Politica Anticorupție și al Consiliului Național de Investiții.
Nu
este clar cum a ajuns Honcharuk în cercul intim al lui Zelensky. În
aprilie, a publicat pe pagina sa de Facebook postări care ar fi
putut fi interpretate în sprijinul președintelui de atunci Petre
Poroșenko. Potrivit unei versiuni, în luna mai a fost prezentat
șefului administrației Andriy Bohdan de către Dmytro Dubilet,
cofondatorul serviciului online Monobank, care este și fiul
președintelui de lungă durată al Pryvatbank, care aparține
oligarhului Ihor Kolomoisky. Potrivit unei alte relatări, acesta ar
fi fost prezentat echipei lui Zelensky de către Dmytro Razumkov,
noul președinte al parlamentului; sau de către Abromavičius, care
a făcut parte din echipa Zelensky încă de la început.
Până
acum Honcharuk nu a fost cunoscut publicului. Deoarece pozițiile pe
care le-a deținut nu au fost proeminente, nu există informații
despre posibilele sale legături cu oligarhii sau implicarea în
scandaluri de corupție (deși candidatura sa a fost apreciată de
Kolomoisky). Din aceleaşi motive este dificilă analizarea opiniile
sale personale, cu excepția faptului că este un susținător
manifest al reformelor profunde de piață liberă, inclusiv
permiterea vânzării de terenuri agricole, lupta împotriva
corupției și accelerarea procesului privatizării. Honcharuk are o
experiență limitată în management (doar 65 de persoane lucrează
în BDRO). El este considerat un om foarte muncitor (workaholic).
Honcharuk
este cel mai tânăr șef de guvern din istoria Ucrainei. Partidul
numără cel puțin alte 5 persoane asociate direct cu acesta (foști
angajați ai BRDO și ai proiectului People Are Important). Nu sunt
disponibile informații despre viața sa personală.
Noi speranțe, riscuri vechi: perspectivele de soluționare a conflictului din Donbas
Duminică, 2 septembrie, la Berlin, a avut loc o întâlnire de lucru ca parte a pregătirilor așa-numitului format Normandia (lideri din Ucraina, Rusia, Germania și Franța) pentru soluționarea conflictului din Donbas. Acesta a fost primul astfel de summit din 2019, cel anterior având loc în 2016. Când s-a încheiat întâlnirea, ministrul afacerilor externe al Ucrainei, Vadym Prystayko a anunțat că Ucraina intenționează să încheie războiul până la sfârșitul acestui an și că „va trebui să facem unele compromisuri dureroase”, care – după cum acesta a declarat – sunt un efect al deciziilor luate anterior, începând cu anul 2014.
De la preluarea puterii, preşedintele Volodymyr Zelensky a impus o intensificare semnificativă a negocierilor internaționale vizând conflictul din Donbas, deoarece încheierea războiului este unul dintre obiectivele sale cheie pentru care a obţinut victoria electorală. În timpul campaniei și după ce a preluat funcția, a promis în numeroase rânduri că va face eforturi pentru a înceta conflictul cât mai curând posibil. El a subliniat, de asemenea, că Ucraina nu își poate permite ca situația actuală din estul țării să mai continue alţi ani de zile. Sondajele de opinie publică (inclusiv sondajul efectuat în iunie a acestui an) au indicat că 65% dintre ucraineni se așteaptă ca președintele să readucă pacea în Donbas. Acest lucru este considerat mai important decât îmbunătățirea situației economice (39%) sau combaterea corupției (33%).
Noul guvern ucrainean a decis să reia consultările formale și informale cu Rusia pentru soluționarea conflictului. Imediat după inaugurare, Zelensky l-a numit pe Andriy Yermak, expert juridic dar și producător de film, în calitate de Consilier pentru Donbas. Domnul Yermak are sarcina de a menține deschise contactele de lucru cu Kremlinul. Preşedintele Zelensky a anunțat, de asemenea, că Ucraina a elaborat o „foaie de parcurs” pentru a pune capăt războiului. Nu au fost dezvăluite detalii despre conţinutul acestui plan dar Zelensky a subliniat că acordurile de la Minsk rămân fundamentul pentru soluționarea conflictului. Întâlnirile parte a formatului Normandia la nivel de consilieri au fost reactivate după o pauză care a durat multe luni (prima reuniune a avut loc la Paris la 12 iulie) iar Zelensky și Putin au avut de asemenea două prime conversații telefonice.
În
ultimele trei luni, diplomația ucraineană a intensificat contactele
cu Germania și Franța, țări-cheie în politica europeană a
Kievului. Noul președinte a organizat primele sale vizite în
străinătate la Bruxelles, Paris și Berlin. Această alegere a fost
dictată de dorința de a asigura sprijin politic pentru desfășurarea
negocierilor în cadrul formatului „Normandia” și de speranța
lui Zelensky că, beneficiind de ajutor occidental, va reuși să
ajungă la un compromis cu Rusia. De asemenea, președintele
ucrainean a avut și patru conversații telefonice cu cancelarul
Angela Merkel și trei cu președintele Emmanuel Macron. Pe lângă
aceasta, au avut loc mai multe întâlniri ale reprezentanților
Ucrainei și ale administrației americane (de exemplu, Zelensky s-a
întâlnit cu vicepreședintele american Mike Pence la Varșovia și
cu consilierul pentru securitate națională John Bolton la Kiev).
Interesul
Kievului legat de procesul de pace de la Donbas a fost însoțit de
apeluri adresate Occidentului pentru a revizui politica UE privind
Rusia, inclusiv pentru ridicarea treptată a sancțiunilor. A fost în
mod deosebit comentat discursul lui Macron din 27 august, în care a
afirmat că „îndepărtarea Rusiei de Europa este o greșeală
strategică profundă” și că UE trebuie să-i facă Rusiei o
nouă ofertă strategică. Având în vedere climatul politic actual
din Europa de Vest, președintele Zelensky se poate aștepta la
sprijin pentru eforturile sale de a soluţiona conflictul din estul
Ucrainei. Mai mult, liderii unor state membre ale UE vor insista
chiar ca guvernul de la Kiev să ajungă la un compromis cu Moscova,
deoarece războiul din Donbas este privit ca principala problemă
care împiedică normalizarea relațiilor dintre UE și Federația
Rusă.
Mișcările Kievului pe arena internațională și diminuarea vizibilă a retoricii noului guvern în ceea ce privește Rusia arată că Zelensky dorește ca situația din Donbas să fie rezolvată cât mai curând posibil. Se poate concluziona din ceea ce spun oamenii din cercul său interior că Ucraina ar fi gata să facă anumite concesii, cu condiția ca acestea să rezulte direct din prevederile acordurilor de la Minsk (cu precizarea că numeroase prevederi ale acestor documente sunt nefavorabile pentru Kiev). Kremlinul este conștient de faptul că Zelensky este sub presiunea începutului de mandat şi a promisiunilor cu care a obţinut victoria electorală. Prin urmare, Rusia speră că va putea dicta Kievului condițiile de pace din Donbas. Pentru Rusia este esențial ca acestei regiuni să i se garanteze prin Constituţie un statut special și inalterabil ca parte a statului ucrainean. Autonomia regiunii Donbas ar urma să fie parte componentă a procesului de descentralizare a statului ucrainean. Aceasta concesie ar fi însoțită de legitimarea separatiștilor controlați de Moscova prin organizarea de alegeri sub supraveghere internațională în această regiune (așa-numitul „plan Steinmeier”). În esență, aceasta ar însemna că Moscova ar păstra de facto controlul asupra regiunii Donbas și ar putea astfel să influențeze politica Ucrainei. În același timp, Rusia este interesată să avanseze cu soluționarea conflictului, cu condiția ca acest lucru să se facă în condițiile sale, deoarece aceasta ar duce la ridicarea sau cel puțin la ameliorarea semnificativă a sancțiunilor occidentale care afectează negativ economia sa. Un alt fapt important este că procesul de pace propus nu ar viza Crimeea al cărui statut, potrivit Moscovei, nu este unul negociabil. De asemenea, în ultimele săptămâni s-a observat o schimbare vizibilă în mesajul de propagandă al așa-numitelor Republici Populare Donetsk și Luhansk constând în aceea că acum se promovează faptul că unificarea cu Ucraina este viitorul ambelor „republici” autoproclamate.
Dacă guvernul ucrainean acceptă să facă concesii Rusiei, aceasta ar putea fi o mișcare extrem de riscantă. Este de aşteptat că un acord care va dăuna intereselor Ucrainei să nu fie acceptată de o parte a publicului. Aceasta ar putea aduce o criză politică gravă și destabilizarea situației din interiorul țării, ceea ce ar putea însemna chiar un început al sfârșitului guvernării lui Zelensky. Nu poate fi exclus faptul că Kievul va organiza un referendum pentru a obține acordul public pentru condițiile înţelegerii cu Rusia. Cu toate acestea, acest lucru ar necesita modificarea legislației ucrainene actuale, deoarece nu există lege care să reglementeze organizarea referendumurilor naționale în Ucraina (legea referendumului din 2012 a fost declarată neconstituţională anul trecut de către Curtea Constituțională).
Este posibil ca în săptămânile următoare să aibă loc chiar și o reuniune a liderilor formatului Normandia, ceea ce va însemna că s-a convenit o schemă generală a prevederilor acordului încă din timpul ședințelor de lucru ale consilierilor. Nu este exclus ca Ucraina și Rusia să facă un schimb de prizonieri de război, în avanpremiera încheierii acordului, deoarece pregătirile pentru acest lucru sunt deja în curs de câteva săptămâni. Toate acestea sunt menite, pe de o parte, să consolideze poziția lui Zelensky acasă și să-l prezinte ca un lider orientat spre rezultate, iar pe de altă parte, pentru a dovedi occidentului buna-credinţă a Rusiei pentru găsirea unei soluţii conflictului din Donbas.
Nota theodosie.ro: Se cuvine a fi precizat că tabloul negocierilor ce se desfăşoară între Rusia şi Ucraina trebuie completat şi de necesitatea încheierii unui nou acord de tranzit a gazelor ruseşti către Europa, întrucât acordul actual va expira la sfârşitul anului 2019. Este posibil să se ajungă la un impas, repetându-se incidentele din 2006 şi 2009 când alimentarea cu gaze naturale în timpul sezonului rece a fost blocată din cauza neînţelegerilor ruso-ucrainiene, incidente care au contribuit decisiv la decizia Moscovei de a diversifica traseul de furnizare prin construcţia conductelor NordStream şi TurkStream, prin care să fie ocolit statul ucrainian. În prezent, Ucraina insistă pentru încheierea unui nou acord pentru o perioadă de 10 ani, cu o cantitate de gaz transferată prestabilită, în vreme ce Rusia doreşte încheierea unui nou acord pentru un an, urmărind ca începând cu anul 2021 să operaţionalizeze la potenţial maxim cea de-a doua linie NordStream, realizată astăzi în proporţie de 75%.
Mai amintim că SUA şi-a manifestat intenţia de a supune sancţiunilor economice firmele componente ale consorţiului constructor NordStream, proiect energetic profund contestat de statele europene, inclusiv de România, dar considerat de Germania ca având importanţă strategică pentru conservarea influenţei sale. Totodată, cancelarul Merkel şi-a manifestat susţinerea pentru poziţia de negociere a Ucrainei, apreciind necesară încheierea unui acord de tranzit pe termen lung, pentru o cantitate anulă de cel puţin 65 miliarde mc, similară capacităţii preconizate a NordStream.
Referitor la conţinutul articolelor traduse, semnalăm că acesta este confirmat în parte de schimburile de prizonieri ce au avut loc ieri şi astăzi între Ucraina şi Rusia, inclusiv a unor persoane cu capital simbolic deosebit pentru ambele tabere precum sunt regizorul-deţinut Oleg Sentsov, cei 24 de marinari arestaţi în urma incidentului de la Marea Azov sau a unui militar rus despre care se crede că are legătură cu doborârea în anul 2014 a avionului malaiezian nr.17 deasupra regiunilor separatiste.
Ne este deocamdată neclar în ce măsură plaja extrem de diversificată a capetelor de negociere între cele două părţi vor afecta viaţa Bisericii din Ucraina şi care vor fi reacţiile concrete ale actorilor care au determinat această gravă tulburare în viaţa Bisericii.
Un comunicat de presă al Consiliului U.E. face vorbire astăzi despre adoptarea de către Consiliu a două regulamente de stabilire a unui cadru de interoperabilitate între sistemele de informații ale UE în domeniul justiției și afacerilor interne.
Se arată în comunicatul de presă faptul că facilitarea schimbului de informații va îmbunătăți în mod considerabil securitatea în UE, va permite efectuarea unor controale mai eficiente la frontierele externe, va îmbunătăți detectarea identităților multiple și va contribui la prevenirea și combaterea migrației ilegale, protejându-se totodată drepturile fundamentale.
Interoperabilitatea sistemelor de informații va permite sistemelor să se completeze reciproc și va contribui la facilitarea identificării corecte a persoanelor, precum și la combaterea fraudei de identitate.
Regulamentele stabilesc următoarele componente de interoperabilitate:
+ un portal european de căutare, care le-ar permite autorităților competente să efectueze simultan căutări în mai multe sisteme de informații ale UE, utilizând atât date biografice, cât și date biometrice.
+ un serviciu comun de comparare a datelor biometrice, care ar permite efectuarea de căutări în datele biometrice (amprente digitale și imagini faciale) conținute în mai multe sisteme, precum și compararea acestor date.
+ un registru comun de date de identitate, care ar conține date biografice și biometrice ale resortisanților țărilor terțe disponibile în mai multe sisteme de informații ale UE.
+ un detector de identități multiple, care verifică dacă datele biografice de identitate conținute în căutare există în alte sisteme conectate, pentru a se permite depistarea identităților multiple legate de același set de date biometrice.
Sistemele reglementate de cele două regulamente oferă sprijin autorităților naționale în domeniul securității, al gestionării frontierelor și migrației, al prelucrării cererilor de viză și al azilului. Noile regulamente nu modifică drepturile de acces prevăzute în temeiul juridic relevant pentru fiecare sistem european de informații, însă vor facilita și îmbunătăți schimbul de informații.
Textul Regulamentului vizând interoperabilitatea (frontiere şi vize) este disponibil AICI
Textul Regulamentului vizând interoperabilitatea (cooperarea poliţienească şi judiciară, azil şi migraţie) este disponibil AICI
Informaţii generale despre sistemele informatice în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie sunt disponibile, în limba engleză, AICI
Ziarul Lumina publică un articol de informare despre atribuţiile parlamentarului european, prezentând şi unele informaţii de fond în contextul alegerilor europarlamentare ce urmează să se desfăşoare în perioada 23 şi 26 mai, despre care arată că prezintă o importanţă capitală pentru viitorul Uniunii Europene şi al statelor membre.
Este şi cazul României, care ar urma să aibă 33 de eurodeputaţi în mandatul care începe din 2019, cu unul în plus faţă de legislatura 2014-2019. Eurodeputaţii sunt echivalentul aleşilor din Parlamentul României, dar la scară europeană. Ei reprezintă puterea legislativă, pe care o împart cu membrii Consiliului European. În cadrul Parlamentului European, deputaţii studiază, discută, amendează şi votează textele de lege propuse de Executiv (Comisia Europeană), încercând să ajungă la un acord cu Consiliul Uniunii Europene, care trebuie şi el să valideze textele adoptate de Legislativ. Potrivit unui text postat pe site-ul PE, peste 1.000 de propuneri legislative ale comisiei au fost discutate şi finalizate de Parlamentul European în urma negocierilor cu Consiliul UE de la alegerile din 2014 şi până în prezent.
Din păcate, articolul omite să facă referire la faptul că, spre deosebire de parlamentarii naţionali, cei europeni nu au drept de iniţiativă legislativă, aceştia funcţionând într-un angrenaj politic şi birocratic complet diferit ca rol şi structură de parlamentele naţionale.
