Nota Theodosie.ro: Memoriul de față este bine alcătuit și reprezintă o luare de poziție sănătoasă, un reper bun și un punct de plecare și inspirație remarcabil și pentru creștinii români.
Conține multe idei bune, un echilibru în poziționare, documentare semnificativă. Doar o singură concepție mi se pare că ar trebui dezvoltată și expusă mai clar și mai elocvent, care pe mine nu m-a convins. Este vorba de liberul arbitru și extirparea lui. Nici o tiranie nu-l poate anula, ci doar păcăli cel mult. Sistemul de supraveghere polițienesc distopic nu afectează libertatea oamenilor, dar o nesocotește, o încalcă din principiu, îi tratează pe cetățeni ca incapabili de a lua decizii corecte.Într-un astfel de regim nu există loc pentru creștini, nu se pot încadra cu credința ortodoxă.
Cinste mănăstirilor care au luat această poziție publică și Dumnezeu să-i întărească și să-i lumineze pe mai departe!
«Nu vă bucurați de aceasta, că duhurile se supun vouă; bucurați-vă că numele voastre au fost scrise în cerurui.» (Lc. 10: 20)
Ι. INTRODUCERE
Numele ucenicilor au fost scrise în ceruri, nu numerele lor; numele, și nu „reușitele” lor personale, pentru că pentru reușitele devin realizabile prin puterea lui Hristos, pentru care nu există motiv de laudă. Dimpotrivă, scrierea numelui oricărui credincios în ceruri, cu alte cuvinte atingerea sfințirii și a părtășiei veșnice dorite cu Hristos, se face datorită dispoziției bune a credinciosului, care răspunde la voia dumnezeiască.
Atunci am scris: „Totuși, în cazul nefericit că în Hotărârea prezidențială pozițiile noastre vor fi ignorate, vom reveni cu o nouă Comunicare-poziționare, în care vom descrie poziția noastră pe mai departe, poziție întemeiată pe drepturile pe care le conferă Constituția patriei noastre pentru orice cetățean grec”.
Hotărârea prezidențiaă este deja un fapt (HP 40, ΦΕΚ Α΄ 67 / 05-5-2025), nu este prevăzută posibilitatea facultativă de luare a numărului personal (în continuare: NP), deci este obligatorie pentru toți.
ΙΙ. REVIZUIRE CONCISĂ A FAPTELOR
De la început, să reluăm faptul că nu există nici o obligație a cetățeanului grec față de Uniunea Europeană pentru orice fel de impunere a uneltelor digitale pentru tranzacțiile zilnice ale cetățenilor. Chiar și în cazul că – narațiunea guvernului – folosirea NP ușurează tranzacțiile cetățenilor cu statul, chiar și în acest caz, nu se cere obligativitatea, de vreme ce în legiuiri asemănătoare care se ivesc spre ușurarea vieții cotidiene a cetățeanului european prin introducerea în viața lui a unor instrumente digitale, precum numitul „portofoliul european de identitate digitală”, Uniunea Europeană impune guvernelor neobligativitatea[2][3][4].
Mai departe, referitor la avizul Legii de autorizare 4727/2020, împotrivirile Autorității Independente pentru Protecția Datelor Personale (mai departe: ΑΑΠΠΔ) au fost ignorate și evitate[5]. Mai mult, a fost dat foarte puțin timp ΑΑΠΠΔ ca să se poziționeze pe Hotărârea Prezidențială iminentă despre NP.
În ciuda declarațiilor contrare, cele patru registre de numere individuale (ΑΦΜ, ΑΜΚΑ, ΑΔΤ, Primărie) rămân neatinse și se adaugă pur și simplu numărul personal, care nu le substituie pe cele anterioare[6][7].
Este mai evident pentru cei ce locuiesc în Ierusalim că problema nu este „facilitarea cetățenilor în tranzacțiile lor cu statul”, ci „facilitarea tranzacțiilor statului cu cetățenii”[8].
Deja ΑΑΠΠΔ a impus din 23 septembrie 2024 prin decizia ei nr. 32 (nr. prot. 2576/23-9-2025 Atena) amenda administrativă de 150.000€ pe seama Ministerului de Protejare a Cetățeanului pentru informarea eluzivă a cerățenilor cu privire la prelucrarea datelor noilor acte de identitate[9], care constituie precursorul introducerii numărului personal în viața noastră. Efortul de editare a actelor de identitate electronice a fost o cerere insistentă a guvernului american (a celui precedent, de sub Președintele Biden), și nu o nevoie a statului grec[10].
Guvernul grec se pare că urmează pașii și evident îndrumările celui american[11]. La 20 martie 2025 a fost emis ordinul Președintelui Trump, care permite societății Palantir să administreze datele cetățenilor americani. Palantir nu este necunoscută guvernului grec, pentru că se pare că a primit acces extins la date sensibile ale bolnavilor (greci) în perioada pandemiei, prin acceptul guvernului grec[12][13].
«Înregistrarea mișcărilor guvernamentale pentru legiferarea NP în opoziție cu recomandările și indicațiile Autorității Independente pentru Protecția Datelor Personale, demonstrează că guvernul a trecut la decretarea NP nu pentru facilitarea cetățeanului, nici pentru facilitarea oficiilor guvernamentale (care funcțioknează minunat și fără el), ci pentru legiferarea prin consimțirea cetățenilor – sau și fără ea – a posibilității conexiunii mișcărilor cetățenilor (profiling), care nesocotește libertatea lor personală și principiul minimizării expunerii elementelor personale ale cetățenilor pentru fiecare serviciu necesar, precum a observa însăți Autoritatea Independentă.
Este cutremurătoare și indubitabilă concluzia că Numărul Personal nu este necesar pentru îndreptarea elementelor greșite ale cetățenilor în diferitele Registre publice, după cum este probat vădit din procedurile emiterii lui, deoarece procedurile de corectare a elementelor nu sunt condiționate deloc de existența lui.
Pe de altă parte, cât timp deja există ΑΦΜ (număr fiscal) unic și contul echivalent ale cetățeanului pe taxisnet al ΑΑΔΕ, prin care cetățeanul poate deja să se identifice la toate serviciile, și, cât timmp deja există Registrul de comunicare al cetățeanului, care este motivul pentru introducerera încă unui număr și încă a unui portal de elemente personale (myinfo)?»[14]
Cărțile de identitate pe care le avem până astăzi sunt absolut valabile, nu este necesar să fie schimbate, a mărturisit public – și mai ales fără voie – Secretarul General al Sistemelor de Informații competent în materie pe subiect[15]. Chiar și participarea cetățeanului la planificarea NP constituie pentru stat o mărturisire a cetățeanului că el este număr personal care singur a ales să-l aibă și astfel dă mărturie și este sustras consimțământul formal indispensabil consituțional al cetățeanului pentru luarea lui[16].
Avem, de asemenea, ca stat pașapoarte absolut valabile, admite ministrul de resort în materie ΠΡΟ.ΠΟ. Μιχάλης Χρυσοχοΐδης[17] într-o clipă de sinceritate. Emiterea forțată a noilor acte de identitate constituie nu o necesitate a statului, ci o cerere insistentă a guvernului american «ca să putem să călătorim în America».
Totuși nu uităm «scandalul interceptărilor guvernului, cunoscut și ca „Predatorgate”[18][19] sau altfel „Watergate grecesc”, care constituie încoronarea atacurilor guvernamentale. Acesta privea urmărirea unor reporteri, politicieni, ofițeri, administratori, judecători și funcționari statali greci ș.a. prin sistemul ΕΥΠ prin folosirea programului de urmărire Predator din 2020 și după aceea. Recenta (lămurire) ridică semne de întrebare și pentru intențiile practice ale guvernului cu privire la impunerea NP[20]»[21]. În esență, ținta urmăririi se lărgește de la un cerc îngust la poporul unei întregi țări…
Un guvern care a închis bisericile ortodoxe în cele mai sfinte zile din an, Paștile și duminicile[22][23][24], care a batjocorit ce avem mai sfânt, Trupul și Sângele lui Hristos[25], care a impus dictatorial ca unică soluție lockdown-ul, vaccinurile scumpe și catastrofale cu pretextul coronavirusului, care în veme de criză sanitară teribilă a trimis acasă pe cei 6.412[26][27] sanitari combatanți și destoinici pentru motive nedrepte științific, după cum admit astăzi toți[28], un guvern care este târât din scandal în scandal (Tempi 2023, ΟΠΕΚΕΠΕ 2025 ș.a.), care se dezice arogant și ironic de orice răspundere, desigur nu poate să ne convingă, mai apoi și după toate cele prezentate mai sus și câte altele s-au scris și s-au spus în răstimp, că NP este… pentru binele nostru.
Trebuie pomenit faptul că recent au fost tipărite de concetățeni luptători de-ai noștri propuneri valoroase pe baza articolelor din Constituție (strângere de semnături, referendum[29]), ca să fie constatată voința populară.
ΙΙΙ. POZIȚIA FACTORILOR BISERICEȘTI
Poziția constantă exprimată de Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei a fost vădit împotriva totalitarismului digital și a dosarului cetățenilor prin felurite figuri prin care s-au ivit/au fost prezentate la diferite acte legislative întreprinse de-a lungul vremii de Statul Grec, poziție care a fost expusă limpede în primul nostru text (23-12-2023, cap. 9. «Reacțiile cinstitului Sinod»). Mai ales decizia din 2010 a fost sub președinția Arhiepiscopului de acum[30]. Și, deși așteptam convocarea Sinodului mare pentru o problemă atât de mare și exprimarea unui cuvânt proorocesc în concordanță cu deciziile anterioare, decizia aferentă a Sinodului permanent – unde printre multe alte subiecte de rutină și „fără primejdie” – superficial și cu ușurătate aproape că a „depășit” acest subiect arzător și ne-a lăsat amuțiți.
Concret, Biserica Greciei, prin Enciclica ei nr. 3235/1511/30-6-2025 a Sinodului permanent cu titlul: «Despre numărul personal», prin avizul juristului Teodor D. Papagheorghiu, ne-a decepționat, exprimându-se că nu există piedică pentru luarea numărului personal, care nu constituie subiect teologic sau anticonstituțional. Avizul legal scrie că NP substituie numerele sectoriale, lucru pe care-l neagă însuși ministrul de resort[31]. Este revizuită ca cel puțin ca tărăgănare până la neadevărată referința laconică din avizul nr. 1/2024 al Autorității Independente pentru Protecția Datelor Personale ca «pozitivă»[32], dar și referința cu singur înțeles din decizia cu nr. 60/2024 a Secției 5 a ΣτΕ ca fiind de același fel. În final, avizul juristului Papagheorghiu întrece intențiile când se pronunță incompetent chiar și despre inexistența neconstituționalității. Ședința respectivă a Sinodului permanent din 12 și 13/6/2025[33]. Anumiți ierarhi, spre cinstea lor, au reacționat energic, cerând convocarea Sinodului Ierarhiei[34].
Iar Asociația Clericilor din Grecia (ΙΣΚΕ) și-a exprimat mai devreme și ea rezervele ei[35].
Sfântul Munte a trimis scrisori sub nr. prot. Φ. 2/42/1719 / 1-14/8/2024 și Φ. 2/42/893 / 1-14/4/2025[36] către Ministrul Administrației Digitale, dl. Dimitrie Papasterghiu, punând întrebări critice despre obligativitatea numărului personal, dat fiind că, după cum bine este punctat, „nu există obligativitate similară pe baza îndrumărilor europene”. Sfânta Chinotită a primit un răspuns valoros că nu există problemă, fără explicații sau lămuriri aprofundate.
ΙV. SISTEME PREMERGĂTOARE ALE LUI ANTIHRIST. VALOAREA MĂRTURISIRII
Desigur, după cum spunea Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, trebuie să ne preocupăm de Hristos, și nu de Antihrist. Dar Însuși Domnul ne-a spus: „Vedeți să nu fiți amăgiți” și a spus dinainte că și Antihrist va amăgi, „de va fi cu putință, și pe cei aleși”[37]. Ceea ce trebuie înțeles este că, precum în Vechiul Testament au existat preînchipuiri ale lui Hristos, astfel și în fiecare epocă există o preînchipuire a celor de pe urmă care se exprimă rpintr-un sistem antihristic premergător și printr-o prefigurare a Antihristului de la final. Astfel, de exemplu, în primii ani de creștinism, cât au activat și împărații Imperiului Roman sub întunericul idolatriei (Neron, Dioclețian, Deciu șamd), stăpânirea romană a fost o prefigurare a sistemului antihristic și împăratul roman o preînchipuire lui Antihrist însuși. Pe de altă parte, creștinul care mărturisea și murea înaintea împăratului nu aștepta alt Antihrist și alte sfârșituri de vremi, pentru că-l avea pe Antihrist înaintea lui (în persoana împăratului roman), iar vremurile de pe urmă le trăia mucenicind și jertfindu-și viața pentru Hristos. Mai devreme, prefigurare a lui Antihrist a fost Iulian Paravatul, împărații iconomahi Leon III Isaurul, Teofil ș.a.; Mahomed și islamul[38]; papismul și fiecare papă (de după Schismă); Iluminismul și reprezentanții lui; nazismul și Hitler; comunismul (bolșevismul) și conducătorii bolșevici din USSR șamd
Astăzi avem oare un sistem antihristic premergător? Răspunsul, după opinia noastră smerită, este afirmativ. Este Noua Ordine Mondială cu semnele ei de recunoaștere[39], dar și cei nearătați din capul ei.
Și Guvernul Grec? Guvernul Grec de astăzi în frunte cu prim-ministrul, când legiferează căsătoria homosexualilor și înfierea de copii, când închide bisericile ortodoxe sub pretextul coronavirusului, în ceasul în care poporul credincios cere să sprijine durerea și lupta lui pentru Dumnezeu, când Galeria Națională ia în râs Persoana lui Hristos și a Maicii domnului[40], da, desigur pe drept a ales singur conștiincios să se înroleze în sistemul premergător al lui Antihrist.
În fiecare epocă credincioșii au fost chemați să mărturisească numele lui Hristos înaintea oricărui sistem antihristic premergător. Și adesea au fost chemați să pecetluiască mărturia lor cu mucenicie, pe care a dovedit-o adevărată și autentică mărturie. Mărturisirea numelui lui Hristos nu numai că este necesară pentru mântuire, ci este încununată de Hristos. Hristos spune acest cuvânt înfricoșător: „Oricine mărturisește pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10: 32-33). Cei care au mărturisit pe Hristos vor avea cinstea ca Însuși Hristos să mărturisească despre ei că sunt ai Lui înaintea Tatălui Său ceresc. Iar cei care Îl reneagă pe Hristos vor pieri veșnic.
V. Apocalipsa (Descoperirea) și Sfinții previn
Α. Apocalipsa Sfântului Ioan
«Și îi face pe toți, pe cei mici și pe cei mari, pe cei bogați și pe cei săraci, pe cei liberi și pe robi, să le dea însemn pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor și să nu poată cumpăra sau vinde decât cel ce are însemnul, numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici este înțelepciunea: cine are minte să socotească numărul fiarei: căci este număr de om; și numărul ei este 666.» (Apoc 13: 16-18).
Nu se potrivește această proorocie cu situația ce vine peste puțin? Dacă nu avem numărul personal, pe care vor să-l acceptăm obligatoriu sau măcar să ni-l dea, vom fi excluși de la toate compartimentele vieții noastre. Prematur – și din păcate realizabil – experimentul s-a petrecut cu adeverința de vaccinare în măsurile severe de la covid[41]. Cine avea certificat putea să se miște liber. Cine nu avea era izolat de la multe manifestări ale vieții sociale și economice. Până și ale celei duhovnicești-religioase, după regiune. Toate acestea au fost o pregustare a distopiei care va urma prin aplicarea NP în viața noastră.
Β. Sfântul Efrem Sirul, sfântul lacrimilor
Să ne amintim ce a proorocit Sfântul Efrem Sirul[42][43]:
Text: «Fiind luptător cu Dumnezeu, vrea să-i piardă pe toți. Căci tiranul alcătuiește un astfel de mod, ca toți să poarte pecetea fiarei când vine să-i amăgească pe toți, la vremea lui, prin semne, la plinirea vremurilor; și fie să cumpere astfel mâncărurile și orice fel; și pune conducători locali să împlinească porunca». (Este atașat la nota următoare fragmentul respectiv[44]).
Înțeleptul și învățatul Areta, episcopul Cezareei, menționează:
Text: «Și însemnul poartă numele fiarei. Iar cunoașterea acestuia este îndoită, fie prin deturnarea numelui ei, fie printr-o tăbliță/pietricică. Și se încetățeni răspândirea peste tot a tăbliței cu numele fiarei, la cumpărături și vânzări, ca cel ce nu-l poartă să se sfârșească de lipsurile celor necesare. Iar numele este număr de om în loc a ceva străin și neobișnuit și ascuns și având ceva dublat, ci tăbliță bătătorită (familiară) și cunoscută oamenilor. Iar numărul numelui tăbliței este șase sute șaizeci și șase. Căci nu a fost predat explicit acest nume pentru că nu este vrednic de scrierea în carte».
Ce este „tăblița bătătorită”? Să ne amintim că în Atena străveche scriau numele candidatului la exila pe o scoică (scoică: fărâmă de oală de lut din care și cuvântul „ostracizare”=exilare). În epoca episcopului Areta, la fel, oamenii alegeau scriind numele candidatului pe o plăcuță care avea o carte mare cu alternative=„vot” (de la care cuvântul „mozaic”=imagine, lucru artistic desenat din plăci mici) pe care apoi îl aruncau în urnă. Epitetul „bătătorit” înseamnă ceva care este de uz zilnic, ceva foarte obișnuit.
Prin urmare, combinând cele de mai sus în absolută potrivire cu Apocalipsa, ambele de mai sus ne informează că mai întâi se va arăta Antihrist să amăgească popoarele, numele lui (=însemnul) va fi impus de guvernatorii locale să existe pe toate tranzacțiile, ca să fie validate. Numai cu acesta vor putea să cumpere și să vândă mâncare și mărfuri. Oamenii se vor obișnui să aibă scris pe o mică plăcuță-cartelă de schimburi obiect de uz curent pe care-l vor purta în mână (pentru epoca noastră acesta se potrivește să fie și telefonul mobil). Oricine nu va avea/utiliza în tranzacțiile sale numele Antihristului va muri de lipsa celor necesare.
Când se arată Atnihrist, va merge un pas mai departe: va sili pe oameni să încrusteze numele lui pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor (în loc să poarte o plăcuță care scrie numele lui, cum au făcut până atunci), ca numai așa să continue să aibă destoinicia să cumpere mâncare și mărfuri[46].
Înlăturând orice critică rău-voitoare, declarăm că NU susținem că numărul personal iminent este însemnul din Apocalipsă. De altă parte, ar fi fără rost să nu recunoaștem că venirea numărului personal și închisoarea digitală în care el va întemnița viața noastră ne introduce într-un mediu distopic, din care ușor poate să izvorască împrejurarea apostaziei finale, care este proorocită de Apocalipsă și de Sfinți. Este răsunătoare intervenția cinstitului și încărunțitului Stareț al Sfintei Mănăstiri Sf. Pavel din Sfântul Munte, Preacuviosul Arhimandrit Partenie[47].
De pe această poziție, să ni se îngăduie să facem menționăm că credinciosul se botează în numele Sfintei Treimi și este uns mai întâi de toate la frunte cu semnul crucii. De atunci are semnul și lumina lui Hristospe fruntea lui, care-i luminează toată existența lui. Dimpotrivă, Antihristul dorește din pizmă să șteargă botezul și mirungerea Domnului și să pună pe fruntea oamenilor pecetea lui, numele lui, însemnul lui, ca să batjocorească și să-L amărască pe Hristos că oamenii de voie se vor fi lepădat de semnul lui hristos ca să primească pecetea Antihristului. Deci, precum prin Botez[48] și prin mirungere devenim robi ai lui Hristos, la fel și prin însemnul lui Antihrist; cel ce-l va lua devine rob al diavolului.
D. Sfântul Paisie Aghioritul
Să ne amintim însemnarea manuscrisă a Sfântului Paisie, iubitor al poporului, „Semnele vremurilor”[49]. Prezentăm fragmente:
«Deci în spatele sistemului final al computerului de asigurare al „cartelei de servire” se ascunde dictatura mondială, sclavia lui Antihrist…//… Deci după cartelă și cardul de identitate, „dosarul” ca să meargă înainte cu vicleșug spre însemnare, vor spune în continuare la televizor că a luat cutare cartela lui cutare și i-a luat banii din bancă. Pe de altă parte, vor lăuda „sistemul final”; însemnarea pe mână sau pe frunte cu raze laser, care nu se vor distinge în exterior, cu 666, numele Antihristului. Din păcate, iarăși „unii cunoscători” vor înfășa pe fiii lor duhovnicești ca pe prunci, cică să nu se strâmtoreze; „nu conteză asta, nu este nimic, e suficient să credeți lăuntric!”. …//… Prin urmare diavolul, Antihristul, când este în cartea noastră de identitate sau pe mână sau pe caupl nostru prin simbolul lui, nu se sfințește prin a pune chiar și o cruce. Avem puterea cinstitei Cruci a Sfântului Simbol, harul dumnezeiesc al lui Hristos, numai când ne mulțumim cu Sfânta Pecete a Botezului, când negăm pe satana și ne înrolăm cu Hristos și primim Sfânta Pecete; „pecetea darului Duhului Sfânt”. – Hristos să ne dea luminare bună! Amin. Cu multă durere și dragoste a lui Hristos, Monahul Paisie».
VΙ. LIBERUL ARBITRU: CEL MAI MARE DAR AL LUI DUMNEZEU OMULUI, CARE FACE DIN NUMĂRUL PERSONAL O PROBLEMĂ TEOLOGIĂ
După cum am scris în primul nostru text (23-12-2023), după toate acestea, cum poate, oare, un creștin să consimtă indiferent la o măsură care atacă vădit bunul dat de Dumnezeu al libertății personale și îl transformă în rob de la început al statului și îl predă potențial în continuare Antihristului?
Omul a fost plăsmuit „după chipul” lui Dumnezeu și „după asemănare”[50], ceea ce arată, conform Sf. Vasile cel Mare, arhetipul chipului, forma și imaginrea fizică a lui Dumnezeu Tatăl, care nu există „în chip trupesc, ci în proprietatea dumnezeirii”[51]. Proprietatea dumnezeirii și chipul firesc al Tatălui este, desigur, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care și pentru slava Căruia este creată toată lumea[52]. Aceasta înseamnă că omul este, în esență, chipul Cuvântului lui Dumnezeu, de aceea are împreună cu rațiunea ca chip al Cuvântului și liberul arbitru ca chip al Îngerului de Mare Sfat, Fiul lui Dumnezeu. Astfel devine de la sine înțeles de ce omul păstrează, după Sfântul Ioan Damaschin, nu numai modul treimic de existență a lui Dumnezeu cel Unul după ființă, având minte, cuvânt și duh, ci și libertatea de voință, preucm și stăpânirea suverană peste toată realitatea necuvântătoare/irațională creată[53].
Libertatea omului poate să fie limitată numai prin forță, confiscând libertatea cetățenilor prin mijloace legale sau armate, fie răpind-o și încălcând-o prin denaturarea cuprinsului ei. Și, deoarece scopul primului caz forțat este învederat și ușor provoacă la reacție, este ales de obicei fie a doua versiune a libertății răstălmăcite prin oferirea nimerită de bunuri și servicii, ca să modifice nevoile și pofta de satisfacere a lor după bunul-plac, fie aleg adaptabilitatea[54][55]. Exemplu concludent de dominare strategică a alegerilor guvenului, care se întemeiază pe principiul adaptabilității sunt declarațiile de puțini ani ale membrului guvernamental, care, la întrebarea reporterului despre abordarea crizei energetice și despre imposibilitatea economică a cetățenilor de a se întoarce la condițiile anterioare de încălzire, a răspuns: «Lucrul de bază cerut în aceste cazuri este să arătăm adaptare. Oricine refuză să se adapteze, din păcate, moare». Prin acest răspuns este întemeiată învederat folosirea „adaptării” la consfințirea opțiunilor guvernamentale și a stăpânirii peste cei guvernați. Adaptabilitatea înseamnă acceptarea oarbă a deciziilor guvernanților într-o situație de criză la care ei înșiși au contribuit. Se poziționează în dualitatea viață-moarte, după cum s-a petrecut în urmă cu ceva vreme prin politica vaccinării[56]. Se cere de la cetățeni adaptarea la noile condiții ca singură soluție pentru continuarea vieții.
Deci așa este cu obligativitatea numărului personal ca și cum ne spun: „Totuși noi suntem «democratici» și vă lăsăm liberi să alegeți între sclavie și moarte. Luați numărul personal și actele de identitate electronice și continuați să trăiți. Totuși mreu sclavi. Nu v-ați definit singuri atâtea veacuri robi ai lui Dumnezeu? Ce contează dacă deveniți de acum robi ai lui Antihrist?”[57]. Totuși care este consecința acestei adaptări? Vasalitatea și eliminarea liberă (!) a propriei libertăți. Însă această eliminare este cu adevărat sclavie reală, pe care fiecare sistem se silește să o îmbrace în haina libertății pentru ca omul să trăiască simțirea falsă a libertății și să nu reacționeze.
Deci această libertate pe care o dă Dumnezeu ființelor zidite cuvântătoare/raționale imediat de la început prin creație, această libertate pe care o asigură Însuși Dumnezeu la înomenirea Lui și această libertatea prin care este împărtășit binele de la om cât timp „virtutea este un bun nestăpânit și de voie, iar virtutea nu poate să fie silită și forțată”[58], această libertate este periclitată astăzi de cei care vor avea acces la datele personale și vor putea oricând să acționeze dominant ca să controleze opțiunile și deciziile cetățenilor.
Într-un interviu recent al Ministrului Administrației Digitale despre Numărul Personal, ca să scape (chipurile) de „urzeala birocrației”, se semnalează că prin „Numărul Personal fiecare din noi va avea o „mască” față de stat și va tranzacționa toate forurile publice cu un număr”[59].
Masca/fața reală a omului, pe care a dobândit-o el însuși la crearea lui în rai, este ascunsă prin număru personal, care schimbă sufletul lui după chip dumnezeiesc ca o mască schimonosită. Prin urmare subiectul atribuirii obligatorii a unui număr pentru oameni este extrem de teologic pentru că răstoarnă antopologia creștină și se opune învățăturii mântuitoare a Bisericii, pentru care libertatea omului este divină[60]. Liberul arbitru al omului, care constituie un element al sufletului lui creat după chipul lui Dumnezeu, este ceea ce-i dă posibilitatea să se întoarcă la comuniunea cu Dumnezeu[61].
Prin urmare noile acte de identitate cu Numărul Personal nu constituie un element simplu de identificare, ci un mijloc de prejudiciere și de manipulare libertății omului, pe care a dăruit-o Însuși Dumnezeu. Răstoarnă rânduiala și inversează poziția omului. Din liber, după asemănarea Creatorului său, și având stăpânire de sine în propria lui fire, ca un împărat al celor de sub el, ca să se realizeze ”amestecarea și contragerea” între ființa înțelegătoare și cea simțită, „ca să nu fie nimic lepădat din zidire, după cum zice Apostolul, nici dezmoștenit de dumnezeiasca împărtășire”[62], se transformă în rob al celor guvernați, al zidirii și al bunăstării societății contemporane.
VΙI. EPILOG
Biserica, din motive pedagogice, nu înmormântează pe sinucigaș, pe ce care și-a luat viața trupului, ca să nu cuteze ceilalți la acest gest disperat. Sinucigașu prima dată își ia viața sufletului prin deznădejde. Deci, precum există sinucidere a trupului, există și sinucidere a sufletului. Prin urmare consimțind la luarea NP și la dosarul electronic, ne vindem de voie libertatea noastr, ne sinucidem duhovnicește și, în felul acesta, se îndepărtează posibilitatea mântuirii noastre. Intrăm fără întoarcere într-un mediu distopic. Libertatea este dar de la Dumnezeu, arată descendența noastră dumnezeiască. Omul singur ca persoană se mântuiește, persoana este cea care are posibilitatea comuniunii și părtășiei cu Dumnezeu. Numărul nu are astfel de putere. Numere au avut cei ținuți în lagărele naziste, în gulagul sovietic, în „amele tamburu” neo-turcești. Numărul anulează omul nu numai sufletește, ci în principal și mai întâi existențial.
Legile unui stat devin atât mai bune, cât sunt și luminate de legile lui Dumnezeu. În cazul că vine în opoziție o lege a statului cu legea lui Dumnezeu, atunci credinciosul este dator să aplice zicala: „trebuie să ne supunem mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor”[63]. Trebuie continuu să cultivăm cugetul mucenicesc și mărturisitor, să iubim și să ne încredințăm lui Dumnezeu și să avem încredere că orice vine în viața noastră este fie după bună-voința, fie după îngăduința lui Dumnezeu. Și să nu uităm spusa sfântă: „toți cei ce vor să trăiască bine-credincios în Hristos Iisus vor fi prigoniți”[64]. La fel, după cum nu trebuie să uităm despre Biserică: „porțile iadului nu o vor doborî”[65]. Un stareț încărunțit spunea: „Jocurile nebunilor acestei lumi ne pun la încercare. Am avut vreme să vedem mucenicii, persecuții. Poate Dumnezeu îngăduie să vină și acestea. Orice război ar veni, la final va fi al lui Dumnezeu. Și să nu ne temem!”.
Din această perspectivă, suntem chemați – pentru comoara pe care am primit-o ca mădulare ale Trupului lui Hristos și pentru răspunderea sufletelor pentru care vom da seama în fața Domnului – să refuzăm modul concret de identificare a persoanei și a tranzacției cu statul, care vine să înlocuiască pe cel anterior, care respecta libertatea omului prin notificarea liberă a elementelor personale și a dreptului de a secretiza datele personale și care deja a fost desființat indirect prin parada și comunicarea faptelor medicale pe parcursul pandemiei de coronavirus. Neluarea în masă a numărului personal și a cărților de identitate electronice este cea care va determina la final – omenește – și rezultatul acestui subiect. În paralel, sunt valabile și cele pe care le-am propus fraților noștri creștini ortodocși care se luptă în lume[66][67][68].
Putere bună nouă, tuturor, Hristos și Maica Domnului să fie împreună cu noi!
[2] Ne referim la Regulamentul (ΕΕ) 910/2014 care privește decretarea mediului european pentru identitate digitală. A fost modificat în aprilie 2024 prin Regulamentul (ΕΕ) 2024/1183 al Parlamentului și Consiliului European din 11 aprilie 2024: https://eur-lex.europa.eu/eli/reg/2024/1183/oj?locale=el.
Paragraful 15 din articolul 5a al Regulamentului 1183 din 2024 stabilește: «15. Folosirea portofoliilor de identitate digitală este voluntară. În nici un fel nu este limitat, nici descurajat accesul la servicii publice sau particulare, accesul la achiziția de servicii și libertatea de afaceri pentru persoanele fizice sau juridice care nu utilizează portofoliile europene de identitate digitală. Rămâne posibil accesul la servicii publice sau particulare prin celelalte mijloace de identificare existente și prin cărțile de identitate de confirmare.» Același lucru este reluat mai dezvoltat în paragrafele 15, 34 și 57 din Preambul. (vezi și nota 4, Γ. Ἀποστολάκη…)
Regulamentul european protejează pe toți cetățenii europeni (deci și pe greci) care nu vor să participe la digitalizarea Comunității Europene!
Concret, Regulamentul European elDAS 2.0 spune următoarele:
Până în 2026, cele 27 de guverne ale statelor-membre ale Uniunii Europene sunt obligate să ofere soluții alternative (la toate serviciile: bănci, sănătate ș.a.m.d.) pentru toți cetățenii europeni (deci și greci), care nu doresc să utilizeze cărți de identitate digitală prin numărul personal.
Mai mult, Protecția Europeană a datelor personale GDPR impune ca datele personale trebuie să fie culese (centralizate) și prelucrate prin consimțământul cetățenilor europeni.
Din acest punct de vedere, grecii care nu doresc să ia identitate digitală prin numărul personal în lunile iunie, iulie august, să nu intre pe platforma my info (pagina: numărul personal). Îi protejează Regulamentul European elDAS 2.0 și Protecția Europeană a datelor personale GDPR și nu e cazul să li se impună NICI O sancțiune.
Γ. Αποστολάκης, fost vice-președinte al AreoPagului, fost deputat din partidul «ΝΙΚΗ».
[5]«Este semnalat faptul că legea a fost depusă și votată fără să fie cercetată sau să fie emis Avizul din partea Oficiului și în timp ce au fost suspendate precizările la întrebările care au fost puse”.
Vezi: Η «μεγάλη τομή» του Προσωπικού Αριθμού: Ο στραγγαλισμός της ελευθερίας μας, Αντωνίας Στ. Σφακιανάκη, Καθηγήτριας Πληροφορικής Τρίτη 17 Ιουνίου 2025
[8] Vezi nota 5, articolul Prof. Ἀντωνίας Σφακιανάκη. «Îndeosebi, în stadiul votului final de ajustare, adică la articolul 5 al modificării/adăugirii la draftul legii ΥΨΔ (Ministerului administrației digitale) despre publicarea obligatorie a Numărului Personal în Buletinele de Identitate se anulează total orice facilitare a cetățenilor la tranzacțiile lor pentru simplul motiv că nu este sigur, de aceea și este omis, deși în paralel, sunt upgradate calitativ serviciile de gestionare digitală. Faptul adevărat care se referă la facilitarea Statului, și nu a cetățenilor la tranzacții trece în final în Ν. 4727/2020 (Α΄ 184) despre administrarea digitală și despre serviciile electronice cu adăugirea articolului 11Α.» (Sublinierea noastră).
[9] Amenda de 150.000 euro pentru noile acte de identitate de la Oficiul de Protecție a Datelor 25 septembrie 2024
[11] Vezi nota 5, articolul Prof. Ἁντ. Σφακιανάκη «2.4. Grecia și SUA la darea NP
Înțelesul lui TOȚI PENTRU UNUL prin NP singular, care l-a pus în aplicare guvernul grec pare să fie de aceeași filozofie cu decizia emisă la 20 martie 2025 de președintele Trump, care permite societății Palantir să administreze datele cetățenilor americani, care se găsesc distribuite în diferite oficii ….
Toate lucrurile mari care se întâmplă în SUA și rolul controversat al Palantir se vede că au asemănări cu motivul practic pentru care este impus atât de forțat și perfid, după cum am analizat mai sus, Numărul Personal în Grecia, care nu este altceva decât supraveghere și control.
Faptul că Numărul Unic leagă toate datele personale ale cetățeanului (Registrul Cetățenilor (Registrul demografic), Regitsrul Fiscal (ΑΦΜ), Registrul Asiguraților (ΑΜΚΑ), Registrul Buletinelor Polițienești de Identitate (ΑΔΤ), arată că deschide larg drumul totalitarismului. Pentru că posibilitatea administrării centralizate a informațiilor prin Numărul Personal seamănă cu sistemul de «credit social», ca cel din China, deși poate fi aplicat și pentru scopuri de supraveghere, precum «Wolf Pack» din Israel în raport cu palestinienii, pentru localizare, urmărire până și țintire prin dronă.»
[12] Vezi nota 5 articolul Prof. Ἀντ. Σφακιανάκη. «Ceea ce se opromovează prin Numărul Personal eventual să fie plănuit și cu Palantir, care nu este necunoscută guvernului grec, de vreme ce în perioada pandemiei a fost acea care a oferit programul care ar fi ajutat la limitarea bolii.
Ca schimb pentru acest serviciu, Palantir se pare că a primit acces extins la date sensibile ale bolnavilor (greci) prin acceptul guvernului grec, ultimul refuzând orice comunicare a elementelor către companie. Între timp, a fost oprită orice conlucrare, au fost șterse toate datele care au fost culese, iar ΑΑΠΠΔ a demarat o cercetare pe subiect.» (sublinierea noastră)
[13] Pe aceeași lungime de undă, guvernul grec se pare că a consimțit mai departe la cedarea datelor sensibile personale ale cetățenilor greci, îndeosebi cu cedarea conexiunii ADN-ului 100.000 de prunci, în lipsa consimțământului părinților lor.
«În final, ceva și mai serios: Înregistrarea NP în noul biletin de identitate și încorporarea (chiar și posibilă) a elementelor personale în buletimul de identitate nu oferă absolut nimic cetățeanului dincolo de faptul că nu există nici o astfel de cerință europeană, dimpotrivă mai degrabă {σ.σ.:bexi notele 2, 3 și 4 din prezenta comunicare}, în timp ce expune la un pericol serios siguranța lui, după cum este cunoscut că toate tehnicile de securitate care protejează elementele separate sunt de eficacitate limitată.
După cum a fost arătat și ΣτΕ, buletinul de identitate nu trebuie să fie confundat cu zisa „carte a cetățeanului”, care ar trebui să fie strict facultativă.» (sublinierea noastră)
6:28–6:46 reporterul Φ.Μ.: Cine a scos o nouă carte de identitate trebuie să scoată iarăși una nouă ca să cuprindă și numărul personal?
Γ.Γ. Δ. Α.: În cărțile de identitate care vor fi emise de la un punct, adică atunci când va fi emis numărul personal va putea fi înscris și în cartea de identitate precum am consimțit cu Autoritatea de Protecție. Orice altă identitate, după cum a spus și Autoritatea, este valabilă, nu există nici un motiv să fie înlocuită.» (sublinierea noastră).
[16] Ibidem 7:00-7:25 Γ.Γ.: «Ascultați să vă spun. Este o idee foarte bună. Este ΑΦΜ (nr fiscal) și cifre alături. Ambele de alături, ambele acestea le alege utilizatorul. Așadar este practic numărul tău personal pentru că l-ai ales tu. Nu poate să-ți spună nimeni că noi l-am dat și prin acest mod te obligăm să iei numărul. Εste al tău propriu.» (sublinierea noastră).
[17] Pe 21-10-2024 la postul de televiziune ΣΚΑΪ dimineață la emisiunea «Nepotriviți» cu Χ. Κούτρα și Γ. Ντσοῦνο pe parcursul emisiunii au găzduit pe dl. Μιχάλη Χρυσοχοΐδη, Ministru al Protecției Cetățeanului. Între altele, a menționat că îl presează americanii (ambasada americană și ministerul american de externe) să scoatem cărți de identitate. În particular:
Înregistrare 15.34 -16.32:
Reporterul Χ. Κούτρας: Întrebare bonus separată: subiectul cu numărul personal a fost soluționat și cărțile de identitate noi au fost soluționate?
Ministrul: Mulțumesc mult că întrebați. Nu există nici un subiect cu cărțile de identitate. Trebuie să mergem să scoatem cărțile de identiate. Pentru că ne presează, vreau să vă zic, americanii. Primesc mesaje zilnic de la ambasada americană și de la ministerul american de externe să scoatem toți grecii cărți de identitate ca să putem să călătorim în Statele Unite și în lume fără nici o problemă de siguranță de înscriere.
Avem un pașaport foarte bun, trebuie să dobândim și o carte de identitate bună.
Subiectul numărului, al numărului personal, este o altă chestiune, este o chestiune insituțională, chestiune legală. Dar nu influențează validitatea actelor de identiate.
Reporterul Χ. Κούτρας: Așadar, scuze, îndată ce scot eu un act nou de identitate, acum, că am întâlnire săptămâna viitoare, (se poate să) fie folosit iarăși pașaportul acesta?
Ministrul: Nu, acest act de identitate pentru Statele Unite constituie în esență unul, este visa waver. Adică programul, mai explicit, ai posibilitatea să iei viză.
[25] Ce cugetă sfântul Nicodim Aghioritul despre Sfânta Împărtășanie? Sâmbătă 20 iunie 2020 ΑΠΟ ΤΗΝ «ΟΜΟΛΟΓΙΑ ΠΙΣΤΕΩΣ» ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΙΚΟΔΗΜΟΥ ΤΟΥ ΑΓΙΟΡΕΙΤΟΥ «ΠΕΡΙ ΤΟΥ ΜΥΣΤΗΡΙΟΥ ΤΗΣ ΘΕΙΑΣ ΕΥΧΑΡΙΣΤΙΑΣ»
https://imahealth.org/protocol/i-prevent-vaccine-injury/ Independent Medical Alliance (Ἀνεξάρτητη Συμμαχία Ἰατρῶν, πρώην Front Line COVID-19 Critical Care Alliance) I-PREVENT Vaccine Injury (Πρωτόκολλο ἀντιμετώπισης βλαβῶν ἀπό ἐμβόλια)
Τα διαχρονικά μηνύματα του αξέχαστου Γάλλου νομπελίστα ιολόγου Λ. Μοντανιέ, που πρωτος μίλησε για τα πειραματικά εμβόλια των θανατηφόρων παρενεργειών 28 Οκτωβρίου 2024
Καταγγελία κόλαφος εν ενεργεία ιατροδικαστή κατά της Υπηρεσιακής Γραμματέως του Υπουργείου Δικαιοσύνης 23.08.2025 | 18:42 UPD:25.08.2025, 14:57
Η Αποστολία Ακριβούση απευθύνεται στον Πρωθυπουργό και ζητά κάθαρση – Αποκαλύπτει παράνομους χειρισμούς στην υπόθεση των Τεμπών και σε υποθέσεις θανάτων από Covid έπειτα από εμβολιασμούς
a) Ridicarea unei inițiative pentru strângerea de semnături la nivelul ordonanței constituționale pentru inițiativă legislativă populară (vezi nota 4 din documentul prezent, Γ. Ἀποστολάκης): «Concret, articolul 73, par. 6 [din Constituție] stabilește: «Prin semnătura a 500.000 de cetățeni… sunt exceptați de al obligativitatea acestor măsuri.»
b) Referendum, conform cu par. 44, alineat b al Constituției în vigoare dacă poporul grec dorește sau nu «dosarul» datelor personale (vezi Δημήτρης Κων. Σέργιος, Avocat ΑΠ-ΣτΕ ἐ.τ., autor: Epistolă deschisă către membrii Sfântului Sinod al Bisericii 26 iul 2025 https://aktines.blogspot.com/2025/07/blog-post_100.html?m=1 ).
[30] În final, în 2010 în Comunicatul aferent al Sinodului permanent (sub președinția Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei) se accentuează: Biserica este obligată să păzească libertatea persoanei și să apere neprihănirea credinței. De aceea a) Cartea cetățeanului nu trebuie să cuprindă în nici un fel, fățiș sau nu, numărul 666. b) de asemenea, în nici un chip să nu fie forțate libertățile personale prin ea”.
[32] (Din articolul Prof. Sofia Sfakianaki, vezi nota 5) Autoritatea și în avizu ei nr. 1/2024 despre NP, și mai înainte expunerea ei anuală despre anul 2020, referindu-se la Ν. 4727/2020 Administrația Digitală (Încorporarea în Legislația grecească a Recomandării (ΕΕ) 2016/2102 și a Recomandării (ΕΕ) 2019/1024) – Comunicațiile electronice (Încorporarea în Dreptul Grecesc a Recomandării (ΕΕ) 2018/1972) și alte ordonanțe (care a fost votată în 23/09/2020, dar au trecut neobservate cu privire la importanța ei critică, de vreme ce interesul în perioada aceea îl monopoliza virusul) exprimă mute rezerve, dată fiind și introducerea forțată a acestor avize în votare, care nu i-a fost dat (evident că deliberat) timp să studieze și să se poziționeze sufficient.
«Modificarea/adăugirea care privea înscrierea NP în buletinele de identitate ale cetățenilor a fost depusă de guvern în seara precedentă (23:20) votării Legii 5188/2025. Aceasta înseamnă că Aceasta înseamnă că era expirată, ba chiar și irelevantă, deoarece cuprindea dispoziții care nu aveau legătură directă cu chestiunile pe care le ajusta deja proiectul de lege de la votare prin încălcarea regulilor unei legiferări corecte.
Ambele caracterizări semnifică faptul că dispoziția de o însemnătate care cântărea atât de mult pentru viitorul cetățeanului nu a fost dezbătută niciodată [în Parlament] cu privire la cuprinsul ei. Pe lângă acestea, s-a făcut lege a statului care validează disciplina cetățeanului cu toate că a fost pusă sub încălcarea legiferării.» (sublinierea noastră).
[35]https://enromiosini.gr/arthrografia/o-ieros-syndesmos-klirikon/ Ο Ιερός Σύνδεσμος Κληρικών Ελλάδος για τον Προσωπικό Αριθμό 02-6-2025 «Ca Asociație a Clericilor din Grecia, vrem să ne exprimăm și problematizările noastre, dar și neliniștile noastre despre un subiect atât de serios care a fost apărut în zilele noastre».
Scrisoare a Sfântului Munte despre numărul personal 15-4-2025.
[37] «Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și minuni, încât să amăgească, dacă e cu putință, și pe cei aleși. Iată, v-am spus dinainte » (Mt. 24: 24-25).
«Iar El a spus: Vedeți să nu fiți amăgiți! Căci mulți vor veni în numele Meu, spunând că Eu sunt și s-a apropiat vremea. Să nu mergeți după ei!» (Lc. 21: 8).
[38] Mahomed și islamul (care este în realitate un sistem politic, de vreme ce se înrijește mai mult de trăirea pământească a partizanilor lui în locul celor „de dincolo”) au acționat ca un sistem antihristic premergător și ca o preînchipuire a lui Antihrist. Papismul și fiecare papă (după Schismă) sunt pentru noi, ortodocșii, un sistem diacronic al lui Antihrist cu stăpânire politică, economică, armată dincolo de cea duhovnicească etalată/mimată. Avem și Iluminismul și reprezentanții lui filozofi: Voltaire, Nitsche, Corais șamd. Mai apoi nazismul se arată ca sistem și pe Hitler ca preînchipuire a Antihristului. Aproape similar s-a ivit comunismul (bolșevismul) și conducătorii bolșevici ai URSS ca preînchipuire a Antihristului: Lenin, Stalin) șamd (Marx și Trotski drept teoreticieni ai comunismului pot și ei să fie luați drept prototipuri ale lui Antihrist).
[39] Bill Gates, Klauss Schwabb (care se revendică oficial de la Forumul Economic Mondial), istoricul filozof evreu Yuval Harrari, evreul-ungur George Soros ș.a. De asemenea, sunt căpeteniile organelor instituționale ale Uniunii Europene când acționează, vorbesc, lucrează și decid toate câte contribuie la descreștinarea Europei. De asemenea, capii statelor membre ale spațiului european (prim-miniștri, președinți) care vor vădit să târască Uniunea Europeană într-o harababură de descreștinare continuă și opoziție cu orice este ortodox.
(Vezi relevant: deschiderea hulitaore a Jocurilor Olimpice de la Paris 27-7-2024)
Sfântul Iustin Popovici deja propovăduia că Europa atee și antihristică s-a suit de voie în carul lui Antihrist. Scria: „Antihrist înseamnă în loc de Hristos, împotriva lui Hristos, opus lui Hristos. Da, pofta de căpătâi și esența existenței lui este să substituie pe Hristos, să ocupe locul Lui. Și se silește să îndeplinească aceasta prin orice mijloc.» (Arhim. Iustin Popovici, CELE TREI EPISTOLE SOBORNICEȘTI ALE LUI IOAN, (ed. Serbia 1982).
Propaganda oarbă pentru vaccinuri… se prăbușește – 10 adevăruri pe care le-am învățat, certificatele de vaccinare în aer marți 31/08/2021 – 05:53 https://www.bankingnews.gr/index.php?id=584540
Το Ισραήλ ετοιμάζεται για 4η δόση εμβολιασμού – Απαξιώθηκαν τα πιστοποιητικά εμβολίου… ακόμη αψηφούν την φυσική ανοσία Δευτέρα 06/09/2021 – 14:46 https://www.bankingnews.gr/index.php?id=585930
Γέροντας Ευθύμιος: Ο υποχρεωτικός εμβολιασμός 25-6-2021
[42] Cuviosul Efrem Sirul, Opere, Volumul IV, Cuvânt la venirea domnnului și pentru sfârșit, ediția I 1992 Κων. Φ. Φραντζολᾶς, Ἐκδόσεις ΤΟ ΠΕΡΙΒΟΛΙ ΤΗΣ ΠΑΝΑΓΙΑΣ, σελ. 116 καί ἑξῆς.
[44] Text: Luați aminte, frații mei, covârșirea fiarei; căci sunt măiestrii ale răutății. Cum pornește de la pântece, ca să fie forțat cineva, când este strâmtorat, fiind lipsit de mâncăruri, să ia pecetea aceleia, nu ca la întâmplare, pe orice mădular al trupului, ci pe mâna dreaptă, la fel și pe frunte, drept semn rău-credincios, ca să nu aibă omul stăpânire să se pecetluiască prin semnul crucii cu mâna dreaptă, nici iarăși să se însemneze pe frunte deloc cu sfântul nume al Domnului, nici cu slăvita și cinstita Cruce a lui Hristos și Mântuitorul nostru. Căci cunoaște ticălosul că Crucea Domnului, dacă este închipuită, dezleagă orice putere a lui și de aceea pecetluiește dreapta omului. Căci aceasta este cea care pecetluiește toate mădularele noastre. De asemenea, și fruntea, ca un sfeșnic, poartă făclia luminii, semnul Mântuitorului nostru întru înălțime.
Text: Atunci se tânguiește cumplit orice suflet și suspină. Atunci toți vor vedea necazul nemângâiat care-i cuprinde noapte și zi și nu găsesc nicidecum să se sature de mâncăruri. Căci conducătorii de cetăți vor sta din loc în loc deciși; și, dacă va avea cineva cu sine pecetea tiranului pe frunte sau pe dreaptă, va cumpăra repede mâncăruri din cele ce se găsesc.
Text: Toți cei convinși de cumplita fiară și care au primit pecetea aceleia, semnul rău-credincios al celui întinat, alergând la el laolată, vor spune cu durere: dă-ne să mâncăm și să bem, că toți pierim, fiind sugrumați de foamete; și depărtează de la noi fiarele veninoase”.
Text: Celor care au cunoștință venirea aceluia le va fi cunoscută ușor.
ΑΡΕΘΑ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΚΑΙΣΑΡΕΙΑΣ ΚΑΠΠΑΔΟΚΙΑΣ (+910μ.Χ.) ΣΥΛΛΟΓΗ ΕΞΗΓΗΣΕΩΝ ΕΚ ΔΙΑΦΟΡΩΝ ΑΓΙΩΝ ΑΝΔΡΩΝ ΕΙΣ ΤΗΝ ΙΩΑΝΝΟΥ ΤΟΥ ΗΓΑΠΗΜΕΝΟΥ ΚΑΙ ΕΥΑΓΓΕΛΙΣΤΟΥ ΑΠΟΚΑΛΥΨΙΝ (σ. 487-488)
ΕΚ ΤΩΝ ΑΝΔΡΕΑ ΤΩ ΜΑΚΑΡΙΩΤΑΤΩ ΕΠΣΚΟΠΩ ΚΑΙΣΑΡΕΙΑΣ ΚΑΠΠΑΔΟΚΙΑΣ (ἤκμασε περί τά τέλη τοῦ ε΄αἰῶνος) ΕΙΣ ΤΗΝ ΑΠΟΚΑΛΥΨΙΝ ΠΕΠΟΝΗΜΕΝΩΝ ΘΕΑΡΕΣΤΩΣ ΣΥΝΟΨΙΣ ΣΧΟΛΙΚΗ ΠΑΡΑΤΕΘΕΙΣΑ ΥΠΟ ΑΡΕΘΑ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΚΑΙΣΑΡΕΙΑΣ ΚΑΠΠΑΔΟΚΙΑΣ (σ. 493-494)
(σσ.: Areta, Arhiepiscopul Capadociei, analizează explicația Apocalipsei pe care a făcut-o înaintașul său, Andrei, Arhiepiscopul Cezareei, care a înflorit la finele secolului al V-lea, patru veacuri mai înainte). p. 679-680 Cap. 38 Despre numele fiarei.
[46] În Apocalipsă Evanghelistul nu a vrut să înscrie – poate din respect pentru cartea sfântă – numele lui Antihrist, ci a scris numai numărul care se ivește din adăugirea literelor numelui, dacă acestea sunt luate ca numere, conform cu sistemul vechi de măsurare grecesc. (de ex. α΄ =1 , ι΄=10, ρ΄=100 κλπ. Acestea compun χξς΄. χ΄=600, ξ΄=60, ς΄=6 integral: 666). Sfinții Apostoli au evitat să spună numele celui care l-a trădat pe Învățătorul.
[47] Starețul Partenie: „Luați aminte să nu luați numărul personal”’ 27-8-2025
[48] «Diavolul urăște Sfântul Botez și numele pe care-l ia orice creștin. Prin Sfântul Botez este detronat diavolul, care foiește în inima omului și intră și se așează Sfântul Duh și în același timp orice creștin dobândește înger păzitor personal și împreună-călător. Cu numele creștin, numele Maicii Domnului sau al Sfinților, orice creștin dobândește un Sfânt protector care se roagă și mijlocește pentru viața și mântuirea lui.» Arhim. Atanasie Anastasiu, fost stareț al Mareii Meteora, NUMĂRUL PERSONAL ȘI IDENTITATEA ELECTRONICĂ: ÎNSEMNĂRI TEOLOGICE ȘI DUHOVNICEȘTI, Ἅγια Μετέωρα, 17 iunie 2025, p. 9.
Pomparea datelor, care se face până astăzi prin posibilitatea consimțământului cetățeanului, va deveni și prin etalarea Numărului Personal în diferitele relații statale și inter-statale ale lui, precum și prin identificarea persoanei lui la deplasarea în și în afara țării. Prin urmare persoana și subzistența ipostaza politică a fiecărui om vor fi substituite de identitatea electronică și de Numărul Personal fără posibilitate de alegere.
[60] Grigorie de Nyssa, Către cei ce plâng, PG 46, 524BC.
[61] Vezi nota 47 (Arhim. Atanasie Anastasiu, … p. 3)
Noima liberului arbitru, după cum este el formulat în teologia ortodoxă, este un fundament al libertății omenești. Liberul arbitru este realmente darul unic și măreț al Dumnezeului nostru Treimic cel Preasfânt Treimic către om…
…Prin harisma aceasta ar putea să se miște spre o schimbare bună a lui spre cel „după asemănare”, adică îndumnezeirea lui după har, valorificând harul dumnezeiesc însămânțat în firea lui. Totuși ar putea prin mișcarea lui liber-stăpânitoare să aleagă și întreruperea comuniunii cu Dumnezeu și, prin urmare, îndepărtarea sa de scopul creării lui.
… Trebuie de unul singur omul, liber și de voie, să vrea să iubească pe Dumnezeu, să vrea să se mântuiască. De aceea și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre caracterizeaxă liberul arbitru al omului și ca divin, firește după har. „Căci liberul arbitru este divin” ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa. {Sf. Grigorie de Nyssa, Pentru cei adormiți, G.N.O. IX.1, σ. 54.1-10, ΕΠΕ 10, σελ. 182-183.
Traducere: Adică deoarece omul a devenit asemănător cu Dumnezeu și fericit, cinstit cu liber arbitru (pentru că stăpânirea de sine și libertatea sunt proprietăți ale dumnezeieștii fericiri)… Adică dacă despărțea firea omenească prin forță și prin silnicie de orice-i plăcea, când s-a pornit conform mișcării liber determinate a ei spre lucruri nepermise, faptul ar fi fost o deprivare de binele excepțional și lipsire de cinstea divină (pentru că liberul arbitru este divin).
[62] Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvântul mare catehetic, 5, PG 45, 25B-D, Dialog despre suflet și înviere, PG 46, 101B, Despre alcătuirea omului 4, PG 44, 136B. Πρβλ. Α’ Τιμ. 4, 4.
[66] Recomandăm fraților noștri credincioși care se luptă în lume să nu fie forțați să ia noile acte de identitate și Numărul Personal, ci să epuizeze toate disponibilitățile temporare marginale. În paralel, să protesteze prin orice mijloc convenabil și legal, prin mișcări și intervenții coordonate, ca recepționarea lor să fie facultativă. Mai mult, cât privește dovedirea identității lor, să folosească mijloace convenționale de identificare, evitând echivalentele digitale (de ex. aplicații de tip inteligent Gov.gr Wallet), cunoscând că sunt valabile și următoarele:
1) Conform cu dispozițiile legii 3731/2008 (art. 25) serviciile, pentru înregistrarea procedurilor administrative au nevoie să fie acceptate ca mijloc de identificare și pașaportul sau permisul de conducere.
2) Conform cu decizia Consiliului de Stat (1602/2021, Secțiunea 4), chiar și dacă trec 15 ani de la emiterea vechiului act de identitate, acesta este considerat un înscris valabil și oficiile aferente sunt datoare să-l primească, cât timp nu concură vreun dubiu fundamental cu privire la autenticitatea lui.
Problema spinoasă a digitalizării documentelor și formării unui sistem de monitorizare a vieții de către guverne este tratată într-un duh sănătos de mai multe Mănăstiri grecești (33), dintre care patru din Sfântul Munte Athos. Adresarea lor publică se împarte în două documente, unul prin care este deschis subiectul și al doilea care conține argumentele și ideile de bază.
Într-un duh patristic și ascetic, vigilența credincioșilor este trezită la realitate în fața mediului distopic ce se conturează tot mai pronunțat în fața ochilor noștri. Fără a cădea în extrema confundării documentelor cu cip în pecetea antihristică, pericolul real și tot mai insidios este identificat corect și punctat cu alarmare benefică.
Am tradus deocamdată doar preambulul referatului (dat publicității sâmbătă, 30 august 2025), urmând să apară și grosul documentului cât de curând deoarece tema biometriei este la fel de stringentă și în România ca și în Grecia, chiar dacă există nuanțe diferite. La ei introducerea Numărului Personal este un pas înaintea celor ce se implementează în prezent la noi.
Lămurire preliminară necesară – delimitare de răspundere: Am fost informați că luni, 18 august 2025, un text care constituia ciornă de lucru pentru sfătuirea între semnatari a fost publicat pe internet foarte inoportun. Îndeosebi, spre finalul acestui text, au fost puse semnături cu totul samavolnic, fără să fi fost întrebați semnatarii. Informăm pe cititori că singurul text pe care-l recunoaștem drept valid este cel de față (care constă în introducerea de față împreună cu comunicatul extins atașat), pe care-l și semnăm.
Prin prezentul Comunicat, care constituie continuarea celui precedent (23-12-2023), Sfintele Mănăstiri și Sfintele Sihăstrii din patria noastră dorim să facem clar faptul că
Refuzăm să primim Numărul Personal și cartea de identitate electronică.
Motivele sunt explicate pe larg în textul atașat (vezi la finalul prezentului text).
Mai întâi, nu suntem de acord cu dosarul electronic și cu sclavia electronică. Fiecare drept pe care-l cedăm astăzi nu-l vom primi înapoi, am scris în primul nostru text. Pentru că aceasta este ceea ce va reieși mai târziu din primirea în parte a numerelor personale ale cetățenilor. Nu încuviințăm chinezificarea vieții noastre. Prin primirea numărului personal intrăm fără posibilitate de întoarcere într-un mediu distopic. Unificarea tuturor bazelor de date va crea un profil, totuși conform cu modelele validate de guvernările de odinioară. Când cunoaștem că suntem urmăriți la fiecare mișcare a noastră, devenim spontan mai încarcerați – de voie sau fără de voie – și nu vom lua atitudine fără frică și liber – chiar și în viața noastră duhovnicească – îndeosebi dacă știm că ceea ce ne urmărește nu este de acord cu alegerile noastre și are puterea să creeze piedici în viața noastră. Deci, primind numărul personal, ne vindem de voie libertatea, ne sinucidem duhovnicește și în acest fel se îndepărtează posibilitatea mântuirii noastre.
În plus, după cum accentuează textul atașat, să fie de la sine înțeles că există preînchipuiri ale lui Antihrist în fiecare epocă. Există sisteme ante-mergătoare ale lui Antihrist care pregătesc edificiul pentru Antihristul final. În final, pentru că au existat, există și eventual vor exista mulți înainte-mergători ai lui Antihrist. Apostolul Ioan, Evanghelistul dragostei, avertizează peste veacuri: „Copiilor, este ceasul de pe urmă și, după cum ați auzit că vine Antihrist și acum sunt mulți antihriști; de unde cunoaștem că este ceasul de pe urmă” (1In. 1: 2, 18). Ar fi nechibzuit să ignorăm semnele prevestitoare pe care le arată Sfântul Duh prin gura sau penița Sfinților, care au drept scop să ne protejeze și să ne pregătească, încât să ne ținem veghetori și nu trândavi. Va veni Mirele în mijlocul nopții și vor intra cu El numai cei treji și priveghetori.
Respingând tocmai de la început orice critică rău-voitoare, declarăm că NU susținem că numărul personal iminent este însemnul din Apocalipsă. Pe de altă parte, ar fi nepotrivit să nu recunoaștem că aducerea numărului personal și închisoarea digitală în care el va închide viața noastră ne introduce într-un mediu distopic din care ușor poate să derive așezarea apostaziei finale, care este proorocită de Apocalipsă și de Sfinți.
Deși guvernul „bine-vestește” introducerea numărului personal (NP) ca pe un sabie a lui Alexandru cel Mare care taie nodul gordian al birocrației grecești, adevărul este departe de aceasta. NP numai slujește numai guvernului în planurile sale și deloc cetățeanului. „Slujește” pe cetățean numai în adâncul pe care el va continua să trăiască un cotidian cu beneficii sociale de la sine înțelese (până astăzi), cu destinderi digitale și eventual materiale – dacă le-a avut și pe acestea până acum.
Conform aspirația și programarea guvernului, oricine nu va avea numărul personal va fi exclus treptat din societate, cum a fost, de exemplu, perioada sumbră a coronavirusului. Situația sufocantă pe care am trăit-o atunci din perspectiva măsurilor împotriva cetățenilor a fost o pregustare a distopiei care va urma prin aplicarea NP în viața noastră.
Guvernul nu ne inspiră încredere din cauza faptelor sau a lipsei lor: eventual: căsătorie între homosexuali-înfiere, memorandumuri, imigrație ilegală necontrolată, dictatură coronavirus, incendii care ard de la un capăt la altul patria noastră, instalarea necontrolată a eolienelor, ciocniri de trenuri, Agenția de control grecească, „apele liniștite” în Egeea, „partea corectă a istoriei” cu Ucraina, Galeria Națională „Vraja Ciudatului» șamd. Insistența lui de a impune obligatoriu un nou mijloc – de ușurare așa-zicând a vieții noastre – trădează intențiile lui și ne face extrem de rezervați.
Deci noi ce suntem chemați să facem? „Nouă ni s-a dăruit nu numai să credem în Hristos, ci și să pătimim pentru El” (Flp. 1: 29). Noi toți creștinii ortodocși care ne luptăm suntem chemați să cultivăm continuu în viața noastră cugetul mucenicesc și nevoitor al Bisericii noastre. Să ne amintim că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evr. 13: 14). Aceasta nu înseamnă că vom părăsi fără luptă viața și libertatea noastră în mâinile oricărei stăpâniri, mai ales când acestea constituie o minoritate slabă în raport cu poporul iubitor de Hristos și democrat al patriei noastre. Nu. Ci ne vom lupta, mărturisind pe „Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (1Cor. 1: 22). În lepădarea de sine în și jertfirea de voie a confortului și comodității noastre care trebuie să ne caracterizeze ca creștini ortodocși se încadrează și rezistența la orice ușurare suspectă pe care stăpânirea de stat o promovează „cu iubire de oameni” prin tehnologia, precum numărul personal.
„Aici este răbdarea și credința Sfinților” (Apoc. 13: 10).
Să nu uităm că scopul vieții fiecărui creștin ortodox este agonisirea Sfântului Duh, după cum a spus Sfântul bucuriei Învierii, Serafim de Sarov. Noi, mergând pe urmele tuturor Sfinților din veac, să navigăm pe marea acestei vieți cu încredere în Dumnezeu și având mereu ancoră neclintită învățătura de peste timp a Bisericii, precum se arată în viața și învățătura Sfinților noștri. Lupta cea bună [dorim] nouă tuturor, Hristos și Maica Domnului să fie cu noi!
Semnături ale stareților:
Starețul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu Arhimandritul Iosif și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Dochiaru Arhimandritul Amfilohie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Caracalu Arhimandritul Filothei și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Filotheu Arhimandritul Nicodim și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Constamonitu Arhimandritul Haralambie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Maica Domnului Molivdoskepastou din Konitsa Arhimandritul Arsenie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, Ghiromeri Thesprotia Arhimandritul Metodie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Schimbarea la Față, Driovunou Kozani Arhimandritul Ștefan și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Schimbarea la Față Sohou Lancada Arhimandritul Evloghie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Nașterea Maicii Domnului, Kalipetra Veria Arhimandritul Palama și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfântul Nicodim Aghioritul Pirghetou Larisa Arhimandritul Irineu și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Sihăstrii Cuviosul Arsenie Capadocianul, Ormilia Halchidiki, Arhimandritul Sinesie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Sihăstrii Sfântul Ioan Rusul, Pevkohoriou Halchidiki Arhimandritul Grigorie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfânta Treime, Gatzea Volos, Arhimandritul Grigorie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Chinovii Sfântul Nicodim Aghioritul, Peonia Kilkis, Arhimandritul Hrisostom și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfântul Gheorghe, Lancada Paros, Arhimandritul Meletie și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Izvorul Tămăduirii, Longobardia Paros, Arhimandritul Nicodim și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfântul Nicolae Androu Arhimandritul Dorotei și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfântul Atanasie Eratira, Arhimandritul Nichifor și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Sfânta Parasheva, Vahlia Gortina Arhimandritul Ieronim și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Starețul Sfintei Mănăstiri Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, Valtesinikou Gortina Monahul Daniil și frații cei împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Mănăstiri Maica Domnului, Mirtiotisa Thapsane Parou, Monahia Macrina și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Proiestoasa Sfintei Mănăstiri Cinstitul Înaintemergător Pirghetou Larisa, Metoc al Sfintei Mănăstiri Sfântul Nicodim, Monahia Hristonimfi și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Mănăstiri Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Osi Lancada, Monahia Galini și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Mănăstiri Sfântul Lavrentie Piliou, Monahia Maria și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Sihăstrii Sfintei Sihăstrii «Maica Domnului Axion Estin», Oreokastro de mijloc Monahia Eufimia și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Sihăstrii Sfânta Treime–Sfântul Nectarie de Eghina Monahia Timoteea și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Sihăstrii Cinstita Cruce Mapsou Corintia Monahia Ilaria și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Mănăstiri Sfânta Treime Edesa Monahia Porfiria și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
Stareța Sfintei Mănăstiri Izvorul Tămăduirii (Clivoka) Gortina Monahia Serafimia și surorile cele împreună cu mine întru Hristos
În spațiul online ortodox persistă o convingere greșită că noi nu mai putem călători în afara țării din cauza UE care nu mai acceptă decât documente de călătorie electronice.
Această convingere este falsă.
Termenul de tranziție la documentele electronice este 3 august 2031, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul (UE) 2019/1157 al Parlamentului European și al Consiliului.
Motivul pentru care noi nu mai putem ieși din România în țări non-UE este că Guvernul României a eliminat posibilitatea folosirii pașaportului simplu temporar în scopuri turistice și a eliminat Cartea de Identitate Simplă(CIS) din categoria documentelor de călătorie.
Dacă trebuie să schimbi buletinul acum, Guvernul nu îți oferă de facto decât CEI, deși CIS este de jure prevăzută ca alternativă de identificare națională, dar nu și document de călătorie alternativ. Astfel, fără CIS și fără pașaport simplu temporar, Guvernul a anulat administrativ dreptul de liberă circulație pentru credincioșii „anticip”.
Nu există nicio dispoziție UE care să oblige la asta!
Termenul limită de tranziție din 3 august 2031 poate fi prelungit prin programele F4F sau ReFit de evaluare și modificare a legislației europene. Sunt nenumărate Regulamente cu termene amânate sau suspendate, de decenii.
Singur Guvernul României a adoptat Legea nr. 174/2024, cu intenție vădită de a forța, de a constrânge, la adoptarea Cărții Electronice de Identitate (CEI) în locul celei simple.
Guvernul României urmărește cu vădită rea-intenție să discrimineze și să prejudicieze cetățenii români ale căror convingeri religioase sunt incompatibile cu regimul de utilizare a datelor biometrice ca instrument de securizare a documentelor de călătorie și token de acces la serviciile publice digitalizate.
Partea bună este că Guvernul Bolojan poate remedia oricând această situație, în doar 3 zile, prin emiterea unei OUG de revenire la dispozițiile anterioare art. 6^1 și 17^1 modificate prin Legea nr. 174/2024 (lege ordinară). Poate oricând notifica UE -Comisia Europeană în sensul prelungirii termenului art.5 din Regulament cu încă 10 ani, până în 2041. E vorba de o simplă adresă.
Orice parlamentar poate propune abrogarea dispozițiilor Legii nr. 174/2024 în privința art. 6^1 și 17^1 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
Partea rea e că pe cât de ușor de îndreptat tehnic este această nedreptate, pe atât de mare este înverșunarea împotriva credincioșilor ortodocși care priveghează față de politica de control și supraveghere biometrică generalizată.
Este esențială organizarea noastră, nu doar în ONGuri de drept comun, ci mai ales în Asociații Religioase cf Legii nr.489/2004, cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a unui ierarh ortodox.
Astfel putem solicita și milita direct pentru „acomodarea religioasă” a opoziției noastre în interiorul standardelor tehnice și legislative europene și naționale, prin implementarea alternativelor analogice de securizare a documentelor, prin reconfigurarea drepturilor digitale în sensul exercitării lor autentice (opt-out, consent first etc), iar nu al manipulării lor retorice.
Apărarea libertății și împotrivirea/oprirea controlului digital cer un angajament consistent căci impun foarte multă muncă, multe resurse de tot felul și, mai ales, înțelegerea strategică a mecanismelor de constrângere și învăluire.
Dacă aș fi avut încredere în justiția românească, aș fi atacat în contencios orice intenție guvernamentală de a organiza funeralii de stat sau funeralii naționale. Dar, văzând mersul dosarelor așa-zisei Revoluții și a Mineriadelor și semnificația parodiei judiciare, ar fi fără rost.
Aș fi contestat orice funeralii oficiale nu pentru că l-am urât sau pentru că l-am disprețuit pe Ion Iliescu, ci pentru că e necesară condamnarea sa morală, dacă cea legală judiciară nu s-a putut consuma.
Condamnarea sa politică va întârzia cât timp acest Regim se va menține la putere, prin oricare dintre multele sale capete.
Nu moartea lui Ion Iliescu marchează sfârșitul istoriei post-comuniste ci acesta se va împlini doar ca reabilitare publică, oficială, a eroilor naționali din interbelic aflați în filiația politică și naționalistă configurată de Mihai Eminescu.
Afirmarea adevărului despre Mihai Eminescu și despre cei într-un cuget cu el va risipi această minciună istorică multi-stratificată care ne învăluie și ne stăpânește, minciună pe care doar Fresca lui Ioan Roșca (link) o confruntă pe fond.
Pe Ion Iliescu eu nu îl consider cel mai rău președinte al statului român, dar el rămâne totuși o personalitate sinistră și adânc-malefică, curat criminală și anti-românească.
Cărțile dlui profesor Corvin Lupu, între altele, au lămurit în bună măsură profilul său identitar etnic-familial, activitatea sa anti-românească și rolul său de instrument decisiv al Războiului ne-rece (link) purtat și câștigat de ne-români împotriva țării și poporului, înfrângere care se consumă încă zilnic.
Este astăzi limpede că nu a existat Revoluție în ’89, după cum e limpede că a fost cu mult mai mult decât o Lovitură de stat.
Reintroducerea avortului și reaprinderea luminilor masoneriei sunt crime de dimensiune istorică, cu repercusiuni în veșnicia neamului românesc.
Ion Iliescu este marca-fanion al unui Război continuu prin care, de curând, vrăjmașii au stins un alt rest de iluzii politice românești prin îmbrățișarea minciunii anulării alegerilor și trecerea publică la Regimul Hibrid, minciună ce-i îmbracă și pe Nicușor Dan și pe Călin Georgescu, deopotrivă.
Moartea lui Ion Iliescu este prilejul constatării continuității de lungă durată a acestui Război anti-românesc, ce provoacă incă martiri și deținuți politici cu filiație ideologică și biologică explicită în multiple generații.
Moartea sa nu cântărește altcumva decât ca tristă reconfirmare că Biruința, Proscripția și Lustrația rămân bornele necesare ale speranței de Adevăr și Libertate pentru Neamul Românesc.
Nu în ultimul rând, subliniem că dorința familiei ca Ion Iliescu să fie înmormântat cu preot ortodox (sperăm că nu sobor), în ciuda profilului său public manifest, constituie doar o altă falsificare politicianistă, finală, a realității religioase românești. E drept însă că e un pogorământ pe care Biserica nu se cade a îl refuza.
Tonul entuziast al articolelor care menţionează emiterea avizului este reluat şi uşor de identificat în toată presa mainstream, naţională dar şi internaţională.
O scurtă căutare online edifică asupra motivelor de jubilaţie mainstream, anume împrejurarea că statele au, începând de acum, obligaţii concrete pe baza cărora pot fi trase la răspundere pentru neaducerea la îndeplinire.
Articole din The Times sau Reuters menţionează direct în titlurile lor termenul de „climate accountability”, identificând astfel miza esenţială a jurisprudenţei CIJ. Reamintesc că nu mai demult de anul trecut CEDO a condamnat Elveţia pentru „încălcarea dreptului la viaţă” constatând că statul a eşuat în atenuarea efectelor încălzirii climatice, împrejurare obiectivă ce atrage răspunderea sa directă. Speţa concretă se referea la pericolul scăderii duratei statistice de viaţă a pensionarelor din Elveţia ca urmare a intensificării efectelor crizei climatice, criză faţă de care statul elveţian nu ar fi întreprins toate eforturile posibile în scopul atenuării sau eliminării.
Formal vorbind, tipologia procedurală a Avizului CIJ (link oficial) este consultativă dar, aşa cum voi arăta, natura sa este una de levier doctrinar, de pârghie cu care se realizează desuveranizarea statelor şi colonizarea normativă profundă, inclusiv a statelor care nu au aderat la convenţiile climatice.
Deşi este formal consultativ, Avizul constituie temei doctrinar pentru avansarea unei agende aliniate „celor mai înalte standarde de protecţie a mediului”, pe care le configurează atât pentru uzul justiţiilor naţionale şi internaţionale, cât şi pentru a servi drept condiţionalitate în câmpul dreptului internaţional.
Avizul a fost emis ca urmare a unei acţiuni în justiţie internaţională introdusă de statul Vanuatu, care se pretinde sub risc de scufundare şi dispariţie ca urmare a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, determinată de încălzirea globală.
Curtea Internaţională de Justiţie a dat câştig de cauză plângerii introduse şi a elaborat un cadru doctrinar pe baza căruia statele sunt puse într-un raport obligaţional de drept internaţional opozabil erga omnes (drept cutumiar aplicabil oricui), deschizând calea unor pretenţii inter-statale şi pentru folosirea Avizului ca etalon judiciar în instanţele naţionale şi internaţionale.
Avizul CIJ reprezintă o infrastructură judiciară de desuveranizare cu caracter ofensiv, un instrument de luptă judiciară (lawfare) de mare pericol pentru statele care nu se pot pune la adăpost de presiunea internă şi internaţională, prin putere militară, politică sau economică proprie. Avizul formalizează mai multe îndatoriri directe ce decurg din dreptul internaţional al mediului, dreptul cutumiar, drepturile omului şi dreptul mărilor, nu doar din tratatele climatice.
Încălcarea acestor îndatoriri reprezintă un fapt ilicit internaţional iar evaluarea delictuală se face în raport de standardul „cea mai înaltă ambiţie” (highest ambition) în protejarea mediului şi în asigurarea unui mediu înconjurător „intact”.
Aşa cum se reţine chiar în titlul articolului publicat pe Contributors, Avizul CIJ extrage din câmpul politic problematica de mediu şi o judiciarizează, o trece în competenţa instanţelor care devin astfel competente să facă o evaluare a politicilor publice prin prisma standardelor internaţionale de mediu. Chiar dacă neobligatoriu, Avizul devine matrice de argumente pentru judecători, autorități de mediu, litigatori și finanțatori — un „soft law” cu imensă forță practică.
Se ajunge astfel (doar la o pipăire superficială a problematicii, fără sondarea efectelor de profunzime), la o judiciarizare a politicilor energetice şi industriale. Instanţele pot evalua dacă planurile statale ating „cea mai înaltă ambiţie” de limitare a încălzirii globale la 1,5°C, fiind în drept să constate existenţa sau iminenţa producerii unui „fapt ilicit” de mediu. Astfel, Ministere, Agenţii sau chiar Parlamentul ajung sub examinarea probatorie a standardelor CIJ, iar hotărârile judecătoreşti pot bloca sau impune măsuri, proiecte, bugete, licenţe.
Societatea românească este oricum victima unor ofensive lawfare de mediu din partea unor ONG-uri cu finanţare străină care au reuşit să blocheze investiţii vitale, de interes strategic, fie că vorbim despre autostrăzi, poduri sau elemente de infrastructură rutieră şi feroviară, fie că vorbim despre amenajări energetice, hidro, termo ori de altă natură. Cazul gândăcelului-croitor care a servit drept pretext pentru blocarea Autostrăzii Sibiu-Piteşti este arhicunoscut. Similar, construcţia unui alt segment din acea autostradă fusese blocată de ameninţările securiştilor conduşi de acel Coldea, semn că astrele s-au suprapus şi că, în mod minunat, interesele securiştilor şi ale gândăceilor-croitori s-au aliniat până la indentificare.
Am făcut această scurtă paranteză pentru a sublinia faptul că prin Avizul CIJ se trece la un nivel superior de agresiune judiciară şi că astfel de pretexte de mediu se vor multiplica şi generaliza, până în punctul legitimării unor măsuri de constrângere şi de intervenţie internaţională.
Deşi am indicat cu prioritate pericolul desuveranizării, realitatea românească este că acest pericol este deja produs şi consumat.
Statele însele contribuie la edificarea unui mecanism de coerciţie internaţională care închide viitorul unor iniţiative nealiniate. Avizul CIJ obligă statele să reglementeze strict funcţionarea actorilor privaţi şi a companiilor naţionale, emisiile acestora devenind criteriu de răspundere statală, realizându-se astfel o repoziţionare a politicilor energetice şi industriale sub tutelă contencioasă externă.
Prin caracterul erga omnes al obligaţiilor instituite, chiar şi statele neafectate direct pot contesta politicile de dezvoltare ale unor state îndepărtate, chiar de pe alte continente. De altfel, avizul CIJ conţine o anexă care indică nominal state precum Japonia, Canada şi Australia, drept destinatare ale hotărârii Aviz emise în urma plângerii formulate de statul Vanuatu. Aceasta nu este o simplă dispoziţie procedurală, ci o configurare a jurisdicţiei teritoriale ce poate fi replicată fără obiecţii din sfera probatorie.
Cu alte cuvinte, nu este nevoie ca statul Vanuatu să facă proba cauzalităţii directe a activităţii ilicite a celor trei pivoţi geografici (Japonia, Australia şi Canada) aşa cum este firesc în dreptul delictual comun, ci este de ajuns să se facă proba diligenţelor insuficiente sau incomplete în salvgardarea standardului „ambiţiei celei mai înalte” în protejarea mediului înconjurător.
Caracterul consultativ al Avizului conferă frontului climatist o scuză şi un scut esenţial. Ei vor invoca faptul că dispoziţiile cuprinse în Aviz nu pot fi impuse în mod direct statelor, ci sunt consultative. Ei îi vor putea acuza pe detractori, pe suveranişti, pe naţionalişti, de faptul că dezinformează, că denaturează impactul şi câmpul de aplicare al Avizului care, în opinia lor, ar constitui oricum un instrument slab şi ineficient de luptă împotriva catastrofelor climatice.
Această retorică perfidă ignoră caracterul cutumiar al raporturilor de forţă ce se manifestă în planul protecţiei mediului, faptul că reguli comune impuse în practică ajung să fie transformate în jurisprudenţă şi în opinii legale cu forţă judiciară (aşa numitul normative creep şi efect de spill-over), în standarde de conduită exigibile şi executive la nivel internaţional.
Această retorică ignoră faptul că Avizul indică măsuri executive precum încetarea activităţii ilicite, garanții de nerepetare, compensare atunci când există cauzalitate; aceste instituţii juridice, combinate cu știința atribuirii (event‑attribution), cu riscul de pasive climatice care intră în bugetele publice și în costul capitalului pentru industrii strategice, reprezintă instrumente de dominaţie şi subordonare de prim rang.
Finalmente, Avizul garantează o captură instituţională deja vizibilă prin activitatea ONG-urilor, băncilor, asigurătorilor, agenţiilor de rating, ce vor internaliza şi proceduriza dispoziţiile Avizului în clauze de finanţare şi de screening ESG, condiţionând investiţiile şi bugetele pe direcţia unei coerciţii financiar-normative fără tratat obligatoriu, dar cu efecte materiale directe.
Clasificarea unor categorii speciale de state „afectate în mod special” sau „particular vulnerabile” deschide calea speculaţiilor şi agresiunilor politice directe şi indirecte, punând o presiune politică şi fiscală suplimentară pe statele nepregătite, lipsite de vigilenţă şi de înţelegerea profundă a efectelor războiului climatist.
Frontul naţionalist trebuie să devină conştient de adevărata natură a competiţiei şi confruntării între state, între reţelele de putere non-naţionale şi de efectele subversive ale mitologiilor politice globale, general circumscrise ideii de Dezvoltare Durabilă a Agendei 2030.
Alinierea naivă a statului la jaloanele mainstream ale politicii progresiste presupune o auto-orbire cu adevărat mortală în privinţa adevăratei naturi a junglei politice internaţionale.
De asemenea, rămânerea analizei publice în paradigma relaţiilor internaţionale mainstream ce fac abstracţie sau ocultează activitatea reţelelor masonice internaţionale, ale puterilor oculte şi ale infrastructurii mediatice dedicată neadevărului, garantează o înfrângere simultan materială dar şi spirituală.
Există contra-strategii de rezistenţă şi de luptă în scopul emancipării de sub jugul minciunii, dar ceea ce lipseşte este trupa organizată şi conducătorii frontului de apărare.
Mitropolitul Longhin în predica de la STănilești (Imagine: R3Media)
Pornind de la un articol scris de presa de limbă română din Cernăuți despre Mitr. Longhin, a apărut și în spațiul mediatic românesc un atac la adresa IPS Sale îndeosebi prin video-ul făcut de Ierom. Eftimie Mitra, dar continuat și de alte publicații care reiau idei neclare pentru discreditare. Deoarece în spațiul românesc nu sunt înțelese diferite aspecte, inflamările gratuite sunt speculate, dar nu aduc un folos real.
Melanjul cu discordie sau îmbinarea cu tact între chestiunile politice și cele bisericești
Mărul discordiei provine din maniera cum sunt tratate problemelor naționale și bisericești și confluența dintre ele. Este firesc să fim români și să suținem cauza noastră în Rep. Moldova și în Bucovina. La fel, este normal să căutăm reglementarea situației bisericești din aceste regiuni în favoarea noastră. Însă nu e normal ca acest proces să fie supus unor interese străine sau greșit înțelese.
Viața bisericească, fiind un element important al neamului nostru, joacă un rol esențial și în raporturile cu românii de peste granițe. Însă nu putem căuta să ne folosim de ea în mod injust pentru atingerea unor scopuri naționaliste. Atunci ar însemna că acelea sunt eronate, mijloacele vădind adevărata față a țintei propuse.
Este normal a cere să fie folosită limba română în bisericile din aceste zone și a exista ierarhi de naționalitate română. Însă nu este de bun augur să ne impunem niște interese politice, poate chiar incompatibile cu cele bisericești, prin intermediul credinței. Nu se ajunge decât la compromiterea Bisericii și chiar a valorilor naționale pe care le proclamăm.
Este nevoie de mult calm, discernământ și cumpătare pentru a descoase aceste ițe și pentru a nu cădea în plasa reacțiilor viscerale la care suntem îndemnați de către unii apărători vajnici declarați ai națiunii și Ortodoxiei.
Mesajul injust al P. Eftimie Mitra
Prima dată, Părintele Eftimie a realizat un mesaj video plin de tot felul de minciuni groase.
Cea mai mare și pe care o pot proba este aceea că Mitropolitul Longhin a îndemnat pe preoții nepomenitori care au venit la Bănceni să jignească, să instige lumea împotriva ierarhilor români. Deoarece am fost și eu prezent, nu doar sfinția sa, ba și mulți alții, declar că lucrurile au stat tocmai dimpotrivă. Există și o filmare în care se găsește și P. Eftimie, care atestă că nu au existat astfel de sfaturi, ci spre luciditate și credință curată. Dacă astfel procedează Părintele cu lucruri care pot fi dovedite, ce încredere poate pretinde în ce spune?
Faptul că ar fi dat antimise sau ar fi sprijinit pe nepomenitorii din România este o minciună greu de probat și despre care nu am nici o dovadă. Din contra, știu precis că Mitr. Longhin nu vrea schismă și rupere de ierarhia română prin nepomenitori, ci doar susține corect pe cei care au ales singuri să protesteze față de derapajele dogmatice, nimic mai mult.
Expresia „Sfânta noastră Biserică”, folosită de IPS Longhin în diferite predici, se referă la Biserica Ortodoxă în ansamblul ei sau la cea canonică din Ucraina de sub Mitropolitul Onufrie. Nicidecum nu o aplică la Patriarhia Rusiei, așa cum manipulează Părintele. Mitropolitul ține și promovează structurile canonice ortodoxe din Ucraina, care în felul acesta sunt sfinte, nu pe cele schismatice ucrainene sau intruzive românești și necanonice în general.
Vlădica Longhin se adresează românilor și credincioșilor din Ucraina, care înțeleg realitățile de acolo din felul cum le trăiesc și le pătimesc și după perspectiva statală a lor, dar și națională. Dacă rupem aceste idei de contextul dat, atunci acuzațiile P. Eftimie de preaslăvire a rușilor au priză, însă ele rămân false. Adevăratele idei ale Mitropolitului sunt: „Basarabia noastră scumpă și iubită”, adică românească, evident că nu ucraineană sau rusească. Atașamentul național este arătat de aceste cuvinte simple și grăitoare.
Cât despre scandalul din Basarabia, unde preotul din Grinăuți a fost scos de enoriași din biserică pentru că voia să treacă la Mitropolia Basarabiei, remarcile IPS Longhin sunt corecte canonic. Nici o Biserică Locală nu are dreptul să intervină samavolnic în teritoriul altei Biserici și nici nu poate pretinde că ar avea drepturi pe teritoriul unui alt stat, cum este Rep. Moldova. Da, există o leătură etnică, însă demersurile pentru restabilirea unității bisericești românești din acele ținuturi trebuie să urmeze niște pași canonici. Dincolo de subiectul foarte vast, afirmațiile criticate nu conțin nimic greșit, în fapt.
Nu în ultimul rând, P. Eftimie trece cu vederea faptul că vlădica Longhin a oprit pomenirea Patriarhului Chiril încă din 2016 pe motive dogmatice, înainte de invazia din Ucraina. Nu este aceasta o dovadă serioasă că nu are afiliere rusească, ci o atitudine nepărtinitoare când vine vorba de credință?
Mitr. Longhin este episcop român, deși critică ereziile ierarhilor noștri
Diferența majoră dintre Mitropolitul Longhin și ierarhia română nu este cea de apartenență sau de crez național, ci de fidelitate față de învățătura ortodoxă. Din trădarea făcută de ierarhii români la Sinodul din Creta (2016) rezultă și o altă deosebire: de verticalitate.
Așa se face că vlădica Longhin critică fără rezerve derapajele dogmatice ale episcopilor români, printre alții, iar politica bisericească românească îl tratează cu dispreț și ca pe un element deranjant. Din păcate, soluția de împăcare pe principii ortodoxe pare greu de găsit, iar asta nu se datorează decât arhiereilor noștri. Mai mult, aceștia urmează o linie străină de Biserică, interese pământești de implementare deficitară a românismului și tratează Ortodoxia ca pe o instituție lumească, seculară. Ba îi îndeamnă și îndrumă și pe oameni să-și trăiască credința tot la acest nivel.
Problema bisericească din Rep. Moldova
Din avânt național și la prima vedere și din instinct românesc nechibzuit, suntem tentați să credem că influența rusă în viața bisericească din Rep. Moldova este una necanonică și samavolnică. Însă adevărul este mai nuanțat și cam defavorabil nouă, deși nu cu totul de partea rușilor. Însă înțelegerea și rezolvarea problemei bisericești de pe aceste meleaguri nu este una simplă și nu se face prin forță brută, pentru că, deși locurile au fost cucerite, nu s-a folosit o oprimare chiar așa cum o denunțăm noi în anii 1800 până la bolșevici, iar realitățile istorice din vreme nu au stat cum le vedem noi astăzi. Românii atunci au cerut adesea ajutorul rușilor în fața turcilor, iar la nivel bisericesc au acceptat atunci relocarea spațiului bisericesc și înființarea Mitropoliei Chișinăului.
În primul rând, jurisdicția bisericească merge mână-n mână cu granițele statale, deși nu în totalitate. Oricum, nu poate fi ignorată situația politică. Mai precis, este greu să pretindem să avem o administrație bisericească pe teritoriul unui stat care ține de o conducere din afara lui.
Atâta vreme cât o astfel de intruziune nu este admisă de statul respectiv, nu este normal ca Biserica să o împingă prea tare, ar fi contra principiilor ei de propovăduire a Evangheliei. Așa se face că noi nu ne putem impune o structură românească în Ucraina decât cu acordul statului, altfel există riscul unui conflict greșit. La fel și în Moldova.
Da, avem o populație română și teritoriile în discuție au fost cândva în administrație bisericească românească, însă pierderea lor a fost recunoscută de noi și acum nu le putem recupera pur și simplu și nu folosind forța și diferite ilegalități.
Subiectul acesta este unul vast și nu l-am studiat în totalitate, dar deocamdată pot spune că acțiunile BOR în aceste regiuni nu sunt nici canonice, nici corecte. Cel mai mult mă descumpănește faptul că argumentele folosite de români sunt mult mai slabe decât ale Patriarhiei Ruse, iar per ansamblu dezbaterea nu a fost dusă până la capăt. Spre exemplu, ai noștri susțin că nu am recunoscut anexarea Basarabiei bisericește de URSS, însă nu au produs o dovadă în acest sens. Pe când, de partea cealaltă, există unele probe că noi am acceptat tacit situația prin primirea Mitropolitului Chișinăului în România după 1948. În mod evident înființarea Mitropolitie de Chișinău în 1813 a fost recunoscută de Mitropoliții Moldovei din acea vreme. Iarăși din păcate, reluarea jurisdicției în 1918 a avut unele minusuri (exilarea episcopilor dinainte și lipsa unui recensământ).
Argumentul că populația din zonă este de etnie română și regiunea a fost cândva bisericește a noastră ne dă dreptul să avem pretenții asupra ei, poate chiar înființarea Mitropoliei Basarabiei, pentru a ajuta la păstrarea etosului național în această perioadă în zonă.
Totuși forțarea lucrurilor prin argumente slabe și prin acțiuni de forță descalifică demersurile noastre și cred că s-ar fi găsit mijloace mai potrivite de folosit. Din nefericire, agenda noastră este mai mult una pro-europeană decât națională și mai mult una modernistă și politicianistă decât bisericească.
În tot cazul, înainte de confruntarea problemelor de teritoriu bisericesc, ar trebui să există măcar dispoziția de a judeca și îndrepta problemele mult mai clare și mai grave de ordin dogmatic. Atunci cu siguranță am avea mai mult câștig de cauză și am înțelege mai bine și atitudinea Mitropolitului Longhin față de Biserica Română și poate ar fi integrat cu inimă bună în conștiința noastră.
În toate epocile, capacitatea unui stat de a-și gestiona energia a reprezentat un indicator de suveranitate efectivă.
Nu există autonomie politică fără autonomie energetică, după cum nu poate exista dezvoltare economică fără control real asupra producției, distribuției și prețului resurselor fundamentale.
Energia nu este o marfă oarecare. Este un bun strategic, cu funcție sistemică în economie, administrație, apărare și ordine socială.
Modelul actual de organizare a sistemului energetic românesc, centrat pe liberalizare completă, integrare necondiționată în piața europeană și intermediere speculativă între producție și consum, nu mai servește interesul național. Este un model incompatibil cu obiectivele de relansare industrială, echilibru bugetar, securitate energetică și stabilitate socială.
Suveranitatea energetică nu înseamnă izolare, ci prioritate națională în utilizarea resurselor proprii, acces direct între stat și cetățean, control asupra formării prețului și decizie autonomă în condiții de criză.
Studiul de față pornește de la această premisă simplă: România are nevoie de o reformă structurală, suveranistă (sau chiar naţionalistă) și funcțională a domeniului energetic, care să restabilească legătura dintre producția publică și interesul public, dintre infrastructura națională și strategia națională. Liberalizarea integrală a eșuat şi de aceea trebuie să ne străduim să găsim mijloacele şi direcţia pentru o reconstrucție rațională, responsabilă și orientată spre nevoile reale ale economiei românești.
Sumar Executiv
Acest studiu oferă o diagnoză rece și metodică a modului în care România a fost deposedată, în doar trei decenii, de capacitatea sa de a-și controla și valorifica suveran energia. Sub pretextul liberalizării și al integrării în „piața comună energetică europeană”, sistemul românesc a fost restructurat în favoarea unor interese externe și a unei rețele de intermediere internă, care extrag valoare din resursele publice fără să ofere nimic în schimb.
Studiul demonstrează că:
România dispune încă de capacități interne semnificative, în special prin Hidroelectrica, Nuclearelectrica și CE Oltenia, dar nu are voie să le folosească în mod suveran.
Piața de energie nu este concurențială, ci o construcție birocratică, opacă și cartelizată, în care prețurile sunt dictate de algoritmi, nu de costurile reale.
Furnizorii de energie, în marea lor majoritate, sunt entități fără infrastructură sau aport tehnologic, care practică marje arbitrare și captează profituri imense prin simpla intermediere între stat și cetățean.
ANRE, autoritatea de reglementare, nu reglementează nimic esențial, ci funcționează ca garant al menținerii sistemului parazitar sub o fațadă tehnică.
Statul român cumpără energia proprie la suprapreț, prin intermediari, pentru propriile sale instituții publice – într-o formă de drenaj bugetar legalizat și auto-impozitare mascată.
Integrarea europeană în sistemul energetic continental a condus la pierderea dreptului de a prioritiza consumul intern, iar România a fost transformată într-o piață de desfacere pentru energia produsă sau tranzacționată de alții.
Industria românească este imposibil de relansat, atâta vreme cât energia este scumpă, impredictibilă și inaccesibilă direct de la sursa publică.
Discursul public este saturat de minciuni și mistificări, menite să disciplineze populația și să blocheze orice reformă de fond.
Pe baza acestei diagnoze, studiul propune un plan coerent de recuperare a suveranității energetice, articulat în zece direcții strategice:
Reinstituirea unei piețe naționale reglementate, unde producătorii publici pot vinde direct populației și instituțiilor.
Eliminarea furnizorilor-parazit din lanțul energetic stat–stat.
Reacreditarea furnizorilor pe criterii stricte de competență și infrastructură reală.
Crearea unui operator public de furnizare, care să deservească direct cetățeanul român.
Contracte directe și stabile pentru industrie, pentru relansarea economică.
Controlul valorii tranzacționate, nu doar al fluxului fizic, prin audituri, transparență și plafonări administrative.
Recuperarea și reactivarea capacităților strategice închise, în special cele pe cărbune și gaze.
Reformarea ANRE și a sistemului de reglementare, prin introducerea unui cadru de răspundere publică și suveranitate reglementară.
Revizuirea relației cu rețeaua energetică europeană, în vederea recâștigării dreptului de a prioritiza consumul intern.
Reconstrucția discursului public, prin demistificarea completă a narativelor oficiale despre piață, preț și liberalizare.
Această lucrare nu este un apel la revenirea la trecut, ci o invitație la reconstrucția lucidă a unui viitor național posibil, în care energia devine din nou ceea ce a fost: infrastructură a dezvoltării, a stabilității și a demnității economice.
Suveranitatea energetică nu este un lux. Este condiția de existență a oricărei politici naționale reale.
Introducere
Energia este o infrastructură de bază a funcționării statului, a economiei și a coeziunii sociale. Orice organizare instituțională, orice circuit economic și orice relație fiscală derivă dintr-o realitate fizică prealabilă: existența, disponibilitatea și accesibilitatea surselor energetice.
Din acest motiv, energia nu poate fi tratată exclusiv ca o marfă tranzacționabilă, supusă regulilor pieței libere și modelor de comportament concurențial, ci trebuie analizată și guvernată ca un bun strategic cu valoare sistemică.
În România, începând cu anii 2000 și accelerat după 2012, a avut loc o tranziție instituțională profundă, de la un sistem energetic mixt, parțial reglementat și cu control public substanțial, la un regim de piață integral liberalizată, interconectată și armonizată normativ cu modelul european.
Această tranziție a fost justificată prin rațiuni de eficiență economică, atragere de investiții, disciplină fiscală și convergență regională. În practică însă, ea a condus la fragmentarea capacităților de decizie, la dezarticularea lanțurilor valorice naționale, la capturarea fluxurilor de valoare de către intermediari fără funcție productivă și la pierderea posibilității statului de a acționa în mod suveran în favoarea propriilor cetățeni și instituții.
Studiul de față propune o analiză integrată a consecințelor acestei tranziții, dintr-o perspectivă suveranistă, funcțională și non-ideologică. El nu pledează pentru revenirea la formule anacronice de monopol centralizat, dar respinge ideea că liberalizarea absolută a fost inevitabilă sau benefică.
Diagnosticul avansat este unul sistemic: liberalizarea nu a dus la concurență reală, ci la rețelizarea extracției; integrarea nu a dus la reziliență, ci la dependență structurală; „piața liberă” nu a scăzut prețurile, ci a transferat costurile în sarcina publicului și a economiei reale.
Pe această bază, lucrarea argumentează necesitatea reconfigurării domeniului energetic în jurul a patru axe doctrinare fundamentale:
Suveranitatea decizională asupra resurselor, prețului și fluxurilor de livrare;
Accesul direct și echitabil la energia publică pentru populație și instituții;
Reinstituirea unei piețe interne funcționale, selective și reglementate;
Reconectarea producției energetice la prioritățile de dezvoltare industrială și națională.
Aceste principii nu contrazic funcționarea eficientă a economiei, ci o fac posibilă într-un cadru de stabilitate, predictibilitate și control democratic. Suveranitatea energetică nu este o opțiune retorică, ci o necesitate pragmatică într-un context european volatil, marcat de crize succesive, dezechilibre de putere și mecanisme de redistribuire inechitabilă a valorii.
Ceea ce propune acest studiu nu este un model teoretic, ci o corectură de direcție, fundamentată pe realități observabile, disfuncții recunoscute și instrumente aflate, încă, la dispoziția statului român.
Obiectivul este unul clar: reorientarea sistemului energetic către interesele naționale, prin mijloace legale, administrative, comerciale și strategice, în deplină conformitate cu principiile constituționale și imperativele dezvoltării suverane.
I. De la autonomie la vasalitate energetică: Cronologia destructurării capacităților naționale
Nu liberalizarea a venit prea devreme, ci sabotajul a fost planificat prea bine. România nu a ajuns o țară dependentă energetic din întâmplare, nici din incompetență benignă, ci dintr-o combinație toxică de directive europene, obediență politică, capturare instituțională și retragere sistematică a statului din orice poziție de control strategic asupra propriilor sale resurse.
În mai puțin de trei decenii, România a trecut de la o relativă autonomie energetică – cu capacități interne diversificate și robuste – la o poziție de vasalitate cronică, în care prețul, sursa și ritmul aprovizionării nu mai sunt dictate de interese naționale, ci de logici externe, opace și adesea ostile.
Faza I: Dezinvestirea controlată (1990–2000)
În primii ani de după 1989, sistemul energetic românesc funcționa încă pe baza infrastructurii industriale moștenite de la perioada comunistă, cu o pondere semnificativă a energiei din surse clasice (termocentrale pe cărbune și gaze, hidrocentrale, centrala nucleară de la Cernavodă – 1 reactor funcțional), și cu un sistem centralizat de planificare.
În ciuda unor probleme structurale și tehnologice, capacitatea internă de producție acoperea constant cererea națională. România exporta energie. În paralel, sistemul avea redundanțe de siguranță, ceea ce îi permitea să fie robust față de șocuri externe.
În această perioadă, sub presiunea creditorilor externi și a organizațiilor financiare internaționale, statul român a fost obligat să accepte „restructurarea” sectorului energetic: fragmentarea unităților integrate, separarea activităților de producție, transport și distribuție, și expunerea treptată a acestora la logica „pieței”.
Fără niciun audit real asupra eficienței sistemului sau asupra riscurilor geopolitice ale liberalizării, statul a început să se dezangajeze exact din sectoarele cele mai critice: extracție, rafinare, capacități de rezervă, mentenanță strategică.
Această dezinvestire a fost însoțită de un discurs public mincinos despre „modernizare”, „integrare europeană” și „atragerea investitorilor”.
Faza II: Liberalizarea fără stat (2000–2010)
În deceniul 2000–2010, sub lozinca integrării europene, s-a accelerat aplicarea modelului de „piață concurențială” în energie. România a fost obligată să se conformeze directivelor europene privind „unbundlingul” (separarea activităților energetice), să accepte instituții supranaționale de reglementare și să-și modifice legislația pentru a permite accesul nelimitat al actorilor privați, inclusiv străini, în infrastructura critică.
Rezultatul a fost o falsă concurență: statul a păstrat în acte capacități importante (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia), dar le-a decapitalizat sistematic, le-a împovărat cu contracte păguboase (celebrele „băieți deștepți”), iar producția ieftină a fost orientată înspre furnizori privați.
În același timp, capacitățile de producție cu rezervă strategică – grupuri pe cărbune, păstrate pentru stabilizarea sistemului în vârfuri de consum – au fost închise sau subfinanțate, fără înlocuire.
Pe fondul acestor decizii, România a pierdut, fără dezbatere publică, controlul asupra resursei primare (gaz, petrol, lignit) și a devenit treptat dependentă de echilibrarea sistemului prin import. Capacitatea de reacție la crize a fost erodată din temelii.
Faza III: Destructurarea sub umbrela Green Deal (2010–2023)
Sub steagul „tranziției verzi”, România a fost forțată să accelereze închiderea capacităților clasice, în special a grupurilor pe cărbune. Fără să existe capacități reale de substituție (în bază, nu în vârf), România a închis în ritm rapid grupuri energetice care asigurau stabilitate sistemului, fără a avea garanția unui mix energetic funcțional. S-a mizat pe regenerabile intermitente (solar, eolian), care nu pot susține industrializarea, și pe importuri speculative din rețeaua europeană.
Totodată, în această perioadă s-a produs dislocarea completă a controlului național asupra politicii de preț.
Liberalizarea totală a pieței a permis furnizorilor intermediari – unii cu 3-10 angajați – să intermedieze energia ieftină de la producători de stat, cu adaosuri de sute de procente, în timp ce populația și instituțiile publice au ajuns să plătească cel mai mare preț din regiune. A existat un transfer masiv de valoare de la producătorii publici către comercianții privați, fără control sau sancțiune.
Faza IV: Captivitatea sistemică (2023–prezent)
În prezent, România se află într-un punct critic: produce intern o cantitate suficientă de energie în multe intervale orare, dar sistemul este configurat astfel încât energia se vinde mai întâi în piața de zi înainte (PZU), controlată de furnizori, apoi se cumpără înapoi, cu adaosuri multiple.
Hidroelectrica vinde energia produsă la prețuri de bază (de circa 150 lei/MWh), dar ajunge la populație la peste 700–800 lei/MWh. Diferența nu e cauzată de cost, ci de structura cartelizată a pieței.
Producătorii de stat sunt obligați să vândă prin piață, fără posibilitatea de a livra direct populației sau instituțiilor, în ciuda faptului că statul este și proprietar, și consumator.
Sistemul este în esență prizonier unei logici impuse de Bruxelles: separarea artificială a rolurilor, interzicerea intervenției directe a statului în piață, plafonarea capacității de a subvenționa producția internă.
În acest regim, România nu poate avea nici politică energetică proprie, nici strategie industrială, nici siguranță energetică în fața unei crize.
***
România a fost transformată dintr-un actor energetic cu resurse și capacități funcționale într-o piață de desfacere captivă, unde energia produsă ieftin de stat este vândută scump cetățenilor, printr-un sistem intermediar opac și parazitar. Procesul nu a fost natural, ci impus prin constrângeri internaționale și acceptat prin trădare internă.
Ceea ce se numește astăzi „liberalizare” este în realitate privatizare mascată a valorii adăugate și subordonare geopolitică prin dezactivarea pârghiilor de suveranitate energetică.
În secțiunile următoare, vom analiza cum funcționează această piață fictivă, cine o controlează, cum sunt manipulate prețurile și care sunt soluțiile realiste pentru recuperarea controlului național asupra energiei – singura bază solidă pentru orice formă de redresare industrială și economică durabilă.
II. Importul ca armă economică: Dependența de energie străină și fragilizarea sistemului
O țară cu resurse energetice proprii, cu hidrocentrale, centrale nucleare și termocentrale funcționale, dar care devine dependente structural de importuri, nu se află într-o criză tehnică. Se află într-o criză de suveranitate, întreținută și cultivată cu intenție.
România, în loc să fie un exportator stabil de energie și un pol regional de siguranță, a fost transformată într-o piață volatilă, vulnerabilă la fluctuațiile externe, la șantajul de rețea și la interesele speculative ale marilor furnizori. Această fragilizare a fost mascată de retorica „pieței comune europene”, dar realitatea este că importul a devenit un instrument de control strategic asupra economiei și politicii energetice interne.
Falsul deficit și manipularea structurală
Contrar percepției publice create prin media și declarații oficiale, România nu este deficitară energetic în mod structural. La nivel de capacitate instalată și producție anuală, țara poate acoperi între 90% și 110% din necesarul propriu, în funcție de sezon și de funcționarea sistemului hidro.
Dar sistemul este organizat astfel încât în multe momente critice – vârfuri de consum, dezechilibre de frecvență, indisponibilități punctuale – România nu poate folosi rezervele interne, pentru că ele fie au fost închise, fie nu sunt activate strategic, fie sunt excluse de la accesul direct în piață.
În aceste momente, se recurge la importuri – în special din Ungaria, Bulgaria, Serbia sau Ucraina – pe prețuri de vârf, prin mecanisme de tip PZU sau intraday, adesea la prețuri de 5–10 ori mai mari decât costul marginal al producției interne (ex. Hidroelectrica, care produce sub 150 lei/MWh, vs. importuri ocazionale la peste 1500 lei/MWh).
Importurile nu sunt un simplu backup. Ele devin normă operațională, pentru că sistemul energetic național a fost reconfigurat să nu funcționeze autonom. Din momentul în care ai închis capacitățile clasice și nu ai voie, prin reglementare europeană, să subvenționezi direct energia pentru populație sau industrie, devii captiv într-o rețea transfrontalieră, în care prețul nu îl mai stabilește capacitatea ta, ci deficitul altuia.
Interconectarea ca vulnerabilitate
România a fost conectată sistematic la rețelele europene de transport (ENTSO-E), ceea ce – teoretic – ar trebui să asigure securitate energetică regională.
În realitate, această interconectare a relativizat orice control național: operatorii de sistem sunt obligați să accepte fluxuri transfrontaliere de energie în funcție de algoritmi de piață și de priorități comerciale, nu de nevoia națională de siguranță energetică. În multe situații, în loc să protejeze populația de volatilitate, interconectarea aduce criza altora în rețeaua românească.
În lipsa unor capacități proprii de echilibrare în timp real – cum ar fi centralele pe gaz sau cărbune funcționale și strategice – România este forțată să „importe echilibru” prin contracte spot, care devin un canal de drenaj de capital. Rețeaua e vulnerabilă nu doar fizic, ci geopolitic: o simplă tensiune regională sau o speculă organizată poate duce la dublarea prețului pentru utilizatorul român.
Exportăm ieftin, importăm scump
Absurditatea este completă când observăm că, în intervale semnificative, România exportă energie ieftină și importă energie scumpăîn același timp. Această situație apare nu din lipsă de resurse, ci din mecanismele aberante ale pieței unice, în care energia este vândută în avans de producători (inclusiv de stat) către traderi care o pot direcționa oriunde. Nu există pârghii pentru a prioritiza consumul intern sau stabilitatea națională. Iar statul – ca și consumator – e obligat să cumpere înapoi, cu preț de criză, ceea ce a vândut în mod automatizat, cu preț de bază.
Aceasta nu este o eroare de piață. Este o structurare intenționată a unei piețe capturate, în care producătorii de stat sunt transformați în simpli furnizori ieftini pentru lanțuri speculative.
Dependența, barieră pentru industrializare
O economie care nu își poate controla furnizarea de energie este o economie care nu poate susține industrializare, nici măcar în forme ușoare sau neenergo-intensive.
Orice plan de relocalizare industrială este compromis din start, pentru că prețul final al energiei – instabil, ridicat, impredictibil – este decis nu de o strategie națională, ci de algoritmii unei rețele europene dominate de interese străine.
În plus, în lipsa unor capacități dedicate pentru industrie (ex. linii directe între producători de stat și combinate industriale), energia ieftină produsă intern nu ajunge la actorii economici care pot adăuga valoare. Industria plătește ca și populația – prin intermediar, cu prețuri umflate.
Prețul dependenței: o taxă de vasalitate energetică
Fiecare MWh importat la preț de criză este o formă de taxă pe dependență, care se transformă în pierderi pentru populație, buget public, industrie. Iar aceste pierderi sunt reinvestite de furnizorii externi în consolidarea propriilor capacități, nu în dezvoltarea sistemului energetic românesc.
În fond, importul permanent nu este doar un dezechilibru economic, ci o formă de colonizare energetică, în care România devine o piață de desfacere, nu un actor de decizie. Iar asta afectează nu doar costurile curente, ci întreaga capacitate a statului de a planifica, a proteja, a investi în viitor.
***
România nu este dependentă energetic pentru că nu ar avea resurse sau capacitate de producție. Este dependentă pentru că sistemul energetic a fost reconfigurat împotriva logicii naționale: s-au închis capacități de rezervă, s-au interzis livrările directe de energie, s-au favorizat mecanismele de piață în detrimentul siguranței. Importul a devenit normă nu pentru că e inevitabil, ci pentru că e profitabil pentru alții. Este un instrument de drenaj economic și de control politic, acceptat prin tăcerea complice a reglementatorilor și decidenților.
Următoarea secțiune va arăta cum această piață – prezentată ca liberă și concurențială – este de fapt o construcție fictivă, controlată de interese private și profund anti-naționale.
III. Piața care nu există: Anatomia unei liberalizări orchestrate împotriva interesului public
Există o ficțiune repetată obsesiv de autorități, de mass-media „specializată” și de un grup restrâns de analiști conectați la structurile de influență europene: aceea că România ar funcționa pe o „piață liberă și concurențială de energie electrică”.
Această ficțiune este atât de profund înrădăcinată în discursul public încât aproape nimeni nu mai întreabă: ce fel de piață e aceea în care producătorii nu pot vinde direct consumatorilor, în care statul cumpără la suprapreț propria energie, iar intermediarul – fără niciun aport tehnologic – este cel care încasează grosul profitului?
În realitate, nu avem o piață. Avem o rețea de extracție de rentă, alcătuită din operatori privați, reglementatori pasivi și un stat deposedat, care livrează populația și industria românească pe tavă, în numele unei liberalizări care nu are nimic de-a face cu libertatea economică sau concurența reală.
Liberalizare fără concurență
O piață liberă presupune concurență autentică, transparență informațională, echilibru între cerere și ofertă și capacitatea consumatorului de a alege pe baza unor criterii clare.
Piața de energie din România nu respectă niciunul dintre aceste principii. Aici, producătorii sunt obligați să vândă energia într-un sistem centralizat (PZU, intraday, contracte bilaterale reglementate), iar consumatorii sunt forțați să cumpere prin furnizori acreditați, care nu produc, nu transportă, nu transformă nimic – ci doar intermediază, adesea cu adaosuri de până la 400%.
De fapt, piața este o interfață administrativă rigidă, unde prețurile sunt stabilite nu de concurență reală, ci de comportamente speculative, poziții dominante și algoritmi de tranzacționare care reflectă rareori realitatea fizică a producției.
O parte semnificativă a energiei este tranzacționată în regim „day-ahead”, adică cu o zi înainte, în funcție de estimări și prognoze – nu pe baza unei relații directe între producător și consumator.
În acest spațiu, firmele de furnizare devin rentieri de sistem, cu putere absolută asupra prețului final.
Producători publici, profitori privați
Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia sunt companii de stat care produc aproximativ 70% din energia României.
Ele au capacitatea de a livra energie la costuri predictibile, uneori de 3–4 ori mai mici decât prețul de piață.
Dar, în numele liberalizării, aceste companii sunt forțate să vândă energia prin canale reglementate care le interzic să vândă direct consumatorului final – inclusiv instituțiilor publice. Astfel, energia ieftină este livrată furnizorilor, care o revând cu prețuri speculative, fără ca statul să poată interveni direct.
Această interzicere a relației directe dintre producătorul public și cetățean este una dintre cele mai toxice moșteniri ale liberalizării: se creează o piață falsă, în care entitatea publică este blocată de a acționa în interesul publicului.
Deși statul este atât producător, cât și consumator (prin instituțiile sale), el nu poate controla fluxul valorii între cele două puncte, fiind constrâns să accepte intermedierea ca un dat ideologic și administrativ.
Furnizorii-fantomă: „libertatea” intermediarului de a jefui
Furnizorii acreditați de ANRE sunt adesea firme cu 3–10 angajați, fără infrastructură proprie, fără capacitate de echilibrare, fără investiții semnificative, dar cu acces garantat la contracte de furnizare către consumatori individuali, instituții și agenți economici.
Acești furnizori nu adaugă nicio valoare reală în lanțul energetic. Rolul lor este de a cumpăra energie de la producători și de a o revinde la prețuri arbitrare, profitând de impredictibilitatea pieței și de lipsa de reglementare reală a marjelor.
Prin această schemă, statul român nu este doar spectator, ci parte captivă a unei structuri disfuncționale: este obligat să cumpere curent pentru spitale, școli, armată și administrație la prețurile stabilite de furnizori, deși energia a fost produsă de entități publice.
Acest model nu este liberalizare – este o transferare legalizată de rentă dinspre statul-producător către privatul-intermediar, în care consumatorul final este ținta finală a extracției.
Lipsa de transparență și acces
În mod ironic, deși se vorbește despre „piață liberă”, consumatorii nu pot afla nici măcar cu claritate de unde vine energia pe care o primesc, cât din ea provine din surse ieftine (hidro, nuclear), cât din import sau din regenerabile intermitente.
Niciun furnizor nu este obligat să publice structura de cost a facturii, marja de profit, originea energiei sau condițiile de contractare. Această opacitate protejată instituțional este opusul a ceea ce presupune o piață liberă.
Mai mult, în fața fluctuațiilor de preț sau a abuzurilor comerciale, consumatorii nu au nicio pârghie reală de negociere: legislația este stufoasă, procedurile sunt greu de accesat, iar reglementatorul – ANRE – nu are nicio tradiție de protejare activă a interesului cetățeanului. De facto, furnizorul are monopol contractual pe client, într-un regim în care prețul e dictat unilateral.
Specula înlocuiește reglementarea
Piața liberalizată de energie este de fapt o arenă de speculă algoritmică. Marii furnizori și traderi folosesc software-uri de anticipare, volume de tranzacționare în avans și poziții dominante pentru a influența prețul zilei următoare. Nu există o corelație între costul de producție și prețul final. Nu există plafon de adaos sau indicatori de eficiență în prețul facturat. De aceea, prețurile pot exploda fără ca producția sau consumul să se fi modificat substanțial.
Această stare este întreținută și justificată de reglementări europene care impun „funcționarea pieței” în sens abstract, dar ignoră realitățile structurale ale sistemelor energetice naționale.
România nu poate interveni pentru a plafona prețuri, pentru a livra direct energie din producție de stat către populație, sau pentru a închide lanțul de extracție al furnizorilor, fără a încălca normele pieței comune.
Nu piața, ci interdicția de a fi suveran
În esență, ceea ce se numește „piață” în România este de fapt o schemă de imposibilitate a deciziei suverane.
Statul nu are voie să intervină în stabilirea prețului. Nu are voie să subvenționeze direct energia pentru populație. Nu are voie să prioritizeze consumul intern. Nu are voie să distribuie direct energia produsă de propriile companii. Nu are voie să impună furnizorilor transparență totală. Și nu are voie să reglementeze contractele în funcție de criterii de interes public.
Toate aceste „nu are voie” sunt prezentate ca fiind condiții ale pieței libere. În realitate, ele sunt elementele unei structuri de vasalitate economică, în care România este doar un nod pasiv într-o rețea de extracție și redistribuire a valorii în favoarea altora.
***
Nu există o piață liberă de energie în România. Există o piață capturată, netransparentă, impusă, în care liberalizarea a fost doar pretextul pentru dislocarea controlului public și pentru crearea unei rețele de extracție intermediară. În locul unei relații directe între producătorul public și cetățean, avem o păienjeniș instituțional care favorizează rentele și blochează orice încercare de raționalizare sau justiție energetică.
Următoarea secțiune va aborda minciuna prețului: cum cifrele oficiale ascund adevăratul cost al energiei, cine manipulează marjele și de ce statul acceptă această mistificare în detrimentul interesului public.
IV. Cifrele înșelătoare: De ce prețul nu reflectă costul real al energiei în România
Prețul plătit de români pentru energia electrică este de multe ori prezentat ca o consecință a unor „condiții de piață”: dezechilibre între cerere și ofertă, volatilitate internațională, creșterea prețului gazelor, conflictul din Ucraina sau ajustările climatice. Dar această justificare e doar o perdea de fum.
În realitate, prețul energiei nu reflectă nici costul real de producție, nici structura reală a sistemului energetic românesc. Reflectă, în schimb, un lanț de intermedieri, speculă reglementată și distorsiuni administrative care au ca scop drenajul organizat al avuției naționale printr-un mecanism aparent legal.
Costul real – o realitate ascunsă
Producătorii publici, în special Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia, operează cu costuri de producție predictibile și relativ scăzute. De exemplu, Hidroelectrica, care generează peste 25–30% din energia României, are un cost mediu de producție situat între 120 și 180 lei/MWh, în funcție de debitul râurilor și cheltuielile de întreținere. Nuclearelectrica – deși operează o tehnologie complexă – produce sub 220 lei/MWh, cu predictibilitate pe termen lung. Chiar și CE Oltenia, cu toate problemele sale, are costuri de producție care pot fi menținute sub 300–350 lei/MWh în regim optimizat.
Și totuși, consumatorii finali – fie că sunt familii sau IMM-uri – ajung să plătească de 3 până la 5 ori mai mult, cu vârfuri de 700–800 lei/MWh pentru populație și până la 1000–1500 lei/MWh pentru întreprinderi în perioade de criză.
Acest decalaj nu este explicabil prin costuri reale, ci prin mecanisme artificiale de transfer și adaos care intervin între producător și consumator.
Prețul de la producător: plafonat în jos, reglementat în favoarea intermediarului
Hidroelectrica și celelalte entități publice nu pot decide cui vând energia și la ce preț, deoarece sunt supuse unor reguli de participare obligatorie pe piețele centralizate (PZU, contracte bilaterale prin OPCOM etc.). Aici, energia se vinde la prețuri „de piață”, dar în realitate aceste prețuri sunt formate prin algoritmi care favorizează volatilitatea și oferă avantaje furnizorilor cu poziție dominantă. În loc ca prețul să reflecte media costurilor de producție, el este determinat de cel mai scump MWh necesar pentru acoperirea cererii marginale.
Așadar, dacă în rețea intră energie eoliană la 200 lei/MWh, hidro la 180 lei, nuclear la 220, dar mai este nevoie de 5% energie de import la 1300 lei/MWh pentru echilibrare, întregul volum se va tranzacționa la acel preț marginal.
Aceasta este regula stabilită de modelul de piață marginalist adoptat de UE – iar rezultatul este un preț umflat sistematic, rupt de realitatea costurilor.
Cine adaugă și ce adaugă? Structura abuzivă a facturii
După ce energia ieftină este vândută la prețul cel mai scump prin algoritmi de piață, ea este preluată de furnizorii acreditați. Aceștia adaugă o serie de costuri de furnizare, marje comerciale, comisioane de risc și alte componente opace. Mai departe, se adaugă tarife de transport, distribuție, servicii de sistem, precum și taxe și contribuții către ANRE și alte instituții.
În unele cazuri, tarifele reglementate de transport și distribuție pot reprezenta chiar peste 30–40% din factura finală, deși infrastructura este amortizată în proporție semnificativă.
Dar cel mai nociv element este marja netransparentă aplicată de furnizor. Furnizorii nu sunt obligați să explice în mod detaliat cât din prețul final provine din costul real al energiei și cât este adaos pur. Astfel, într-o factură de 800 lei/MWh, este perfect posibil ca 400–500 lei să fie pur și simplu marjă de speculă legalizată, ascunsă în jargonul administrativ.
Comparativ: România plătește cel mai mult pentru cea mai ieftină energie
Hidroelectrica este, fără îndoială, una dintre cele mai performante companii energetice din Europa, cu capacități interne care pot livra energie curată și ieftină. Paradoxal, în loc să fie o garanție a suveranității energetice, devine sursă de profit pentru intermediar și de suferință pentru consumator. În nordul Europei, unde energia eoliană și hidro sunt bine integrate, prețurile medii ajung adesea sub 100 euro/MWh. În România, cu una dintre cele mai ieftine structuri de producție din UE, plătim de 2–3 ori mai mult.
Această contradicție nu este întâmplătoare. Este rezultatul unei configurații sistemice care penalizează producătorul eficient și consumatorul final, favorizând parazitul din mijloc.
Cât plătește statul? Mai mult decât oricine
Instituțiile publice (școli, spitale, universități, primării, armată, poliție) sunt mari consumatori de energie. Împreună, ele reprezintă peste 25–30% din consumul național. Cu toate acestea, ele nu pot contracta direct de la Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, în ciuda faptului că statul este proprietarul acestora. Sunt forțate, prin lege, să liciteze energia prin SEAP și să contracteze prin intermediul furnizorilor acreditați.
Rezultatul este grotesc: statul român produce energie ieftină prin companiile sale, dar o cumpără înapoi, pentru propriile sale instituții, la cel mai mare preț.
Acest mecanism este echivalent cu un sistem de auto-taxare internă, în care bugetul public alimentează artificial marjele de profit ale unor firme care nu contribuie cu nimic la dezvoltarea sistemului energetic. În loc să fie reinvestiți în mentenanță, modernizare sau extindere a capacităților de producție, acești bani se scurg în conturi private, uneori off-shore.
Minciuna indexului de preț: „preț mediu” ≠ preț real
ANRE și alte instituții publică periodic valori „medii” ale prețului la energie. Acestea sunt prezentate ca fiind dovada funcționării eficiente a pieței. Dar media ascunde realitatea brutală: fluctuațiile mari, nejustificate de costuri, care afectează milioane de consumatori.
În realitate, nu media este problema, ci nivelul la care se stabilizează vârfurile. Prețul marginal folosit pentru echilibrare trage în sus întreaga structură, iar aceste vârfuri nu sunt eliminate prin reglementare, ci dimpotrivă – sunt permise în numele „volatilității acceptate de piață”.
***
Ceea ce plătesc românii pentru energie nu este rezultatul costului real, ci rodul unui sistem opac și anti-național, în care producția ieftină de stat este intermediată cu adaosuri ilegitime, în care consumatorul nu are nicio protecție reală, iar instituțiile statului sunt captive într-o schemă financiară absurdă.
Prețul nu reflectă valoarea muncii, ci valoarea capturării: cu cât sistemul e mai rupt de realitate, cu atât adaosul e mai mare. Iar această distorsiune este permisă și apărată în numele unei piețe care nu există decât ca pretext ideologic.
Următoarea secțiune va demonta rolul furnizorilor-parazit și al reglementatorului ANRE, ca verigi-cheie ale acestui sistem de extracție a valorii.
O critică extinsă a activităţii ANRE, realizată din multiple perspective, se va regăsi în finalul studiului, la comentarii, însă secţiunea ce urmează prefigurează şi jalonează tematica ce vizează funcţia şi activitatea reglementatorului.
V. Furnizorii-parazit și reglementatorul complice: Mecanismele de drenare a avuției
În centrul mecanismului de drenare a valorii din sistemul energetic românesc nu se află doar algoritmii de tranzacționare sau directivele europene.
La nivel operațional, două piese centrale mențin acest sistem injust în funcțiune: furnizorul privat fără valoare adăugată și reglementatorul care nu reglementează – ANRE. Împreună, acești actori formează o rețea de extracție sistemică, legalizată sub umbrela liberalizării și întreținută prin pasivitate administrativă și inacțiune voită.
Furnizorul – intermediarul fără merit
Furnizorul de energie, așa cum funcționează în prezent în România, nu este un actor tehnologic, nu este un investitor strategic, nu este un inovator.
În majoritatea cazurilor, este o entitate comercială cu câțiva angajați și infrastructură minimă, care achiziționează energie de la producători și o revinde populației și instituțiilor publice cu adaosuri impredictibile. Acest model a fost posibil pentru că legislația și reglementările au creat un monopolde facto asupra relației cu consumatorul final.
Furnizorul nu produce energie, nu o transportă, nu o distribuie tehnic. Tot ce face este să opereze niște contracte, să aplice o marjă (uneori arbitrară) și să factureze lunar. Iar pentru această activitate pur birocratică – pe care o poate gestiona un soft de contabilitate – furnizorul obține câștiguri colosale, netransparente și complet disproporționate față de aportul său real.
Adaosul invizibil – cât câștigă, de fapt, furnizorii?
ANRE nu obligă furnizorii să publice structura completă a costurilor și nici să justifice marja comercială. În lipsa unei norme privind raportarea transparentă a adaosului comercial, furnizorii pot majora prețurile după bunul plac, invocând volatilitatea pieței, riscuri asumate sau evoluții internaționale. De fapt, ei speculează pe diferența dintre costul real al producției (pe care îl cunosc cu precizie) și prețul final acceptat de un consumator captiv.
Astfel, un furnizor care cumpără energie de la Hidroelectrica cu 150 lei/MWh poate ajunge să o vândă cu 700–900 lei/MWh, profitând de lipsa de reglementare asupra marjei.
Nicio altă industrie nu permite un asemenea raport între cost și preț final. În acest regim, furnizorul devine o verigă parazitară, care nu doar că nu contribuie la sistem, dar îl și destabilizează economic, crescând artificial costurile fără legătură cu realitatea fizică a producției.
Contractul cu instituțiile publice – captura dublă a statului
Situația devine grotescă atunci când statul român este client al acestor furnizori-parazit, pentru consumul instituțiilor sale. Spitalele, școlile, universitățile, primăriile sau armata sunt obligate, prin reglementare și procedură de achiziție publică, să cumpere energie prin licitație de la furnizori acreditați. Nu pot contracta direct cu Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, deși acestea sunt companii publice.
Această captură dublă – producție de stat, consum instituțional tot de stat, dar cu intermediere obligatorie privată – creează un flux invers de valoare: bugetul public alimentează profiturile furnizorilor, fără nicio justificare economică sau funcțională. Iar această schemă nu este un accident: este permisă și perpetuată prin structura reglementărilor actuale.
ANRE – arbitrul absent și apărătorul tăcerii
Rolul pe care ar trebui să-l joace Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) este acela de garant al interesului public în sistemul energetic: stabilirea unor reguli clare, supravegherea pieței, sancționarea abuzurilor, protejarea consumatorului și asigurarea unei corelații între cost, calitate și preț.
În realitate, ANRE a devenit un actor pasiv, care gestionează proceduri birocratice și validează decizii impuse de alte structuri – interne sau europene.
ANRE nu intervine activ în:
stabilirea unui plafon al marjei comerciale a furnizorilor;
impunerea transparenței asupra structurii de preț din factură;
protejarea consumatorului vulnerabil de contracte abuzive;
reglementarea relației între producătorii publici și instituțiile publice;
controlul fluxurilor de valoare dintre producător–furnizor–consumator.
De facto, ANRE acționează ca un garant al menținerii status-quo-ului parazitar, nu ca un reglementator al echilibrului și echității.
Neputință sau complicitate?
Faptul că ANRE are toate datele din piață – de la costurile reale ale producătorilor până la adaosurile practicate de furnizori – dar refuză să intervină activ înseamnă că nu mai vorbim de neputință, ci de complicitate instituțională. Prin inacțiune, prin validarea sistematică a modelelor de intermediere abuzivă, ANRE se comportă ca un scut al cartelului energetic, nu ca avocat al interesului public.
Mai mult, ANRE a girat în trecut contracte păguboase, a menținut în funcție furnizori cu nereguli repetate și a refuzat să restructureze mecanismele de acces la furnizare. Rolul său a fost deturnat din interior: din gardian al pieței, a devenit notar al drenajului legalizat.
Cine controlează ANRE?
ANRE nu este o instituție suverană. Este supusă presiunilor politice, infiltrării de interese private și orientărilor generale ale Comisiei Europene. Mulți dintre membrii conducerii au fost numiți politic sau au legături directe cu foști furnizori, consilieri de companii sau structuri transnaționale. Nu există o autonomie funcțională, iar controlul parlamentar asupra ANRE este pur formal.
Acolo unde o autoritate națională ar trebui să ia decizii suverane, avem o instituție de vitrină, aliniată la „bune practici” externe, dar complet surdă la realitățile dramatice ale sistemului românesc. ANRE nu este gardianul pieței, ci paznicul porții prin care se scurge profiturile.
***
Furnizorii-parazit și reglementatorul complice sunt cele două brațe ale unui sistem care extrage valoare din energia românească fără a oferi nimic în schimb. În loc ca energia ieftină produsă de stat să servească populației și economiei, ea este canalizată printr-un sistem parazitar, în care intermediarul se îmbogățește, iar ANRE tace. Această configurație nu poate fi reformată de sus în jos, fără voință politică reală și fără ruperea totală de dogma liberalizării impuse extern.
În următoarea secțiune vom analiza un alt aspect al acestui sistem de captură: cum statul ajunge să cumpere, prin acest mecanism, propria energie, la cel mai mare preț, și ce efecte are această absurditate asupra bugetului public.
VI. Capturarea energetică a statului: Când statul cumpără scump propria sa energie
România nu este doar o țară cu cetățeni captivi într-o piață de energie falsificată. Este o țară în care statul însuși este captiv.
Mai precis, instituțiile fundamentale ale statului – spitale, școli, universități, unități militare, administrație locală și centrală – nu pot accesa direct energia produsă de companiile publice de electricitate. Deși aceste companii se află sub controlul statului român, energia produsă de ele nu poate fi livrată direct celorlalte componente ale statului.
Între cele două capete ale lanțului public a fost introdus un veritabil aparat de extracție privat, justificat ideologic prin dogma pieței, dar construit cu migală prin reglementări și interdicții care servesc exact inversul interesului public.
O schizofrenie instituțională perfectă
Situația e absurdă doar dacă o judecăm cu logica sănătoasă a unei economii orientate spre interesul public.
În realitate, este o schizofrenie instituțională perfect funcțională în logica dislocării suveranității. Pe de o parte, statul este proprietarul unor companii energetice strategice – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia. Pe de altă parte, același stat este clientul plătitor al unor furnizori acreditați care intermediază energia produsă de aceste companii. Așadar, statul produce, dar nu poate cumpăra direct. Cumpără prin intermediar. Și plătește preț maximal.
Această construcție nu este accidentală. A fost generată prin reglementări precise: instituțiile publice sunt obligate să contracteze energia electrică prin Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP), într-un regim concurențial formal, care exclude contractarea directă de la producătorul public. Orice ofertă trebuie să treacă printr-o competiție între furnizori acreditați – care sunt, în esență, niște entități comerciale fără capacitate de producție. Statul este astfel interzis de la sine însuși.
Costul absurd al auto-deposedării
Efectul este dramatic. În timp ce Hidroelectrica poate produce energie la 150–180 lei/MWh, spitalele din România ajung să plătească între 700 și 1200 lei/MWh în funcție de perioada anului și de furnizorul „câștigător” al licitației. Acest preț include marja furnizorului, tarifele de rețea și componenta de risc – dar toate aplicate asupra unei energii deja plătite din bugetul public, prin investițiile în compania producătoare. Este un sistem de auto-impozitare disimulată, în care statul își alimentează propriile servicii esențiale cu bani extrași tot din resursele sale, dar prin canal privat.
Sistemul este și mai pervers pentru că afectează bugetele instituțiilor cele mai fragile: spitale, școli, centre sociale, universități. În loc ca energia să fie livrată direct de la Hidroelectrica către Ministerul Sănătății, de exemplu, printr-un contract public între două entități de stat, aceasta e vândută întâi furnizorului privat, apoi revândută cu adaos către stat. Fiecare rotire de acest fel este un transfer de bani publici în mâini private, fără valoare adăugată.
Drenajul în buclă: bani publici pentru profit privat
Această buclă nu este doar o greșeală administrativă. Este un mecanism funcțional de drenaj. Statul investește în companiile producătoare (mentenanță, dezvoltare, capitalizare), dar nu are voie să beneficieze direct de energia produsă. În schimb, plătește lunar – din bugetele ministerelor și autorităților locale – facturi umflate, în baza unor contracte „câștigate” de furnizori aleși pe criteriul prețului cel mai mic dintr-un moment dat, dar fără transparență în structură.
Acești bani publici nu se întorc în sistem, nu se reinvestesc în capacități energetice, nu susțin inovația sau retehnologizarea. Ei merg în conturile unor companii de intermediere, adesea fără infrastructură proprie, care apoi reinvestesc fie în profituri personale, fie în extinderea controlului asupra altor segmente de piață. Este un circuit închis de extracție, în care statul este simultan sursă și victimă.
Infrastructura statului: prizonieră energetică
Mai grav, această captură afectează chiar funcționarea instituțiilor vitale. În momente de criză energetică, unele spitale s-au confruntat cu riscul de debranșare pentru neplată. Primăriile și școlile au fost nevoite să taie din alte cheltuieli esențiale pentru a acoperi factura la curent. În loc să existe un mecanism de livrare directă de la producătorul public, cu tarif reglementat special pentru instituțiile publice, statul își împarte neputința între palierele sale, fără control.
Aceasta nu e doar ineficiență. Este un model instituționalizat de slăbire a statului prin dependență internă. Dacă spitalele nu pot primi direct curent de la Hidroelectrica, nu pentru că nu există energie, ci pentru că un furnizor cu 7 angajați are exclusivitate pe licitație, înseamnă că nu mai e vorba de liberalizare – ci de colonizare internă.
Contractul direct – interzis prin reglementare
În orice economie normală, statul ar fi avut dreptul să cumpere direct de la sine însuși.
În România, însă, reglementările ANRE și Legea achizițiilor publice interzic acest lucru în numele „transparenței” și „concurenței”. Dar transparența e inexistentă, iar concurența e fictivă.
Furnizorii nu se întrec în preț și eficiență, ci în manipularea momentului licitației, iar prețurile se schimbă radical după primele luni de contract.
Ceea ce e prezentat ca o piață liberă este în realitate un sistem de baraje administrative care împiedică orice formă de raționalitate economică.
Absența unei piețe publice interne
Una dintre cele mai flagrante absențe în arhitectura energetică a României este lipsa unei piețe interne publice, unde instituțiile statului să poată contracta direct cu producătorii publici, la prețuri stabile, transparente și previzibile. Nu există un cadru legal care să permită livrarea de energie între două entități publice. Această interdicție funcționează ca o interdicție a suveranității funcționale: statul nu are voie să se alimenteze pe sine decât prin operatori privați.
***
România este una dintre puținele țări din lume în care statul nu are voie să-și vândă sieși energia, ci trebuie să o cumpere înapoi de la un intermediar privat, la preț umflat. Această captură energetică internă este mai periculoasă decât dependența de importuri: ea consfințește subordonarea statului față de propriile reglementări disfuncționale, și transformă energia – din resursă strategică – într-un instrument de drenaj bugetar.
În următoarea secțiune vom analiza rolul geo-economic al acestor constrângeri, arătând cum rețeaua energetică europeană, în combinație cu structura de piață liberalizată, transformă România într-o economie energetic subordonată, incapabilă să-și proiecteze propria strategie de dezvoltare.
VII. Piața ca armă geopolitică: Cum este folosit sistemul energetic pentru subordonare
Energia nu este doar o resursă. Este o pârghie de putere, o armă de control, un instrument de subordonare. Deși prezentată ca o „piață comună” gestionată după principii economice, realitatea sistemului energetic european este una profund geopolitică: deciziile tehnice maschează strategii de dominație, iar constrângerile administrative funcționează ca mecanisme de disciplinare a statelor mai slabe.
România, în această ecuație, nu este un partener egal. Este o piață de desfacere, o zonă tampon, un teritoriu-tampon energetic al Europei de Vest. Iar așa-zisa „liberalizare” a fost doar poarta de intrare într-un raport de vasalitate energetică.
Rețelele de interconectare – din solidaritate, în control
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării României în rețeaua energetică europeană (ENTSO-E) a fost ideea de „solidaritate energetică”: conectarea la rețea ar permite echilibrarea consumului, evitarea penelor de curent și participarea la o piață mai mare, deci teoretic mai eficientă. Dar în practică, această interconectare a devenit un mecanism de pierdere a controlului național asupra producției, distribuției și prețului energiei.
România, fiind conectată la sistemul central european, este obligată să accepte fluxuri de import chiar și când produce suficient, să respecte ordinele dispecerilor transnaționali și să prioritizeze tranzacții care nu reflectă interesul național. Astfel, în loc ca interconectarea să aducă siguranță, ea a adus dependență reglementată.
Prețul marginal – impus de altcineva
Piața energetică europeană funcționează pe un model de tip „pay-as-clear”, în care toată energia se vinde la prețul celui mai scump MWh necesar pentru acoperirea cererii.
Acest model favorizează țările mari, care pot influența prețul prin capacitățile lor de echilibrare, și dezavantajează țările precum România, care – deși au capacități ieftine – nu pot dicta direcția pieței.
Astfel, România ajunge să plătească prețuri dictate de deficitul Germaniei sau de instabilitatea din Franța, deși în acel moment produce energie ieftină. Acesta este un mecanism de transfer sistemic al costurilor dinspre Vest către Est, legitimat de ideologia „pieței comune”.
Tranziția verde – un nou pretext pentru dezactivare națională
Așa-zisul „Green Deal” european este prezentat ca un program ecologic, de protejare a mediului. În realitate, este o agendă geo-economică de repoziționare a centrelor de producție și de dominație industrială. România a fost forțată să închidă capacitățile sale clasice – centrale pe cărbune, grupuri de rezervă – fără a primi acces real la tehnologii de substituție, fără finanțare pentru stocare, fără derogări strategice.
Această dezactivare energetică, impusă prin presiuni diplomatice și condiționări de fonduri europene, a vulnerabilizat sistemul intern și a transformat România într-un client captiv pentru energia de import. În loc să devină producător regional de echilibru, România a devenit o piață de tranzit și de consum – fără suveranitate tehnică.
Lipsa controlului asupra priorității de consum
Un alt efect al integrării în rețeaua europeană este pierderea capacității de a prioritiza consumul intern. România nu mai are voie – prin reglementările pieței – să rezerve energia ieftină pentru industrie autohtonă, instituții publice sau infrastructură critică. Nu poate stabili priorități interne în caz de criză. Nu poate direcționa energia produsă de Hidroelectrica către cetățeni sau întreprinderi naționale. Totul trebuie să treacă prin logica tranzacțională comună – unde primează prețul și profitul, nu interesul public.
Aceasta înseamnă că, în orice moment de stres energetic sau volatilitate regională, România poate fi forțată să exporte energie ieftină și să importe la preț de criză. Nu pentru că nu are energie, ci pentru că a pierdut dreptul de a decide ce face cu ea.
Bruxelles-ul nu reglementează prețul, dar interzice suveranitatea
Oficial, Comisia Europeană susține că nu stabilește prețurile la energie și că acestea sunt determinate de piață. În realitate, însă, CE interzice explicit toate instrumentele suverane de intervenție: subvenții directe la producție pentru uz intern, plafonarea marjelor, livrări directe de la producătorul public către consumator, contracte bilaterale non-transparente, sau sisteme naționale de preț reglementat pe termen lung.
Cu alte cuvinte, CE nu îți spune cât să vinzi, dar îți interzice să-ți protejezi cetățenii și economia. Este o formă sofisticată de dominație ideologică și administrativă, în care libertatea pieței înseamnă, în fapt, interzicerea politicii economice naționale.
Încingerea rețelei – când geopolitica decide fluxul
Situația devine și mai periculoasă în context geopolitic tensionat. Interconectarea face ca România să devină vulnerabilă la deciziile strategice ale actorilor din regiune: întreruperea unei linii, modificarea unui flux de export, o decizie de echilibrare a Ungariei sau Bulgariei poate afecta masiv prețul și disponibilitatea energiei în România, fără ca autoritățile naționale să aibă pârghii de răspuns rapid. Astfel, nu doar economia, ci și siguranța energetică devine o funcție a voinței altora.
***
Piața energetică a fost prezentată ca o eliberare de controlul centralizat și o deschidere către concurență. În realitate, pentru România, ea s-a dovedit a fi o formă de subordonare strategică, o armă geopolitică mascată în jargon economic. Prin renunțarea la capacitățile proprii, prin acceptarea unor reguli impuse, prin incapacitatea de a prioritiza consumul intern și de a controla prețul, România a devenit un teritoriu energetic vasal, nu un actor liber. În loc să fie un nod de stabilitate regională, a fost transformată într-un simplu „client” al rețelei continentale – fără protecție, fără autonomie, fără direcție.
În următoarea secțiune vom analiza consecințele directe ale acestei subordonări: moartea oricărei perspective industriale, prin prețuri instabile, lipsă de predictibilitate și incapacitatea de a asigura energie accesibilă pentru relocalizarea producției.
VIII. Industria moartă și viitorul confiscat: Prețul energetic ca sabie împotriva dezvoltării
O țară fără industrie este o țară fără viitor. Iar o țară care nu poate controla prețul energiei este o țară care nu poate avea industrie. România se află astăzi într-un cerc vicios de subdezvoltare structurală, întreținut de un sistem energetic configurat să împiedice orice relansare industrială. Prețul exagerat al energiei, lipsa de predictibilitate, interdicția contractelor directe și dependența de importuri au transformat energia – din infrastructură de dezvoltare – într-o sabie cu două tăișuri: taie din competitivitate și din suveranitate, simultan.
Energia ca factor de competitivitate: mit și prăbușire
În teoria economică clasică, costul energiei este un factor fundamental de competitivitate industrială. Industriile energofage – metalurgie, chimie, materiale de construcții, industrie grea – nu se pot dezvolta fără energie ieftină și stabilă. Chiar și industriile mai ușoare, precum cele alimentare sau textile, sunt dependente de un minim energetic accesibil. În Europa de Est, capacitatea de a atrage investiții industriale a fost corelată direct cu posibilitatea de a oferi energie la preț stabil, în afara volatilității pieței spot.
În România, această posibilitate a fost anulată sistemic. Nu doar că nu mai există energie ieftină pentru industrie, dar niciun agent economic nu mai poate contracta predictibil, pe termen lung, cu un producător de stat, fără a trece prin piața PZU sau prin furnizori. Aceasta înseamnă că energia românească ieftină este inaccesibilă chiar în România.
Prețul ca barieră de intrare
România se prezintă oficial ca „deschisă pentru investiții”. Dar niciun investitor serios în industrie nu se va stabili într-o țară în care nu poate calcula costul energiei pe 3, 5 sau 10 ani. Piața românească a energiei este lipsită de stabilitate contractuală: prețurile variază zilnic, reglementările se modifică haotic, iar marjele furnizorilor sunt netransparente.
Astfel, energia devine un risc, nu o resursă.
Pentru un combinat metalurgic, diferența dintre 100 euro/MWh și 300 euro/MWh poate însemna viață sau moarte economică. În România, această diferență nu este excepția, ci norma. În lipsa unui mecanism de preț reglementat pentru industrie sau de contract direct cu producătorii publici, orice plan de relansare industrială este din start compromis.
De la delocalizare la sterilizare
În trecut, unele industrii au fost delocalizate în România tocmai pentru că energia era ieftină. Această fereastră s-a închis. Nu doar că s-au închis grupuri energetice clasice, dar și prețul a explodat – fără bază economică. Rezultatul a fost o dublă erodare: industriile care existau s-au închis sau s-au restrâns, iar industriile care ar fi putut veni, n-au mai venit.
România nu mai este o țară industrială. Dar nici măcar o țară industrializabilă, în forma actuală a pieței energetice. Lipsa capacităților de producție de rezervă, lipsa stocării, lipsa de rețele dedicate și interdicția contractelor directe au creat o sterilizare economică planificată, în care economia este condamnată la prestări de servicii, consum și dependență.
Fiecare grup energetic închis în ultimii ani a însemnat nu doar pierdere de capacitate, ci și pierderea infrastructurii auxiliare industriale: linii de înaltă tensiune dedicate, personal calificat, centre de mentenanță, know-how localizat.
Odată cu închiderea grupurilor de la Mintia, Rovinari, Paroșeni sau Turceni, au dispărut și rețelele secundare de susținere – ceea ce face relansarea cu atât mai dificilă.
Statul nu a păstrat nicio rezervă strategică industrială. Niciun grup nu a fost păstrat în „conservare activă”. S-a procedat ca într-o demantelare accelerată, fără plan de înlocuire. În loc să fie modernizate, capacitățile vechi au fost lichidate, uneori chiar vândute ca fier vechi, într-un dispreț total față de suveranitatea industrială. Aceasta nu a fost o tranziție. A fost o execuție planificată.
Energie regenerabilă, dar inutilă pentru industrie
Argumentul oficial invocă dezvoltarea accelerată a capacităților regenerabile: solar, eolian, biomasă. Dar acest tip de energie, fiind intermitent, nu poate susține industria, decât dacă este completat de capacități de stocare masivă – care nu există.
Nicio fabrică nu poate funcționa eficient dacă nu are garanția unui flux continuu de energie. A te baza pe fotovoltaice pentru relansarea industrială este o utopie tehnică. Și o escrocherie politică.
În plus, majoritatea capacităților regenerabile instalate în România sunt deținute de companii străine, care vând energia în funcție de interes comercial, nu de interes strategic. Astfel, regenerabilul nu doar că nu ajută industria, dar o și concurează indirect prin instabilitate de rețea și costuri de echilibrare.
România ca piață, nu ca actor
Toate aceste disfuncții converg spre un adevăr simplu: România a fost transformată dintr-un potențial actor industrial în simplă piață de consum. Lipsa controlului energetic exclude orice strategie de dezvoltare economică serioasă. Programele de relansare, fondurile de investiții, strategiile de reindustrializare – toate sunt vorbe în vânt, dacă energia nu este garantată, accesibilă și suverană.
Fără o reformă radicală a pieței energetice, România nu poate construi nimic. Nici parcuri industriale, nici lanțuri de valoare, nici capacitate militară. Energia este primul strat al suveranității economice. Fără el, totul se prăbușește.
***
Industria românească nu a murit din cauze naturale. A fost executată cu arma prețului energetic, cu complicitatea reglementatorilor și în numele unor principii ideologice străine de realitatea națională. Prețul energiei nu este o consecință a pieței, ci un instrument de disciplinare economică. Iar efectul său este confiscarea oricărui viitor economic suveran.
În următoarea secțiune vom analiza cum aceste realități sunt ocultate și deformate în discursul public: cine răspândește propaganda oficială, cum se fabrică minciuna despre beneficiile liberalizării și de ce mass-media a devenit complice.
IX. Mistificare și disciplinare: Minciunile oficiale despre piață, preț și concurență
Sistemul energetic românesc nu este doar disfuncțional. Este acoperit de o ceață ideologică densă, menținută intenţionat de guvernanți, reglementatori, consultanți, organizații „de specialitate” și jurnaliști conectați la centrele de putere.
Această ceață se manifestă sub forma unei propagande sofisticate, care repetă, cu aer de autoritate tehnocrată, o serie de minciuni consacrate. Ele nu explică nimic, nu rezolvă nimic, nu informează, nu edifică. Dar servesc un rol fundamental: să liniștească populația, să discrediteze orice critică și să prevină orice tentativă de recuperare a suveranității energetice.
Minciuna 1: „Prețul este dictat de piață, deci nu se poate interveni”
Aceasta este mantra principală a propagandei oficiale. Orice întrebare despre prețurile mari este întâmpinată cu o ridicare din umeri: „Așa e piața”. În realitate, aşa cum am tot arătat în numeroase materiale publicate pe blog şi pe canalul Telegram, piața nu este un fenomen natural, ci o construcție juridică, tehnică și politică.
Această construcție a fost reglată în favoarea intermediarilor, traderilor și furnizorilor, iar statul a fost scos în mod intenţionat din ecuație.
Faptul că România nu poate interveni asupra prețului – nici ca producător public, nici ca reglementator – nu este o realitate obiectivă, ci o alegere politică impusă prin reglementări europene și adoptată slugarnic de guvernele succesive. Alte țări (Franța, Ungaria) au intervenit. România a fost dresată să accepte pasiv dictatura prețului impersonal.
Minciuna 2: „Concurența între furnizori aduce prețuri mai bune”
În spațiul public este perpetuată ideea că „poți să-ți alegi furnizorul”, deci ești protejat de abuzuri. În realitate, furnizorii sunt interșanjabili, iar toți operează pe aceeași piață distorsionată, cu aceleași surse și aceleași tarife de transport.
Diferențele de preț sunt marginale, iar în criză toți ajustează simultan prețurile în sus. Nu există concurență reală. Există o iluzie de opțiune, care legitimează un sistem cartelizat.
Mai grav, niciun furnizor nu este obligat să publice marja aplicată, sursa exactă a energiei sau condițiile contractuale reale. Consumatorul nu are nici cunoaștere, nici pârghie reală de negociere. Concurența invocată este, în fapt, o disciplinare psihologică a consumatorului, care e învățat să-și asume vina pentru prețul mare – că „n-a ales bine.”
Minciuna 3: „Integrarea europeană ne protejează de crize”
Aceasta este o mistificare geopolitică. În realitate, integrarea în rețeaua europeană a amplificat crizele, nu le-a prevenit. România este acum expusă la fluctuațiile și deficitele altora. Când Germania are deficit, România plătește mai mult. Când Franța închide reactoare, România cumpără la preț de criză. Rețeaua nu protejează ci transmite criza mai repede și mai scump.
Înainte de liberalizare completă, România putea amortiza șocurile prin capacități clasice, prin stocuri, prin intervenție de stat. Acum, fiecare dezechilibru extern devine ocazie de speculă internă, iar prețul este impus prin algoritmi incontrolabili.
Minciuna 4: „Prețul ridicat stimulează investițiile în energie verde”
Aceasta este o justificare moralistă a jafului. Se spune că, dacă plătim mai mult, înseamnă că „investim în viitor”.
În realitate, prețurile mari nu duc automat la investiții durabile. În România, ele duc la profituri uriașe pentru traderi și la subdezvoltare pentru sistem. Marile investiții în regenerabile sunt făcute de companii străine, care exportă profiturile și controlează rețelele.
În plus, energia verde nu poate înlocui bazele sistemului fără stocare masivă și rețele dedicate. România nu are niciuna. Deci nu construiește viitorul. Doar acoperă un colaps prezent cu o promisiune abstractă.
Minciuna 5: „Statul nu poate livra direct energie, pentru că ar distorsiona piața”
Aceasta este o absurditate logică: statul nu are voie să servească propriul cetățean, pentru că asta ar „strica jocul concurenței”. În realitate, livrarea directă de energie de la Hidroelectrica către spitale sau familii nu distorsionează nimic. Reintroduce echilibrul. Înlătură intermediarul parazit. Dar tocmai de aceea este interzisă. Pentru că ar anula mecanismul de drenare. Minciuna concurenței este menținută pentru că funcționează ca baraj împotriva reformei.
Minciuna 6: „Prețul mediu scade, deci sistemul funcționează”
În realitate, nu media este problema, ci vârfurile. Dacă 5 luni ai energie la 200 lei/MWh, dar 2 luni ai la 2000 lei, costul pentru industrie sau populație este devastator. Această volatilitate este mortala pentru planificare economică. Dar propaganda invocă medii anuale, tocmai pentru a ascunde șocurile, pentru a disimula haosul în cifre rotunde.
Aceste minciuni statistice sunt repetate în buletine ANRE, în comunicate guvernamentale, în rapoarte „independente” ale unor ONG-uri sponsorizate. Ele formează un cortină de date inutile, care blochează orice analiză de fond.
Disciplinarea prin frică și vină
Propaganda energetică nu are doar rol informativ. Are și un rol psihologic: disciplinarea populației. Românii sunt învățați că prețurile mari sunt „inevitabile”, „raționale”, „meritate”. Că trebuie să consume mai puțin, să investească în panouri, să-și schimbe becurile, să accepte factura ca pe o cruce. Astfel, vina este pasată către consumator, iar mecanismul real de extracție este absolvit de răspundere.
Această moralizare a jafului este una dintre cele mai perfide forme de manipulare sistemică. În loc să întrebe „de ce producătorul public nu poate vinde direct?”, românul este învățat să-și întrebe vecinul: „Ți-ai pus panouri?” În loc să ceară preț corect, este antrenat să accepte resemnat „prețul pieței.”
***
Sistemul energetic din România nu funcționează în mod liber. Funcționează pe baza unei mitologii ideologice menținute cu precizie. Minciunile despre piață, preț și concurență au scopul de a neutraliza orice reacție publică, de a infantiliza opinia consumatorului și de a păstra neclintit sistemul de drenaj al valorii. Nu suntem într-o economie liberă. Suntem într-un regim de extracție mascată de limbaj tehnocrat.
X. Compensare fără control: un mecanism pervers de căpușare bugetară și disoluție fiscală
În absența unui sistem energetic reglementat în funcție de costuri reale și priorități naționale, România a operat în ultimii ani un model improvizat de intervenție guvernamentală, cunoscut public sub forma „compensării” facturilor.
Acest mecanism, în aparență menit să protejeze populația de explozia prețurilor, a fost în realitate un instrument de captură bugetară în favoarea unui număr restrâns de furnizori acreditați, majoritatea fără infrastructură proprie și cu o istorie de profituri bazate pe arbitrajul reglementărilor.
Compensarea, în forma aplicată, nu a plafonat prețurile de furnizare la sursă, ci a garantat statului obligația de a acoperi diferența dintre un preț maximal acceptat pentru consumator și orice preț decis de furnizor, indiferent de fundamentele economice ale acestuia. Cu alte cuvinte, sistemul a oficializat răspunderea fiscală a statului pentru adaosurile discreționare ale actorilor comerciali, generând un stimulent direct pentru umflarea prețurilor și pentru disimularea costurilor reale.
Lipsa unei plafonări ex-ante și absența oricărui control asupra marjelor reale au transformat măsura într-un automat bugetar de transfer de valoare.
Mai grav, statul nu a achitat la timp sumele promise furnizorilor, cumulând datorii de ordinul miliardelor de lei și generând penalități legale semnificative. Astfel, ceea ce a fost prezentat drept o măsură de protecție socială s-a transformat într-o bombă fiscală: pe de o parte, populația a rămas cu facturi mari și confuze; pe de altă parte, statul s-a trezit dator, cu titluri executorii potențiale, către entități care și-au construit întreaga „valoare economică” pe un cadru legal păgubos, dar acceptat politic.
Această anomalie de design nu este un accident, ci o expresie a unei ordini publice fragile, capturate, în care suveranitatea legislativă este subordonată intereselor combinatului furnizor–reglementator–consultant.
Aici nu mai funcționează criteriul de substanță economică, ci logica contractului parazitar, logica de căpuşare, în care „consultanții” sunt plătiți înainte să producă ceva, iar furnizorii sunt compensați pentru prețuri auto-decise.
Exemplul din sectorul energetic este emblematic pentru o boală fiscală și instituțională sistemică: statul român plătește pentru ceea ce nu controlează, plătește pentru ce nu primește și nu plătește la timp, dar rămâne dator cu penalități.
Este mecanismul perfect pentru externalizarea răspunderii și socializarea pierderii, în timp ce controlul valorii și deciziei rămâne în mâinile rețelelor de interese protejate politic și juridic.
Mai mult, în paralel cu această dezordine fiscală internă, România subvenționează indirect exportul de energie ieftină către piețe externe privilegiate (Ucraina, Moldova), în timp ce importă energie scumpă pentru consum propriu.
Această dublă distorsiune – externă și internă – este finanțată din fonduri europene care revin, în realitate, marilor corporații europene, prin contracte de „consultanță” și externalizări pseudo-tehnice. Se plătesc miliarde de euro pentru opinii viitoare despre posibile proiecte energetice, în timp ce prezentul sistemic se prăbușește sub greutatea propriilor incoerențe.
În acest cadru, compensarea facturilor nu este doar o problemă de fiscalitate, ci un simptom al unei disoluții mai ample: statul român nu mai acționează ca arbitru al valorii și garant al echilibrului bugetar, ci ca intermediar pasiv între decizii externe și poveri interne. Plătitorul final este întotdeauna același: cetățeanul român, suprataxat prin inflație, îndatorare și servicii publice degradate.
Soluția nu constă în ajustări contabile sau negocieri punctuale cu furnizorii, ci într-o reformă structurală a cadrului energetic: revenirea la plafonare administrativă în regim de criză, interzicerea compensării fără audit ex-ante al prețului real și retragerea licenței de furnizare pentru entitățile care nu dovedesc activitate efectivă și infrastructură proprie.
Mai mult, statul trebuie să își recupereze capacitatea de a furniza direct energie populației, prin entități de drept public sau parteneriate controlate, în afara lanțurilor de intermediere fictivă.
Fără aceste măsuri, fiecare criză de preț devine o nouă oportunitate de extracție pentru rețelele parazitare, iar fiecare încercare de protecție socială se transformă într-o factură suplimentară plătită de toți. Compensarea fără control este un mecanism de subminare a suveranității fiscale și economice. Iar dacă nu este corectat, va funcționa în continuare ca motor de dezintegrare bugetară și delegitimare politică.
XI. Prosumația ca iluzie: de la autonomie personală la integrare controlată
În discursul public contemporan, figura prosumatorului este prezentată ca un simbol al democratizării energetice, al autonomiei individuale și al tranziției verzi descentralizate. Retorica dominantă susține că, odată cu apariția cetățeanului-producător, monopolurile energetice ar pierde teren, iar energia ar deveni mai ieftină și mai corect distribuită.
În realitate, acest nou regim de producție individuală este absorbit rapid în logica infrastructurii dominante, fără ca raporturile de putere, valorificare și control să se fi modificat în favoarea cetățeanului. Dimpotrivă, ceea ce pare un pas spre independență este, în forma actuală de reglementare și funcționare, un instrument de integrare subordonată și de reconfigurare a dependenței într-o formă mai subtilă.
În esență, prosumatorul este încurajat să investească din fonduri proprii sau bancare într-o infrastructură de microproducție energetică (panouri, invertoare, baterii), cu promisiunea că va deveni „independent energetic”. Însă, în momentul conectării la rețea, această autonomie se dizolvă în arhitectura digitală, fiscală și tehnică a sistemului național.
Producția este contabilizată, direcționată, stocată virtual, și returnată, teoretic, tot sub controlul operatorului de distribuție. Această dinamică nu presupune un raport contractual liber între părți egale, ci o asimilare a energiei produse individual în logica de redistribuție reglementată și fiscalizată a sistemului energetic centralizat.
Acolo unde statul ar fi trebuit să creeze o rețea alternativă paralelă, în care energia prosumată să circule liber între prosumatori, consumatori direcți sau instituții publice (pe bază de drept de proprietate asupra valorii produse), autoritățile au preferat o integrare verticală în rețeaua dominantă, cu menținerea taxelor, tarifelor, și a controlului asupra fluxurilor.
Astfel, rețeaua rămâne un monopol de infrastructură, iar prosumatorul nu este decât un furnizor colateral, fără putere de negociere și fără capacitate reală de valorificare.
Mai mult, investițiile în infrastructură sunt suportate de cetățeni, dar întreținerea rețelei, pierderile și dezechilibrele de sistem rămân în sarcina operatorului, care își protejează marjele prin tarife de rețea din ce în ce mai impredictibile. Chiar dacă un prosumator produce, pe ansamblu, cât consumă, factura sa energetică rămâne supusă tarifelor reglementate de transport, distribuție, servicii de sistem și contribuții ecologice. Autonomia este, așadar, simulată contabil și confiscată prin reglementare.
În spatele promovării agresive a prosumatorului ca „soluție pentru reducerea prețurilor”, se află un calcul politic și ideologic specific noii economii energetice europene: transferul costurilor de tranziție către populație, cu pretextul implicării democratice.
În loc să modernizeze sistemul energetic din resurse publice, statul externalizează responsabilitatea înspre gospodării individuale, dar fără a le oferi nici control, nici recunoaștere juridică autentică asupra fluxului de energie generat. Prosumația devine, astfel, laboratorul perfect al unui nou regim de servitute voluntară.
Chiar și ideea de „energie mai ieftină pentru toți” este o mistificare. Atâta vreme cât producția prosumatorilor este absorbită în rețea la un preț controlat, iar consumul altora este tarifat la valori dictate de furnizori și reglementatori, nu există nicio redistribuție efectivă de eficiență sau de valoare. Prosumatorii devin donatori de surplus energetic, în schimbul unei „compensări” opace, reglementate politic, fără acces direct la piață, fără drept de stabilire a prețului propriu și fără mecanisme de protecție împotriva abuzului reglementator.
În fond, discursul european despre prosumatori servește unei duble funcții: (1) oferă o poveste liniștitoare de autonomie într-un sistem tot mai opresiv, și (2) maschează incapacitatea statului de a-și moderniza propriile capacități energetice. Panourile pe casele oamenilor înlocuiesc investițiile publice, dar energia continuă să circule pe infrastructura controlată de monopoluri, în condițiile dictate de piață. Autonomia fără infrastructură proprie este o iluzie.
În concluzie, prosumatorul este mai puțin un agent liber al schimbării și mai degrabă un element voluntar într-o rețea de valorificare subordonată, în care capitalul inițial este personal, dar controlul este instituțional. Acest mecanism nu democratizează energia, ci disciplinează producția domestică în cadrul unei piețe închise, în care doar actorii mari decid regulile.
În forma sa actuală, prosumația nu este un drum spre suveranitate, ci o cotitură tehnologică spre o nouă formă de captură sistemică.
XII. Compensarea inversă: cum sistemul energetic absoarbe și monetizează surplusul prosumatorilor
În teoria oficială, sistemul de compensare aplicabil prosumatorilor ar trebui să funcționeze ca o formă echitabilă de echivalare: ceea ce introduci în rețea astăzi recuperezi mâine, într-un regim neutru de schimb.
În practică, însă, această „compensare” este un mecanism asimetric, contabil, reglementat exclusiv în favoarea operatorilor de sistem și a furnizorilor, prin care energia produsă de gospodării este preluată gratuit, convertită în marfă bursieră, și returnată parțial, fără transparență valorică, fiscală sau contractuală. Este un circuit economic în care energia particularilor este captată de sistem, valorificată de intermediari, și apoi reambalată spre populație cu adaosuri multiple. Astfel, energia livrată în rețea de prosumatori este monetizată, dar nu de cei care o produc.
În loc să funcționeze ca o piață liberă, în care prosumatorii își pot vinde direct surplusul către alți consumatori sau către stat, actualul regim îi reduce la un statut de furnizori anonimi, fără putere de negociere și fără drepturi comerciale.
Compensarea cantitativă funcționează în logica unei contorizări nete, dar în condiții prestabilite de sistemul energetic: energia introdusă în rețea este contabilizată la un raport 1:1, dar nu în unități valorice, ci în unități cantitative, fără a ține cont de momentul injectării, de prețul pieței sau de necesarul rețelei. Astfel, energia produsă la prânz, când prețurile sunt scăzute, este compensată cu energia consumată seara, când prețurile sunt mari, fără vreo ajustare valorică. Cine încasează diferența? Furnizorii și distribuitorii, nu prosumatorii.
Mai mult, energia injectată în rețea intră în circulația economică generală, fiind disponibilizată pentru vânzare, inclusiv pe piețele angro. Dacă aceasta este cumpărată de instituții publice sau de consumatori comerciali, profitul rezultat din diferența între costul de achiziție (zero) și prețul de vânzare (reglementat sau liber) revine furnizorilor, nu prosumatorilor.
În esență, prosumatorul devine producător de marfă energetică fără drept de vânzare, livrând materie primă valorificabilă altora. Este un regim de muncă energetică neplătită, sub masca participării democratice.
Pe lângă inechitatea valorică, prosumatorul suportă și o povară fiscală ascunsă: echipamentele sunt achiziționate cu TVA (nerecuperabil), costurile de instalare și mentenanță nu sunt deductibile, iar energia compensată este supusă în continuare tarifelor de rețea, serviciilor de sistem și, uneori, chiar accizelor.
Statul fiscalizează energia autoprodusă și autoconsumabilă, dar nu o recunoaște ca formă de capital energetic propriu. Prosumatorul este astfel simultan contribuabil, furnizor și consumator, dar fără niciunul dintre drepturile specifice acestor categorii.
În paralel, investițiile individuale sunt sprijinite artificial prin fonduri nerambursabile, dar acest sprijin funcționează ca o formă de captivitate strategică: cei care primesc ajutor financiar sunt obligați să rămână conectați la rețea un număr minim de ani, să respecte reguli impuse unilateral de distribuitor și să accepte formele de compensare stabilite politic.
Orice ieșire din sistem (vânzare directă, stocare locală, microrețele între prosumatori) este interzisă sau descurajată, sub pretextul „siguranței rețelei”. Nu există suveranitate energetică posibilă în afara rețelei centralizate, iar rețeaua funcționează ca un gard invizibil al valorii capturate.
De asemenea, compensarea nu permite acumularea de capital energetic real. Nu poți „economisi” energia în rețea pentru perioade lungi, nu o poți transfera altor consumatori, nu o poți vinde într-un moment favorabil. În schimb, orice surplus e „resetat” periodic, iar eventualele beneficii sunt dizolvate în calcule administrative.
Prosumatorul nu poate deveni investitor, doar cooperant dependent. I se oferă sentimentul de participare, dar i se refuză statutul de agent economic cu drepturi de piață.
Toate acestea arată că, în arhitectura actuală, prosumatorul este doar o piesă reglementată într-un angrenaj de extracție a valorii. Statul și actorii mari din energie au reușit să creeze un sistem prin care cetățeanul investește, produce, întreține și suportă riscurile, dar valoarea creată este redistribuită în sus, către aceiași furnizori care domină deja piața. Este un transfer energetic ascendent, mascat sub o retorică de „tranziție echitabilă”.
În concluzie, mecanismul de compensare aplicat prosumatorilor nu este un instrument de sprijin real, ci o metodă contabilă de extracție a valorii fără contraprestație. Prosumatorii nu sunt parteneri ai sistemului energetic, ci muncitori energetici voluntari, recrutați prin propaganda autonomiei, dar utilizați ca sursă de profit net.
Doar o reformă profundă a cadrului legal, care să permită vânzare directă, asociere liberă și control asupra propriei producții, ar putea transforma prosumația dintr-un instrument de captură într-un vector autentic de suveranitate energetică.
XIII. Autonomie simulată: prosumatorii ca vector de disciplinare digitală și integrare financiară
În vocabularul politic contemporan, autonomia energetică este prezentată ca o cucerire individuală posibilă, ca un drept tehnologic al cetățeanului modern și ca o soluție concretă pentru crizele succesive ale sistemului energetic global. Dar ceea ce se livrează prin politicile de susținere a prosumatorilor nu este o autonomie veritabilă, ci o autonomie simulată, construită pe baza unui regim de control digital, financiar și juridic în care libertatea aparentă este dependentă de infrastructura tehnică și normativă a sistemului centralizat.
În realitate, prosumatorul nu este un agent liber, ci un subiect energetic disciplinat, integrat complet într-un circuit de monitorizare, normare și valorificare controlată.
În primul rând, regimul prosumatorilor presupune dependență structurală de rețea. Chiar dacă energia este produsă la nivel local, autonomia de consum este iluzorie, deoarece orice absență de soare, dezechilibru sau fluctuație implică apelul imediat la energia din rețea. Mai mult, surplusul nu poate fi transferat între gospodării sau între cetățeni, ci doar către sistemul public, în condițiile stabilite de distribuitor și de reglementator. Așadar, orice formă de cooperare orizontală între prosumatori este interzisă, tocmai pentru a menține controlul asupra fluxurilor și pentru a evita constituirea unei piețe paralele de energie reală.
În al doilea rând, întreaga activitate a prosumatorului este digitalizată, contorizată și integrată într-o bază de date energetică națională, controlată de ANRE și operatorii de sistem. Prin contoarele inteligente, prin raportările lunare și prin contractele digitale de injectare și compensare, cetățeanul devine complet transparent energetic, iar datele sale sunt utilizate pentru previzionare, echilibrare și chiar valorificare bursieră de către terți.
Autonomia energetică este astfel canalizată într-un regim de supraveghere totală, care permite sistemului să știe cât produce, cât consumă și când variază activitatea fiecărui individ. Acesta nu este un act de eliberare, ci un nou tip de control microeconomic integrat în infrastructura digitală a statului.
Această supraveghere energetică este corelată, inevitabil, cu o integrare financiară forțată. Prosumatorii nu pot funcționa în afara sistemului bancar: accesul la sprijin nerambursabil se face doar prin instituții financiare, contractele de racordare și compensare implică conturi bancare, iar investițiile inițiale sunt adesea finanțate prin leasinguri, credite sau scheme de finanțare verzi. Astfel, autonomia energetică individuală este condiționată de angajamente financiare pe termen lung, care înrobesc cetățeanul în dublul circuit al datoriilor și al dependenței de rețea. Practic, el devine un actor economic dependent: produce energie pentru sistem și plătește sistemului pentru această oportunitate.
Mai mult, prin simpla apartenență la sistemul de prosumatori, cetățeanul este expus unui risc reglementator permanent: orice modificare de tarife, schimbare legislativă, sau reinterpretare a raportului de compensare îi poate afecta drastic rentabilitatea. Nu există garanții solide pentru stabilitatea condițiilor pe termen lung. Toate aceste incertitudini sunt mascate sub narațiunea de „contribuție activă la tranziția verde”, dar în realitate, ele indică un stat asimetric, care încurajează participarea, dar nu asigură protecția.
Pe termen lung, acest model conduce la un fenomen ideologic mai grav: internalizarea ideii că statul și rețeaua sunt singurele forme posibile de circulație a valorii energetice. Prosumatorii sunt încurajați să investească, dar nu sunt niciodată lăsați să tranzacționeze liber. Ei pot produce, dar nu pot decide cui și cum să vândă. Această disciplinare simbolică consolidează o ordine energetică centralizată, în care toți cetățenii sunt producători reglementați, iar piața rămâne rezervată marilor actori acreditați. Așa-numita „autonomie energetică” devine, astfel, o pedagogie a subordonării, în care libertatea este convertită într-o funcție a conformării tehnice și juridice.
În concluzie, regimul actual al prosumatorilor este o formă sofisticată de asimilare sistemică a inițiativei private, în care autonomia este tolerată doar dacă este perfect compatibilă cu sistemul de control energetic, fiscal și financiar al statului. Această realitate trebuie recunoscută ca atare. Adevărata suveranitate energetică începe abia când cetățeanul și comunitatea pot controla infrastructura, forma contractului, prețul și destinația energiei.
În absența acestor elemente, orice discurs despre autonomie este o formă de acoperire a unui mecanism de integrare forțată, supraveghere digitală și valorificare asimetrică. Iar statul care permite acest lucru nu mai este protectorul suveranității, ci arhitectul unei noi forme de dependență.
XIV. Reconstrucția contractuală suveranistă: alternative la avansul financiar și reactivarea circuitului public de energie
În logica actuală a sistemului energetic românesc, relația dintre stat, instituții și piață este modelată pe paradigma plătitorului anticipativ, nu pe cea a producătorului sau a beneficiarului legitim de resurse. Avansul impus de ANRE ca „garanție de seriozitate” este doar o expresie extremă a unui raport de subordonare financiară, în care chiar și entitățile statului sunt obligate să participe la propria subordonare în fața unei piețe care le absoarbe lichiditatea, le fragmentează autoritatea și le condiționează capacitatea operațională.
Această realitate poate fi inversată doar printr-o reconstrucție contractuală integrală, bazată pe patru principii suveraniste: (1) utilizare prioritară a producției interne publice, (2) eliminarea intermedierilor inutile, (3) decontarea în energie și nu în bani, (4) reconectarea instituțiilor la sistemul public energetic.
1. Garanții prin producție, nu prin lichiditate
Într-un sistem energetic suveran, contractele pe termen mediu și lung nu trebuie să fie garantate prin capital financiar blocat, ci prin producție alocată cu prioritate, în funcție de interesul național. De exemplu, instituțiile publice, sistemul de sănătate, educația, administrația locală, trebuie să aibă drept de rezervare prioritară asupra producției statului (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia), iar nu să fie forțate să liciteze în concurență cu traderi, exportatori sau fonduri speculative.
O astfel de rezervare poate fi formalizată prin contracte energetice administrative, care prevăd un calendar de furnizare și un preț plafonat, stabilit anual de autoritatea suverană (nu bursă). Această practică era frecventă în Europa până la începutul anilor 2000, și este în continuare aplicată în forme moderne în Franța, Polonia și Austria, sub formă de tarif reglementat diferențiat pe sector.
2. Excluderea intermediarilor din circuitul instituțional
Instituțiile publice nu trebuie să achiziționeze energie prin furnizori acreditați privați cu 2-3 angajați, care facturează adaosuri arbitrare. Este un nonsens ca școli, spitale și primării să cumpere energie produsă de stat, prin intermediari care nu fac decât să semneze contracte și să factureze diferențe. Aceste adaosuri – uneori de 100–200% – nu reflectă niciun risc real, ci doar un război fiscal camuflat.
Soluția este crearea unui furnizor public unic pentru instituțiile bugetare – o entitate de drept public, fără adaos, conectată direct la producătorii publici, care gestionează nevoile instituționale ale statului fără intermediere. Modelul este aplicabil imediat, având în vedere că 70% din capacitatea instalată este deja deținută de stat. Astfel, circuitul public al energiei ar fi închis în interiorul statului, fără drenaj de lichiditate spre firme-căpușă.
3. Decontarea în energie și compensarea în natură
În loc să creeze contracte bazate pe avansuri și penalități financiare, statul poate implementa sisteme de compensare energetică directă: dacă o instituție are un excedent energetic (de exemplu, prin panouri solare sau cogenerare proprie), aceasta poate injecta în rețea și primi, în schimb, energie din altă sursă, fără trecere printr-un mecanism financiar. Această compensare în natură este esențială în contextul digitalizării rețelei și permite supraviețuirea energetică locală.
În plus, pentru actorii economici locali – IMM-uri, asociații, cooperative – statul poate institui un mecanism de garanție suverană energetică: garanțiile se constituie nu în bani, ci în stocuri fizice, capacități alocate sau contracte reciproce. Astfel, economia locală nu mai este exclusă de pe piață din lipsă de cash, ci reintegrată prin valoare economică reală.
4. Reactivarea priorității publice în regimul energetic
În prezent, statul român cumpără la preț maxim energia produsă de el însuși. Aceasta este o anomalie fiscală și strategică, echivalentă cu un act de auto-căpuşare instituțională. Pentru a corecta acest circuit pervers, este necesară reactivarea unui regim de prioritate instituțională: instituțiile publice trebuie să beneficieze de un preț diferențiat în funcție de proveniență și destinație, stabilit în funcție de rolul strategic al consumatorului.
De exemplu:
Administrațiile locale pot primi energie la prețul de producție + distribuție + 2% cost de sistem.
Spitalele, școlile și unitățile militare pot beneficia de un regim tarifar de tip industrial-național, fără TVA, fără accize și fără certificate verzi.
Industria alimentară și a materialelor de construcții de bază poate fi racordată la regimuri speciale de sprijin energetic în schimbul angajamentului de aprovizionare internă.
***
Plata avansului este expresia unei ordini energetice capturate de interese speculative și de intermediere parazitară. Reconstrucția suveranității energetice nu presupune o întoarcere în timp, ci o redefinire a circuitelor energetice pe criterii de interes public, eficiență reală și acces echitabil.
Statul nu trebuie să joace cu regulile pieței – ci să rescrie regulile jocului, în funcție de nevoile sale, de capacitatea sa și de misiunea sa constituțională. Iar în centrul acestor reguli trebuie să stea cetățeanul, instituția publică și economia reală – nu furnizorul cu avans, nu traderul cu algoritm, nu consultantul cu „expertiză” importată.
XV. Piața publică paralelă: reconstrucția unui circuit energetic în afara bursei, pentru interesul național
Sistemul energetic românesc este capturat de logica bursei de energie (OPCOM), unde tranzacționarea se face după reguli stabilite la nivel european, indiferent de particularitățile economiei naționale, ale infrastructurii, ale nevoilor sociale sau ale realităților instituționale interne.
În numele „pieței libere”, s-a creat un mecanism de abstractizare completă a valorii: producătorii români sunt forțați să vândă energia în același circuit cu traderii internaționali, iar statul cumpără înapoi ceea ce a produs, la prețul cel mai mare al zilei.
Această distorsiune – numită „funcționarea pieței concurențiale” – este în fapt un mecanism de drenare a valorii din sectorul public în sectorul privat, apoi în afara țării.
Pentru a rupe această spirală, este necesară instituirea unei piețe publice paralele, în interiorul căreia statul și instituțiile naționale să poată opera în afara bursei, după reguli proprii. Această piață nu este „în afara legii”, ci este expresia dreptului constituțional al statului de a-și organiza resursele strategice în favoarea interesului general.
1. Definirea pieței paralele: regim juridic și cadre instituționale
Piața publică paralelă este un mecanism contractual administrativ, prin care:
energia produsă de companiile de stat (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia, Romgaz etc.) este alocată direct către instituții publice, întreprinderi strategice și infrastructuri vitale;
prețul este stabilit prin metodologie internă, nu prin licitație bursieră;
furnizarea se face prin operatori dedicați, fără intermediere privată, fără traderi, fără mecanisme speculative;
plata se face la termen, cu sprijin bugetar sau în compensare, nu cu avans.
Juridic, acest sistem poate funcționa prin derogare parțială de la reglementările europene, în baza articolelor care permit excepții pentru securitate națională, protecția serviciilor esențiale sau situații de criză. Precedente există: Franța aplică un regim diferențiat numit „tarif reglementat al accesului la energie nucleară istorică” (ARENH); Polonia susține o piață reglementată paralelă pentru IMM-uri și populație. România poate construi un model echivalent, folosind infrastructura deja existentă.
2. Categorii de participanți eligibili pe piața publică
Accesul la această piață nu este deschis oricui, ci limitat prin criterii suveraniste:
Sectoare economice strategice: agricultura, industria alimentară, construcțiile de bază, transportul național;
Consumatori vulnerabili: gospodării cu venituri reduse, familii numeroase, locuințe sociale;
Producători energetici publici: aceștia furnizează în circuitul paralel la cost de producție + marjă reglementată.
Astfel, energia produsă de stat nu mai este expusă pieței bursiere, ci se întoarce în economie prin circuit administrativ, acolo unde statul are responsabilitate constituțională.
3. Avantajele sistemice ale pieței paralele
Implementarea unei piețe publice în paralel cu cea bursieră ar genera o triplă reechilibrare:
Fiscale: instituțiile statului nu mai consumă buget pentru a plăti prețuri speculative impuse de traderi. Se economisesc miliarde anual.
Sociale: populația vulnerabilă nu mai este prizonieră într-un sistem de compensări ineficiente și de „sprijin” post-factum, ci primește energie la preț corect, fără poveri fiscale.
Naționale: economia românească își recapătă predictibilitatea energetică. Firmele românești pot planifica producția și investițiile în funcție de costuri stabile.
Mai mult, piața paralelă poate deveni un instrument de politică industrială: energia poate fi folosită ca avantaj competitiv pentru industriile-cheie românești, inclusiv cele care doresc relocarea sau repatrierea producției.
4. Mecanisme de protecție împotriva conflictelor cu Bruxelles
Există riscul ca o astfel de piață să fie interpretată ca încălcare a regulilor pieței unice. Însă:
cadrul european permite măsuri temporare în situații excepționale (art. 122 TFUE);
se pot folosi contracte de tip „contracte pentru diferență” în care prețul stabilit este just, dar în afara OPCOM;
statul poate invoca necesitatea asigurării serviciilor esențiale, care prevalează față de libera concurență.
Un argument cheie este că România produce intern energie din surse ieftine, dar o cumpără scump din „piață” – fapt care justifică retragerea controlată din mecanismele speculative.
5. Construcția tehnico-instituțională a acestei piețe
Piața paralelă nu necesită investiții masive:
infrastructura există (rețea, producători, consumatori, contracte);
trebuie creat doar un cadru legislativ dedicat (lege specială sau secțiune distinctă în Legea Energiei);
se poate folosi o platformă digitală simplificată, independentă de OPCOM, gestionată de un operator public non-profit, care să asigure transparență și acces securizat.
Această platformă poate fi conectată și la sistemele contabile ale instituțiilor publice, permițând decontarea automată, fără birocrație, fără blocaje, fără întârzieri.
***
Piața publică paralelă nu este un capriciu naționalist, ci o necesitate de supraviețuire economică și o expresie legitimă a dreptului suveran al statului de a-și proteja infrastructurile esențiale.
România are energie ieftină, dar o vinde scump și o cumpără de la sine însuși cu profit privat intermediat. Această situație trebuie demontată prin construcție, nu prin revoltă. Iar construcția începe cu o piață paralelă în care statul își tratează propriii cetățeni ca beneficiari, nu ca speculatori.
XVI. Tăierea verigii parazitare: controlul intermedierii prin substanță economică și audituri inverse
Unul dintre cele mai perfide mecanisme de drenare a valorii din sectorul energetic românesc constă în proliferarea intermediarilor lipsiți de funcție productivă reală, acreditați totuși de ANRE drept „furnizori” sau „traderi”.
În realitate, aceștia nu sunt altceva decât căpușe instituționalizate, care facturează adaosuri sub forma prețului final de livrare, fără a contribui nici la producție, nici la stocare, nici la echilibrare, nici măcar la distribuție fizică.
Activitatea lor este strict contabilă și oportunistă, dar perfect legalizată prin carențele sistemului de reglementare.
Problema acestor actori nu este doar morală sau economică – este o problemă de fond suveran, pentru că:
transferă controlul efectiv al resursei către entități private cu loialitate incertă;
distorsionează piața în favoarea speculei și împotriva nevoii sociale;
generează o pătură de rentieri acreditați oficial, care trăiesc exclusiv din valoarea extrasă prin prețuri reglementate artificial.
Pentru eliminarea sau reducerea drastică a acestui fenomen, este necesar un dublu mecanism: (1) impunerea unor standardelor minime de substanță economică și (2) introducerea sistematică a auditurilor inverse.
1. Substanța economică – filtru instituțional și doctrinar împotriva ficțiunilor de piață
Noțiunea de substanță economică (economic substance) provine inițial din dreptul fiscal internațional, dar este perfect aplicabilă și în domeniul energetic. În esență, o entitate are substanță economică dacă:
desfășoară activitate reală, în mod repetitiv și cu utilitate concretă;
are infrastructură, personal, echipamente și capacitate operațională proprii;
își asumă riscuri reale (tehnice, financiare, juridice) și contribuie efectiv la livrarea valorii.
Aplicată domeniului furnizorilor de energie, substanța economică devine o condiție sine qua non pentru:
acreditare și licențiere ANRE;
dreptul de a semna contracte cu instituții publice sau clienți casnici;
participarea pe platformele de tranzacționare reglementate (PZU, PCCB, etc).
Astfel, un furnizor care are:
doar un birou cu 3 angajați,
nicio linie de furnizare proprie,
nicio capacitate de echilibrare,
doar contracte de intermediere cu alți furnizori,
…nu ar mai putea fi recunoscut ca actor valid în piață. Ar fi descalificat ex ante, pe criteriul lipsei de substanță economică.
Acest filtru trebuie legiferat explicit, iar verificarea conformității să fie anuală, printr-un registru public auditat de Curtea de Conturi.
2. Auditul invers – instrument de control al valorii extrase prin intermediere
Un instrument esențial în diagnosticarea drenajului financiar este auditul invers: un proces de control nu asupra activității contabile proprii, ci asupra justificării valorii facturate în raport cu valoarea adăugată reală. El pornește de la întrebarea:
Ce a făcut efectiv acest actor pentru a merita 100% din valoarea înscrisă în factură?
Auditul invers presupune patru etape:
descompunerea prețului final în componente verificabile (producție, transport, echilibrare, TVA, marjă);
identificarea contribuției proprii a furnizorului intermediar;
compararea marjei încasate cu aportul real (valoare livrată / valoare generată);
indexarea marjei acceptabile la contribuția reală – tot ce depășește este tratat ca „valoare parazitară”.
Această analiză este relevantă mai ales în contractele de tip „consorțiu energetic” sau în situații în care furnizorii „revând” energie achiziționată tot de la producători de stat. În prezent, un astfel de revânzător poate adăuga 50–100% marjă fără justificare, pur și simplu pentru că reglementarea nu-i cere nicio explicație.
Auditul invers ar face:
publică și vizibilă extracția nejustificată de valoare;
ar oferi baza juridică pentru interdicția contractării publice cu astfel de actori;
ar permite recuperarea valorii prin mecanisme compensatorii (reducerea tarifelor, returnarea sumelor, sancțiuni de excludere).
3. Filtrarea furnizorilor prin grilă suverană de valoare livrată
Pe baza celor două instrumente (substanță economică + audit invers), poate fi instituită o grilă de clasificare a furnizorilor, cu efecte juridice și financiare:
Clasă
Criterii principale
Drepturi și limitări
A – Furnizor strategic
Capacități proprii, risc asumat, investiții active
Contracte cu instituții publice, acces deplin la platformele publice
B – Furnizor operațional
Subcontractare controlată, contribuție logistică
Acces restricționat la IMM-uri și piața rezidențială
C – Intermediar pasiv
Fără infrastructură, marjă peste 20%
Interzis în contracte publice și în rețele suverane
Această grilă ar fi operată de ANRE și Curtea de Conturi, cu revizuire semestrială, și publicată într-un registru național al legitimității comerciale.
4. Impact doctrinar: de la piață abstractă la ordine de valoare reală
Această reformă nu este pur tehnocratică. Ea reflectă o viziune doctrinară de revenire la ordinea reală a valorii. În locul ficțiunii conform căreia „piața reglează totul”, se impune o axiomă clară:
Nimeni nu are dreptul să extragă valoare dintr-un sistem public fără a produce valoare verificabilă pentru acel sistem.
Acest principiu este compatibil cu economia de piață autentică, dar incompatibil cu parazitismul autorizat. Statul devine din nou paznicul interesului public și garantul echității în distribuția valorii – începând cu energie, dar aplicabil și în sănătate, apă, educație sau transport.
***
Intermedierea parazitară în energie poate fi combătută eficient doar prin impunerea substanței economice ca filtru juridic și auditul invers ca instrument de măsurare a legitimității comerciale.
Aceste două mecanisme, aplicate în mod regulat și cu caracter de sancțiune, ar curăța lanțul de livrare energetică și ar deschide calea pentru un sistem în care valoarea circulă în interesul național, nu în buzunarele celor care nu o produc.
XVII. Regimul fiscal ca instrument de sabotaj economic: cum drenajul fiscal penalizează exact energia publică și consumul esențial
În arhitectura actuală a sistemului energetic românesc, regimul de taxare funcționează ca o penalitate aplicată exact asupra celor care susțin interesul public: producătorii publici și instituțiile esențiale ale statului.
În loc să stimuleze livrarea de energie accesibilă și sigură către infrastructura de bază a națiunii, legislația fiscală amplifică artificial prețul energiei, printr-un cumul de taxe, accize, parafiscalități și obligații ecologice care nu reflectă realitatea economică, ci doar o logică de drenaj bugetar și aliniere ideologică.
1. Triada fiscală parazitară: TVA, accize, certificate verzi
Costul final al energiei electrice suportat de instituții publice și consumatori strategici nu este determinat în principal de costul de producție sau de transport, ci de o încărcare fiscală disproporționată, care include:
TVA la energie (21%) – aplicat inclusiv spitalelor, școlilor și autorităților publice, deși acestea nu sunt entități comerciale;
Accize pe energie – ca și cum energia ar fi un viciu, nu o necesitate economică;
Certificate verzi și contribuții pentru cogenerare – transferate automat în factura finală, fără legătură cu decizia consumatorului sau cu mixul energetic propriu;
Contracte pentru diferență și alte mecanisme speculative – impuse preventiv, în numele tranziției verzi, deși nu sunt încă operaționale sau transparente.
Această suprataxare generează o realitate absurdă: statul român, prin instituțiile sale, cumpără energie de la propriile sale companii, dar plătește un preț mărit de propriile sale taxe. Este o autofagie fiscală care duce la subfinanțare, ineficiență și instabilitate.
2. Fiscalitatea în energie ca armă împotriva suveranității
Regimul actual de taxare nu este un simplu rezultat al neglijenței administrative, ci reflectă o viziune doctrinară liberal-globalistă, în care:
energia trebuie să aibă preț de piață, nu reglementat;
statul trebuie să fie consumator, nu planificator;
„poluatorul plătește” se transformă în „toți plătesc, indiferent dacă poluează sau nu”;
taxarea nu urmărește echilibrarea bugetară, ci controlul indirect al consumului prin preț.
Această abordare a fost impusă sub pretextul alinierii la politicile UE, dar realitatea este că niciun stat european nu aplică aceste măsuri cu atâta rigiditate și lipsă de discernământ ca România.
3. O propunere suveranistă: regim fiscal diferențiat în funcție de scopul consumului
Pentru a restaura funcția socială și economică a energiei, este necesară instituirea unui regim fiscal diferențiat și finalistic, care să distingă:
între consumul strategic (instituții publice, producție națională, infrastructură critică) și consumul speculativ (revânzători, traderi);
între producția publică (care trebuie stimulată) și producția parazitară sau importată (care trebuie reglementată);
între consumatorii reali și intermediarii artificiali.
Aceasta presupune:
eliminarea TVA și a accizelor pentru energia livrată direct instituțiilor publice și întreprinderilor strategice;
suspendarea obligației de certificate verzi pentru energia produsă din surse hidro și nuclear (care nu generează emisii);
taxare simbolică pentru energia furnizată prin contracte directe suverane;
reinstaurarea unui mecanism de compensare bugetară pentru autoritățile locale care nu au acces la contracte directe.
4. Impactul imediat: scăderea reală a prețului și refacerea echilibrului instituțional
Aplicarea acestor măsuri nu ar însemna „pierderi” pentru buget, ci reorganizarea fluxurilor financiare în favoarea funcției publice. Prin scăderea poverii fiscale:
spitalele și școlile pot redirecționa fondurile economisite spre infrastructură, salarii și servicii;
producătorii publici pot semna contracte directe sustenabile, fără dependență de bursă;
instituțiile locale pot deveni capabile să investească în infrastructură, fără să fie strangulate de facturi energetice speculative.
În plus, presiunea asupra bugetului central scade, întrucât se reduc cererile de subvenții, ajutoare și scheme de compensare.
5. Contra-argumente și demistificări
„Dar nu putem elimina TVA – este impus de legislația UE.” Fals. Codul Fiscal permite deja cote reduse și scutiri pentru categorii sociale sau de interes public. UE cere convergență, nu uniformitate oarbă. Orice stat poate justifica tratamente fiscale diferențiate.
„Dar se pierd venituri bugetare.” Fals. Se evită cheltuieli mai mari prin intermediari. În plus, eficiența instituțională crește. Ceea ce azi statul încasează ca taxă, mâine plătește ca deficit.
„Dar e greu de aplicat.” Nu e greu, doar necesită voință politică. Toate aceste măsuri pot fi reglementate printr-o Lege a regimului strategic al energiei, cu normare simplă: CINE PRODUCE PENTRU STAT, CINE CONSUMĂ PENTRU STAT = NU PLĂTEȘTE IMPOZIT PE ENERGIA NAȚIONALĂ.
6. Final: energia națională nu trebuie taxată ca un lux – este un drept de infrastructură
Energia produsă de stat, pentru stat, nu este obiect de profit, ci de stabilitate națională.
Taxarea ei excesivă echivalează cu sabotaj administrativ. O economie națională nu poate înflori sub greutatea unei fiscalități autiste, care transformă o resursă strategică în produs de lux.
Suveranitatea fiscală nu se măsoară doar în cote de TVA, ci în capacitatea de a modela realitatea economică în funcție de interesul colectiv. Orice stat care nu își poate proteja instituțiile de facturile pe care tot el le creează este, de fapt, captiv într-un mecanism de autofalimentare.
XVIII. Rețelele ca suveranitate tăcută: de la monopol reglementat la taxare paralelă și arbitrar redistributiv
Rețelele de transport și distribuție a energiei constituie coloana vertebrală tăcută a oricărei economii moderne. Ele nu sunt infrastructură neutră, ci instrumente geopolitice interne care determină cine poate funcționa și cine este exclus.
În România actuală, această infrastructură – aflată teoretic sub autoritate publică – este în realitate gestionată ca o afacere privată cu caracter de monopol, dar fără răspundere publică, devenind un obstacol în calea accesului echitabil la energie.
1. Rețelele nu sunt piețe – sunt sisteme de servire publică
Distribuția de energie presupune infrastructuri fizice unice (rețele locale și naționale) care nu pot fi dublate sau concurate în mod eficient. Din acest motiv, rețelele au fost întotdeauna considerate monopoluri naturale și au fost supuse, istoric, regimului public.
În România, acest principiu a fost abandonat sub impulsul liberalizării și „dezagregării verticale” impuse de politicile europene.
În practică, rețelele au fost fragmentate, externalizate și privatizate, dar păstrând garanțiile statului și accesul exclusiv la consumatorul final. Această combinație de capitalism privat și risc public a generat o realitate paradoxală: statul nu mai controlează fluxul fizic al energiei, dar garantează profitul celor care îl controlează.
2. Tariful de rețea ca formă ascunsă de taxare regresivă
Tarifele de distribuție și transport nu reflectă costuri reale, ci sunt stabilite administrativ, cu marje aprobate de ANRE, fără transparență și fără mecanism de corecție în favoarea consumatorului. Aceste tarife:
nu se negociază, ci se impun, indiferent de consum sau proveniența energiei;
nu scad odată cu amortizarea rețelei sau cu reducerea pierderilor, ci cresc continuu;
se aplică inclusiv în contractele între producătorii publici și consumatorii publici, deși energia circulă pe rețele deținute (sau cofinanțate) de stat.
În consecință, rețelele au devenit un instrument de drenaj fiscal paralel, care funcționează ca o taxă mascată pe infrastructură. Fără a contribui la producția de energie, distribuitorii încasează până la 30–40% din prețul final, fără să răspundă pentru echitate, siguranță sau interes strategic.
3. Efectele dezechilibrului: capturarea dezvoltării locale și împiedicarea suveranității energetice
Sistemul actual împiedică:
instituțiile publice (spitale, școli, primării) să acceseze energia produsă de stat la cost real – tariful de rețea anulează orice economie;
prosumatorii comunitari (școli cu panouri solare, unități militare sau industriale) să utilizeze energia produsă local – pentru că trebuie să „traverseze” rețeaua și să o plătească;
contractele directe între entități publice – pentru că rețeaua nu este disponibilă în regim echitabil sau compensatoriu.
Prin acest mecanism, distribuitorii devin centre de putere economică extrajudiciară, capabile să saboteze orice politică publică energetică suverană, prin simpla impunere a unui tarif.
4. Propunere suveranistă: re-instituționalizarea rețelei ca monopol strategic
Restabilirea funcției publice a infrastructurii de distribuție presupune:
redefinirea juridică a rețelei ca bun strategic de interes național;
instituirea unui tarif zero sau simbolic pentru tranzitul între producătorii publici și instituțiile publice;
crearea unui regim public de acces prioritar la rețea pentru energie produsă de stat sau în regim comunitar;
separarea clară între rețeaua de interes general (sub control public) și rețelele comerciale (liberalizate), pentru a evita contaminarea interesului public de interese speculative.
Aceasta nu înseamnă revenirea la centralismul administrativ, ci protejarea circuitelor esențiale de livrare a energiei, exact așa cum sunt protejate rețelele de apă, canalizare sau comunicații în caz de război.
5. Contra-argumente și demontarea miturilor
„Rețelele sunt private, nu le putem controla.” Fals. Rețelele sunt concesionate pe bază de licență, nu de proprietate absolută. Statul are dreptul de a modifica condițiile de concesiune dacă interesul public o impune.
„Tarifele sunt aprobate de ANRE, deci sunt reglementate.” Fals. Reglementarea nu este suficientă dacă lipsește obiectivul strategic. ANRE aprobă tarife în funcție de „costuri justificate”, nu în funcție de funcționalitatea națională a rețelei.
„Nu putem discrimina între clienți.” Fals. Orice stat suveran poate institui tratament diferențiat în favoarea funcției publice – școlile nu sunt clienți, ci instituții fundamentale.
6. Concluzie: cine stăpânește rețeaua, stăpânește realitatea
Orice politică energetică este iluzorie dacă statul nu controlează rețeaua. Independența energetică nu se obține doar prin capacități de producție, ci prin libertatea de a livra energia acolo unde este nevoie, fără condiționări speculative.
Rețelele sunt granița internă a suveranității. Lăsate în mâna unor entități interesate doar de profit, ele devin instrumente de segregare energetică. Reintegrate în viziunea strategică a statului, ele pot deveni coloana vertebrală a reconstrucției industriale, a solidarității interinstituționale și a justiției economice.
***
În următoarea și ultima secțiune a studiului vom contura un plan realist și radical de recâștigare a suveranității energetice, cu propuneri clare pentru restructurarea pieței interne și pentru reinstituirea controlului public asupra valorii energetice.
XIX. Drumul înapoi spre suveranitate: Reconstrucția unei piețe naționale și a controlului public asupra energiei
Energia este coloana vertebrală a oricărei economii suverane. Fără control asupra surselor, fluxurilor și prețurilor de energie, niciun stat nu poate planifica, proteja sau construi nimic durabil.
România trebuie să abandoneze mitul pieței concurențiale ca ideal suprem și să își reconfigureze sistemul energetic ca instrument de interes public și de dezvoltare națională. Această reconstrucție nu se poate face cu cârpeli. Ea cere voință politică, ruptură instituțională și reîntoarcere la logicile economiei reale.
1. Reînființarea unei piețe naționale reglementate pentru producătorii de stat
Primul pas este reconfigurarea unei piețe interne naționale, în care producătorii publici (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia) pot vinde direct către instituții publice, IMM-uri strategice și populație. Această piață trebuie să funcționeze în paralel cu piața PZU, dar să fie separată de ea. Prețurile pot fi stabilite prin formule transparente, bazate pe costul real de producție + marjă administrativă rezonabilă.
Este nevoie de cadru legal special – derogatoriu față de reglementările actuale – care să permită acest tip de contractare directă. Pentru populație, acest mecanism poate asigura un tarif public de bază – diferențiat pe consumuri esențiale – care să reflecte capacitatea de producție ieftină a statului.
2. Eliminarea furnizorilor paraziți din relația stat–stat
Instituțiile publice trebuie să poată contracta direct de la producătorii publici. Spitalele, școlile, universitățile și armata nu au nevoie de intermediere de tip „furnizor cu 7 angajați”. Statul nu trebuie să cumpere scump de la sine. Prin modificarea legislației achizițiilor publice și prin crearea unei platforme de tranzacționare publică, instituțiile pot încheia contracte multianuale direct cu Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, pe prețuri transparente și stabile.
Acest mecanism ar reduce cheltuielile bugetare, ar stabiliza rețelele publice și ar elimina drenajul bugetar din actualul sistem auto-parazitar.
3. Introducerea unui standard de „substanță economică” pentru orice actor de pe piață
Furnizorii de energie trebuie reacreditați pe criterii stricte de substanță economică: infrastructură proprie, capacitate de echilibrare, personal specializat, capital minim. Furnizorii-fantomă, fără infrastructură și cu marje abuzive, trebuie excluși din piață. Statul are datoria de a impune standardul de competență și răspundere, nu doar de autorizare formală.
Aceasta înseamnă audituri periodice, plafonare temporară a marjelor și posibilitatea revocării licenței pentru practici abuzive.
4. Dezvoltarea unei infrastructuri publice de furnizare directă
Statul poate înființa, prin Hidroelectrica sau o nouă entitate energetică, un operator public de furnizare, care să deservească direct cetățenii, instituțiile și întreprinderile strategice. Acest operator ar avea acces prioritar la energia produsă de companiile de stat și ar funcționa cu transparență totală asupra structurii de cost.
Această entitate nu ar avea scop de profit, ci de reconectare între producția publică și consumul public, ca în orice stat normal.
5. Contracte de furnizare pe termen lung pentru industrie
Reindustrializarea nu este posibilă fără contracte de energie pe termen lung, cu prețuri stabile. Producătorii de stat trebuie autorizați să încheie astfel de contracte direct cu întreprinderi industriale naționale, în baza unor criterii de valoare adăugată, locuri de muncă și investiții în economie reală. Aceste contracte pot fi garantate prin convenții suverane, în afara pieței spot.
Aceasta ar oferi predictibilitate și avantaj competitiv investitorilor autohtoni și ar încuraja relocalizarea producției.
6. Controlul valorii, nu doar al fluxului fizic
Reforma energetică trebuie să însemne și control asupra fluxurilor de valoare, nu doar asupra fluxurilor fizice de curent. Aceasta presupune:
trasabilitate completă a MWh din producție până la utilizator;
obligativitatea publicării marjei comerciale pe fiecare factură;
interzicerea contractelor opace sau bilaterale speculative;
auditori publici de preț care să verifice lunar corelația între cost, adaos și tarif final.
7. Recuperarea capacităților strategice închise
Este necesară reactivarea capacităților clasice închise, în special grupuri pe cărbune și gaze care pot funcționa ca rezervă de echilibrare. Nu e nevoie de 10.000 MW, ci de 1500–2000 MW bine poziționați, întreținuți și disponibili în criză. România nu poate funcționa doar cu eolian și import. Trebuie refăcută o coloană vertebrală energetică națională, funcțională și suverană.
Aceasta nu înseamnă negarea tranziției energetice, ci reconstrucția unei baze reale pentru ea.
8. Revizuirea statutului ANRE și a reglementatorului pieței
ANRE trebuie transformată dintr-o autoritate de validare a status-quo-ului într-o autonomie funcțională în slujba interesului național. Asta presupune:
comisii independente de etică și audit;
depolitizarea conducerii;
separarea de directivele impuse automat de Comisia Europeană;
dreptul explicit de a reglementa adaosuri, contracte și accesul la piață.
În lipsa acestui pas, orice reformă va fi neutralizată „din interior”.
9. Reanalizarea regimului de interconectare și a exporturilor
România trebuie să poată prioritiza consumul intern în situații de criză, fără a încălca contracte impuse de sistemul european. Aceasta presupune reanalizarea condițiilor ENTSO-E, revizuirea algoritmilor de dispecerizare și introducerea clauzelor de interes național în fluxurile de export.
Nu poți accepta ca, în plin vârf de consum, să exporți energie ieftină și să imporți la preț de panică. Asta nu este piață. Este deposedare pe proprie semnătură.
10. Reformarea discursului public: de la mit la realitate
Nicio reformă reală nu e posibilă fără demistificarea completă a limbajului energetic oficial. Este nevoie de:
rapoarte alternative de audit și preț;
campanii de informare publică despre costuri și fluxuri;
implicarea universităților și a think tank-urilor naționale în construirea unui narrativ energetic suveranist.
Românii trebuie să înțeleagă că nu prețul e natural, ci abuzul e normat. Iar reconstrucția începe cu adevărul spus clar.
***
România nu este condamnată la dependență energetică. A fost adusă acolo printr-o combinație de reglementare toxică, slugărnicie politică, complicitate administrativă și mistificare ideologică. Dar această stare nu este ireversibilă. Drumul înapoi spre suveranitate energetică începe cu un act de voință. Cu refuzul de a mai accepta că piața e un dat, că prețul e inevitabil, că intermediarul e necesar. Și cu construcția – lucidă, rece și fermă – a unui sistem național, public, funcțional, al energiei românești în slujba românilor.
Un articol extins, The Fourth Ecumenical Council. Concerning the Monophysites, o traducere în engleză din rusește a capitolului despre această chestiune dintr-o carte dedicată tuturor Sinoadelor, prezintă pe larg evoluția și condamnarea ereziei monofizite. Conform precizării de la final, acest text se bazează pe scrieri ale Sf. Dimitrie al Rostovului.
Deși nu pomenește de minunea Sfintei Mucenițe Eufimia, care a adeverit corectitudinea hotărârii dogmatice sinodale, descrierea de mai jos conține foarte multe informații importante. Acest Sinod este prăznuit de Biserică pe 16 iulie sau în duminica de după 12 iulie (pomenirea Sfintei Eufimia).
Pe scurt, pentru cei care nu au timp să citească documentarea de mai jos, iată un rezumat foarte concis: După ce Sinodul III Ecumenic nu a reușit să împace viziunile dogmatice ale Sf. Chiril și ale răsăritenilor din Antiohia, s-a ajuns la o formulă de unire între aceștia în anii imediat următori. Din păcate, mulți au considerat această împăcare a Sf. Chiril drept o trădare și au căzut în extrema monofizitismului (credința că în Hristos există o singură fire după întrupare). Deși erau mulți opozanți, ispita s-a aprins în Constantinopol, când a fost condamnat sinodal un arhimandrit din capitală, anume Eutihie la cererea episcopului Eusebie de Dorileum. Ulterior, ereticul s-a folosit de relațiile sale la curtea imperială pentru a convoca un alt Sinod în anul următor (449), la care președinte a fost Dioscor al Alexandriei, și, prin forța amenințărilor și în prezența soldaților și funcționarilor imperiali, s-a ajuns la o hotărâre monofizită și a fost destituit Patriarhul Flavian și exilat. Aceasta deși Papa Leon cel Mare a avut o poziție ortodoxă exprimată printr-o scrisoare enciclică. Însă, odată cu moarte rapidă a împăratului Teodosie cel Tânăr și venirea la conducere a lui ortodoxului Marcian, a fost convocat în 451 Sinodul al patrulea Ecumenic. Aici au avut loc dezbateri prelungi și a fost condamnat și exilat Dioscor și credința ortodoxă și-a găsit o formulare precisă.
Cel de-al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes, nu a pus capăt dezbaterii despre Persoana Dumnezeului-Om, eșuând să împace pe simpatizanții lui Nestorie cu ortodocșii. Oricum, nu mult după aceea, în anii 430, o asemenea împăcare a fost atinsă printr-o unire, adică o unificare care, după intenții și scopuri, a pus capăt la dezbinarea din Biserică.
Imediat după Simodul din Efes, împăratul Teodosie cel Tânăr, văzând că a eșuat să ajungă la împăcarea Bisericii, i-a adresat lui Ioan al Antiohiei cererea de a intra în comuniune cu Sf. Chiril al Alexandriei. La început, Ioan și simpatizanții săi au dorit să stabilească această pace cu un preț incorect – prețul de a cere ca Sf. Chiril să se dezică de toate scrierile lui în care a expus doctrina despre Dumnezeu-Omul. O asemenea dezicere ar fi echivalat cu respingerea activității dogmatice a Sinodului Ecumenic din Efes, care tocmai se încheiase.
Sf. Chiril, în orice caz, nu a fost de acord cu aceasta și, dimpotrivă, a trimis la episcopul Antiohiei o scrisoare blândă și echilibrată, propunându-i să renunțe ei la ideile eretice (nestoriene), să îmbrățișeze decizia Sinodului din Efes de a depune pe Nestorie și să recunoască drept păstor legitim al orașului imperial pe Arhiepiscopul Maximian al Constantinopolului, care fusese ales de Sinod dintre patrizanii Sf. Chiril pentru a ocupa locul din care fusese depus Nestorie.
Ca răspuns la aceasta, după cum o descrie Sf. Chiril, „a fost trimisă o scrisoare de la Ioan nepotrivită prin conținut și exprimare, scrisă pe un ton de batjocură, nu de împăcare. Pentru că, a spus Sfântul, în loc de a mă mângâia în supărarea pentru evenimentele din trecutul recent și pentru propriul lor comportament [adică al episcopilor din Antiohia] de la Efes, ei s-au foloait de ocazie să-și arunce asupra mea furia, care a fost generată, au vrut să mă facă ei să cred, de râvna pentru sfintele dogme”.
Totuși, în străduința sa pentru pacea Bisericii, Sf. Chiril nu a încetat să depună eforturi spre atingerea obiectivului. Și Domnul a binecuvântat strădaniile marelui arhipăstor, pentru că ele au dat eventuale roade: Ioan al Antiohiei, în numele tuturor episcopilor din regiunea Antiohiei, a trimis Sf. Chiril o mărturisire de credință, a cărei esență este rezumată în următorul fragment: „Noi [scriau episcopii antiohieni] mărturisim, de aceea, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, alcătuit din suflet rațional și trup; născut din Tatăl mai înainte de veci potrivit dumnezeirii Sale și, în zilele de pe urmă, [născut] din Fecioara Maria pentru noi și pentru a noastră mântuire, potrivit omenității Sale; că este deoființă cu Tatăl potrivit dumnezeirii și deoființă cu noi potrivit omenității, pentru că în El există o unitate deplină a celor două firi. Din acest motiv, mărturisim, de asemenea, un Hristos, un Fiu, un Domn. Conform acestei înțelegeri a unei asemenea uniri neconfundate, mărturisim că Preasfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; deoarece Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și chiar prin zămislirea Lui El S-a unit pe Sine cu templul [trupesc] primit de la ea. Știm că teologii fac ca unele lucruri din învățătura evanghelică și apostolică să aparțină Persoanei celei una și alte lucruri ei le împart pentru cele două firi și atribuie pe cele demne lui Dumnezeu pe baza dumnezeirii lui Hristos și pe cele joase omenității Lui”.
La finalul scrisorii, este o anatematizare a lui Nestorie și a doctrinei sale cu o declarație ce are ca rezultat primirea lui Maximian în comuniune. Chiril al Alexandriei a acceptat această mărturisire a lui Ioan și a episcopilor de un gând cu el ca un dar din cer, recunoscând-o ca total ortodoxă. Pacea a început să se împrăștie în lumea bisericească și disputele au început să moară, după cum apare din următoarele expresii ale epistolei lui Ioan al Antiohiei (datată 437): „Toți episcopii din Răsărit [adică supuși Antiohiei], precum și episcopii din restul lumii au condamnat pe Nestorie și au fost de acrod cu depunerea lui. Am făcut asta și am declarat că ar fi trebuit să o facem deja de acum patru ani. Toți episcopii din regiunile de la țărm au admis și au semnat. Episcopii de Fenicia Minor și Cilicia au procedat astfel anul trecut; arabii prin episcopul lor Antioh; ținuturile din Mesopotamia, Osroene, Eufratensis și Siria Minor au aprobat tot ce am făcut noi. Am primit de mult de atunci un răspuns [favorabil] din pământul isaurienilor; și toți episcopii din Siria Maior au semnat cu noi”.
Totuși, cu tensiunea extremă în viața bisericească din jurul problemelor ridicate de nestorieni, o unire nu putea să nu întâmpine dezaprobarea din partea unor oameni, atât din Antiohia, cât și din Alexandria, care erau nemulțumiți de ea. Erau primejdioși pentru lumea bisericească îndeosebi acei oponenți față de înțelegerea bisericească dintre Alexandria și Antiohia ce erau din rândurile celor ce-l aveau la mare cinste pe Sf. Chiril. Acești oameni au fost fruntașii ereziei monofizite ce urma curând să se dea pe față. Ei considerau comuniunea dintre Sf. Chiril și Ioan al Antiohiei a fi o trădare a Ortodoxiei și percepeau o erezie în învățătura Sf. Chiril despre cele două firi în Hristos. Din partea lui, Sf. Chiril a făcut tot posibilul să „impună tăcerea asupra dușmanilor săi care fuseseră înainte prietenii săi”. Când discutau viziunile lor, el nu înceta să explice că dogma celor două firi în Hristos nu exclude dogma unirii lor. Dar, ținând cu încăpățânare la eroarea lor, foștii prieteni ai Sf. Chiril n-au dat nici o atenție explicațiilor și îndemnurilor lui și marele ierarh s-a dus în mormânt fără asigurarea că unirea care a fost atinsă spre marea sa bucurie ar fi una durabilă.
Cu cât trecea timpul, cu atât numărul adversarilor și al apărătorilor unirii creștea, ceea ce a sporit răutatea dușmanilor ei, care fuseseră anterior sin rândurile celor ce-l cinsteau și respectau pe Sf. Chiril. În ciuda numărului lor mare, au fost rezervați cât timp Sf. Chiril a fost în viață pentru că se bucura de un mare respect din partea Bisericii. Dar, odată cu moartea sa, lucrurile s-au schimbat. În Alexandria, dușmanii unirii au început să acționeze împotriva ei în mod deschis și în forță în numele Ortodoxiei, dar, de fapt, în numele propriei lor doctrine eretice, care a devenit cunoscută în istoria Bisericii sub numele de monofizitism. Principalul reprezentant al ereziei monofizite a fost Eutihie, starețul unei mănăstiri din Constantinopol. La vremea Sinodului al treilea Ecumenic, Eutihie s-a arătat un partizan zelos al Sf. Chiril al Alexandriei în lupta sa împotriva ereziei lui Nestorie: „Când Nestorie s-o opus adevărului, Eutihie l-a apărat”. Astfel, activitatea lui Eutihie i-a adus respectul Sf. Chiril și, după Sinodul al treilea Ecumenic, Sfântul i-a trimis lui Eutibie o copie a descrierii activității Sinodului tocmai încheiat. Dar Eutihie, ca toți alexandrinii care se opuneau unirii, l-a respectat pe Sf. Chiril doar ca un susținător al Ortodoxiei împotriva lui Nestorie; el considera activitatea Sfântului Părinte din timpul și de după unire drept o greșeală, dacă nu o trădare a Ortodoxiei. Din acest motiv, Eutihie nu a recunoscut tratatele compuse de faimosul Arhiepiscop al Alexandriei ca pregătire pentru unire și în apărarea ei. În aceste tratate, ideea a două firi în Persoana Domnului Iisus Hristos a fost desfășurată și susținută cu putere.
Aceasta contrazicea total viziunile eretice monofizite ale lui Eutihie, care învăța: „După întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Care a luat trup și a devenit om, eu mărturisesc că Domnul nostru este alcătuit din două firi înainte de unire și, după unire, mărturisesc o fire”. Ar trebui remarcat că aceste cuvinte se regăsesc și în scrierile Sf. Chiril al Alexandriei, care le împrumutase de la Sf. Atanasie al Alexandriei; astfel, ele nu au fost compuse de Eutihie, ci extrase de el din tratatele Sf. Chiril fără a le lega de alte puncte de vedere: de aceea ele au luat un caracter eretic pe care nu-l au când sunt citite în context. Oricum, împrejurarea că expresiile citate se găsesc în scrierile Sf. Chiril a acordat credibilitate învățăturii eretice a monofiziților și a atras pe creștinii cu vederi înguste de partea lor. Cazul lui Eutihie a stârnit interesul lui Eusebie, Episcop de Dorileum, faimos pentru opoziția față de Nestorie. La un Sinod al episcopilor, care erau atât de frecvente în antichitate și care, în acest caz, a avut loc în Constantinopol în anul 448, Eusebie a declarat public că Eutihie, starețul unei mănăstiri renumite din capitală, cugeta ereric, nu în conformitate cu tradiția apostolilor și cu Crezul niceean, cu privire la Răscumpărător și la taina răscumpărării omului. Într-un memoriu special ce conținea această declarație, pe care a trimis-o Arhiepiscopului Flavian al Constantinopolului și Sinodului episcopilor, Eusebie scria, printre altele: „I-am cerut lui Eutihie, preot și arhimandrit, să nu dea frâu liber la o asemenea ruinare a simțirilor, la o asemenea intoxicare a gândurilor și o frenezie a minții, încât chiar uită de frica de Dumnezeu și cutează să numească eretici pe acei Părinți care sunt considerați printre Sfinți și pe noi, următorii lor în credință. Dar el, având buze neînfrânate și limbă nesupusă, nu încetează să respingă dogmele evlavioase ale Ortodoxiei. Vă rog și vă implor pe Sanctitatea Voastră: Nu lăsați cererea mea fără atenție, ci dați indicații lui Eutihie, preot și arhimandrit, să apară în fața Sfântului Sinod și să se apere împotriva a ceea ce l-am acuzat. Sunt gata să-l dau de gol că se numește în chip mincinos ortodox și că este total străin de credința ortodoxă”. Nedorind să atragă atenția oublică asupra cazului, totuși considerând că este imposibil să ignore declarația lui Eusebie, Flavian, președintele Sinodului, a propus ca Eusebie să-l confrunte pe Eutihie într-o întâlnire privată.
Dar realitatea era că Eusebie mersese să-l mustre pe Eutihie de câteva ori, dar fără efect. „Acum, a declarat Eusebie hotărât, este imposibil pentru mine, după ce am mers la el adesea și am fost neputincios să-l conving, să merg la el din nou și să ascult cuvinte hulitoare”. Văzând că Eusebie nu a putut fi convins, Sinodul s-a văzut forțat să trimită la Eutihie o delegație compusă din preotul Ioan și diaconul Andrei; delegația a fost obligată să-i prezinte lui Eutihie memoriul lui Eusebie de Dorileum și să-l invite pe arhimandrit la Sinod să dea o explicație.
La întoarcerea de la Eutihie, delegația a declarat următoarele Sinodului: „Am mers la el la mănăstire, i-am citit memoriul de acuzare, i-am dat o copie a lui, i-am spus numele acuzatorului și l-am anunțat că îl convoacă să se justifice înaintea Sfinției Voastre. A refuzat categoric să vină și să se justifice, spunând că avea un obicei deosebit, care a fost stabilit prin lege de la început, să nu se despartă de obște pentru a se duce undeva, ci să trăiască în mănăstire aproape ca într-un mormânt. Ne-a cerut să Vă informăm pe Sanctitatea Voastră că Episcopul Eusebie, presupus iubit de Dumnezeu, care a fost un dușman al său din vechime, a depus această petiție împotriva lui din invidie și ură. A susținut că este gata să fie de acord cu expunerea Sfinților Părinți de la Niceea și Efes și a promis să semneze interpretările lor. După întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, adică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, el venerează natura cea una, natura lui Dumnezeu Care S-a întrupat și a devenit om. Că Domnul nostru Iisus Hristos constă din două firi unite ipostatic, acest lucru nu l-a întâlnit în expunerea Sfinților Părinți și, dacă are ocazia să citească ceva similar în scrierile cuiva, nu va accepta deoarece dumnezeieștile Scripturi sunt mai presus de învățăturile Părinților. A mărturisit că Cel născut din Fecioara Maria este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar nu are carne care este deoființă cu noi”.
„Dovezile pe care le-am auzit”, a spus Eusebie după raportul delegației, „sunt suficiente pentru a clarifica ce opinie fără de Dumnezeu are Eutihie, contrară expunerii Sfinților Părinți. Cer ca Eutihie să fie convocat din nou încoace”. S-a decis să fie trimisă o a doua delegație la Eutihie, compusă din doi preoți, Mamant și Teofil; delegaților li s-a dat un înscris cu convocări ce-l chemau pe Eutihie să apară în fața Sinodului „fără nici o întârziere”. Din raportul către Sinod al acestei a doua delegații este evident că Eutihie a refuzat de două ori să primească delegația cu scuza că e bolnav și că delegația a dobândit accesul necesar doar datorită insistenței.
„Când am intrat [la Eutihie]”, au spus delegații, „i-am dat foaia semnată; el a ordonat să fie citită în prezența noastră și, după ce a fost citită, a spus: „Am stabilit ca regulă să nu părăsesc mănăstirea în afara unei nevoi de moarte; Sfântul Sinod și iubitorul de Dumnezeu episcop văd că sunt bătrân și sleit; să facă Arhiepiscopul și Sinodul ce vor cu mine; cer doar un lucru – să nu se mai necăjească nimeni aici pentru că am regula de a nu părăsi mănăstirea.” Când au auzit această declarație, Sinodul a decis: „Trebuie să-l îndemnăm pe Eutihie a treia oară să vină la acest Sinod sfânt. Dacă nu va face așa, se acuză singur.” A treia delegație a fost compusă din preoții și eclesiarhii Memnon și Epifanie și diaconul Gherman. Prin aceste persoane i-a fost trimis din nou lui Eutihie un înscris, în care scria în parte: „Știi că ce este consemnat în sfintele canoane împotriva celui neascultător și a celor care nu vin să apară să se justifice când este trimisă la ei o a treia convocare. Grăbește-te să vii mâine dimineață, adică joi în ziua 17 din luna noiembrie.” În ajunul acestei zile, o delegație de la Eutihie, compusă din Arhimandritul Avramie și trei diaconi, a apărht în fața Părinților Sinodului. Arhimandritul a informat Sinodul despre boala lui Eutihie și a fost chemat să dea unele explicații din partea celui bolnav. Arhiepiscopul Flavian a promis să aștepte recuperarea lui Eutihie și a refuzat cererea Arhimandritului.
Pe 17 noimbrie, a treia delegație, întoarsă de la Eutihie, a transmis Părinților Sinodului cererea celui din urmă: „Vă rog lăsați-mă să cer domnului meu Arhiepiscopul și Sfântului Sinod să-mi dea răgaz această săptămână; și săptămâna următoare, dacă e plăcut lui Dumnezeu, voi veni și mă voi justifica înaintea domnului meu și a Sfântului Sinod”. Această cerere a fost luată în seamă și Arhiepiscopul Flavian, în numele Sinodului, a decis: „oferim [lui Eutihie] răgazul de timp pe care-l cere. Dar, dacă, în mod contrar promisiunii lui, Eutihie nu apare a doua zi din săptămâna următoare [22 noiembrie], va fi deposedat ferm de rangul său de preot și de stăreția mănăstirii”.
A sosit 22 noiembrie. Membrii Sinodului s-au adunat în sala de judecată a reședinței arhiepiscopale. Eutihie a apărut înaintea Sinodului cu o sumedenie de ostași, monahi și subalterni ai Prefectului; mai mult, Eutihie era însoțit de Silentarius Magnus, un oficial de rang înalt al palatului trimis de împărat să pună în fața Sinodului următoarea propunere: „Suntem preocupați de pacea Sfintelor Biserici și de credința ortodoxă și dorim să păstrăm credința expusă sub inspirația lui Dumnezeu de Sfinții noștri Părinți care s-au adunat la Niceea în număr de 318 și au fost la Efes la condamnarea lui Nestorie. Dorim acasta așa încât sminteala să nu intervină în Ortodoxia menționată. Și, deoarece îl știm că foarte renumitul Patrician Florentie este credincios și încercat în Ortodoxie, dorim să fie prezent la ședința Sinodului, de vreme ce dezbaterea privește credința.” „Toți știm că domnul Florentie este credincios și încercat în Ortodoxie”, a spus Arhiepiscopul Flavian după citirea decretului imperial, „și dorim să fie prezent”.
După ce Florentie a sosit la Sinod, cercetarea cazului lui Eutihie a început. La sesiunea dedicată lui Eutihie, Sinodul din Constantinopol din 448 își fundamentează decizia în problema unirii celor două firi în Hristos Iisus în principal pe scrisoarea Sf. Chiril al Alexandriei Către cei din Răsărit, unde înaintarea spre unire a fost elaborată, mărturisirea lui Ioan al Antiohiei este confirmată și – ce este în mod deosebit important pentru Sinod – falsa teologie a monofiziților este răsturnată explicit: „Să fie închise gurile acelora”, spune scrisoarea, „care mărturisesc ori identificarea, ori amestecarea, ori confundarea Fiului lui Dumnezeu cu trupul/carnea”. Dintre alte scrieri ale Sf. Chiril, Sinodul s-a ghidat de una din epistolele sale către Nestorie, în care învățătura despre cele două firi în Hristos a fost mărturisită cu deplină claritate. La investigarea cazului lui Eutihie, Sinodul s-a străduit să constate dacă Eutihie era în acord cu scrisoarea Sf. Chiril menționată mai sus și cu cuvintele mărturisirii lui Ioan al Antiohiei, care erau conținute acolo.
Diaconul care a rostit scrisoarea Sf. Chiril Către cei din Răsărit la Sinod a citit fără să fie oprit până a ajuns la următoarele cuvinte: „Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, alcătuit din suflet rațional și trup; că El a fost născut de Tatăl înainte de veci în privința dumnezeirii și, în vremurile de pe urmă, pentru noi și pentru a noastră mântuire, [S-a născut] din Fecioara Maria în omenitatea Sa, că este deoființă cu Tatăl prin dumnezeire și deoființă cu noi prin omenitate, pentru că în El a fost realizată unirea a două firi. De aceea noi mărturisim, de asemenea, un Hristos, un Fiu, un Domn; și, pe baza unei asemenea uniri neamestecate, mărturisim că Preasfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și a unit cu Sine chiar în zămislire templul pe care l-a primit de la ea”.
În acest punct citirea scrisorii a fost întreruptă când Eusebie de Dorileum a strigat: „Eutihie nu mărturisește aceasta și nu a fost niciodată de acord cu aceasta; mai degrabă a gândit și a învățat contrar acesteia!” Această exclamație a dus la o dezbatere din partea lui Eutihie, prima dată cu prefectul Florentie, apoi cu Arhiepiscopul Flavian și Eusebie de Dorileum. Aceste dezbateri l-au condus pe Eutihie să facă următoarea declarație: „Mărturisesc că Domnul nostru a fost alcătuit din două firi înainte de unificarea [lor] și mărturisesc o fire după unificarea [lor]”. Nu a mai rămas nici un dubiu că Eutihie era eretic.
Pentru a preveni erezia lui Eutihie să producă consecințe deplorabile pentru Biserică, Părinții Sinodului au propus ca el să anatematizeze tot ce contravine dogmelor citite în Sinod. Dar Eutihie a respins această propunere pe un ton amar al vocii. Atunci Părinții Sinodului, ridicându-se, au proclamat: „Eutihie să fie anatema!”. Mai târziu, după o conferință, a fost făcută o declarație cu privire la Eutihie, semnată de Arhiepiscopul Flavian, 31 de episcopi și 23 de arhimandriți: „din toate – din acțiunile care au avut loc și din recunoașterea lui Eutihie – s-a descoperit că suferă de erorile lui Valentin și Apolinarie. Nefiind mișcat spre rușinare de îndemnurile și mustrările noastre, nu a dorit să fie de acord cu dogmele adevărate; din acest motiv, suspinând și plângând pentru osânda lui hotărâtă, am decis în Domnul nostru Iisus Hristos, despre care el [Eutihie] a vorbit rău, să-l tăiem de la orice slujire preoțească, de la comuniunea cu noi și de la conducerea mănăstirilor. Să știe toți cei care vor avea legătură cu el sau vor avea prietenie cu el că ei înșiși vor merita pedeapsa excomunicării ca unii care nu au evitat legătura cu el”.
În orice caz, Sinodul din Constantinopol din 448 nu a pus capăt disputelor: nu a fost recunoscut de Biserica de Alexandria sau Egipt, care era concentrarea dușmanilor unirii, sau Biserica Ierusalimului, care din vechime, din zilele primului Sinod Ecumenic, a mers mână-n mână cu Biserica Alexandriei în rezolvarea chestiunilor disputate de dogmă. Sau chiar și Biserica Romei, care s-a comportat la început prin persoana Papei Leon cel Mare cu dezaprobare față de Sinodul din Constantinopol, fiind informată sărăcăcios despre detaliile disputei care a avut loc departe în Răsărit. Sinodul din Constantinopol a fost acceptat de Biserica de Constantinopol și acele Biserici din Asia Minor și Siria, care erau favorabile înainte cu unirea. De aceea nu a fost surprinzător că, atunci când Sinodul din Constantinopol nu a întâlnit aprobarea necesară printre autoritățile seculare exaltate, au venit timpuri dificile asupra Bisericii Ortodoxe: prietenii unirii, apărătorii credinței ortodoxe, au fost considerați dușmani ai Ortodoxiei și monofiziții au devenit la fel de puternici ca arienii din zilele deplorabile ale împăratului Constantius.
Astfel stând lucrurile, hotărârile Sinodului de la Constantinopol nu au înfrânt cerbicia învârtoșată a lui Eutihie. Bazându-se pe relațiile sale favorabile de la curte, a determinat declanșarea unui război asupra Sinodului și a propriului arhiepiscop: a depus o petiție către împăratul Teodosie prin care cerea o revizuire a cazului său la un nou Sinod.
În același timp, Eutihie a trimis o plângere la Sf. Leon cel Mare la Roma pentru faptul că printre cei din Răsărit, adică la Constantinopol, „prin eforturile anumitor oameni, erezia nestoriană este înviată din nou”. Prin aceasta, Eutihie dorea să-i spună Papei că la Sinodul din Constantinopol el, Eutihie, a fost condamnat (pretindea el) ca unul ce apărase și cinstise pe Sf. Chiril, care se dedicase, după cum văzuseră ei, la un război cu nestorianismul. În răspunsul său scris către Eutihie, Papa Leon și-a exprimat aprobarea pentru râvna lui evlavioasă, deși declara în același timp că era puțin la curent cu problema: „De cum vom cunoaște mai deplin pe cei care au făcut aceasta în chip defăimător”, scrie sfântul Papă, „vom avea în vedere ce este necesar să ne asigurăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa-zicând, că este extirpată infecția cea fără de Dumnezeu, care a fost condamnată de demult”. Sf. Leon a adresat Arhiepiscopului Flavian al Constantinopolului o cerere de clarificare a problemei: „Să ne informeze frăția ta printr-un raport detaliat”, propune Papa lui Flavian în scrisoarea sa, „ce lucru nou s-a ridicat între noi împotriva credinței străvechi”. Flavian nu a întârziat să-i dea răspunsul. El a lămurit Papei esența cauzei împotriva lui Eutihie, l-a informat de intrigile acestuia după condamnarea lui de către Sinodul din Constantinopol și i-a cerut Papei să întărească credința „preaevlaviosului împărat”. Nu mult după aceea, Flavian a trimis Papei o a doua scrisoare cu o prezentare mult mai detaliată a învățăturii eretice a lui Eutihie. Răspunsul Papei la aceasta a fost Enciclica sau Scrisoarea Sinodală a Sanctității Sale, Papa Leon, Arhiepiscopul cetății Romei, scrisă lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopol (împotriva ereziei lui Eutihie), care este notorie în istoria Bisericii.
„Leon episcopul, către preadoritul său frate Flavian. După ce am citit scrisoarea dragostei voastre, a cărei venire este o surpriză pentru noi, și după ce am parcurs procesele verbale ale episcopilor, am ajuns acum, în final, la o viziune clară despre sminteala care s-a ridicat între voi împotriva integrității credinței: și ceea ce la început era obscur acum s-a limpezit și clarificat. Prin aceste mijloace, Eutihie, care părea să merite cinstea sub titlul de prezbiter, este arătat acum ca unul fără minte și din nefericire lipsit de experiență, așa încât putem aplica pentru el cuvintele proorocului: „Nu a vrut să înțeleagă să facă bine; fărădelege a gândit în așternutul său” [Ps. 35: 4-5]. Într-adevăr, ce e mai nedrept decât a întreține gânduri fără de Dumnezeu și a nu ceda în fața persoanelor mai înțelepte și mai învățate? Dar în această nebunie cad cei care, când sunt împiedicați de vreo neclaritate să înțeleagă adevărul, n-au apelat la cuvintele proorocilor, nici la scrisorile apostolilor, nici la autoritatea Evangheliilor, ci la ei înșiși; și au devenit învățători ai minciunii tocmai pentru că nu au fost ucenici ai adevărului.
Pentru că ce învățătură a primit din sfintele pagini ale Noului și Vechiului Testament cel care nu prea înțelege nici măcar începutul Simbolului [de credință]? Și ceea ce este rostit în toată lumea de vocile doritorilor de nașterea din nou nu este apucat de mintea acestui bătrân. Atunci, dacă nu știa ce trebuie să gândească despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și nu voia să facă o căutare laborioasă prin tot cuprinsul Sfintelor Scripturi de dragul dobândirii luminii cunoștinței, ar fi trebuit cel puțin să primească acea Mărturisire comună pentru toți cu atenție grijulie, prin care întregul corp al credincioșilor declară că ei ‘cred în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul și în Iisus Hristos, Fiul Său Unul-Născut, Domnul nostru, Care S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria’. Prin aceste trei articole, mecanismele aproape tuturor ereticilor sunt zdruncinate. Pentru că, atunci când Dumnezeu este crezut a fi atât ‘Atotțiitor’, cât și ‘Tată’, se dovedește că Fiul este mereu împreună cu El, nefiind diferit cu nimic de Tatăl deoarece a fost născut ca ‘Dumnezeu din Dumnezeu’, Atotțiitor din Atotțiitor, împreună-veșnic din Cel veșnic; nu ulterior în timp, nu inferior în putere, nu neasemănăror cu El în slavă, nu despărțit de El în fire, ci Același Fiu Unul-Născut și veșnic din Tatăl cel veșnic a fost ‘născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria’. Această naștere în timp nu a diminuat nimic, nu I-a adăugat ceva la nașterea aceea dumnezeiască și veșnică. Ci s-a cheltuit toată în lucrarea de restaurare a omului care fusese înșelat; așa ca să poată depăși atât moartea, cât și, prin puterea ei, pe ‘cel ce are puterea morții, adică pe diavolul’ [Evr. 2: 14]. Pentru că nu am fi putut depăși pe autorul păcatului și al morții decât dacă Cel Care nu ar fi putut fi infectat de păcat, nici prins de moarte nu ar fi luat asupra Sa firea noastră și ar fi făcut-o a Sa. Pentru că a fost, de fapt, ‘zămislit de la Duhul Sfânt’ în pântecele Maicii-Fecioare, care L-a purtat ca și cum L-ar fi zămislit, fără să-și piardă fecioria.
Dar, dacă el [Eutihie] nu a fost în stare să extragă o concepție adevărată din această fântână curată a credinței creștine deoarece, prin propria orbire, și-a întunecat pentru sine strălucirea adevărului atât de clar, ar fi trebuit să se supună învățăturii Evanghelistului și, după citirea a ce spune Matei: ‘cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam’ [Mt. 1: 1], ar fi trebuit, de asemenea, să caute îndrumare de la predica Apostolului și, după citirea Epistolei către romani: ‘Pavel, slujitorul lui Iisus Hristos, chemat apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu (pe care a făgăduit-o înainte prin prooroci în Sfintele Scripturi) cu privire la Fiul Său, Care a fost făcut din sămânța lui David după trup’. Ar fi trebuit să se dedice unui studiu cu dăruire asupra paginilor proorocilor. Și, după ce ar fi găsit că făgăduința lui Dumnezeu spusă către Avraam ‘întru sămânța ta se vor binecuvânta toate neamurile [pământului]’ [Fac. 22: 18], pentru a evita orice dubiu cu privire la această ‘sămânță’, ar fi trebuit să apeleze la cuvintele Apostolului: ‘făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu a spus: „și semințelor” ca despre multe, ci ca despre una: „și seminței tale”, care este Hristos’ [Gal. 3: 16]. Ar fi trebuit să înțeleagă, de asemenea, cu urechea lăuntrică exclamația lui Isaia: ‘Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște un Fiu și-I vei pune numele Emmanuel, care, tălmăcindu-se, înseamnă Dumnezeu cu noi’ [Is. 7: 14; Mt. 1: 23]. Și ar fi trebuit să citească cu credință cuvintele aceluiași prooroc: ‘Pentru că un Prunc S-a născut nouă și un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire s-a făcut pe umărul Lui și numele Lui se cheamă înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vie’ [Is. 9: 6]. Și nu ar fi trebuit să vorbească inutil că așa S-a făcut trup Cuvântul, încât Hristos, Care S-a născut din pântecele Fecioarei, ar avea forma unui om și nu ar fi avut un corp desprins din corpul Maicii Sale. Posibil că raționamentul lui de a gândi că Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost din firea noastră a fost acesta – că îngerul care a fost trimis la binecuvântata și pururea Fecioara Maria a spus: ‘Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri și, de aceea, ce se va naște din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu’ [Lc. 1: 35]; ca și cum, deoarece zămislirea Fecioarei a fost cauzată de un act dumnezeiesc, de aceea trupul Celui pe Care L-a zămislit nu ar fi fost din firea ei, care L-a zămislit. Dar nu trebuie să înțelegem acea ‘generare’ minunată fără pereche și fără pereche de minunată în așa fel că noutatea modului producerii s-a făcut altfel decât după modul propriu genului.
Pentru că Duhul Sfânt a fost Cel care a dat fertilitate Fcioarei, dar a reieșit un trup real dintr-un trup. Și, când ‘Înțelepciunea și-a zidit casă’, ‘Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi’ [In. 1: 14], adică în acea carne pe care Și-a asumat-o dintr-o ființă umană și pe care a însuflat-o cu duh de viață rațională. „În mod corespunzător, în timp ce distincția ambelor firi și substanțe a fost păstrată și amândouă s-au reunit într-o Persoană, partea de jos a fost asumată de cea măreață, slăbiciunea de putere, mortalitatea de veșnicie și, pentru a plăti datoria condiției noastre, firea nestricăcioasă a fost unită cu cea pătimitoare, așa încât leacul potrivit pentru bolile noastre, unul similar, ‘Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, Omul Hristos Iisus’ [1Tim. 2:5], să poată fi capabil de a muri printr-un element și să fie incapabil, de asemenea, prin celălalt. Drept aceea, în întreaga fire desăvârșită a unui om adevărat S-a născut Dumnezeu cel adevărat, întreg în ce era al Lui, întreg în ce era al nostru. Prin ‘al nostru’ înțelegem ceea ce a format Creatorul în noi la început și ce Și-a asumat pentru a restaura. Pentru că nu a fost nici o urmă în Mântuitorul din ce a introdus înșelătorul și omul a primit, fiind astfel înșelat.
Și faptul că S-a făcut părtaș la bolile noastre nu L-a făcut părtaș la fărădelegile noastre. A asumat ‘chipul de rob’ fără întinarea păcatului, îmbogățind ce era omenesc fără să ciuntească ce era dumnezeiesc: deoarece acea ‘golire de Sine’, când Cel nevăzut S-a făcut văzut, Creatorul și Domnul tuturor a voit să fie unul dintre muritori, a fost o coborâre din compătimire, nu o pierdere de putere. În mod potrivit, Același Care, rămas în chipul lui Dumnezeu, făcut om, a devenit om în chip de rob. Pentru că fiecare fire își păstrează proprietățile fără scădere; și, pe când chipul lui Dumnezeu nu alungă chipul de rob, la fel chipul de rob nu scade din chipul lui Dumnezeu. Pentru că, de vreme ce diavolul se slăvea prin faptul că omul, înșelat de uneltirea lui, a fost văduvit de darurile dumnezeiești și, fiind lipsit de zestrea lui de nemurire, a ajuns sub osânda de plâns a morții și că el însuși, în mizeria lui, și-a găsit un soi de mângâiere prin a avea un călcător de poruncă drept însoțitor și că Dumnezeu, potrivit cerințelor principiului dreptății, a schimbat propria Lui decizie cu privire la omul pe care l-a creat înr-o așa de înaltă poziție de onoare, era nevoie de o dezlegare cu un sfat tainic pentru ca Dumnezeu cel neschimbător, a Cărui voință nu putea fi lipsită de propria bunătate, să împlinească, printr-o taină mai mare, planul din început de bunătate iubitoare față de noi și ca omul, care fusese indus în eroare de măiestria vicleană a diavolului, să nu piară, contrar scopului lui Dumnezeu. În mod potrivit, Fiul lui Dumnezeu, coborând de pe scaunul Său din cer și nedespărțindu-Se de Tatăl, intră în lumea de jos, născut după o ordine nouă, printr-un nou mod de naștere. După o nouă ordine deoarece El, Care este nevăzut în planul Său, a devenit văzut în planul nostru; Cel Care nu putea fi circumscris în spațiu a voit să fie circumscris. Continuând să fie înainte de timp, El a început să existe în timp; Domnul lumii a permis ca măreția Lui nesfârșită să fie umbrită și a luat asupra Sa chipul de rob. Dumnezeu cel nepătimitor nu a disprețuit faptul de a fi om pătimitor și Cel nemuritor să fie supus legilor morții. Și e născut printr-un nou mod de naștere, deoarece fecioria nestricată, în timp ce era neștiutoare de poftă, a furnizat materia trupului Său. Ceea ce a fost asumat de la Maica domnnului a fost firea, nu greșeala. Dar aceasta nu înseamnă că minunea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, ca Unul născut din pântecele Fecioarei, conduce la faptul că firea Lui este neasemenea cu a noastră. Pentru că Același, Care este Dumnezeu adevărat, este și om adevărat; și nu este nici o iluzie în această unire, în timp ce condiția de jos a omului și măreția dumnezeirii se întâlnesc împreună. Pentru că, precum ‘Dumnezeu΄ nu este schimbat de compătimire, la fel ‘omul΄ nu este distrus de demnitatea [acordată]. Pentru că fiecare ‘chip΄ împlinește faptele care aparțin lui în comuniune unul cu altul. Cuvântul face ceea ce ține de Cuvânt și trupul împlinește ceea ce ține de trup. Unul strălucește prin minuni, celălalt cedează sub răni. Și, precum Cuvântul nu pierde din egalitatea cu Tatăl în slavă, la fel trupul nu abandonează firea de un fel cu noi. Pentru că, așa cum trebuie să spunem adesea, El este Unul și Același, cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu și cu adevărat Fiu al Omului. Dumnezeu pe cât ‘la început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu’ [In. 1: 1]. Om pe cât ‘Cuvântul trup S-a făcut și a locuit printre noi’ [In. 1: 14]. Dumnezeu pe cât ‘toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut’ [In. 1: 3]. Om pe cât a fost ‘făcut din femeie, făcut sub Lege’ [Gal. 4: 4]. Nașterea trupului este o manifestare a firii uman; sarcina Fecioarei este un indiciu al puterii dumnezeiești. Copilăria Pruncului este manifestată prin umilința scutecelor: măreția Celui Preaînalt este proclamată prin vocile îngerilor. El, pe Care Irod plănuiește să-L ucidă mișelește este ca omenirea la începutul ei; dar El, de Care se bucură magii să I se închine în genunchi este Domnul tuturor. Acum, când a venit la botezul lui Ioan Înaintemergătorul Său, ca să nu fie ascuns faptul că dumnezeirea este acoperită de vălul trupului, glasul Tatălui a vorbit în tunet din cer: ‘Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am bine-voit’ [Mt. 3: 17]. În mod corespunzător, El Care, ca om, este ispitit de viclenia diavolului, este Același Căruia, ca Dumnezeu, îngerii îi acordă slujirea datorată. Foamea, setea, slăbiciunea și somnul sunt evident omenești. Dar a sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini și a da femeii samaritence acea apă vie, din care cine bea nu mai însetează, a merge pe suprafața mării cu picioare care nu se scufundă și certarea furtunii pentru a domoli ‘apele ridicate’ sunt fără îndoială dumnezeiești. Atunci, precum – pentru a trece prin multe puncte – a plânge cu simțăminte de milă pentru prietenul mort și a-l aduce la viață din nou prin voce poruncitoare, după ce fusese îndepărtată piatra de la mormântul unde fusese pus de patru zile, nu aparține aceleiași firi. Sau a fi spânzurat pe lemn și a face toate stihiile să tremure după ce lumina zilei a fost preschimbată în noapte sau a fi străpuns de cuie și a deschide porțile raiului pentru credința tâlharului. Așa că nu aparțin aceleiași firi a spune ‘Eu și Tatăl una suntem’ [In. 10: 30] și a spune ‘Tatăl este mai mare decât Mine’ [In. 14: 28]. Pentru că, deși în Domnul Iisus Hristos este o Persoană a lui Dumnezeu și a omului, totuși ceea ce atașează ceva insultător la amândouă este un lucru și ceea ce atașează slavă la amândouă este altceva.
Pentru că, din ceea ce aparține nouă El are acea omenitate care este inferioară Tatălui, în timp ce de la Tatăl are dumnezeire egală cu Tatăl. În mod corespunzător, pe baza unității acestei Persoane care trebuie înțeleasă ca existând în ambele firi, citim, pe de o parte, că ‘Fiul Omului a coborât din cer’. La fel cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, a luat trup din acea Fecioară din care a fost născut. Și, pe de o parte, Fiul lui Dumnezeu se spune că a fost răstignit și îngropat tot la fel pe cât a suferit aceasta nu prin dumnezeirea Sa. Pe când Cel Unul-Născut este împreună-veșnic și deoființă cu Tatăl, dar în slăbiciunea firii umane. Drept aceea, noi toți, chiar în Simbolul de credință, mărturisim că ‘dacă ar fi știut, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei [I Cor. 2: 8]. Dar, când Domnul și Mântuitorul nostru Însuși a călăuzit credința ucenicilor, a spus: ‘Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului, și pe Care Mă vedeți în chip de rob și în realitatea trupului, Cine spuneți voi că sunt Eu?’
Atunci binecuvântatul Petru, ca inspirat de Dumnezeu, și spre folosul tuturor neamurilor prin mărturisirea sa, a spus: ‘Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu’ [Mt. 16: 13-16]. Așadar nu fără merit a fost declarat binecuvântat de Domnul și a fost desprinsă de la piatra originală acea soliditate care aparținea atât virtuții, cât și numelui său, care, prin descoperire de la Tatăl, a mărturisit că Același este atât Fiul lui Dumnezeu, cât și Hristos. Deoarece unul din aceste adevăruri, acceptat fără celălalt, nu ar fi fost de folos pentru mântuire și era la fel de primejdios a crede că domnnul Iisus Hristos este simplu Dumnezeu, și nu om sau simplu om, și nu Dumnezeu. Dar, după învierea Domnului – care a fost cu adevărat înviere a unui trup real, pentru că nu a înviat altă Persoană decât Cel Care fusese răstignit și murise – ce altceva a fost realizat în acest interval de patruzeci de zile decât a face credința noastră întreagă și clară de tot întunericul? Pentru că, în timp ce discuta cu ucenicii Săi și locuia cu ei și a mâncat cu ei și Și-a permis să fie pipăit cu atingere grijulie și scrutătoare de aceia care erau sub influența îndoielii, pentru acest sfârșit a intrat la ucenici când erau încuiate ușile și, prin suflarea Sa, le-a dat Duhul Sfânt și a deschis tainele Sfintei Scripturi după ce le-a încredințat lumina cunoștinței și din nou Aceeași Persoană a Sa le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor și toate semnele patimii, spunând: ‘Iată mâinile Mele și picioarele, că Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, după cum Mă vedeți pe Mine având’ [Lc. 24: 39]. Proprietățile firii dumnezeiești și omenești pot fi cunoscute ca rămase în El fără să producă separare și că noi am putea ști în acest fel că nu este Cuvântul ceea ce este trupul, așa încât să mărturisim că Fiul cel Unul al lui Dumnezeu este atât Cuvânt, cât și trup. Despre această taină a credinței acest Eutihie trebuie privit că nu o ține, din nefericire, el, care nu recunoaște că firea noastră există în Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, fie prin modul de jos și muritor, fie prin slava învierii. Nici nu a fost uimit de exclamația binecuvântatului Apostol și Evanghelist Ioan, care spune: ‘Orice duh care mărturisețte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu și este al lui Antihrist’ [cf. I In. 4: 2, 3]. Acum ce înseamnă a destrăma pe Iisus decât a separa firea umană de El și a o face goală, prin invenții fără de rușine, acea taină prin care am fost salvați? Mai mult, fiind în întuneric în privința firii trupului lui Hristos, el trebuie să fie implicat în orbire fără sens și în privința patimii Lui. Pentru că, dacă nu crede că răstignirea Domnului este ireală și nu se îndoiește că El a acceptat cu adevărat suferința, chiar și până la moarte de dragul mântuirii lumii, după cum crede în moartea Lui, să confirme și trupul Său și să nu se îndoiască de faptul că Cel pe Care-L a fi fost capabil de suferință este și om cu un trup ca al nostru; de vreme ce a nega adevăratul Lui trup înseamnă a nega și suferințele Lui trupești. Atunci, dacă acceptă credința creștină și nu-și întoarce urechea de la proovăduirea Evangheliei, să vadă care fire a fost cea pătrunsă de cuie și spânzurată pe lemnul Crucii. Să înțeleagă faptul că, de când a fost aceasta, după ce coasta Celui răstignit a fost străpunsă de sulița soldatului, sânge și apă au ieșit, așa încât Biserica lui Dumnezeu să poată să se înnoiască prin cristenliță și prin potir. Să audă și pe binecuvântatul Apostol Petru când afirmă că ‘sfințirea Duhului’ are loc prin ‘stropirea cu sângele lui Iisus hristos’ [I Pet. 1: 2] și să nu facă o citire fugitivă a cuvintelor aceluiași apostol: ‘Știind că voi nu ați fost răscumpărați prin lucruri stricăcioase, precum argint și aur, din viața voastră deșartă lăsată de la părinți, ci prin scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel fără prihană și fără pată’ [I Pt. 1: 18-19]. Să nu se împotrivească nici mărturiei binecuvântatului Apostol Ioan: ‘Și sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește tot tot păcatul’ [I In. 1: 7]. Și iarăși: ‘Aceasta este biruința care a înfrânt lumea, însăși credința noastră’ și: ‘Cine este cea care a biruit lumea, dacă nu credința că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? El este Cel Care a venit prin apă și prin sânge, Însuși Iisus hritsos; nu numai prin apă, ci prin apă și prin sânge; și Duhul dă mărturie, deoarece Duhul este adevărul. Și sunt trei care dau mărturie – Duhul, apa și sângele; și cei trei sunt una’ [I In. 5: 4-6, 8]. Adică Duhul este sfințirea și sângele răscumpărarea și apa botezului; aceste trei sunt una și rămân nedespărțite și nici una nu este despărțită de legătura cu celelalte; deoarece Biserica universală trăiește și propășește prin această credință, că ar trebui să credem că în Hristos Iisus nici omenitatea nu există fără dumnezeire, nici dumnezeirea fără omenitate adevărată.
Dar, când Eutihie a răspuns la întrebarea din cercetarea voastră asupra lui: ‘Mărturisesc faptul că Domnul nostru a fost din două firi înainte de unire, dar mărturisesc o fire după unire’, sunt uimit că o asemenea mărturisire atât de absurdă și stricată ca a lui nu a fost respinsă printr-o critică idn partea oricăruia dintre judecătorii lui și că a fost neglijată o asemenea exprimare nebunească și hulitoare, ca și cum nimic nu a fost auzit care ar fi putut ofensa. Se vede că este lipsit de evlavie a spune că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a fost din două firi înainte de întrupare, după cum este uimitor a afirma că, de când S-a făcut trup Cuvântul, în El a existat doar o fire. Dar, ca să nu gândească Eutihie că este corect ceea ce a spus sau că este tolerabil, deoarece nu a fost confruntat de nici o afirmație de-a voastră, îndemnăm atenția voastră, dragă frate iubit, să vadă că, dacă este adusă problema la o soluționare satisfăcătoare prin inspirația milostivă a lui Dumnezeu, omul acesta nechibzuit și lipsit de experiență ar fi curățat de ideea lui ciumată. Când a văzut că, după cum arată clar procesele verbale, a început să abandoneze părerea lui atunci când a fost pus la colț de cuvintele voastre puternice, a mărturisit că este gata să spună ceea ce nu a spus înainte și să-și dea adeziunea la credința față de care stătea mai înainte departe. Dar, când nu a consimțit să anatematizeeze dogma lui necredincioasă, ai înțeles, frate, că el continuă în credința lui rea și merita să primească sentința de condamnare. Dacă plânge sincer și cu bun scop pentru aceasta și înțelege, chiar dacă e prea târziu, cât de potrivit s-a mișcat autoritatea episcopală sau dacă, pentru a da o satisfacție deplină, va condamna oral și sub jurământ tot ce a susținut greșit, nu va fi condamnabilă compătimirea de orice fel față de el, care îi poate fi arătată când se va redresa. Aceasta pentru că Domnul nostru, adevăratul și bunul Păstor, Care Și-a pus viața pentru oile Sale și Care a venit să mântuiască sufletele oamenilor, nu să le nimicească, vrea ca noi să arătăm bunătatea Lui iubitoare așa încât dreptatea să-i constrângă într-adevăr pe cei care păcătuiesc, dar mila să nu-i respingă pe aceia care se preschimbă. Pentru că atunci este apărată realmente credința adevărată cu cele mai bune rezultate, când o părere mincinoasă este condamnată chiar de aceia care au urmat-o. Avem încredere că ocrotirea dumnezeiască va fi cu voi, astfel încât cel care s-a îndepărtat să fie mântuit prin condamnarea părerii lui nesănătoase. Fie ca Dumnezeu să vă țină sănătos, dragă frate iubit!
Epistola s-a încheiat cu declarația Papei: „Pentru ca toată chestiunea să fie dusă la bun sfârșit în mod corect și credincios, am desemnt pe frații noștri, Episcopul Iulius și preotul Reatus și pe fiul meu, diaconul Ilarie, să ne reprezinte. Și am însoțit cu ei pe notarul Dulcitius, de a cărui credincioșie avem mărturie bună. Din această declarație a Papei se pare că intervenția lui Eutihie înaintea puterii impreiale penru un nou Sinod a fost onorată. De fapt, bucurându-se de protecția dușmanului Arhiepiscopului Flavian, puternicul ministru Hrisafie, care a manipulat voința slabului împărat lipsit de tărie Teodosie, Eutihie a reușit ca în patru luni de la condamnarea lui să-l facă pe împărat să declare convocarea unui nou Sinod la nivelul Bisericii ca să investigheze viziunile dogmatice contradictorii despre Persoana Dumnezeului-Om și modul unirii din El a celor două firi și pentru o revizuire a deciziilor Sinodului din Constantinopol cu privire la cazul lui Eutihie. S-a propus ca Sinodul nou convocat să fie Ecumenic, precum a fost Sinodul din 431 – la el au fost convocați reprezentanți ierarhici din toate Bisericile mari ale acelui timp. Dar nu a fost de acest fel providența lui Dumnezeu: acest Sinod nu a ajuns să fie cunoscut în istorie ca al patrulea Sinod Ecumenic, ci mai degrabă „Sinodul tâlharilor/tâlhpresc” pentru că nu a condus lucrarea spre triumful Ortodoxiei, ci spre credințe eretice. Faptul că Sinodul a fost convocat la dorința lui Eutihie și a aderenților lui a fost o prevestire rea pentru Ortodoxie și apărătorii ei. Din motivele lor, susținătorii principali ai adevărului ortodox, cum ar fi, spre exemplu, Arhiepiscopul Flavian al Constnatinopolului și Papa Leon, nu au fost simpatizanți ai convocării unui nou Sinod, prevăzând ce necazuri și dezordini ar aduce în Biserică. Baza temerilor lor punctuale s-a regăsit în ordinele autorității civile supreme care au precedat deschiderea Sinodului.
Astfel, prin edict imperial, binecuvântatul Teodoret, un dușamn ager al monofizitismului, care a avut neînțelegeri înverșunate și altercații cu Sf. Chiril, a fost exclus de la participarea la viitorul Sinod; și a fost exclus, desigur, nu pentru că era un oponent al Sf. Chiril, ci ca un opozant puternic și viguros față de Eutihie. De asemenea, un decret intenționat a fost emis să-i permită Arhimandritului Barsum să voteze la Sinod, chiar dacă, potrivit canoanelor, doar episcopii puteau fi membri. O asemenea excepție a fost făcută pentru Barsum deoarece, după cum decreta edictul, el „ducea un război împotriva anumitor episcopi răsăriteni infectați cu impietatea lui Nestorie” (deși ar fi mai precis a spune că el era împotriva episcopilor ortodocși, pe caer monofiziții îi numeau nestorieni deoarece, nu ca Eutihie, ei învățau că sunt două firi în Hristos după întrupare).
Prin edictul împăratului, președintele Sinodului urma să fie Arhiepiscopul Dioscor al Alexandriei, care ținea cu partizanii lui Eutihie și avea legături cu Hrisafie. Elpidie, un membru al sfatului imperial, și Eulogius, un pretorian tribun și notar, au primit insturcțiuni speciale de la împărat: „Urmăriți ce se va face la Sinodul din Efes și sub nici o formă să nu permiteți vreo dezordine. Dacă vedeți că cineva provoacă agitație sau dezordine [la Sinod], pentru rușinarea sfintei credințe, puneți acea persoană sub arest. Aceia care au condamnat înainte pe Arhimandritul Eutihie trebuie să rămână tăcuții, neavând titlul de judecători, ci să aștepte părerea generală a tuturor celorlalți Părinți deoarece ceea ce a fost definit de ei înainte trebuie condamnat acum”. Adică Arhiepiscopul Flavian și aderenții săi nu trebuia să li se permită dreptul de a vorbi în apărarea lor ca să nu fie puși sub arest prin încălcarea voinței împăratului.
Directivele au sfârșit cu un ordin ca lui Elpidie and Eulogius să le fie pus la dispoziție un detașament de soldați și, prin ei, urma să fie pus la dispoziția monofiziților, care au obținut controlul Sinodului.
Aceste ordine pre-sinodale ale împăratului au culminat cu scrisoarea lui chiar către Sinod. Scrisoarea explica motivele pentru covocarea Sinodului și indica scopul general al activității astfel: „De vreme ce Episcopul iubitor de Dumnezeu Flavian a dorit să ridice problema sfintei credințe împotriva preacinstitului Arhimandrit Eutihie și, după ce a convocat un Sinod, a început să facă ceva, noi, după ce am apelat de câteva ori la acest iubitor de Dumnezeu episcop, am dorit să prevenim dezordinea care a fost stârnită, fiind suficient de stabili în credința ortodoxă, fiind moștenitori ai Sfinților Părinți care au fost la Niceea și fiind confirmați de Sfântul Sinod care s-a ținut la Efes. Totuși, deși am îndemnat în mod repetat pe acest cinstit episcop să abandoneze o asemenea cercetare ca să nu devină pricină de dezordini în toată lumea, el nu s-a lăsat. Având grijă că a conduce o asemenea cercetare asupra credinței fără Sfântul vostru Sinod și fără reprezentanții Sfintelor Biserici nu ar fi fără primejdie, am considerat că e necesar să vă adunați Sfințiile Voastre laolaltă ca să scoateți orice rădăcină diavolească din Sfintele Biserici și să scoateți afară pe aceia care înclină spre hula lipsitului de Dumnezeu Nestorie sau pe cei care-i țin partea și să puteți face profund de neclintit integritatea credinței ortodoxe, deoarece toată nădejdea noastră depinde de credința ortodoxă în Dumnezeu și de rugăciunile voastre sfinte.”
În astfel de condiții nefavorabile pentru apărătorii adevărului ortodox, Sinodul a fost covocat la Efes pe 8 august 449; sesiunile lui au fost ținute în Biserica Preasfintei Fecioare Maria, care a fost locul sesiunilor celui de-al treilea Sinod Ecumenic. Numărul Părinților participanți la Sinod a fluctuat între 122 și 130. Din actele Sinodului, care au precedat apariția lui Eutihie la el, trebuie remarcat că scrisoarea lui Leon cel Mare nu s-a permis să fie citită, evident, de vreme ce nu era favorabilă pentru Eutihie și Dioscor, de vreme ce era îndreptată împotriva învățăturilor lor eretice. Când, la sugestia lui Elpidius, Eutihie a fost convocat la Sinod, ei i-au cerut să prezinte înaintea Sinodului „justificări în favoarea lui”. Eutihie a început explicația sa prin cuvinte care arată că a văzut printre Părinții Sinodului pe aceia care-i împărtășeau părerea:
„M-am încredințat Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”, a spus Eutihie, „și vă am ca martoripentru credința pentru care m-am luptat împreună cu voi.” După aceea a depus Părinților Sinodului două articole scrise ce conțineau mărturisirea lui de credință. În ele Eutihie se plânge, înainte de toate, de „calomniile” Sinodului de la Constantinopol asupra lui, că el „nu ar fi fost de acord să gândească împotriva credinței care a fost expusă de Părinții de la Niceea”. Mai departe, fără să exprime direct învățăturile sale cu privire la unitatea celor două firi în Hristos, Eutihie a citat în întregime Simbolul nicean de credință și a adăugat că el ține cu tărie la hotărârile Sinoadelor de la Niceea și Efes și anatematizează pe toți ereticii, începând cu Simon Magul. După această mărturisire, au urmat o serie de plângeri ale lui Eutihie împotriva Arhiepiscopului Flavian și a Sinodului de la Constantinopol – că (pretindea el) Eusebie de Dorileum, când l-a acuzat de erezie la Sinod, nu a dovedit aceasta direct și consfințit; că Sinodul, știind de făgăduința lui Eutihie de a nu-și părăsi mănăstirea și totuși convocându-l pentru o cercetare judicioasă, a dorit doar să-l condamne ca pe un om neascultător față de Biserică pe baza faptului că nu ar fi venit la Sinod; că la Sinod, când a apărut neașteptat, nu i s-a dat posibilitatea de a se justifica, ci „deodată”, pretinde fals Eutihie, „a fost citită o condamnare compusă dinainte împotriva mea”; și că chiar actele Sinodului de la Constantinopol au fost refăcute ulterior în defavoarea sa. „De aceea cer”, spune Eutihie la sfârșitul mărturisirii sale (sau, mai precis, a acuzațiilor sale calomnioase împotriva Sinodului de la Constantinopol și a ierarhului său din prezidiu), „ca să discutăm clevetirea și nedreptatea ridicate împotriva mea, dezordinea care a fost creată din acest motiv în toate Bisericile și a rezultat într-un mare scandal; să-i punem la o pedepsire bisericească pe aceia vinovați de toate acestea; și să tăiem orice rădăcină a hulei și necuviinței”.
Arhbiepiscopul Flavian, acuzat de Eutihie, a cerut ca Eusebie de Dorileum să fie convocat la Sinod să prezinte acuzațiile împotriva lui Euthie. Dar Elpidius, oficialul imperial, nu a permis asta, anunțând edictul împăratului că judecătorii lui Eutihie (de la Sinodul din Constantinopol) stau printre cei cercetați, fără dreptul de a vorbi. În locul împlinirii cererii lui Flavian, a ordonat ca actele Sinodului din Constantinopol din 448 să fie citite și condamnate. În timpul citirii acestor acte, erezia (monofizitismul) președintelui Sinodului, Dioscor, și celei mai mari părți a episcopilor care-l compuneau, a fost arătată în mod învederat. Când citirea a ajuns la întrebarea pusă lui Euthie de Eusebie la Sinodul de la Constantinopol: „Mărturisești două firi după întrupare?”, mulți membri ai Sinodului au strigat: „Luați-l și-l ardeți pe Eusebie [de Dorileum]! Să ardă de viu! Să fie tăiat în două! După cum a împărțit pe Hristos, să fie împărțit el însuși!” Văzând că întorsura evenimentelor era favorabilă lui, Dioscor a adresat episcopilor întrebarea: „Este această expresie, unde se vorbește de două firi după întrupare, acceptabilă pentru noi?” „Anathema celui care vorbește astfel!”, a strigat Sinodul. Astfel a fost proclamată erezia monofizită în locul adevărului la un Sinod nelegiuit și Ortodoxia a fost călcată în picioare. Bineînțeles, Eutihie, ca principal susținător al ereziei monofizite, a fost declarat după aceea ortodox și a fost repus în demnitatea de arhimandrit și în rangul de preot.
Apoi a urmat un proces al lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopol. Urmând planul făcut dinainte, fix în acel moment, câțiva monahi din mănăstirea lui Eutihie au apărut la Sinod cu o petiție ce conținea cele mai nedrepte acuzații împotriva Arhiepiscopului. Petiția, care a fost citită înaintea Sinodului la ordinele lui Dioscor, spunea: „Flavian „a plouat cu calomnii și hule la adresa păstorului Eutihie și, sub forma evlaviei, a găsit un pretext nedrept pentru a-l condamna; și a ne-a ordonat să-l evităm pe păstorul nostru și să nu vorbim cu el și a ordonat ca posesiunile mănăstirii să fie preluate de el sub pretextul că ajută pe săraci, pentru că le-a vândut. Sfântul altar, pe care l-a ridicat Eutihie în șase luni înainte de denunțare, stă fără jertfă. Și noi înșine am fost legați prin această condamnare nedreaptă a lui.din acest motiv”, încheie petiția, „implorăm Sfântul vostru Sinod să aibă milă de no, care am suferit o astfel de pedeapsă nedreaptă și să ne întoarcă obștea bisericească luată pe nedrept de la noi și să se răzbune asupra celui care a făcut aceasta [aidcă asupra lui Flavian] deoarece ne-a judecat cu nedreptate.”
Din cei trei sute de monahi ai mănăstirii lui Eutihie, doar treizeci și cinci au semnat petiția, așa încât toată treaba pare să fie necinstită. Monahii au fost primiți în comuniune bisericească de Sinod și petiția lor a furnizat lui Dioscor o bază convenabilă pentru uneltiri ulterioare împotriva nevinovatului Arhiepiscop de Constaninopol. Dioscor a ordonat să fie citite deciziile Sinodului al treilea Ecumenic și apoi a întrebat: „Cred că toți sunt mulțumiți cu definiția de credință de la Niceea, pe care Sinodul din Efes a confirmat-o, ordonând să fie ținută ea singură. Știm că Părinții acelui Sinod au dispus ca, dacă vorbește cineva sau gândește sau introduce ceva contrar ei, va fi supus condamnării.
Ce credeți de asta? Putem să examinăm sau să introducem ceva nou contrar cu aceasta? Dacă cinea a cercetat ceva mai presus sau dincolo de ce s-a spus, a definit sau a aprobat, nu va cădea cu toată dreptatea sub condamnarea Părinților? Să spună cine este de această părere!”
Majoritatea voturilor la Sinod au confirmat aceasta. Apoi Dioscor, ridicându-se de pe scaun, a propus în următoarele cuvinte să fie aplicat canonul de la Efes pentru Flavian și pentru Eusebie de Dorielum: „Flavian, fost episcop al Bisericii de Constantinopol, și Eusebie de Dorileum, după cum vede clar acest Sinod Sfânt și Ecumenic, se arată a fi cei care resping și răstălmăcesc aproape totul și au dat prilej de scandal și necaz pentru Sfintele Biserici și tot poporul ortodox. Este clar că ei s-au supus singuri pedepselor prescrise odată de Sfinții noștri Părinți în Sinod. Din acest motiv, bazându-ne pe deciziile Părinților, condamnăm pe cel mai înainte menționat Flavian și pe Eusebie la deposedarea de orice demnitate preoțească și episcopală”. Părerea lui Dioscor a fost unanim acceptată de monofiziți și a fost subscrisă de toții membrii Sinodului. Flavian și Eusebie au fost depuși din rangul lor ierarhic. După aceea, Flavian a fost surghiunit și și-a sfârșit viața în exil. După Sinod, Eusebie de Dorileum a suferit nenorociri, încât l-a numit apoi pe Dioscor ucigașul său. Diaconul Ilarie, legatul Papei, „abia a reușit să scape” de la Sinod și a ajuns la Roma pe căi ocolitoare. Binecuvântatul Teodoret, care nu a fost prezent la Sinod, a fost depus din rangul său și închis în mănăstire. Ibas, Mitropolit de Edesa, a fost anatematizat. Astfel au triumfat erezia monofizită prin mijloace necinstite și violență asupra adevărului Ortodoxiei, totuși a triumfat, după cum s-a descoperit mai apoi la adevăratul Sinod al patrulea Ecumenic.
Norul întunecat al ereziei atârna aproape asupra întregului Răsărit. Dar Domnul nu a întârziat să vină în ajutorul Bisericii Sale prin slujitorul Său vrednic, Sfântul Leon cel Mare. După ce a primit cuvânt de la Diaconul Ilarie și Arhiepiscopul Flavian cu privire la actele „Sinodului tâlhăresc”, Leon cel Mare a adresat o scrisoare împăratului Teodosie și surorii sale, Pulheria, în care, remarcând acțiunile ilegale ale Sinodului încheiat recent, a atras atenția asupra necesității convocării unui nou Sinod Ecumenic „care să rezolve astfel sau să verifice toate nedreptățile care au apărut, ca să nu rămână nici un dubiu cu privire la credință sau vreo dezbinare în iubire”.
Sfântul Leon a trimis și două scrisori, una după alta, către clerul și poporul din Constantinopol. „Cine crede ca monofiziții”, sugerează susținătorul râvnitor al Ortodoxiei în scrisorile sale, „este atras în părtășie cu Arie, pentru a cărui stricăciune este foarte plăcută această impietate, care neagă firea omenească asumată de Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu în pântecele fiicei lui David. Acesta se taie pe sine de la orice taină a credinței creștine și, nerecunoscând pe Mire [Christ] și nereușinnd să recunoască pe Mireasă [Biserica], nu poate să participe la nuntă [adică la Euharistie]. Sângele lui Hristos este acoperământul Cuvântului, prin care se îmbracă oricine mărturisește pe Cuvântul Acesta. Și cine se rușinează de El și neagă [trupul Său] ca și cum ar fi ceva nevrednic, nu poate primi de la El nici o podoabă, chiar dacă unul ca acesta ar veni la cina Regelui și s-ar alătura cu îndrăzneală la masa sfântă. Dimpotrivă, nu va putea să se ascundă, ca un infractor necinstit, de pretenția Regelui, ci, după cum a dat Domnul Însuși mărturie, va fi luat și, legându-i-se mâinile și picioarele, va fi aruncat în întunericul mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților (Mt. 22: 13). De aceea, cel care nu mărturisește că în Hristos este un trup omenesc s-a recunocut pe sine nevrednic de Taina întrupării și nu poate avea parte la Taină”. „Să nu credeți, iubiților”, a scris Sfântul Papă într-o scrisore către Bisericile Răsăritene, „că providența dumnezeiască nu este de ajuns pentru Sfânta Biserică acum și de aici înainte, pe viitor. Puritatea credinței va străluci când amestecătura de greșeli este îndepărtată din ea. Providența arată mereu ajutorul necesar pentru ai săi.”
Și atotputernicul Cap al Bisericii nu a întârziat să îndrepteze credința depusă în activitatea Sa providențială: Împăratul Teodosie, protectorul monofiziților, a murit curând; locul lui a fost luat de generalul Marcian în august 450 prin alegerea armatei și a senatului. Profund devotat Ortodoxiei, Marcian s-a căsătorit ulterior cu sora lui Teodosie, Pulheria, care era și ea renumită pentru râvna pentru Ortodoxie. Pentru ortodocși, treburile Bisericii au luat o turnură spre bine. Ideea lui Leon cel Mare de a convoca un nou Sinod Ecumenic a fost realizată. Sinodul a fost desemnat să fie ținut în Niceea, dar apoi, pentru a fi mai ușor pentru împărat să supravegheze cursul său, a fost mutat la Calcedon, care este separat de Constantinopol numai prin deschiderea strâmtorilor din Bosfor. Acolo Sinodul și-a deschis sesiunile pe 8 octombrie, în marea și întinsa Biserică a Sfintei Mucenițe Eufimia. Numărul Părinților de la Sinod a fost foarte mare – între 600 și 630, mai mult decât au venit la orice alt Sinod. Cei mai proeminenți membri au fost: Anatolie, Arhiepiscop de Constantinopol, Maxim, Arhiepiscop de Antiohia, Iuvenalie, Arhiepiscop de Ierusalim, Talasie, Episcop de Capadocia și legații Papei, Episcopii Pschasianus și Lucentius, și preotul Bonifaciu. O sumedenie de demnitari militari și civili au sosit, deși nu au luat parte la actele Sinodului când au fost luate în discuție probleme pur bisericești, ca de exemplu judecarea episcopilor. Activitatea Sinodului al patrulea Ecumenic la Calcedon a constat din 1) judecarea „Sinodului tâlhăresc” din 449 și a lui Dioscor al Alexandriei, capul lui; și 2) o cercetare asupra adevăratei învățături cu privire la cele două firi în Persoana Dumnezeului-Om.
La prima sesiune a Sinodului, care a avut lor pe 8 octombrie, la insistența legaților Papei, Dioscor al Alexandriei, care ședea printre ceilalți Părinți, a trebuit să-și părăsească locul și să stea la mijloc, ca unul pus sub judecată, care-și pierduse dreptul de a vota. Apoi Eusebie de Dorileum a venit și el în mijlocul bisericii, să fie acuzator, de vreme ce a îndurat mult de la „Sinodul tâlhăresc”. „Am fost insultat și jignit de Dioscor; și a fost insultată și jignită și credința”, a declarat Eusebie. „El este responsabil pentru moartea Episcopului Flavian și l-a condamnat pe nedrept pe el și pe mine. Vă cer să-mi primiți petiția.” În petiția lui Eusebie, Dioscor este acuzat în principal „că a adunat o gloată turbulentă și, dobândind puterea care vine prin bani, a insultat credința ortodocșilor cât a putut și a întărit necuviința monahului Eutihie”. „De vreme ce năvălirea lui [Dioscorus] asupra credinței și asupra noastră [adică Eusebie însuși și Flavian] este mare, cerem să se poruncească lui Dioscor să se apere împotriva a ceea ce-l acuzăm.” Apoi a început o revizuire a actelor Sinodului de la Constantinopol din 448 și a „Sinodului tâlhăresc” din Efes. Citirea actelor Sinodului din urmă a fost întreruptă când a fost citit edictul imperial care permitea lui Teodoret al Cyrului să fie prezent la Sinod dacă Sinodul însuși dorea. Când Teodoret al Cyrului a fost menționat, au cerut ca acest apărător fervent al Ortodoxiei împotriva monofizitismului să fie îngăduit la sesiunile Sinodului. Apariția lui Teodoret a provocat o furtună printre Părinți; unii, partizani ai lui Dioscor, au strigat tare că Teodoret trebuie scos afară; alții, apărători ai Ortodoxiei, au cerut ca Dioscor să fie exclus. Strigătele schimbate între ambele părți au dus nu la puțină zarvă și dezordine, care a trebuit să fie înăbușite de senatori și funcționari, care s-au adresat părților dezordonate astfel: „Pentru Dumnezeu, ar fi mai bine a nu împiedica [procedurile] să fie auzite. Permiteți să fie citite în ordine!”
Când au ajuns la edictul imperial care-l desemna pe Dioscor drept președinte al Sinodului și când cel din urmă a încercat să pună o parte din vină pentru acțiunile ilegale pe Episcopii Iuvenalie, Talasie, pe întregul Sinod și pe împărat, episcopii din regiunea Antiohia au declarat: „Nici unul dintre episcopii ortodocși de la Sinodul din Efes nu a fost de acord cu condamnarea Episcopului Flavian și a Eiscopului Eusebie; consimțământul nostru a fost dat sub amenințarea violenței. Sub amenințarea loviturilor am semnat hârtia cerută pe care, după aceea, a fost scrisă condamnarea episcopilor menționați. Ne-au amenințat cu condmamnarea; ne-au amenințat cu exilul. Soldații stăteau alături cu toiege și săbii și am fost terorizați de ei. Unde sunt toiege și săbii, ce fel de Sinod [bisericesc] poate fi acolo? Soldații i-au descurajat pe Flavian și Eusebie mai mult decât noi și ce am făcut am făcut din frică.”
Această declarație generală cu privire la indimidările și amenințările făcute de Dioscor au fost confirmate de Episcopii Ștefan al Efesului, Teodor de Claudiopolis și Vasile de Seleucia Isauriei, care au lămurit mai mult detaliile încălcărilor individuale și cu adevărat de plâns. Prin declarațiile multora, s-a determinat, de asemenea, că faimoasa scrisoare a Papei Leon a fost „intenționat împiedicată de Dioscorus [să fie citită]”, chiar dacă a jurat de șapte ori că ar fi ordonat să fie citită. În concluzia citirii actelor Sinodului din Efes, care a descoperit tot mai mult abuzurile lui Dioscor, aducând la lumină toate faptele sale delictuale, episcopii care au luat parte la Sinodul de la Efes și erau vinovați într-o măsură sau alta de acțiuni ilegale, s-au pocăit profund de păcatul lor și au strigat de multe ori în prezența Sinodului: „Toți cerem iertare!” Doar Dioscor și anumiți episcopi egipteni au continuat să rămână încăpățânați în erezia lor și chiar au declarat deschis, în prezența întregului Sinod, vederile lor eretice monofizite.
Convinși de abuzurile Sinodului „tâlhăresc”, Părinții Sinodului al patrulea Ecumenic și-au pronunțat sentința asupra lor, dar într-un asemenea mod, că majoritatea oamenilor care erau în componență nu au fost depuși din rangul lor episcopal, având în vedere pocăința lor sinceră. Sentința a fost primită de Părinții Sinodului cu strigăte de extaz. Chestiunea lui Dioscor, din pricina refuzului său tare la cerbice de a părăsi erezia, a fost examinat în particular la sesiunea care a avut loc pe 13 octombrie. La această sesiune, Eusebie de Dorileum, a prezentat Sinodului cererea ca Dioscor să fie pedepsit pentru tratamentul său nedrept asupra sa [Eusebie] și asupra Arhiepiscopului Flavian și pentru încălcarea „evlaviei și a sfintelor canoane”, așa încât Dioscor să fie pentru restul vieții sale drept „un exemplu și un avertisment pentru cei care s-ar gândi să acționeze cum a făcut el”.
În același timp, o sumedenie de plângeri au fost adresate împotriva lui Dioscor de clerul și mirenii Bisericii din Alexandria – o plângere acuzându-l pe Dioscor de persecutarea rudelor și prietenilor Sf. Chiril și alta că și-a însușit proprietatea Bisericii. Toate aceste petiții au fost acceptate de Sinod, care a decis, de asemenea, să-l invite pe Dioscor să dea explicații personale. Dar, în ciudat faptului că a fost chemat de trei ori, Dioscor a refuzat să apară la Sinod, invocând motive diferite motive. De aceea, Sinodul a dat sentința cu privire la el in absentia. „Sinodul a aflat”, a spus înaintea Sinodului Paschasius, legatul papal, „că Episcopul Dioscor, care a fost chemat de trei ori să răspundă acuzatorilor săi, știindu-se vinovat, a desconsiderat ordinul Sinodului de a veni aici. Să declare Părinții Sinodului cu gurile lor ce merită unul care disprețuiește voința Sinodului.” Sinodul a răspuns: „Depunerea prescrisă de canoane împotriva celor care nu se vor supune!” Dioscor a fost depus și sentința Sinodului a fost confirmată de împărat. După aceea, dioscor a fost exilat în cetatea Gangra din Paflagonia, unde a murit în anul 454. Deliberarea Părinților pe chestiunea unirii în Hristos Iisus a celor două firi s-a deschis cu o propunere înfățișată Sinodului pentru compunerea unei noi definiții de credință care să elimine învățătura mincinoasă a monofiziților și să împce pe toți: „Trebuie să cercetăm, să deliberăm și să încercăm să întărim adevărata credință”, spunea propunerea, „de dragul căreia a fost convocat acest Sinod în principal; ar fi de dorit ca învățătura articolelor de credință să fie corectă și ca orice dubiu să fie îndepărtat prin espunerea corespunzătoare și prin învățătura tuturor Părinților [Sinodului]; străduiți-vă fără frică, fără slugărnicie și dușmănie, să înfățișați credința curată, astfel încât chiar și cei ale căror idei nu sunt în acord cu cele ale tuturor [dintre noi] să fie aduse din nou la o unitate a gândirii prin cunoașterea Adevărului.”
În timpul schimbului de păreri cu privire la propunere, Sinodul a ajuns la o decizie unanimă să citească scrierile Sinoadelor și Părinților Bisericii, unde adevărul Ortodoxiei era exprimat cu claritate deosebită. Înainte de toate, a fost citit Crezul nicean, la finalul căruia Părinții Sinodului au strigat: „Aceasta este credința ortodoxă! Aceasta credem toți, în ea am fost botezați și în ea botezăm!” Crezul constantinopolitan din 381, a cărui autoritate bisericească nu era stabilită ferm până atunci, a aglat la fel recunoaștere unanimă când a fost citit. Toți episcopii Sinodului, când au asculat Crezul constantinopolitan, au strigat tare: „Aceasta este credința noastră a tuturor! Aceasta este credința ortodocșilor!” După citirea Crezurilor, Sinodul a trecut la citirea lucrărilor Sfinților Părinți în care se găsea o învățătură clară și precisă cu privire la întregimea și deplinătatea în Hristos Iisus a celor două firi și, de asemenea, era remarcată o indicație a unității lor nu cu atâta putere, cât o indicație a distincției lor. Primele de citit au fost scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei, care au fost citite mai înainte la Sinodul de la Constantinopol din 448: epistola Sfântului Chiril către Nestorie și faimoasa epistolă pe care a scris-o după realizarea unirii. Citirea acestor lucrări ale Sfântului Chiril a fost însoțită de strigăte de bucurie: „Astfel credem noi! După cum crede Chiril, așa și noi!” După aceste scrieri ale Sfântului Chiril al Alexandriei, a fost citită epistola enciclică a Sfântului Leon cel Mare. Aceasta a fost însoțită de discuții pentru că unii dintre episcopii care erau partizani ai lui Dioscor au găsit epistola dubioasă în locuri ce priveau Ortodoxia; din acest motiv, Sinodul a fost forțat să lămurească adevăratul sens al porțiunilor suspecte din epistolă prin compararea lor cu scrierile Sfântului Chiril, pe care cei îndoielnici le considerau autoritative. Oricum, îndoielnicii nu au fost mulțumiți cu aceasta și au cerut ca Părinții care au acceptat epistola Sfântului Leon cel Mare să anatematizeze pe cei care separau cele două firi în Hristos în sensul lui Nestorie și numai după aceea au acceptat epistola. Apoi au aurmat citate din lucrări ale Părinților în care, ca în epistola lui Leon cel Mare, era însemnată doctrina celor două firi în Hristos cu o expresivitate deosebită. Astfel, au fost citite următoarele: din scrierile lui Ilarie de Poitiers (+366): „Vezi că Hristos este mărturisit că este Dumnezeu și om, așa încât moartea poate fi atribuită omului și Învierea trupului lui Dumnezeu? Recunoști firea lui Dumnezeu în puterea Învierii și înțelegi iconomia omului în trup. Totuși amintește-ți că Hristos Iisus cel Unul est atât Unul, cât și Celălalt”. Din scrierile Sfântului Grigorie Teologul: „Dumnezeu a ieșit din Fecioară, asumându-Și [firea omenească], unul din două – trup și Duh – care sunt contrare unul altuia, din care unul a fost ridicat la demnitatea dumnezeiască și celălalt a împărțit harul îndumnezeirii”; „Adevărat, a fost trimis, dar nu ca om, pentru că în El era o fire îndoită; de aceea a obosit și a flămânzit și a însetat și a dormit, potrivit cu legea corpului omenesc”.
Dintre citatele de la Sfântul Ambrozie al Milanului, au citit: „Ținem la distincția dintre dumnezeire și trup. Fiul lui Dumnezeu vorbește prin una și prin cealaltă, pentru că în El sunt atât una, cât și cealaltă fire. Deși El vorbește ca Unul și Același, totuși nu face asta mereu într-o manieră identică. Remarcă în El atât slava lui Dumnezeu, cât și sufetințele omului. Ca Dumnezeu, vorbește despre ce este dumnezeiesc deoarece este Cuvântul [lui Dumnezeu]; ca om, vorbește despre ce este omenesc deoarece vorbește prin fire[a omenească]”. Din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur a fost ales următorul pasaj să fie citit: „Astfel, El a adus primele roade ale firii noastre Tatălui: Tatăl a fost mișcat spre bunăvoință prin dar, atât prin marea demnitate a Dăruitorului, cât și prin curăția Lui, Care S-a oferit pe Sine, că a primit [darul] Lui cu mâinile Sale, I-a împărtășit tronul Său și, ce este mai mult, L-a pus de-a dreapta Sa”. În concluzie, citatele au fost citite de Sinod din scrierile Sfântului Chiril, tratatul Despre Înviere, printre care au fost spuse acestea de Sfântul Părinte: „El [adică Hristos] a apărut pe pământ fără să părăsească ce era, ci asumând firea noastră, care este desăvârșită în propriul ei semnificație”; „ceea ce locuiește în ceva este înțeles de obicei ca ceva diferit în ceva care diferă de el, adică în omenitate firea dumnezeiască, ce nu a sufeti amestecare sau confuzie de vreun fel sau transformare în ceea ce nu era înainte. Pentru că cel despre care se spune că locuiește în altceva nu a devenit acel ceva în care sălășluiește; dimpotrivă, este considerat ceva diferit în ceva care diferă de el”.
În final, Sinodul a trecut la compunerea unei definiții de credință ca să proclame doctrina ortodoxă a Dumnezeului-Om. În timpul acesta, au fost multe dezbateri și dispute și a fost exprimată multă neîncredere și nemulțumire. Totuși toate acestea nu au împiedicat Sinodul să ajungă la finalul dorit: să proclame doctrina curată despre Dumnezeu-Omul. Dezbaterile și disputele au fost, așa-zicând, un creuzet în care valoarea adevărului a fost pusă la încercare. După această testare, Adevărul a putut să doar strălucească în toată splendoarea sa, a putut deveni doar adevăr de netăgăduit pentru toate timpurile. O dezbatere de scurtă durată a pus capăt la o controversă veche de o sută de ani, care a fost prezentă în Biserică până atunci și a împiedicat disputele în Biserică pe viitor. Nu s-a deschis bine a cincea sesiune, că definiția de credință, compusă evident nu în prezența întregului Sinod și nu în sesiunile lui oficiale, a fost citită tare pentru Părinții Sinodului.
Citirea acestei difeiniții doctrinare a stârnit discuții aprinse și lungi printre Părinții Sinodului: Ioan, Episcop de Germanicia, a fost primul care să protesteze, spunând despre citirea definiției: „Definiția de credință nu este bine compusă și trebuie amentdată”. Apoi Patriarhul Anatolie a pus Părinților Sinodului întrebarea: „Sunteți mulțumiți cu definiția?” Majoritatea episcopilor au exclamat: „Definiția mulțumește pe toți. Aceasta este credința Părinților! Cel care gândește altfel decât aceasta este un eretic. Dacă gândește cinveva altfel, să fie anatema! Afară cu nestorienii!”.
Dar legații romani și unii episcopi din Răsărit nu au fost mulțumiți cu definiția dogmatică, de vreme ce nu înfățișa deplinătatea celor două firi în Iisus Hristos cu claritate acută, pe care și-o doreau. Văzând această diferență de părere și dorind să o elimine, Patriarhul Anatolie a remarcat că în ziua dinainte „toți au fost mulțumiți cu definiția”. Episcopii care acceptaseră definiția au strigat din nou: „Definiția este pe placul tuturor; nu credem altfel! Anatema celui care crede altfel! Să nu sufere falsificare credința! Să fie descrisă Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu; să adăugăm aceasta la Simbolul de credință!”. Prin această cerere de adăugare a unui cuvânt, „Născătoare de Dumnezeu”, episcopii doreau aparent să indice unitatea indivizibilă a firilor în Hristos. Din partea lor, legații au declarat din nou: „Dacă nu vor fi de acord cu epistola Papei Leon, atunci emite un ordin prin care ni se dă permisiunea formală să ne întoarcem și astfel să fie pus capăt Sinodului!”. Evident, legații găseau o corespondență mică între definiția dogmatică așa cum a fost compusă și epistola Papei Leon, care exprimase în mod categoric și decisiv conceptul celor două firi în Hristos. Văzând că dezbaterile dintre episcopi continuau și că nu părea a fi vreun mod ușor de a le termina, funcționarii imperiali care erau prezenți la sesiuni au intervenit.
Luând partea celor care protestau, demnitarii au sugerat ca definiția dogmatică să fie revizuită de un juriu de șase episcopi împuterniciți special de Sinod, selectați din trei din cele mai importante grupuri, sub prezidenția lui Anatolie, în prezența legaților și într-un loc agreat. Dar această propunere a fost respinsă cu vociferări de acei episcopi care acceptaseră definiția dogmatică. Apoi funcționarii imperiali au adresat un avertisment episcopilor care nu voiau revizuirea, somându-i pe Părinți Sinodului să îndepărteze din definiție expresia „și din două firi”, pentru că aceasta ar fi fost folosită de ereticul condamnat Dioscor, și să fie introdusă în locul ei fraza „două firi”, pentru care a suferit susținătorul Ortodoxiei, Flavian, și care pentru precizia ei, a fost folosită și de Leon și de Sinodul de la Calcedon (Constantinopol?). Ei au spus: „Știți că ați acceptat toți epistola lui Leon?; și, când au primit un răspuns afirmativ la această întrebare, au remarcat: „Drept aceea, introduceți în definiție ceea ce este conținut în ea”. Totuși chiar și avertismentul demnitarilor imperiali nu i-au convins pe Părinții care doreau ca definiția să rămână fără schimbare să abandoneze opoziția.
Când împăratul Marcian a fost informat despre aceasta, a adresat un edict special Sinodului, decretând că definiția să fie revizuită fie prin metorda sugerată de funcționarii imperiali, fie de Mitropoliții de rang înalt chiar la Sinod. În eventualitatea că propunerea aceasta nu era agreată, Sinodul ar fi fost declarat închis. Dar chiar și decizia severă a împăratului nu a avut efect asupra episcopilor care nu doreau o revizuire; ei spuneau: „Să rămână în vigoare definiția sau vom pleca!”.
Astfel, chestiunea a devenit mai complicată. Totuși ceea ce era de neatins prin mijloace omenești a fost împlinit în cel mai simplu mod prin harul Sfântului Duh. Funcționarii imperiali iarăși au repetat cuvintele pe care le spuseseră înainte Sinodului „și cea mai mare și mai sfântă unanimitate, care a fost atât de dorită, a fost stabilită la Sinod”. „Dioscor a spus”, au citat demnitarii: „‘Eu accept [că Hristos este contopit] din două firi; dar două firi [neconfundate] eu nu accept.’ Iar sfântul Leon a spus că în Hristos sunt două firi neconfundate, neschimbătoare și indivizibile în Fiul cel Unul-Născut, Mântuitorul nostru. Drept aceea: Leon sau Dioscor?” „Credem ca Leon! Cei care vorbesc altfel sunt eutihieni! Leon a înfățișat aceasta într-o manieră ortodoxă!”, au exclamat Părinții Sinodului unanim.
Folosind această unanimitate, funcționarii au propus să fie introdus coneptul lui Leon cel Mare în definiția dogmatică, adică în Hristos cele două firi sunt unite fără confuzie, schimbare sau împărțire. Această propunere a fost acceptată fără comentarii. Imediat, la cererea tututor, un comitet de episcopi – Întâistătătorii celor mai importante regiuni – a fost ales, care s-a retras de la Sinod pentru scurt timp să facă schimbările în definiție. Când membrii comitetului s-au întors, definiția dogmatică a Sinodului de la Calcedon a fost citită tare în acalamații unanime și extaziate. Acest document, remarcabil în istoria creștinătății, constă într-o introducere lungă și o scurtă definiție dogmatică. În introducere sunt indicate acele lucrări ale Bisericii creștine pe care trebuie să le cunoască orice credincios care dorește cu adevărat să poarte numele de ortodox, nu doar de formă. Aici a fost indicat Simbolul de credință nicean și, după el, cel al Sinodului al doilea Ecumenic de la Constantinopol. Despre acest Crez din urmă se vorbește în definiția dogmatică cu laudă și respect deosebite. Astfel, „Simbolul contantinopolitan, după o călătorie anevoioasă și furtunoasă printre disputele și dezacordurile față de el, a atins un adăpost potolit mulțumită Sinodului de la Calcedon”.
Definiția dogmatică a întărit și hotărârile Sinodului al treilea Ecumenic în jurul căruia mai erau dispute dacă a fost sau nu Ecumenic. Apoi definiția a punctat următoarele scrieri patristice care au importanță pentru decizia privind chestiunea despre Persoana Dumnezeulu-Om: epistola Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie, citită la Sinodul de la Constantinopol din 448 și epistola sa Către cei din Răsărit, scrisă după împlinirea unirii. Astfel, sfinții bărbați care au adoptat unirea „nu au suferit degeaba de mâinile Sinodului tâlhăresc: sângele lor strigă spre cer și Duhul Sfânt, prin gurile Părinților Sinodului de la Calcedon, a a binecuvântat munca lor și a încununat strădaniile lor”. După scrierile Sfântului Chiril a fost acordată o înaltă laudă epistolei enciclice a Sfântului Leon cel Mare.
După această introducere, a venit următoarea definiție de credință a Sinodului al patrulea Ecumenic: „Urmând Sfinților Părinți, învățăm într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos trebuie mărturisit ca Unul și Același Fiu, Același desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Același Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat din suflet rațional și trup, Același deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate; El a devenit ca noi în toate în afară numai de păcat; născut din Tatăl Său înainte de veci potrivit dumnezeirii Sale; dar în zilele acestea, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, potrivit omenității Sale, Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut fiind cunoscut în două firi în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit, fără ca distincția firilor să fie distrusă prin unire, ci mai degrabă fiind păstrată proprietatea fiecărei firi și convergând într-o Persoană și un Ipostas, nu separat sau împărțit în două persoane, ci Unul și Același Fiu și Unul-Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum au vorbit despre El proorocii mai-nainte și precum ne-a îndrumat Însuși Domnul Iisus Hristos și cum ne-a predat Crezul Părinților”.
Părinții Sinodului și-au exprimat acordul unanim cu Simbolul, strigând: „Aceasta este credința Părinților! Să semneze imediat Arhiepiscopii! Să nu fie amânat ceea ce a fost definit bine! Suntem toți de acord cu această credință! Astfel gândim toți!”. Părinții Sinodului l-au informat pe împărat despre întărirea definiției printr-un raport special, după cum urmează:
Epistola Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian
Către Valentinian și Marcian, preaevalvioșii, preanobilii și creștinii împărați, vitorioși și triumfători, Sfântul și Marele Sinod adunat prin harul lui Dumnezeu și la porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (pentru că sunt de trebuință leacuri puternice și un doctor înțelept pentru o boală intensă). Din acest motiv, Domnul tuturor ne-a dăruit pe evlavia voastră ca cel mai bun doctor pentru suferințele lumii ca voi să le vindecați cu cele mai bune remedii. Și voi, cei mai buni creștini, acceptând hotărârea divină, înaintea tuturor v-ați arătat grija exemplară pentru Biserică, prescriind pentru ierarhii principali leacul împăcării. Pentru că, adunați fiind noi laolaltă de pretutindeni, ați folosit toate mijloacele pentru a destrăma dezacordul care apăruse și pentru a întări învățătura de credință a Părinților.
Și noi, chibzuind și examinând cauza furtunii care a lovit toată lumea, am găsit vinovat în această chestiune era Dioscor al Alexandriei. Mai întâi de toate, deoarece a interzis, pentru cei mai mulți dintre episcopii adunați în Efes, citirea epistolei Preasfântului Papă Leon, Arhiepiscopul Vechii Rome, care a fost trimisă lui Flavian, ultimul episcp al cetății Constntinopol, cel de sfântă pomenire. Și aceasta după promisiunile sale și după multe voturi, după cum bine știm, fiind prezenți acolo. În al doilea rând, deoarece el a restabilit ilegal pe Eutihie, care suferea de impietatea lui Manes și a fost depus în mod legitim atât din preoție, cât și din conducerea monahilor, mai întâi prin decizia unui Sinod, dar și fiindcă Preasfântul și binecuvântatul Leon, Arhiepiscopul Vechii Rome, în aceeași epistolă, a hotărât ce era necesar pentru el și a condamnt necuviința nelegiuită a lui Eutihie, care spunea: ‘Eu mărturisesc că Domnul nostru Iisus Hristos este din două firi înainte de unire, dar după unire dintr-o singură fire’.
Mai departe, deoarece el a provocat o insultă față de preaiubitul de Dumnezeu episcop Eusebie. De asemenea, deoarece a primit în comuniune prin propria autoritate pe unii oameni care fuseseră condamnați de diferite Sinoade, pe când sfintele canoane impun ca aceia care au fost excomunicați de unii nu trebuie primiți în comuniune de alții. Totuși ar fi putut fi în stare să primească iertare pentru multele contravenții dacă ar fi cerut vindecare printr-o pocăință potrivită de la acest Sinod Ecumenic. Dar, de vreme ce el, mai presus și dincolo de celelalte necuviințe, s-a luptat împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să compună un document de depunere împotriva Preasfântului și Preabinecuvântatului Papă Leon, presistând cu aroganță în răutățile de dinaint și s-a arătat defăimător față de prezentul Sfânt Sinod Ecumenic, deoarece nu a vrut să răspundă la acuzațiile făcute împotriva lui, disprețuindu-le cu tărie și, de asemenea, fiind chemat o dată și apoi a doua și a treia oară, potrivit sfintelor canoane, a disprețuit și aceasta și nu a apărut, a fost depus pe dreptate din preoție de Sinodul Ecumenic și osândit la lipsirea de demnitatea episcopală, astel încât să fie dat un exemplu de ordine și strictețe pentru alții, care ar fi ispitiți să acționee în aceeași manieră, pentru că legile divine ne poruncesc, spunând: ‘Scoateți dintre voi pe cel rău’ [I Cor. 5: 13]. Ce poate fi mai rău decât unul care păcătuiește prin astfel de fapte, încât calcă în picioare dumnezeieștile canoane, umplând toată lumea cu tulburare și vifor, împrăștiind pe membrii Bisericii și îmboldindu-i să facă război unul cu altul? Într-adevăr, orice om care a văzutcă unul din mădularele sale a contractat o boală serioasă și ar putea infecta întregul trup caută un doctor care este în stare să folosească bisturiu și să extirpe partea suferindă, încât să păstreze celelalte părți ale trupului în sănătate. Facem un raport adevărat ale acestora către evlavia voastră, așa încât să puteți și voi să percepeți fărădelegea lui și puritatea hotărârii pronunțate asupra lui, ca în fața lui Dumnezeu. Suntem încredințați că și voi, împărați preaevlavioși și creștini, veți fi de acord cu noi; știm ce frică inspiră autoritatea voastră onorabilă în cei răi și ce grijă arătați pentru pacea Bisericii, fiind învățați de experiență. Și, ca autotatea voastră creștină să poată cunoaște mai clar că ceea ce a fost decis este fidel și în acord cu sfintele canoane și cu voința lui Dumnezeu, am atașat la acest raport chiar procele verbale, purtând semnăturile noastre ale tuturor”.
Definiția credinței a primit forma ei finală și a fost citită la Sinod pe 22 octombrie 451. La următoarea sesiune, a șasea, pe 25 octombrie, a avut loc confirmarea solemnă a definiției de credință în prezența împăratului Marcian, a împărătesei Pulheria șia adunării întinse a funcționarilor palatului. Împăratul a deschis sesiunea fericită cu un discurs către Părinții Sinodului în care, printre altele, a spus: „În timpurile recente, unii oameni au fost găsiți – unii din lăcomia după bani, alții din atașament răutăcios – că gândeau într-un mod diferit și au înfățișat o pleiadă de învățături pline de erori dăunătoare. Dorind să vindecăm răul, am convocat Sfântul vostru Sinod, încrezători că, mulțumită trudei voastre, va fi un mare succes în materie de confirmare a închinării lui Dumnezeu, așa încât întunericul care stă pe mințile oamenilor care au fost abătuți să fie îndepărtat. De aceea, adevărul care stă în prezentările voastre să fie expus deschis. Și, pentru a împărtăși confirmarea pentru actele Sinodului, nu ca arătare a forței, am decis să fim prezenți la Sinod, luând ca exemplu pe Constantin de binecuvântată pomenire”. După discursul împăratului, la care Părinții Sinodului au răspuns cu strigăte de aprobare, a urmat citirea definiției de credință, după care suveranul a cerut Părinților Sinodului: „Să spună Sfântul Sinod dacă definiția citită acum a fost proclamată cu asentimentul tututror episcopilor!”. Și replica a fost auzită: „Toți credem astfel; toți gândim în acest mod. Mulți ani lui Marcian, noul Constantin, noul Pavel, noul David! Tu ești pacea întregii lumi; tu ești candela Ortodoxiei! O, Doamne, ocrotește pe luminătorii întregii lumi! Pulheria, noua Elena, ai arătat râvna Elenei! Anatema lui Nestorie, Eutihie și Dioscor! Treimea i-a respins pe toți aceștia trei!”.
După această confirmare solemnă a definiției de credință a celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, împăratul Marcian a emis un număr de edicte menite să întărească învățătura ortodoxă. Totuși asemenea edicte au foat fără putere în a pune capăt tulburării din Biserică. Ea a continuat în diferite zone chiar și după Sinodul de la Calcedon. Scopul împăcării ultime a Bisericii, care a fost necăjită de disputele despre cele două firi în Hristos a fost asumat de Sinodul al cincilea Ecumenic, care a urmat.
Cezar Avrămuţă (complet Dinu-Avrămuţă Cezar Cătălin), cunoscut drept Stegarul Dac, se află astăzi în a 15-a zi de Greva Foamei. Am afirmat în mod repetat că acesta este un autentic Deţinut Politic (POC) şi că această împrejurare trebuie recunoscută atât la nivel instituţional, naţional şi internaţional, cât şi în forul interior al fiecăruia dintre noi.
Cezar nu este (încă) condamnat dar se află încarcerat în stare de arest preventiv la Penitenciarul Rahova (probabil cel mai dur din ţară), izolat şi clasificat drept „deţinut deosebit de periculos”.
Această calitate de „deţinut deosebit de periculos” atrage cel mai sever regim de executare admis în cadrul sistemului penitenciar românesc, unul la care sunt supuşi de regulă condamnaţii ce au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi care au primit pedepse cu executare de peste 13 ani închisoare sau detenţie pe viaţă.
Motivul birocratic pentru care s-a dispus acest regim în privinţa lui Cezar Avrămuţă este legat de statutul de persoană cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de Evadare, acuzaţie ce i se aduce în cel de-al doilea dosar penal care i-a fost deschis după ce acesta şi-a părăsit domiciliul şi a denunţat atât caracterul abuziv şi nedrept al măsurilor preventive dispuse asupra sa (control judiciar urmat de arest la domiciliu), dar mai ales Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Este important de menţionat că ne referim la varianta de Evadare recent incriminată, constând în părăsirea cu rea-credinţă şi fără permisiunea judecătorului a domiciliului, iar nu la varianta de efracţie sau evadare de sub un regim de deţinere sau încarcerare în cadrul unui Penitenciar sau Centru de Reţinere şi Arest Preventiv.
Măsurile preventive au fost instituite cu scopul de a-l împiedica pe Cezar să participe la adunările publice de protest (aşa cum reiese din ordonanţa de instituire a Controlului Judiciar din data de 01.04.2025), proteste pentru ceea ce Stegarul continuă să afirme că a fost o Lovitură de stat, o trecere la un „regim hibrid de guvernare” care a îngropat democraţia şi garanţiile constituţionale.
Cezar a continuat să condamne regimul oligarhic şi neconstituţional care a organizat un simulacru de alegeri prezidenţiale care nu au fost libere (fără candidaturi libere, fără campanie electorală liberă şi cu vot falsificat/denaturat). Insist asupra acestui aspect, întrucât în toate procedurile judiciare în care a fost atras, Cezar a invocat exclusiv motivul politic al Loviturii de stat, al Anulării Alegerilor din noiembrie şi al Falsificării Alegerilor din mai.
Acesta este aşadar motivul pentru care, în duminica alegerilor, Cezar şi-a tăiat brăţara electronică de supraveghere şi a mers în Piaţa Universităţii unde a protestat timp de mai multe ore, inclusiv prin streaming live pe TikTok, denunţând şi condamnând Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Este esenţial acest aspect întrucât Cezar nu a părăsit domiciliul pregătindu-se să fugă din ţară, să se ascundă sau să se sustragă de la cercetare, ci a părăsit domiciliul cu scopul unic de a denunţa Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale.
Cezar a condamnat explicit faptul că nu a existat libertatea candidaturilor, faptul că cenzura media şi online din campania electorală a împiedicat emulaţia electorală, că lui însuşi i-au fost închise trei conturi de Tik-Tok cu zeci de mii de urmăritori, nu pentru nerespectarea condiţiilor de campanie electorală, ci pentru că denunţa fervent anularea nelegală a alegerilor (în fapt, anti-legală) şi pentru că era port-stindardul mişcării „Turul 2, înapoi!”.
De altfel, plasarea sa în arest la domiciliu a survenit chiar în sala de conferinţă, în primele minute ale Conferinţei „Turul 2, înapoi” al cărui principal organizator a fost. Forţele de ordine l-au ridicat efectiv din sală în timp ce se pregătea să ia cuvântul referitor la nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale.
Menţionez că, potrivit dispoziţiilor art. 221 alin.7 din Codul de procedură penală, chiar dacă este arestat la domiciliu, inculpatul poate părăsi domiciliul şi fără permisiunea judecătorului în cazuri urgente şi pentru motive justificate, cu informarea imediată a organului judiciar desemnat cu supravegherea sa.
Or, în cazul lui Cezar, motivul plecării de la domiciliu a fost protestul individual faţă de Falsificarea Alegerilor iar poliţia a aflat imediat unde se află acesta şi unde a rămas până a doua zi când a fost reţinut de forţele de ordine din exact acelaşi loc.
Fireşte că judecătorul nu a considerat că Falsificarea Alegerilor Prezidenţiale este un motiv temeinic şi urgent de protest, deşi, dacă am cumpăni onest, am recunoaşte că este.
Dar presiunea pe sistemul judiciar şi tradiţia subordonării faţă de politic forţează organele judiciare să refuze cu obstinaţie analizarea pe fond a motivelor politice invocate de Stegar şi preferă să îl încadreze în categoria „infractorilor de drept comun” care au încălcat „cu rea-credinţă” obligaţiile dispuse.
Apărarea a invocat că inculpatul nu a încălcat „cu rea-credinţă” condiţiile arestului la domiciliu iar inculpatul însuşi a reluat cu fiecare ocazie şi în fiecare ultim cuvânt aceleaşi susţineri politice menţionate mai sus.
Organele judiciare însă nu au îndrăznit să iasă din linia comandamentului politic şi, faţă de pericolul pentru ordinea politică pe care le reprezintă convingerile şi acţiunile lui Cezar, au decis să-l încarcereze într-un penitenciar.
Chiar şi dacă nu ar fi acceptat caracterul justificat al părăsirii domiciliului, instanţa avea posibilitatea să îi menţină totuşi acestuia măsura preventivă a arestului la domiciliu sau chiar, în raport de considerentele pe care Cezar le-a invocat şi de faptele concrete de care acesta este acuzat (o îmbrâncire şi o ameninţare cu „te plesnesc” faţă de jandarmi care l-au brutalizat şi provocat), să aprecieze că judecarea sa se poate face şi sub control judiciar sau libertate.
Instanţa însă a ales să desconsidere împrejurările concrete ale cauzei, după cum a făcut şi procurorul, şi să îl trateze pe Cezar Avrămuţă ca pe un deţinut de drept comun, din categoria celor deosebit de periculoşi. De altfel, recent, măsura arestului preventiv a fost menţinută pentru încă 30 de zile, deşi Cezar se afla în a 12-a zi de Greva Foamei.
În emisiunea la care am participat şi al cărei subiect a fost persecuţia judiciară a lui Cezar Avrămuţă şi protestul său prin intrarea în Greva Foamei, am afirmat că Cezar îndeplinea deja 6 din cele 7 criterii comune în raport de care scrierile academice precum şi cele mai multe instituţii, organizaţii şi chiar state califică o persoană ca fiind Deţinut politic sau POC (Prisoner of Conscience). O căutare Google minimală abundă în răspunsuri şi clarificări.
Am afirmat în timpul emisiunii că, deşi organele judiciare, politicul şi massmedia româneşti păstrează confuzia asupra acestei distincţii, pentru jurişti lucrurile sunt clare. Întrucât dinamica conversaţiei din timpul emisiunii nu mi-a permis, mi-am propus să enumăr şi să explic criteriile de departajare a deţinuţilor de drept comun de Deţinuţii politici sau de POC în cele ce urmează.
Criteriile de departajare între Deţinuţii Politici şi Deţinuţii de drept comun sunt următoarele:
1. Natura faptei incriminate;
2. Atitudinea faţă de regimul politic;
3. Motivaţia represiunii;
4. Caracterul strategic al represiunii;
5. Distorsionarea procedurilor judiciare;
6. Regim de detenţie şi comportament de detenţie;
7. Recunoaşterea publică naţională şi internaţională.
1. Natura faptei incriminate. Dacă deţinuţii de drept comun sunt cei care au comis infracţiuni curente, împotriva persoanelor, patrimoniilor sau a altor valori protejate de lege, dar fără conexiune directă sau indirectă cu regimul de putere, Deţinuţii politici (POC) sunt persoanele ale căror fapte contestă, reneagă, combat, refuză sau contravin Ordinii Politice existente. Desigur, acest criteriu este insuficient, întrucât numeroase infracţiuni au sau pot avea conexitate politică, fără ca prin aceasta exclusiv să îi transforme pe făptaşi în Deţinuţi politici.
2. Atitudinea faţă de regimul politic. Făptuitorii trebuie să poată dovedi o atitudine consecventă de denunţare, contestare şi critică a regimului politic sau a ideologiei dominante, sub aspectul activităţii şi manifestărilor sau sub aspectul legitimităţii. În cazul deţinuţilor de drept comun faptele acestora nu au o dimensiune politică, nici în latură obiectivă (fapta şi împrejurările săvârşirii) nici în latura subiectivă (atitudine, rezoluţie, scop, intenţie etc).
3. Motivaţia represiunii. În cazul Deţinuţilor politici se poate observa în mod rezonabil un efect de reducere la tăcere a persoanei ţintă, o intimidare a aliaţilor de convingeri sau chiar o „anihilare politică” individuală sau colectivă. Anihilarea politică reprezintă blocarea oricărei evoluţii politice în urma măsurilor de retorsiune, cauza politică de la care se revendică victima represiunii suferind un recul lesne observabil.
Represiunea nu se reduce doar la detenţie, dimpotrivă, aceasta este doar ultimul instrument dintr-o listă care poate include şi modificări legislative cu dedicaţie, de înăsprire a pedepselor pentru extremism sau pentru infracţiuni vizând atingeri aduse autorităţii de stat.
Statele democratice au obligaţia de a asigura în mod proactiv pluralismul politic drept principiu cardinal al statului de drept, motiv pentru care anihilarea politică a unui curent ideologic-politic reprezintă un criteriu important de apreciere şi diferenţiere între Deţinuţii politici şi cei de drept comun. În cazul celor din urmă, motivaţia represiunii o constituie protejarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor fizice şi juridice împotriva faptelor anti-sociale.
4. Caracterul strategic al represiunii. După cum arătam la punctul anterior, represiunea poate presupune mai mult decât detenţie. În cazul lui Cezar suntem în prezenţa unei efort represiv de durată care a presupus supraveghere specială, provocări continue, legitimări, amendări repetate, ridicări şi conduceri administrative la secţia de poliţie, inclusiv internări forţate absolut nejustificate la Spitalul de Psihiatrie, urmărindu-se o compromitere reputaţională de cea mai descalificantă factură.
Esenţa acestui criteriu se referă la faptul că represiunea nu urmăreşte doar persecutarea individuală a unor persoane incomode, ci la caracterul strategic al acţiunilor represive, la „valoarea de exemplu” pe care Puterea o instrumentalizează pentru a bloca opoziţia.
Caracterul strategic al represiunii faţă de Cezar Avrămuţă vizează capitalul simbolic reprezentat de Stegarul Dac. Acest capital simbolic reprezintă o infrastructură esenţială pentru declanşarea emulaţiei protestatare, aspect ilustrat sugestiv de atenţia pe care massmedia o acordă acelor figuri expresive care se alătură protestelor.
Am amintit în emisiune de imaginea protestatarului cu cap de bizon de la invadarea Capitoliului american, dar ne putem aminti şi de personaje româneşti, protestatari cu şubă ciobănească, cu căciulă ţărănească, cu vestimentaţie dacică, cu recuzită grafică etc.
Agregarea cenuşie de persoane şi personaje fără individualitate şi fără mesaj nu poate evolua într-un mod semnificativ, de aceea anularea politică a lui Cezar Avrămuţă a apărut necesară în ochii regimului. De altfel, organele judiciare însele reţin capacitatea lui Cezar de a mobiliza şi de a influenţa grupuri mari de protestatari, chestiune pe care o califică drept agravantă şi temei pentru instituirea măsurii preventive a controlului judiciar prin care i s-a interzis participarea la proteste.
Mai adaug faptul că Cezar Avrămuţă este cea mai recunoscută figură publică a Grupului pentru România, desfiinţat recent ca urmare a promovării PLX nr. 168/2025 prin care se înăspresc excesiv pedepsele pentru constituirea sau activarea în organizaţii pe care Puterea le poate desemna ca fiind extremiste.
Din acest Grup făceau parte nume precum Florian Colceag, Corvin Lupu, Ioan Roşca, Gabriela Baltag, Miron Manega, Calistrat Marvin Atudorei, aşadar profesori universitari de prestigiu, magistraţi, cercetători, senatori şi publicişti redutabili. Este limpede că valoarea protestatară a prestigiului personal al lui Cezar Avrămuţă nu se reduce la ineditul aspectului său ori la excentricitatea formei de protest ci şi la setul de idei politice cuprinse în comunicatele Grupului.
Atât desfiinţarea Grupului pentru România, cât şi stingerea sau diminuarea substanţială a curentului „Turul 2, înapoi”, precum şi victimizarea continuă şi continuată până la detenţia în unul dintre cele mai dure penitenciare româneşti, sub clasificarea de „deţinut deosebit de periculos” pentru o persoană în vârstă, cu acţiune protestatară consecvent non-violentă de cursă lungă (peste 15 ani de proteste pe temele majore de preocupare a societăţii), toate acestea devoalează caracterul strategic al represiunii.
5. Distorsionarea procedurilor judiciare. Acesta este unul dintre criteriile despre care am vorbit în timpul emisiunii şi am amintit şi în explicaţiile anterioare, dar pe care trebuie să îl completez minimal.
În esenţă, interpretarea insularizată a unui act minor de violenţă (îmbrâncire/lovire) în afara contextului de anterioară, imediată şi continuă provocare a jandarmilor şi de evidentă disproporţie de forţă şi autoritate, ca fiind ultraj sub formă de violenţă, precum şi interpretarea insularizată („decapată” sau „decupată” apud Kovesi) ca fiind infracţiune de ultraj prin ameninţare a unor izbucniri verbale de frustrare („te plesnesc!”) în urma brutalizării şi obstrucţionării fizice de către grupa de jandarmi, toate acestea reprezintă forme de distorsionare evidentă a procedurilor judiciare, invocate ca motiv şi temei de încarcerare.
Adăugăm aici şi componenta măsurilor preventive, aplicate pentru a împiedica participarea la adunări publice şi inclusiv pentru a extrage din mulţime pe unul dintre liderii cei mai influenţi ai curentului protestatar, măsuri preventive a căror logică de prelungire, menţinere şi preschimbare nu vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ci efectul strategic de anihilare politică discutat anterior.
Amintesc că pentru ca un act de violenţă să reprezinte infracţiune acesta trebuie să fie de natură să provoace suferinţe, iar pentru ca o ameninţare să constituie infracţiune aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere. Or, ambele acte materiale se pretind a fi fost comise împotriva unor jandarmi din cadrul unor echipe operative specializate în acţiuni de asigurare a liniştii publice, echipate corespunzător şi înarmate inclusiv cu arme de foc. În ambele cazuri, jandarmii au acţionat în prealabil în mod ilegal, obstrucţionând fără motiv şi cu caracter provocator deplasarea lui Cezar pe spaţiul public.
Respingerea minoră de către Cezar a intruziunii fizice a jandarmului în spaţiul său personal printr-un act de atingere a pieptului jandarmului, care nu a schiţat niciun gest de reacţie sau de apărare, şi calificarea ulterioară a incidentului ca fiind un act de ultraj prin violenţă reprezintă o vădită distorsionare a procedurilor judiciare. Similar, izbucnirea verbală „te plesnesc” în urma brutalizării, proiectării pe asfalt, încătuşării abuzive, şi calificarea ulterioară ca ameninţare aptă să creeze o stare de temere jandarmului respectiv reprezintă iarăşi un act vădit de distorsionare a procedurilor judiciare.
Tot o denaturare a procedurilor judiciare este şi calificarea drept agresiv sau sfidător a refuzului lui Cezar de a conversa cu organele de ordine care nu s-au legitimat şi nu au prezentat un motiv legal pentru „interceptare” (vocabularul jandarmilor). Nimeni nu este obligat să converseze cu forţele de ordine în afara unui cadru legal pe care jandarmul este dator să îl aducă la cunoştinţă în prealabil.
Caracterul pretins sfidător şi agresiv al refuzului de a comunica cu jandarmii a fost invocat de procuror drept motiv de prelungire a măsurii controlului judiciar şi apoi de preschimbare a măsurii preventive în arest la domiciliu.
De asemenea, o distorsionare a procedurilor judiciare este reprezentată de extragerea Stegarului din mulţime şi conducerea repetată la secţia de poliţie pentru identificare şi menţinerea acestuia în interiorul secţiei de poliţie pentru perioade semnificative sub pretextul unor operaţiuni birocratice.
De asemenea, o distorsionare a procedurilor judiciare o reprezintă şi transportarea repetată de către poliţie şi jandarmi a lui Cezar la Spitalul de Psihiatrie Obregia, cu propunerea de internare nevoluntară sub pretextul manifestării unui comportament de risc şi a pericolului prezumat de auto-vătămare.
Ipocrizia acestei măsuri presupune negarea ostentativă a mesajului protestatar.
Invoc aici, spre exemplificare, cazul practicanţilor de Parkour, un sport care combină sărituri, căţărări şi proiectări deosebit de periculoase, inclusiv la foarte mare înălţime, activităţi ce presupun asumarea unui risc mortal. Întrucât intenţia şi motivaţia practicanţilor este evidentă, chiar dacă criticabilă sub diferite registre, forţele de ordine nu intervin cât timp viaţa altor persoane nu este pusă în pericol. Practicanţii de Parkour vizează adesea efectuarea de acţiuni extreme care să atragă atenţia publicului, sporindu-şi notorietatea şi obţinând diferite avantaje de pe urma viralizării.
Însă în cazul lui Cezar Avrămuţă, forţele de ordine neagă aprioric motivaţia de protest, caracterul non-violent al acţiunilor, mesajul politic la care acesta aderă şi îl tratează ca pe un somnambul sau inconştient ebrietat care trebuie protejat prin internarea non-voluntară la psihiatrie.
Suplimentar, documentaţia medicală ataşată la dosar vădeşte distorsionarea procedurilor judiciare şi medicale prin aceea că se referă la un diagnostic de „tulburare de personalitate cu trăsături mixte” (vezi link explicativ), stare a cărui caracter patologic este foarte controversat şi care, în nicio situaţie, nu poate sta la baza internării non-voluntare la psihiatrie. Însă, în mod repetat, Cezar a fost internat cu caracter provizoriu timp de mai multe ore, până la întrunirea comisiei de validare a internării non-voluntare care a constatat, iar şi iar, că Cezar nu suferă de nicio afecţiune psihică.
Această conduită instituţională a forţelor de poliţie şi de jandarmerie de folosire repetată a internării la psihiatrie ca instrument represiv reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale legii şi a garanţiilor procedurale recunoscute cetăţenilor români, cu imense costuri reputaţionale în plan profesional şi personal.
Acest criteriu va fi documentat pe larg într-un memoriu separat întrucât vorbim despre sute de incidente de abuz şi de victimizare care fac din distorsionarea procedurilor administrative, medicale şi judiciare o marcă absolută a abuzului regimului oligarhic de stat împotriva lui Cezar Avrămuţă.
6. Regim de detenţie şi comportament de detenţie. Acest criteriu se referă la instituirea sau permiterea ca executarea pedepsei sau măsurilor preventive să se desfăşoare într-un regim special, sever, de izolare, de inducere a suferinţei fizice sau psihologice, prin intermediul personalului locului de deţinere, prin ceilalţi deţinuţi, ori ca urmare a denaturării raportului iniţial de evaluare şi plasarea între deţinuţi de altă categorie, ori ca urmare a incentivizării abuzului ori înjosirilor deţinuţilor, ori omisiunii de a lua măsuri adecvate de protejare a deţinuţilor cu risc sau vulnerabili.
Desigur, nu este vorba de incapacitatea administrativă, chiar culpabilă, sau de lipsa infrastructurii penitenciare, de supraglomerare şi de deficitul de personal ori altele asemenea, ci de creare cu intenţie, comisiv sau omisiv, a unui regim deosebit de executare, unul care nu poate fi justificat în mod rezonabil în raport de împrejurările concrete ale cauzei.
Celălalt subcriteriu, al comportamentului de detenţie, vizează atitudinea de rezistenţă morală, demnitate sau solidaritate spirituală de care dă dovadă deţinutul şi care decurge dintr-o convingere sau misiune de rang superior.
Având în vedere regimul de detenţie aplicat lui Cezar, în calitate de „infractor deosebit de periculos” dar cercetat pentru infracţiuni de gravitate scăzută, faţă de împiedicarea vizitelor membrilor de familie, negarea dreptului la pachet şi la un regim alimentar adecvat stării medicale, izolarea şi refuzarea dreptului de a bea apă în timpul refuzului de hrană, retragerea dreptului la corespondenţă, ameninţarea cu încarcerarea alături de deţinuţi cu rapoarte de violenţă, de tratamente degradante şi de abuz sexual, toate în scopul de a-l determina de a ieşi din Greva Foamei şi de a accepta o condiţie de deţinut de drept comun, putem afirma îndeplinirea categorică şi a acestui criteriu.
De asemenea, nu doar Greva Foamei, dar şi atitudinea personală şi procesuală în timpul termenelor de judecată, susţinerile şi apărările pe care acesta le invocă cu consecvenţă şi demnitate şi care se rezumă exclusiv la dimensiunea civică şi politică a faptelor sale, atestă îndeplinirea criteriului sus-menţionat.
7. Recunoaşterea publică naţională şi internaţională. Sunt pline puşcăriile de pretinşi „deţinuţi politici” care invocă un regim de persecuţie judiciară sau politică la care ar fi fost supuşi fie în timpul urmăririi penale, al judecăţii sau chiar în timpul executării pedepselor.
De asemenea, sistemul penitenciar abundă de oameni nevinovaţi, de victime ale unor erori judiciare sau chiar execuţii judiciare (şi pentru motive non-politice precum bani, invidie, răzbunare, şantaj, alte interese), de oameni vinovaţi dar faţă de care s-au comis abuzuri sau nedreptăţi complementare, faţă de care s-a instituit un regim incorect de executare, faţă de care s-au pronunţat pedepse disproporţionate sau greşite (urmare a contopirilor, detenţiilor preventive nededuse, detenţiilor din străinătate şamd).
Abundă sistemul penitenciar de persoane condamnate pentru fapte reale dar neprobate obiectiv, condamnaţi pe baza unor convingeri şi dovezi extrajudiciare, pe protocoale şi plicuri galbene, abundă condamnaţii cu hotărâri motivate de grefieri sau de asistenţi judiciari, cu deţinuţi în care judecătorul cauzei nu a pronunţat nici măcar pedeapsa principală.
Toţi aceşti nedreptăţiţi şi victime ale sistemului de justiţie din România pot clama calitatea de Deţinut politic şi, cu privire la câteva sau chiar la toate criteriile anterioare, o pot şi argumenta convingător.
Cu toate acestea, doar singură recunoaşterea publică efectivă a statutului de Deţinut Politic reprezintă pârghia decisivă prin care este câştigată legitimitatea de a pretinde răsturnarea sistemului, pedepsirea tuturor vinovaţilor, restabilirea dreptăţii, adevărului şi libertăţii.
Doar recunoaşterea publică poate înlătura cadrajul „Deţinutului de drept comun” sau al „Nebunului internat la psihiatrie” pe care statul îl suprapune prin forţa sa instituţională şi mediatică peste un „Deţinut Politic”. Recunoaşterea publică este singurul instrument util din punct de vedere civic şi politic pentru a se construi, dacă se ajunge la asta, un nou regim politic.
Recunoaşterea publică poate sta la baza unei cereri de revocare a măsurilor preventive întemeiată exclusiv pe calitatea de deţinut politic, presiunea publică obligând judecătorul să facă analiza reală a acestui aspect şi să aprecieze dacă măsura preventivă chiar este necesară pentru desfăşurarea procesului penal.
Recunoaşterea publică este cea care legitimează introducerea unei legi de amnistie care să prevadă şi măsuri reparatorii ori noi garanţii legislative cu efect preventiv, chiar drepturi materiale precum rentă viageră, domiciliu, expunere publică etc. Tot recunoaşterea publică este cea care poate legitima actul de graţiere al Preşedintelui.
Însă, recunoaşterea publică apare doar cu privire la acele persoane a căror conduită anterioară a fost caracterizată de sacrificiu în interes public, de abnegaţie în slujire şi de separare de interese egoiste.
Din această perspectivă îndrăznesc să afirm că, deşi sistemul penitenciar abundă de persoane nedreptăţite, chiar deţinute pe considerente politice legate de anularea alegerilor, cu toate acestea sunt foarte puţine persoanele publice care să corespundă profilului de sacrificiu dezinteresat pe care Cezar Avrămuţă îl reprezintă ca urmare a celor 15 ani de activitate civică dezinteresată.
Din acest punct de vedere, surprinde calculul securiştilor care au alocat zeci de jandarmi şi poliţişti unui efort de continuă şicanare a Stegarului, mult peste ceea ce ar fi fost necesar pentru asigurarea liniştii publice cu respectarea dreptului la protest, la adunări publice, la pluralism politic.
Sistemul represiv român a mizat pe forţa sa şi pe convingerea că, sub presiunea persecuţiilor judiciare, Cezar Avrămuţă îşi va rade barba, se va tunde, va recunoaşte şi va regreta profund fapta şi se va retrage din spaţiul public, la schimb cu o condamnare cu suspendare. Calcul greşit.
În acest moment, raportat la intransigenţa morală şi la determinarea lui Cezar, calculul pare totodată riscant faţă de integritatea regimului şi a statului. Dezvoltarea politică a unui curs de contestare fundamentală a regimului oligarhic ce controlează societatea şi statul poate avea un deznodământ cu totul imprevizibil.
În cea de-a 15 zi de Greva Foamei demersurile de recunoaştere naţională a statutului de Deţinut Politic sunt în plină desfăşurare, ceea ce oferă un motiv justificat de optimism.
Numeroase, poate sute de persoane publice au luat atitudine şi au statuat faptul că Cezar Avrămuţă este un „Deţinut politic”.
Inclusiv parlamentari, atât dintre cei care îl recunosc pe Nicuşor Dan drept Preşedinte legitim cât şi dintre cei care nu îl recunosc drept adevăratul Preşedinte al României au abordat subiectul Stegarului. Similar, situri, bloguri, persoane de o reputaţie sau notorietate considerabile s-au pronunţat asupra acestui subiect.
Grupul de iniţiativă vizând recunoaşterea formală a statutului de „Deţinut Politic” este în curs de constituire. Să nădăjduim ca demersurile ce vor urma să ne aducă folos şi mântuire.
Rămân esenţiale şi de mare ajutor rugăciunile tuturor pentru toţi cei aflaţi în temniţe şi închisori, indiferent de motiv.
Polemica în jurul schismei din Ucraina rămâne aprinsă. Declarațiile Patriarhului Daniil al Bisericii Ortodoxe Bulgare au fost criticate de un monah aghiorit într-un articol scris în engleză. Aceleași argumente false sunt reluate și de unii suporteri din România ai cauzei ucrainene. Pentru că sunt abordate unele detalii noi, le prezentăm mai jos:
Patriarhul Daniil al Bisericii Bulagre (Imagine: UJO)
Filiala bulgară a UJO a publicat o analiză detaliată a unui articol critic la adresa Patriarhului Bulgariei Daniil, apărut în publicația în limba engleză Orthodox Times, care apără pozițiile Patriarhiei de Constantinopol. Articolul cu titlul „Patriarhul bulgar aruncă noroi în spiritualitatea Muntelui Athos” a fost scris de ieromonahul Nichita de la mănăstirea Pantokrator de pe Athos.
Autorul a criticat declarațiile Patriarhului Daniil într-un interviu pentru programul „Religia astăzi” la Televiziunea Națională Bulgară cu privire la criza bisericească din Ucraina și comentariile sale despre Muntele Athos.
Poziția Bisericii Bulgare
UJO din Bulgaria a reamintit că Biserica Bulgară se află în comuniune euharistică cu toate Bisericile Ortodoxe canonice locale și nu a întrerupt relațiile cu niciuna dintre ele. Biserica Bulgară nu a recunoscut Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU), dar a menținut comuniunea cu Constantinopolul.
În 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare a creat o comisie sinodală specială pentru relațiile interbisericești pentru a studia situația din Ucraina. Până în prezent, Sinodul nu a luat o decizie finală cu privire la BOaU și continuă să susțină comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică condusă de Mitropolitul Onufrie.
Fapte despre Muntele Athos
În ceea ce privește afirmațiile despre primirea reprezentanților BOaU pe Athos, UJO a subliniat că majoritatea covârșitoare a mănăstirilor athonite refuză să primească clerici și monahi ai BOaU. Singura mănăstire care a permis vizita lui Epifanie Dumenko a fost mănăstirea Xenofont.
După această vizită, 39 de mănăstiri athonite și grecești au luat poziție de protest împotriva încercărilor de a folosi Muntele Athos pentru a legitima structuri necanonice.
„Numeroși stareți, inclusiv bătrâni de rang înalt, de exemplu, din mănăstirile Vatopedi, Dochiariou, Filotheu și altele, și-au exprimat clar poziția că acceptarea BOaU ar însemna admiterea schismei în inima monahismului ortodox. Prin urmare, cuvintele Patriarhului Daniil că clericii BOaU nu sunt primiți pe Athos reflectă realitatea și nu sunt afirmații propagandistice”, se spune în publicație.
Realitatea cu bisericile BOaU
UJO din Bulgaria a respins afirmațiile ieromonahului Nichita despre bisericile pline ale BOaU, prezentând numeroase înregistrări video, fotografii și reportaje, inclusiv filmări ale slujbelor BOaU, unde se văd biserici aproape goale chiar și la slujirea lui Epifanie Dumenko.
În același timp, zeci de mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice se roagă sub cerul liber sau în spații reamenajate după ce bisericile lor au fost luate cu forța sau prin presiuni administrative.
Poziția sinodală
UJO din Bulgaria a subliniat că Biserica Bulgară nu este condusă unilateral – Patriarhul este primul între egali în Sfântul Sinod, iar fiecare decizie este luată sinodal. Când Patriarhul Daniil spune că Biserica Bulgară nu este în comuniune cu BOaU, el expune un fapt care este rezultatul voinței sinodale a Bisericii.
În concluzie, UJO din Bulgaria a menționat că, în condițiile multiplelor provocări pentru ortodoxie, Biserica Bulgară are un Întâistătător care urmărește pacea, sinodalitatea, fidelitatea față de canoane și înțelepciunea pastorală.
Nota noastră: Fragmente din articolul monahului Nichita de la Pantocrator au fost traduse și răspândite pe FaceBook în mediul românesc, după cum mi-a semnalat cineva.
Punctez doar trei aspecte din postarea românească:
1. Este redată o frază fără sens, ruptă de propoziția anterioară, anume că ascultarea de Biserica-mamă este întotdeauna mântuitoare. Să zicem că se înțelege că e vorba de Patriarhia de Constantinopol, dar nu e clar sensul afirmației prin sine însuși. După cum se poate citi la sursă, Fanarul a recomandat să nu se treacă la acapararea abuzivă de lăcașuri de la unii la alții (noua structură de la Biserica cea canonică și invers), dar acest îndemn nu a fost ascultat. Autorul grec spune că încălcările au fost înregistrate în regiunile anexate de Rusia față de „autocefali” și în Ucraina invers de raidurile autocefalilor asupra bisericilor canonice, pe care nu le numește decât prin referire la afirmațiile Patriarhului bulgar.
Păi, una este ca Patriarhia Ecumenică să recomande un lucru și alta este să-l pună în practică. Atâta vreme cât închide efectiv ochii la abuzurile și violențele pe care le fac schismaticii autocefali, este direct răspunzător. Nu sunt degeaba criticile și reproșurile venite de la credincioșii care suferă în Ucraina de pe urma lui violențe grozave și profanări.
2. Patriarhia Bulgară a fost, la rândul ei, în schismă cu Fanarul până în 1945 și a fost primită fără rehirotonirea clericilor săi. Paralela cu situația schismaticilor din Ucraina are o mare diferență. Nu a survenit o împăcare efectivă. Rușii cer dovezi că a existat pocăință și întoarcere sau o rezolvare a conflictului. Pur și simplu ucrainenii au fost primiți înapoi ca și cum dreptatea ar fi fost de partea lor. Cum ar putea să accepte așa ceva Biserica Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie sau Patriarhia Rusă sau orice altă Biserică Locală? Așadar este un argument doar emoțional, dar care respiră falsul din toate încheieturile.
3. Monahul athonit citează trunchiat canonul 2 Antiohia: „Cine este în comuniune cu cei excomunicați este el însuși excomunicat”. În original nu este verbul la prezent, ca o constatare, ci la imperativ (sentențial), adică trebuie să fie scos din comuniune de cineva. În momentele de criză, până la rezolvarea finală, există o perioadă de confuzie, de hotărâri care intră în contradicție unele cu altele. Așa se explică atitudinea Bisericii Bulgare de a păstra comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dar să nu aibă comuniune cu schismaticii ucraineni, deși aceștia sunt recunoscuți de fanarioți. Pe de altă parte, rușii au dreptul să ia o atitudine mai tranșantă, anume să rupă comuniunea cu Constantinopolul și cu toți care-i recunosc pe „autocefali”. Până ce Patriarhia Bulgară va ajunge la o înțelegere clară a subiectului prin comisia sa sinodală, spre exemplu, poate trena această situație de excepție.
Acuzațiile de presiune politică a rușilor asupra celorlalte Biserici Locale pot fi adevărate, dar eu personal nu intru în detalii care mă depășesc și care devin irelevante atâta vreme cât canonic dreptatea este clar împotriva primirii schismaticilor din Ucraina.
