Aplicarea și interpretarea frauduloasă a constituției sunt protejate de o infrastructură cinică de sofisme și minciuni menite să împiedice exercitarea opțiunilor electorale indezirabile.
Senzația mea este că cei mai mulți dintre propagandiștii cu leafă sau de ocazie consideră că o atare crimă politică poate fi gestionată prin vechea perdea de fum și vuvuzele care a inhibat și amuțit o majoritate electorală certă, pe cea care a ales cică greșit.
O carte mai veche dezbate pragmatic instrumentarea minciunii chiar și în condițiile justificărilor de tipul: Care era alternativa? Ce altceva ar fi fost de făcut? Să îi mințim pe dușmanii noștri! Răspuns: minciuna are efecte catastrofale, în progresie geometrică, de unde și senzația de continuă prăbușire.
În mod esențial elitele României au introdus în trupul țării o otravă fatală pentru care ele nu cunosc leacul și față de care nici nu vădesc vreun fel de preocupare.
România se afundă într-un regim al minciunii propunând pe mai departe minciuna ca mijloc suplimentar de securizare a ordinii politice. Această cale este, fără patetism, ucigătoare.
Românii care (prin formalități explicite) nu vor recunoaște validitatea, legitimitatea și reprezentativitatea conducătorului statului vor constitui o facțiune populară a cărei suprimare va genera costuri de neacoperit, nu doar pentru stat ci și pentru popor.
Pentru cei în cunoștință fac o comparație și trimit la situația unui număr minuscul de preoți nepomenitori care, prin denunțarea individuală a Sinodului din Creta din 2016, au determinat o amplă compromitere a administrației bisericești în modalități inimaginabile anterior, în dezvoltare încă la 9 ani distanță.
Un contingent similar de cetățeni care vor denunța persoana (cică!) câștigătoare a scrutinului din luna mai ca minciuno-președinte sau pseudo-președinte va genera prin simplă consecvență politică (similară nepomenitorilor) un cataclism față de care consider că edificiul statal nu va putea rămâne în picioare.
Nu cred că sunt mulți cei care-și pun acum această problemă: ce va fi cu românii care vor rupe comuniunea politică cu statul român? Ce înseamnă asta și ce manifestare concretă va produce?
Se prezumă că persecuțiile și declasarea socială vor garanta o ordine publică utilă chiar dacă turbulentă. Consider că prezumția este fundamental greșită pentru că nu grozăvia abuzului reprezintă criteriul util al calculului ci gradul de dezînvestire, demobilizare, destructurare politică primară.
Ruperea/fracturarea comuniunii politice e infinit mai mult decât un curent de boicot electoral punctual și ancorat temporal. Este mare păcat că acest risc nu este înțeles sau considerat serios de cei care gestionează activitatea de control social exclusiv prin prisma criteriilor și instrumentelor cantitative .
Validarea în luna mai a unui nou președinte, în fapt a unui minciuno-președinte, va declanșa o dezagregare politică ireversibilă pentru care trupa de rentieri de la putere nu cunoaște remediu.
Îndrăznesc să afirm că e mai puțin rău cu un președinte interimar decât cu un minciuno-președinte .
@theodosieblog
Cele mai bune intenții ale lor și cele mai sincere scopuri, oricât de disperate, vor fi fiind corodate de viermele minciunii pe care se îndărătnicesc să o impună conștiinței noastre naționale.
Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu, direct prin decizia BEC, a fost surprinzătoare pentru mulți, chiar și pentru cei care se așteptau la ce e mai rău.
Decizia BEC este scandaloasă dincolo de orice măsură. Participanții au divulgat că deliberările s-au axat pe discutarea unei presupuse anexe la o declarație de avere în vreme ce considerentele redactate de judecătorul ÎCCJ membru BEC au vizat chestiuni de fond, neluate în discuție.
Adăugăm aici că Toni Greblă a fost demis de putere cu o săptămână în urmă, cel mai probabil în pregătirea acestei fărădelegi.
În esență, decizia BEC susține că lui Călin Georgescu nu îi poate fi acceptată o nouă candidatură cât timp el este pricina anulării alegerilor anterioare. Asta deși anularea alegerilor nu i-a fost imputată prin Decizia CCR din 06.12.2024 și nici nu a fost dovedită răspunderea personală a acestuia pentru faptele presupus nelegale.
O astfel de fărădelege a generat proteste, pentru care puterea s-a pregătit inclusiv cu canistre de benzină în scopul incendierilor demonstrative.
Apoi, aseară s-a consumat rețeta clasică de spart manifestații prin tactica agenților provocatori.
Din păcate pentru noi, această tactică funcționează fără greș. Chiar dacă participanții au încercat să îi izoleze pe scandalagii și chiar dacă au apelat la forțele de ordine să îi extragă din mulțime, chiar live pe Tiktok, provocatorii au fost lăsați să își îndeplinească misiunea.
Autoritatea de stat ne propune un regim al minciunii la vedere pe care întreaga societate ar trebui să îl repudieze. Am intrat în stalinism 2.0 iar ofertele spre conlucrare, colaborare, înavuțire, sinecurizare, vor curge dimpreună cu arestările, concedierile, maculările și uciderile aferente.
Credincioșii ortodocși sunt chemați să mărturisească sau, pentru cei mai slabi, să nu (se) mintă. Toți vom fi siliți să conlucrăm cu minciuna prevalentă, legalizată, oficializată. Generația noastră a pierdut, a risipit și a compromis libertatea. Suntem chemați să ne ridicăm.
Totodată, înțelept este să nu ne risipim puterile sufletești și să nu intrăm în competiții-capcană pre-gătite de autorități.
Mi se pare esențial de privit evenimentele de astăzi prin lentila anilor ’50 ai secolului trecut, când stalinismul s-a instaurat împotriva voinței poporului, la adăpostul speranței post-belice de mai bine.
Și atunci și acum presa de sistem va domina atât cantitativ cât și calitativ fondul problematizărilor. Mulți așa-ziși suveraniști vor iniția diverse negocieri și adaptări de acomodare cu minciuna noului regim politic. Dictonul „Garda merge înainte prin partidul comunist” va trăi un alt răsărit.
Cenzura ce se implementează în următoarele zile va fi una clasică (dacă o putem numi astfel) pe bază de catalog de teme și index de persoane.
Așa cum candidatura lui CG va fi interzisă indiferent de procedura sau ciclul electoral, o sumă de persoane vor fi efectiv șterse din viața publică atunci când vor depăși pragul prestabilit de relevanță/notorietate de nișă.
Opțiunile tehnice împotriva cenzurii online sunt firave și presupun costuri ridicate de accesibilitate.
Temele, ideile și convingerile proscrise sunt în principal cele circumscrise naționalismului, redefinit ca extremă dreaptă. Ca element de noutate eu notez utilizarea etichetei de „ortodoxism” pentru a sancționa orice opinie politică emisă sau corelată cu perspectiva practicantă a ortodoxiei. Ecumenismul va redeveni criteriu filtrant pentru acces în spațiul public.
Tot ca în anii ’50 vor redeveni importanți infiltrații și agenții provocatori. Canistrele de benzină de tip Diamandescu au corespondent în plan politic și ideologic și sunt apte să distrugă prin incendiere orice edificiu intelectual. Dezbinarea programatică își va continua eroziunea.
Crucial mi se pare a conștientiza că în anularea alegerilor nu este vorba despre un incident pasager, ci despre continuitatea demersurilor plandemice de restrângere a drepturilor civile și politice și de trimitere în desuetudine a garanțiilor constituționale.
Spre deosebire de stalinism și de alinierea ideologică obligatorie, tirania de azi și mâine tolerează acele opțiuni contradictorii și cacofonice care nu amenință controlul lor asupra noastră.
Față de toate acestea riscul sleirii sufletești vine prin frică și prin îndreptățirea minciunii. Riscăm să credem că e dreaptă orice raționalizare provenită de la autoritate. Riscăm să căutăm salvarea materială sau profitarea de contextul politic confuz.
Riscăm să acceptăm pasivitatea și indiferența ca direcție înțeleaptă de urmat. Să nu fie!
Acțiunile de stradă de vineri și duminică sunt binevenite, dar din alt motiv decât cel aparent.
Ele sunt salutare întrucât reprezintă exemplul viu al normalizării tensiunilor politice prin instrumentarea opoziției controlate.
Normalizarea tensiunilor nu înseamnă eliminarea acestora, ci aducerea lor în matca unei desfășurări previzibile, care le consumă și le epuizează în ciuda subzistenței motivelor de fond ale indignării/revoltei.
Așa cum rostul unui stabilopod este să spargă forța de izbire a valului iar nu să oprească mișcarea volumelor de apă, tot așa opoziția controlată deturnează amorsarea forței colective prin producerea unor ruperi de ritm (accelerări premature/decelerări abrupte), fără a împidica desfășurarea maselor protestatare.
Opoziția controlată capturează energia contestatară și împiedică nașterea mișcărilor autentice și producerea puterii aferente.
Deși există rațiuni care pot justifica în mod conjunctural utilizarea instrumentului opoziției controlate în scopul protejării intereselor superioare ale statului, astăzi ne aflăm în scenariul Loviturii de stat și al desființării democrației constituționale, vătămări cu caracter primar și prevalent față de ideea menținerii ordinii publice și a controlului securist asupra poporului.
Faptul că opoziția controlată (unde includ și pe președintele ales) lucrează prioritar pentru salvgardarea controlului securist înaintea oricăror alte obiective politice, denotă caracterul exclusiv polemic (nu autentic politic) al poziționărilor față de puci, uzurpare și schimbare a regimului politic de stat.
Deși este folosit vocabularul corect și sunt invocate principiile corecte, atitudinile și comportamentele liderilor opoziției controlate trădează scopul menținerii „stabilității” chiar cu prețul cimentării Loviturii de stat și înrădăcinării regimului ilegal și ilegitim.
Trebuie subliniat și insistat că anularea votului reprezintă înainte de toate deposedarea noastră de drepturi politice și aservirea noastră față de un regim străin nouă și străin așezării constituționale a statului nostru. Împiedicarea președintelui Călin Georgescu să acceadă în funcție este doar un detaliu secundar față de înrobirea noastră.
Libertatea românilor se află îndărătul acestei grele încercări de a ști și reuși să ieșim de sub vraja amăgitoare a opoziției controlate de sorginte masonico-securistă.
Dacă pentru românii de rând realitatea politică primară este reprezentată de statul de drept și de democrația constituțională, apoi pentru vrăjmașii noștri realitatea politică primară este reprezentată de puterea de control asupra statului și poporului.
Pentru dânșii, poate să se prăbușească întregul edificiu constituțional în abjectă dictatură, justiția să se înnece în ridicol, economia să fie complet înstrăinată, dar securiștii să rămână la butoane! România astfel subzistă!
Poate că ar fi fost de înțeles dacă nu însuși controlul securist și dacă viața politică integral contrafăcută nu ar fi produs această imensă catastrofă a pierderii atât a statului cât și a neamului. Atât și încă puțin mai putea-ne-vom spune români înainte de toate. Vom fi iar moldoveni, munteni și ungureni, cândva români, tot după cum am fost cândva daci.
Greu și îngust drum avem înainte și puțini sunt cei care se vor încumeta să-l urmeze. Să ne ajute Domnul a înainta!
Gândul îmi spune că vor amâna alegerile până când valul Călin Georgescu se va aplatiza, indiferent dacă CG sau altcineva va călări acest val electoral. După cum am mai scris, amânarea poate fi de câteva luni până la câţiva ani, adăugând un al treilea termen prezidenţial lui Iohannis, care poate fi un mandat complet sau unul cu o zi mai scurt decât mandatul lui Iliescu din *89-1992.
Cred că urmează un joc de şah în care miza taberei CG este să conserve emoţia şi simpatia publicului pentru Preşedintele Ales, dar să o şi amorseze suficient încât susţinătorii să poată fi convocaţi în piaţă la nevoie. Miza lui CG este să coaguleze susţinerea poporului în jurul persoanei sale, să devină fanion identitar pentru mişcarea născută în urma Loviturii de Stat, să construiască autoritatea sa politică pe persoană fizică (e mult de lucru în această direcţie).
Totodată, trebuie să îşi menţină ascendentul politic asupra competitorilor suveranişti, fără a intra în conflict descis cu aceştia din urmă (care au libertatea acţiunilor şi opiniilor radicale).
Adversarii lui CG au nevoie să epuizeze simpatia pentru CG şi să o ducă spre sentimente de lehamite şi, finalmente, de dezgust. Este esenţial ca publicul favorabil lui CG să fie menţinut în incertitudine pe termen lung, pe o paletă cât mai largă de teme politice şi electorale. În afară de incertitudine, asupra lui CG trebuie proiectată imaginea unui fiasco în desfăşurare, una în care orice ar face sau i s-ar întâmpla lui CG este fie tardiv, fie prematur, fie pe alături, fie nepotrivit, fie ridicol, fie exagerat, fie imprecis.
Presa miluită şi aliaţii din social media vor măcina aceste două obiective emoţionale (sentimentul de incertitudine şi cel de fiasco ) până când, în interiorul taberei CG, se va fi produs diviziunea între, pe de o parte, susţinătorii săi tot mai fanatizaţi şi, pe de alta, dezamăgiţii care „i-au descoperit adevărata faţă”. Odată adus la lumină conflictul dintre fanatici şi dezamăgiţi, valul suveranist se va nărui de la sine, iar această înfrângere va fi proiectată asupra întregului curent naţionalist, incapabil de acţiune pozitivă, incapabil să construiască, să se unească, deci incapabil să conducă societatea.
Naţionaliştii care pricep şi observă această evoluţie ar trebui să fie capabili să izoleze obiectivele politicii naţionaliste de războiul purtat împotriva electoratului lui Călin Georgescu şi, secundar, împotriva lui Călin Georgescu însuşi. Aceasta este o discuţie separată.
Emoţiile şi percepţiile sunt cruciale iar adversarii lui CG au un avantaj substanţial în capacitatea presei de a reflecta şi a construi (chiar indirect) explicaţiile şi naraţiunile cotidianului.
Deocamdată, cred că CG stă bine cu susţinerea şi încrederea publicului, deşi nu există participare de masă la manifestaţiile spontane de până acum. CG a venit pentru câteva minute în Piaţa Victoriei şi a transmis încurajări celor din ţară.
Ieri, 07.01.2025, Călin Georgescu (sau echipa sa) a comandat 200 de ceaiuri calde pentru protestatarii ieşeni aflaţi de 3 ore în stradă, răguşiţi de scandări (probabil au cumpărat ceaiuri şi pentru protestarii din alte oraşe).
Aduc în atenţie această chestiune cu totul minoră din pricina reacţiei puternice pe care a provocat-o un gest minimal de recunoaştere şi recunoştinţă.
Este evident că nu ceaiul în sine, pe care eu l-am suspectat a fi o *tactică securistă cunoscută, a provocat entuziasmul protestatarilor ieşeni, cât mai degrabă sentimentul de recunoaştere trăit de cei cărora Călin Georgescu le-a mulţumit pentru jertfă şi loialitate, de unde deduc că societatea încă amorsează emoţii de protest care pot fi declanşate la un moment ulterior şi că valul încă amorsează forţă.
Notez şi că eu personal am surprins pe cei trei jandarmi în civil care ne-au însoţit marşul prin centrul Iaşului (pe care îi recunosc) că au declanşat scandările „Jandarmii sunt cu noi”, ceea ce e ca şi cum ţi-ai da inimioară la propria postare, gest care poate avea şi alte explicaţii asupra cărora nu mai insist.
Esenţial este că miza capitală a forţelor de ordine din Bucureşti este să împiedice orice manifestaţie la Poarta Cotroceniului, iar în ţară este să aducă manifestaţiile pe făgaşul protestelor obişnuite, consumate în alte ocazii.
Chiar şi aşa, sentimentul cu care rămân este că emoţia politică faţă de CG evoluează independent de participarea la actualele manifestaţii în stradă/Piaţă şi că un eveniment/incident declanşator poate încă genera efecte sistemice.
__________________________
*tactica vizează oferirea de către negociatori a unui ceai cu laxative, truc care obligă pe cei care ameninţă să se sinucidă/să se arunce/să rămână urcaţi pe stâlp sau construcţii, să abandoneze acţiunea în care s-au angajat. Deşi pare infantilă, este o tactică incredibil de eficientă în a obţine dezangajare chiar şi din partea celor hai hotărâţi protestatari.
Românii au resurse nebănuite de autoamăgire, așa încât nu trebuie să ne mire numărul mare de personaje care încă discută subiecte politice ca și cum nimic nu s-a schimbat în România.
Nici în rândul celor care vorbesc despre Lovitura de stat lucrurile nu stau semnificativ mai bine.
Unii cer alegeri libere, așadar depășirea momentului 6 decembrie și aplicarea HCCR nr.32/2024, cu Iohannis pe tron până la noua învestire. În acest caz, diferența între alegeri libere au ba ar fi interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu. Dată fiind popularitatea acestuia, nu sunt puțini cei care ar fi mulțumiți și cu asta, fără să îi mai intereseze trecutul ori dacă CG chiar va mai ajunge să fie învestit.
Apoi, îi avem pe cei din categoria turul 2, înapoi care doresc reluarea turului 2 între CG și Lasconi. Acest scenariu a fost deja înfrânt în justiție iar în stradă încă nu au fost convocate forțe de către cel îndreptățit să o facă. Mai grav, acesta le-a descurajat activ și s-a delimitat în mod repetat de stradă.
Teoretic, următorul pas este apelul pentru grevă generală în sistemul bugetar dar, cum am mai scris, timpul curge împotriva lui CG. Asta fără a mai vorbi despre complicitatea sindicalismului românesc cu securismul intern și extern, de faptul că nu mai avem massmedia care să slujească adevărului și opiniei publice.
A treia categorie este a celor care îl recunosc drept Președinte ales pe Călin Georgescu (mă includ aici). Acest scenariu este astăzi cel mai îndepărtat de obiectivul accederii în funcție în primul rând din pricina neasumării sale de către CG, pentru motive aparent justificate.
Reluarea turului 2 de la zero ar presupune anularea votului valid și corect care deja a fost dat în diaspora, vot care îl are câștigător pe CG la momentul opririi sale.
Dacă o secție de vot sau o mie ori zecemii ar fi rămas fără curent sau ar fi fost colmatate de inundații (sau orice altă împiedicare) voturile valabil exprimate erau decisive indiferent de numărul lor total. Dacă venea curentul, votarea se relua în interiorul perioadei alocate, care se putea prelungi până la 23.59 în anumite condiții.
Ce spun este că Turul 2 s-a consumat iar CG a fost ales Președinte. Politic vorbind însă, CG nu consideră just și oportun să ignore faptul că țara nu a votat. Pe cale de consecință, toți din categoria a treia cu mine împreună, suntem ridicoli proclamând Președinte pe cineva care operează în alt scenariu.
Împiedicarea votului restului cetățenilor reprezintă infracțiune comisă de membrii CCR și BEC, la instigarea altora.
Dar, din nou, CG nu are forța politică și nici nu pare că și-o dorește atât cât să determine tragerea la răspundere a celor vinovați. Este limpede că CG nu doar că nu dorește să intre în coliziune cu puterea ilegitimă, ci el însuși contribuie la normalizarea situației politice prin atitudinea adoptată.
CG solicită reluarea turului 2 deși nu e clar dacă Lasconi mai e interesată să participe ori dacă nu cumva este angajată/agățată în alte scenarii.
Cu alegerile amânate de o lună, CG nu a convocat poporul să îl însoțească în audiențe la Președintele CCR, la Parchetul General, la Ministerul Apărării, la SRI și în alte locuri unde trebuie verificată legalitatea și legitimitatea puterii, astfel încât funcția de Președinte să fie recâștigată prin efort intern și înăuntrul societății românești.
Mutarea focusului pe învestirea lui Trump și pe negocieri în lojă sau în pădure scufundă țara și mai adânc decât au făcut-o puciștii.
După prima lună a dictaturii se întrezărește un non-combat grav, unul care va salvgarda ideea securistă a controlului asupra statului, dar care va pierde și risipi statul însuși.
Scriitorul Mihai Șerban publică pe canalul StratInfo un comentariu politic centrat pe trei idei de forță: NATO/UE au aplicat României o lovitură de stat hibridă prin care au preluat efectiv controlul asupra vieții culturale, economice și politice a țării, până în pragul lipsirii totale de suveranitate a statului și, prin urmare, a poporului, iar soluția pe care o propune este reprezentată de binomul consolidarea societății civile în tandem cu diversificarea relațiilor internaționale. Desigur, ideile sale sunt formulate mai convingător.
Concluzia sa este că realitatea agresiunii externe continue explică anularea victoriei electorale obținută de Călin Georgescu și că reacția puterii politice de a-l reduce la tăcere și a-l înlătura este una standard pentru oricare alt nume care contestă subminarea sau dizolvarea suveranității noastre.
Unde nu sunt de acord?
Opinia mea este că: a) statul român a fost dezvoltat în direcția unei subordonări structurale față de orice forme de autoritatea ne-românească; b) este indiferent dacă autoritatea este externă sau internă, ambele niveluri fiind accesate funcție de interesul de moment; c) în ierarhia intereselor stăpânilor, controlul social prevalează asupra controlului economic și politic. Controlul social exclude scenariul amplificării la bază a curentului naționalist, indiferent de numele liderului sau de evoluțiile politice sau economice.
Consolidarea societății civile coroborată cu diversificarea relațiilor internaționale nu pot înlătura starea de subordonare și de inferiorizare care a produs desființarea suveranității. Ar trebui să vedem o consolidare a societăţii (în ansamblu) până să ajungem la consolidarea societăţii civile. Apoi, diversificarea relaţiilor internaţionale nu poate fi susţinută viabil de un stat emaciat by design, unul în care agresivitatea virulentă faţă de inamicii stăpânului atestă continuu evacuarea instituţională a intereselor româneşti.
Cum văd eu lucrurile, schematic
Subordonarea este consecința directă a (1) regimului politic care stăpânește (2) un stat proiectat instituțional să fie inferior. Regimul politic operează cu (a) o ideologie politică totalizantă şi debilizantă (liberalism globalist), cu (b) resurse umane fungibile și fără bază proprie de putere şi cu (c) ierarhii secrete.
Regimul politic se bazează pe patru piloni fundamentali de rezistenţă: legitimitatea politică, dominaţie economică, violenţă media-culturală, loialitatea forţelor militare.
Privitor la reprezentarea politică legitimă, aceasta se obţine nu prin delegarea conștientă a puterii politice individuale ci prin spectacolul confecționării mizelor identitare, la care indivizii și colectivitățile aderă în funcție de narativul de moment şi de procedurile electorale de confirmare a supunerii sociale.
Toţi patru piloni sunt protejaţi prin ceea ce îndeobşte dar imprecis am ajuns să denumim control social, exercitat asupra tuturor straturilor şi grupurilor sociale (Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Michel Foucault). În esenţă, controlul social este: sugestionare, condiţionarea şi coerciţia, acestea în sens invers, întrucât coerciţia (violenţa) susţine condiţionarea (inducerea dependenţelor) şi sugestionarea (spre atitudini şi comportamente).
Întrucât regimul simte că pierde din capacitatea de control social, singura soluţie este amplificarea violenţei pentru a creea spaţiul, atenţia şi angajamentul necesare re-condiţionărilor şi sugestionărilor.
Statul(2) proiectat să fie slab în raport de concurenţi, este evident puternic şi violent faţă de subiecţii săi (cetăţeni şi persoane juridice naţionale).
În scopul exercitării violenţei de stat, sunt desemnaţi inamicii interni faţă de care sunt crescător: luate, explicate, încurajate, justificate şi asumate măsurile de supresie sau direcţionare. Inamicii, duşmanii, adversarii statului nu sunt identificaţi în funcţie de obiectivele lor politice, ci în funcţie de raportul de forţe. Duşmani sunt doar cei faţă de care statul este suficient de puternic să-şi manifeste violenţa. Toţi ceilalţi sunt parteneri.
Implicaţii
Din cauza unei greșite aplicări a instrumentelor de control social, momentan un contingent prea mare de populație românească a ajuns să își însușească și să prefere caractere identitare suveraniste (în fapt naționalism reorientat spre interesul de stat în loc de interesul de neam). Identitatea suveranistă este circumscrisă atitudinilor antisistem, deci anti-regim politic în primul rând, anti-modului de funcţionare a statului. Cauzalitatea obligă la atitudine anti-NATO/UE.
Sporirea cohortei suveraniste în mod independent de obiectivele de control social, peste pragul demografic admis şi împotriva azimuturilor europene, implică pentru populație un sentiment de autonomie și de libertate, iar pentru regimul politic comprador un sentiment de slăbire a controlului asupra statului şi populaţiei. Așadar, operăm prioritar cu sentimente, motiv pentru care emoțiile și percepțiile sunt de importanţă deosebită.
Scoaterea la lumină a caracterului ficţional al procedurii electorale, anterior promovată ca sacrosanctă şi fundamentală pentru caracterul democratic al regimului, degradează puternic pilonul legitimităţii politice, dar nu este în sine o ameninţare sistemică pentru regimul politic.
Cu adevărat periculoasă pentru regim este scoaterea la lumină a (c) ierarhiilor secrete şi a mecanismelor sale de replicare, validare şi accedere în funcţii şi poziţii de putere.
Preşedintele României ar putea face aceste dezvăluiri publice, deşi cu mare dificultate şi cu asumarea pentru popor a unor costuri economice catastrofale. Deocamdată suntem încă în scenariul în care Preşedintele ar putea accede în funcţie şi ar putea lucra în favoarea noastră, chiar dacă devine pe zi ce trece tot mai improbabil şi mai iluzoriu. Aceasta este şi promisiunea şi speranţa care încă îi animă pe cei mai mulţi dintre românii idealişti.
Dar, odată închisă această cale politică a vindecării societăţii şi edificării statului de sus în jos, singura soluţie de ridicare va rămâne cea de jertfă a celor foarte puţini care acţionează în afara emoţiilor şi a percepţiilor confecţionate de adversar. Mă refer la cei capabili să decidă complet autonom, independent de criteriile exterioare propriei conştiinţe. La umbra jertfei lor de 1000x talantul primit, poate vom lucra x 1,1 şi noi, cei neputincioşi.
Însă trist-probabilă este adaptarea cu succes a poporului român la totalitarismul noului regim politic emergent, indiferent de suferinţele trupeşti şi sufleteşti care ar decurge din laşitatea şi indiferenţa generalizate. Supravieţuirea biologică include un minim bagaj cultural şi spiritual, urmând ca din amintirea lui Eminescu şi a Cuvioasei Parascheva să odrăslească vreodată noi români, conform cunoscutei strategii politice „urma scapă turma”. Să nu fie!
Gândul îmi spune că națiunea română intră într-o nouă eră. La nivelul imediat, nu cred că vom mai avea alegeri.
Probabil vor fi anunțate iar și iar, amânate succesiv, justificat sau nu, poate chiar organizate cândva peste câțiva ani, dar nu vor mai genera niciodată un transfer de putere potrivit tezei democratice a voinței populare.
Aceasta, voința poporului, a fost desconsiderată fără nicio pierdere, fără costuri, iar o astfel de înfrângere se reactualizează continuu. Este un moment astral pentru oligarhia luciferică din România.
La un nivel mai profund, gândul îmi spune că intrăm în era neînțelesului și a deznădejdii.
Nimeni nu cedează de bună voie puterea negrănițuită de lege sau de jertfa celor buni. Tot ce urmează în România se va subordona acestei axiome; unii vor vedea acest fir roșu și vor fi ispitiți de deznădejde, alții își vor propune explicații complicate și vor orbecăi în neînțelegere.
Fac un recurs la istoria uitată: Sfântul Neagoe Basarab a pedepsit călcarea jurământului domnesc cu decapitarea uzurpatorului, a ucis 3 mii de fețe boierești, a risipit pe cei nedrepți în 4 zări (Brașov, Sibiu, Suceava, Stambul) iar pe logofătul Bogdan, prigonitorul Sfântului Nifon, l-a ucis înaintea oamenilor „în grele munci”.
Niciunde în Învățături nu se fac îndemnuri spre vărsare de sânge, dimpotrivă. Dar nici nu se afirmă ficțiuni morale care sunt paralele cu firea omenească.
Pedepsirea severă are rolul și însemnătatea ei, de neînlocuit pentru cei chemați să conducă popoarele. Este cea mai împovărătoare judecată pe care conducătorul este chemat să o facă, pentru care răspunde împreună cu toți cei care îi sunt sub ascultare.
Asupra răului trebuie privegheat și înăuntrul inimii și în afară, trebuie luptat și pedepsit cu mânie fără de greșeală, iar peste acestea trebuie să covârșească milostivirea și înțelepciunea ei.
Dar noi punem părelnicia milostivirii neînțelepte înaintea mâniei drepte, momim blândețea din vârful unor buze lașe, ne acoperim cu neputințe sufletești și ne ținem ochii spre nevedere și ne păzim mintea spre nepricepere.
Zilele ce vin vor normaliza regimul extraordinar sub care a căzut poporul român. Nicicând nu a fost Iohannis mai bogat și scaunul său ilegitim mai râvnit.
Iohannis va fi vânat întocmai cum vor fi și cei asupra cărora se va abate prigoana regimului său uzurpator. Legalitatea mandatului îi era un scut care îl proteja pe el înaintea tuturor. Renunțând la ficțiunea juridică a legitimității, Iohannis trezește demoni pe care doar crede că îi cunoaște.
Din acest iad negru care se cască înaintea lumii noastre, doar pedepsele grele date de inimi milostive ne mai pot izbăvi.
„Dragii mei, bine v-am regasit! Dincolo de cordialitati, nu este bine; nu este bine pentru noi, nu este bine pentru democratia din tara noastra, pentru democratia din Europa si, desigur, din intreaga lume. Suntem in decembrie 1989 si simtim viforul dictaturii. Sigur, ati auzit bine. in ultimele zile am reusit sa ne intoarcem in urma cu 35 de ani. Este frig si democratia a inghetat.
Presa nu mai este libera, iar cei care sunt in presa si doresc sa fie liberi lupta in transee. Membrii Clubului de Presa sunt amenintati de institutiile statului cu inchisoarea daca isi mai permit sa vorbeasca macar despre razboi in spatiul public. Nici macar discutiile bazate pe un viitor previzibil, pe iminenta razboiului in care riscam sa fim implicati nu mai sunt permise. E de neimaginat! Democratia este sfasiata, presa, paralizata. In ceea ce ma priveste, ati vazut, acum se cauta fabricarea de probe, de dovezi false. Cand nu gaseste ceva despre un om corect, stim ce face Sistemul: fabrica si inventeaza probe. Presupun ca se doreste spectacolul catuselor in ceea ce ma priveste. Mai tineti minte plimbarile de compromitere a unor persoane publice in regimul DNA de varf? Plimbau politicienii sau oamenii de afaceri cu catuse, ii decimau public. Sistemul asta face si asta facea permanent: iti punea pecetea de corupt, de hot, de strigoi si dupa aceea te elibera. Cineva facea o plangere mincinoasa si acela era dosarul lor, suficient cat sa joace spectacolul morbid al eutanasiei de imagine a unui om.
Ei bine, acele vremuri au revenit, pentru ca vor sa ascunda planurile lor malefice, prin denigrarea mea, conform scenariului pe care vi l-am descris mai sus: arestarea, impiedicarea unei noi candidaturi, dezintegrarea mea umana. Da, acestia sunt ei. Asa arata pericolul pentru toti, asa arata monstrii pe care ii avem in jurul nostru. De aceea fac un apel la toate institutiile internationale sa trimita observatori si sa verifice modul in care aceste alegeri au fost realizate, sa se observe precedentele periculoase pe care Curtea Constitutionala a Romaniei (daca se poate numi asa) le-a creat la adresa intregii democratii internationale si, evident, sa ancheteze independent orice ingerinta a unui stat extern. Va rog sa luati in calcul ca, prin ceea ce fac aceste institutii romanesti perfide si corupte, daca li se permite, evident, vor reinstaura tirania si atunci oricare dintre voi poate pati acelasi lucru pe care mi-l fac si mie in aceste momente. Nu am ce sa le mai spun, pentru ca politicienii incearca sa ascunda mizeriile lor sub presul natiunii noastre si practic isi doresc sa stearga bocancii murdari pe chipul democratiei (cat a mai ramas din ea). Uniunea Europeana mai pretuieste demnitatea umana? Asta este intrebarea. Atunci sa ia atitudine. SUA, care ne sunt parteneri? Atunci sa ne fie cei mai buni parteneri in pastrarea valorilor democratice. Momentan pare ca suntem un popor singur si parasit de partenerii nostri. Sper sa ma insel, dar asa simt. Repet, suntem in decembrie 1989. Politicienii nostri in loc sa ne duca in viitor, intr-un viitor prosper, ne-au intors in trecutul negru, dictatorial, securist si comunist, comunistoid, de fapt. Acest lucru nu-l putem accepta. Va rog, sa fim impreuna, sa fim uniti, sa fim curajosi si sa refacem Romania! Va multumesc!”.
Nota noastră:
Într-un mesaj difuzat azi noapte, Călin Georgescu face apel la partenerii din UE şi din SUA pentru a interveni în sprijinul democraţiei româneşti şi în sprijinul său, personal, în contextul unor abuzuri vădite, specifice regimului comunist. Acest semnal poate fi interpretat ca o dovadă a pierderii sprijinului politic prezumat că ar fi contribuit la traseul său electoral. Pare că a rămas singur şi o recunoaşte public în contextul unui scandal mediatic prefabricat în care se urmăreşte stabilirea unei legături cu Horaţiu Potra, reţinut ieri şi prezentat astăzi tribunalului pentru luarea măsurii arestării preventive.
Deşi a negat anterior că s-ar fi întâlnit cu Horaţiu Potra, în presă au fost publicate fotografiile rezultate în urma unui filaj în care Călin Georgescu se găseşte la masă, la o terasă, împreună cu Eugen Sechilă şi Horaţiu Potra. Ulterior, Realitatea TV a demonstrat că fotografiile au cel puţin doi ani vechime, întrucât între timp respectiva terasă a fost renovată şi mobilierul înlocuit. Eugen Sechilă a precizat că întâlnirea ar fi avut loc în urmă cu patru ani. Călin Georgescu a explicat că a uitat despre această întâlnire, întrucât în răstimp s-a întâlnit cu mii de persoane în împrejurări similare.
Tonul mesajul său de peste noapte este unul pesimist, temător chiar. Călin Georgescu nu a făcut încă apel la sprijin popular şi la agregarea unei mişcări sociale de susţinere, dar trebuie adăugat că apelul la susţinere populară este păcatul politic capital între cei afiliaţi masoneriei. Acest aspect nu este fără relevanţă în poza momentului, cu atât mai mult cu cât (din câte cunosc) Călin Georgescu nu a confirmat speculaţiile colportate de massmedia din Israel referitor la intenţia mutării ambasadei României la Ierusalim. Dimpotrivă, surse apropiate au negat veridicitatea acestor concesii şi, până în acest moment, nu există un angajament public al lui Călin Georgescu faţă de puterea evreiască.
O noutate importantă este că persoane cu profil public au afirmat deja că îl consideră pe Călin Georgescu preşedintele României, inclusiv partide politice neparlamentare precum PNŢCD-ul condus de Aurelian Pavelescu, poziţie pe care o adopt şi eu. Totuşi Călin Georgescu nu a revendicat titlul de preşedinte şi nu a îndeplinit niciun gest neechivoc de acceptare, în sensul ducerii spre consecinţele politice primare a denunţării Loviturii de stat.
Una dintre explicaţiile posibile rezidă în lipsa sprijinului efectiv aşteptat, aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri când occidentul a recunoscut drept preşedinte legitim altă persoană decât cea care a fost declarată câştigătoare (cazul Venezuelei, de pildă). În lipsa unui act public de sprijin (endorsement) – pe care îl bănuiesc condiţionat de concesii substanţiale faţă de stăpânii lui Donald Trump, şi fără să ia povara construcţiei polului propriu de putere (efort cvasi-imposibil în aceste împrejurări), timpul curge împotriva lui Călin Georgescu.
Pe de altă parte, întrucât se află sub presiune, chiar prigoană, Călin Georgescu nu poate risca în acest moment să pună începutul unei mişcări social-politice organizată, românească, aptă să producă putere. Fără un capital de putere pe care să se poată baza, este probabil că doreşte conservarea energiei emoţionale a electoratului şi a simpatiei de care încă beneficiază.
Obiectivul prioritar al regimului Iohannis este inocularea convingerii că domnul Călin Georgescu oricum nu ar fi fost o opţiune potrivită pentru funcţia de preşedinte, chiar şi dacă ar fi fost lăsat să câştige mandatul.
Se urmăreşte deci provocarea unei deziluzii colective împotriva sa, iar eşecul construirii unei baze de putere ar reprezenta un risc sever pentru încrederea cu care deja a fost învestit.
Totodată, este de aşteptat ca sistemul represiv să îi destructureze bob cu bob şi om cu om reţeaua de sprijin, pornind de la bază materială, apoi secretariat şi voluntari şi chiar până la descurajarea persoanelor care sugerează public o preferinţă pentru Călin Georgescu. Relevantă este atacarea bazei sale materiale de minimă subzistenţă, anume faptul că domiciliul familial i-a fost deconectat de la energie electrică şi că se află sub filaj agresiv.
Mai trebuie remarcat că adversarul său personal, generalul Lucian Pahonţu, directorul Serviciului de Protecţie şi Pază a demnitarilor, despre care s-a afirmat că a făcut presiuni în sistemul judiciar pentru a obţine arestarea lui Călin Georgescu, este unul dintre cei mai importanţi masoni din România, având în subordinea sa o adevărată „lojă a sistemului”. Nu sunt puţine vocile care îl descriu pe acest funest personaj drept cel mai puternic om din România, cineva care poate negocia în nume propriu avantaje personale sau de grup direct cu mai marii lumii. În mod cert, grupul afiliat domnului Pahonţu nu ar avea rezerve în acordarea oricăror concesii în scopul menţinerii puterii.
După toate aparenţele, Călin Georgescu se îndreaptă spre un martiriu în care închisoarea este cea mai favorabilă variantă. Cu siguranţă că, în acest caz, noi vom fi cei care vom achita aurul şi preţul de sânge aferent înfrângerii sale.
Reacţia credincioşilor ortodocşi participanţi la procesul electoral devine din ce în ce mai bizară pe zi ce trece. Fiindu-le propusă o problemă de opţiune politică relativ simplă, infinit mai simplă decât cea din turul I, majoritatea celor care şi-au manifestat public intenţia de a participa la vot se împiedică de raţiuni şi împrejurări complet străine de obiectivele noastre imediate.
Constat mai întâi de toate că, din lista celor 14 prezidenţiabili, au ajuns în turul II cele două extreme ale discursului religios. Niciunul dintre candidaţii turului I nu a avut un discurs religios mai asumat şi mai insistent decât Călin Georgescu (în termenii săi) şi nimeni dintre candidaţi nu reprezintă, sub aspectul poziţionării politice, o ameninţare mai deschis anti-clericală, anti-creştină şi (în termenii noştri) mai anti-naţională decât Elena Lasconi. Dacă Călin Georgescu a exasperat mare parte din electoratul secularizat cu referinţele sale la Dumnezeu şi credinţă/spiritualitate, Elena Lasconi a oripilat întreaga suflare creştină cu alinierea sa fără rest la dezideratele pederaştilor, străinilor şi avortatorilor.
Sub aspectul obiectivelor declarate de cei doi contracandidaţi, lucrurile se prezintă cu o claritate de care nu am avut parte niciodată. În acest moment niciunul dintre noi nu poate pretinde că nu ar şti sau că nu ar putea intui direcţia deciziei politice de adoptat de oricare dintre candidaţi, indiferent de domeniu: război, imigraţie, exploatarea resurselor naturale, protejarea capitalului românesc versus investiţii străine, garantarea drepturilor constituţionale, protejarea ethosului naţional, curriculum şcolar, terapii medicale şi integritatea corporală, identitate digitală etc.
Sub aspectul obiectivelor declarate, separarea este de o evidenţă orbitoare.
Ce putem spune despre palierul intenţiilor?
Dată fiind istoria politică recentă, electoratul este îndreptăţit să privească cu maximă circumspecţie oferta declarată a celor doi candidaţi şi să cerceteze, pe cât este posibil, şi palierul intenţiilor nedeclarate, a raţiunilor ascunse, a intereselor sau angajamentelor de nivel personal.
Dată fiind filiaţia politică a doamnei Elena Lasconi şi a traseului său electoral, precum şi sfera culturală şi familială în care s-a dezvoltat ca om politic, nu putem greşi speculând tot ce e mai rău pentru ortodoxie. Cred că este rezonabil să considerăm că, pusă în faţa unei alegeri, perspectiva anticreştină va prevala în toate situaţiile. În cazul domniei sale, avem de-a face cu o certitudine a răului care s-a vădit fără rezervă, s-a dat pe faţă fără dram de ruşine.
În cazul domnului Călin Georgescu o astfel de certitudine (spre bine sau spre rău) ne lipseşte. Sub aspectul obiectivelor declarate, Călin Georgescu bifează corect tot ce ne interesează. Discursul său este de o consecvenţă neîntâlnită în politica românească şi eu nu pot spune că l-am văzut pendulând în ceea ce a susţinut în ultimii 12 ani de când îl urmăresc. Dar sub aspectul bănuielilor rezonabile, şi mai ales al celor nerezonabile, profilul personal şi profesional al domnului Călin Georgescu lasă loc imaginarului pesimist-fatalist să zburde liber. De la natura convingerilor sale religioase, la afilierea la grupări oculte, la parcursul său profesional şi soluţiile sale politice, în toate aceste planuri speculaţiile abundă, de multe ori pe bună dreptate.
Cum judecăm?
Dacă în privinţa doamnei Lasconi avem o certitudine (a răului), apoi în cazul domnului Georgescu găsim o împovărătoare incertitudine. Şi aceasta este cu atât mai împovărătoare cu cât nu răul este mai probabil, ci binele este mai promiţător, mai articulat, mai asumat, chiar dacă nu neapărat şi convingător.
Aici cred că rezidă explicaţia caracterului bizar al poziţionărilor ortodocşilor care au ales să participe la procesul electoral. Niciodată nu am fost puşi în faţa unui astfel de examen, niciodată nu ni s-a propus o ofertă electorală atât de apropiată de dezideratele noastre sincere şi, dată fiind situaţia, ne regăsim într-o stare de stupefacţie şi nu ştim cum să cercetăm şi să judecăm.
De aceea, cei mai vocali dintre noi au ales să respingă cu totul promisiunea binelui, pe o gamă diversă de considerente: Călin Georgescu nu mărturiseşte o ortodoxie curată, Călin Georgescu nu condamnă decisiv masoneria, Călin Georgescu nu denunţă globalismul şi pilonii săi instituţionali, Călin Georgescu nu acuză Rusia, Călin Georgescu nu condamnă plandemia, Călin Georgescu nu dezvăluie pedofilia elitelor etc.
Ajunşi în acest punct mă simt dator să subliniez că am intrat pe tărâmul subiectivităţii. Mai întâi că am abandonat orice posibilă comparaţie cu competitoarea sa, Elena Lasconi, aflată într-un alt registru. Dar, mai important: măsura faptelor de încredinţare pe care le pretindem lui Călin Georgescu ţine de nesiguranţa fiecăruia, de neîncrederea în politică şi în oameni, ţine de (ne)înţelegerea realităţilor politice primare, de teama de viitor, de prudenţa celui fript şi care suflă acum şi în iaurt. Aici rezidă, după mintea mea, justificarea tribalismului ortodox pe care îl observăm zilele acestea.
Forul ortodox s-a spart în numeroase facţiuni agregate de unul sau mai multe motive pentru care respingem binele promis de Călin Georgescu (indiferent dacă (îl) votăm sau nu). Cu cât sunt mai intransigente şi mai peremptorii standardele noastre, cu atât mai hotărât respingem atât oferta pe care ne-o propune cât şi solicitarea sprijinului electoral.
Alţii dintre noi resping candidatura lui Călin Georgescu pe baza unui sâmbure de rău, pe care îl vedem crescând în viitor. Nici răul în sine (sâmburele) şi nici calea creşterii sale nu sunt certe, iar caracterul său probabil ne lasă mult spaţiu de luptă, de acţiune, de făptuire. Orişicum, argumentul sâmburelui de rău care va rodi este demn de luat în seamă pe baza experienţelor anterioare, când politicieni naţionalişti s-au detonat, trădând/schimbând tabăra.
Este rezonabilă bănuiala răului?
Eu unul nu am găsit suficiente elemente concrete ale răului care să mă aşeze în tabăra celor ce luptă împotriva lui Călin Georgescu, dar nici suficiente argumente (care vizează sistemul mai mult decât persoana) care să mă aducă la vot, chiar şi dacă ar câştiga doamna Lasconi. Finalmente, consider că minciuna sistemului politic este într-atât de otrăvitoare încât diferenţa de calitate între candidaţi rămâne fără consecinţe reale. Consider că votul nu doar că nu e o soluţie, ci că e contraproductiv şi că ne va provoca o nouă înfrângere.
Dar, în lipsa răului declarat, programat, previzibil, inevitabil, cred că ortodocşii care încă cred şi care participă la procesul electoral sunt ţinuţi să îi acorde sprijinul lui Călin Georgescu, să îi dea, să îi împrumute încrederea lor, să meargă cu el nu o milă ci două. Cei care rămân în afara procesului electoral, cred că ar fi mai câştigaţi dacă ar lupta împotriva minciunii de stat şi a sistemelor publice decât împotriva omului.
În ambele cazuri îndrăznesc a crede că am fi mai câştigaţi sufleteşte decât dacă ne-am otrăvi în bănuieli nedemne. În privinţa acuzaţiilor directe, eu unul l-am auzit/văzut pe Călin Georgescu mărturisind ortodox, închinându-se în biserică, participând la slujbe, postind, mărturisind, condamnând masoneria, elitele pedofile, minciuna climaterică, globalismul, plandemia, colonialismul. Mie, în alte împrejurări, mi-ar fi fost suficient.
Alinierea la ofensiva adversarilor
Evitarea tribalismului ar trebui să constituie o grijă de căpătâi pentru ortodocşi, prin menţinerea unui dialog onest şi prin tolerarea opiniilor distincte. Din păcate nu acesta este cazul, iar ceea ce se poate lesne observa este greşeala alinierii ortodocşilor contestatari ai lui Călin Georgescu la vectorul de atac iniţiat de adversarii noştri. Deşi Elena Lasconi reprezintă facţiunea minoritară sub aspect identitar, deşi convingerile sale politice se regăsesc la extrema spectrului politic şi sunt imediat contrare nouă, credincioşii ortodocşi îşi îndreaptă energia tocmai împotriva candidatului care li se adresează, mânaţi fiind de o presă vrăjmaşă.
Luptând împotriva lui Călin Georgescu, care nu poate fi perfect, ortodocşii fac jocul unui USR care, în caz de victorie, va domina un guvern de uniune naţională prin instrumentul puterii prezidenţiale. Curentul aşa-zis suveranist s-ar găsi într-o izolare totală, chiar cu 35% în Parlament, iar transformarea societăţii şi prigonirea noastră nu va întârzia o clipă. Mai mult, prin atitudinea dovedită, ortodocşii s-ar putea transforma într-un contingent electoral nereprezentabil politic, pentru că nimeni nu vrea să fie atacat/luptat chiar de cei al căror interes încearcă să îl reprezinte.
Sociologia violenţei dovedeşte că trecerea de la violenţe grave la atrocităţi se realizează doar atunci când grupul victimă este înfrânt decisiv, când nu mai există putere proprie şi nici voinţă de a o exercita. Mutatis mutandis, înfrângerile electorale pot produce efecte de o gravitate comparabilă.
Din acest motiv, pericolul catastrofal al victoriei doamnei Elena Lasconi nu este doar unul potenţial, ci ar marca o victorie politică totală asupra noastră.
Cum gestionează românii incertitudinea?
Situaţia în care ne regăsim îmi aminteşte despre o observaţie a deputatului Octavian Bădescu, un economist cu o veritabilă experienţă antreprenorială. Acesta consemna că românii, puşi în faţa unei alegeri pentru un efort care le-ar putea aduce un +3 pe termen mediu sau, în lipsa efortului, un -10 pe termen lung, vor opta pe loc pentru o pierdere de -4 ca să evite incertitudinea rezultatului, chiar dacă pierderea suplimentară de -10 rămâne în continuare probabilă.
Tipul acesta de fatalism, constatat anecdotic, reprezintă o realitate de care trebuie să ţinem seama şi cei credincioşi şi cei necredincioşi. Trebuie să învăţăm să muncim şi să ne jertfim pentru cei +3 şi să nu mai considerăm că acceptarea pe loc a unui -4 este o mărturisire de credinţă.
Pe de altă parte, cei care îşi găsesc liniştea sufletească păşind în afara show-ului electoral, oricât de tensionat şi de spectaculos ar fi scenariul, aceştia sunt chemaţi la alt tip de sacrificiu.
Vă invităm călduros să urmăriţi intervenţia video publicată de părintele Ciprian Mega pe canalul său Youtube, nu doar pentru concluzia reţinută în titlul articolului, cât mai cu seamă pentru elementele de context aduse în discuţie, în sprijinul raţionamentului său. Mă disociez deocamdată de îndemnul părintelui Ciprian Mega pentru motive enumerate în continuare.
Observaţii: Îmi menţin îndemnul de a nu participa la spectacolul electoral în mijlocul căruia ne regăsim în principal din pricina contextului asupra căruia părintele Ciprian aduce lumină. Am în vedere caracterul fabricat al jocului electoral, aspect la care domnul Călin Georgescu (împreună cu distinsa sa soţie) se aliniază cuminte.
Mă număr între cei care resping teza votului corect în primul tur întrucât consider rezultatul o imposibilitate obiectivă, cu sau fără TikTok, cu abruptă viralizare organică sau plătită. În dezacord cu părintele Ciprian Mega, nu accept că rezultatul a survenit pe calea unui accident de management politic a electoratului român, ci cred că rezultatul a fost anume fixat şi urmărit îndeaproape.
Consider că ficţiunea politică la care ni se cere să achiesăm prin participare reprezintă un rău decisiv în sine, mult mai grav decât jaful economic la care suntem supuşi, decât imigraţia şi colonizarea cu populaţii străine, decât ameninţarea sexo-marxistă care ne paşte şi, Doamne iartă, mai grav chiar decât războiul care s-a prăvălit peste noi.
Noi, românii, suntem complet rupţi de realităţile politice primare, nu înţelegem pârghiile de putere, influenţă şi dominaţie, nu cunoaştem actorii şi obiectivele acestora, suntem în imposibilitatea de a înţelege natura războiului ce se poartă împotriva noastră, nu avem capacitate de sacrificiu şi de agregare, nu reuşim să ieşim din capcana naraţiunii propusă de spectacolul politic.
Convingerea mea este că participarea la vot cimentează această stare de neputinţă, ţinându-ne înlănţuiţi într-o logică subiectivă, la controlul căreia nu avem niciun acces, nici măcar cu înţelegerea.
