1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Epistola 11 a Sf. Chiril al Alexandriei
Chiril către Preacuviosul și preaiubitorul de Dumnezeu Părinte Celestin,
bucurie!
Dacă ar fi fost posibil să tac și, fără să scriu evlaviei tale toate cele mișcate
(întâmplate), să fiu afară de reproș și să se poată evita ceea ce pare întristător
și mai ales lucruri așa de necesare, când chiar dreptatea credinței este
cutremurată de unii, aș fi zis în mine însumi: Mai bună și neprimejdioasă este
tăcerea și a fi calm decât a produce tulburare. Dar, deoarece chiar și Dumnezeu
cere de la noi sobrietate în unele ca acestea și obiceiurile de demult ale
Bisericilor ne înduplecă să vi le facem cunoscute Cuvioșiei Tale, scriu iarăși
de nevoie, arătând faptul că Satana le zăpăcește pe toate acum și se
înnebunește asupra Bisericilor lui Dumnezeu și se ispitește să răstoarne
popoarele de pretutindeni care pășesc corect în privința credinței. Căci nu se
potolește acea fiară foarte răutăcioasă și care poartă necredința. Deci am
tăcut în vremea care a trecut și nu am scris nimic defel despre cel care este
acum în Constantinopol și administrează Biserica nici evlaviei tale, nici altuia
dintre împreună-slujitori, crezând că nesăbuința din acestea nu se află în
afara reproșului. Dar, deoarece am
ajuns ca la un apogeu al răului, am
gândit că este necesar să slobozesc
limba și să zic toate cele petrecute.
Căci cel menționat este hirotonit și e dator, în cuvântările despre bine,
să folosească pe popoarele de acolo și pe străinii care sunt în trecere. Dar aceștia
sunt cei mai mulți, așa-zicând din orice oraș și sat. A depus sârguința să vorbească
lucruri nelalocul lor și fără de rațiune și care sunt departe de credința apostolică
și evanghelică, pe care au păstrat-o Părinții mereu și ne-au predat-o ca pe un
mărgăritar de mult preț. Și am trimis evlaviei tale ca o informație precisă cuvântările
pe care le-a rostit în biserici cel mai adesea și nu încetează să vorbească. Dar,
deși voiam să-l înfrunt deschis printr-o scrisoare sinodală, eu mărturisesc că nu
putem să avem comuniune cu cine spune și cugetă acestea. Nu am făcut aceasta. Dar,
gândind că trebuie să se întindă o mână celor ce alunecă și să-i ridic ca pe
niște frați căzuți, l-am rugat prin scrisori să se depărteze de o astfel de rea
credință. Însă nu am avut nici un câștig. Dar, deoarece a aflat că ne-am
revoltat așa de tare pentru cel care cugetă acestea, încât să-l și pedepsim ca
să abandoneze inovațiile lui, căci
nu le-aș numi dogme, a pus în mișcare toate modurile de complotare și nu
încetează să le stârnească. De
unde așteptam să se tămăduiască și să se abțină de la dogmele potrivnice lui Hristos,
am cunoscut că am fost înșelați în nădejdea noastră, petrecându-se ceva de
felul acesta.
Era în Constantinopol un episcop cu numele Dorotei, care cugeta aceleași
lucruri ca el, bărbat lingușitor și nesăbuit cu buzele, după cum este scris,
care, pe când preacinstitul Nestorie ședea pe tronul Bisericii din
Constantinopol în timpul slujbei, ridicându-se, a cutezat să spună cu glas
mare: Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, acesta să fie
anatema! Și s-a făcut strigăt mare și îmbulzeală de la tot poporul. Căci nu
voiau să mai aibă comuniune cu cei ce cugetau acestea, încât și acum popoarele
din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de
puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții
lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie
nedreptățiți în credință, în timp ce el și cei dimpreună cu el, pe care i-a
adus din Antiohia când a fost urcat (pe tron), toți vorbesc lucruri pervertite.
Când au ajuns cuvântările lui în Egipt, am aflat că unii foarte slabi în
cuget au fost răpiți și
ziceau cu îndoială între ei: Oare spune corect? Oare s-a rătăcit? Fiindu-mi
frică să nu se înrădăcineze boala în sufletele celor mai simpli, am scris
mănăstirilor din Egipt o scrisoare generală, întărindu-i în credința dreaptă. Apoi
unii au dus în Constantinopol unele copii și s-au folosit cei ce au citit
foarte mult, încât mulți din conducere (εν τελει) mi-au scris,
mulțumindu-mi. Dar acest fapt a devenit hrană de întristare asupra mea și se
luptă ca cu un vrăjmaș, fără să aibă altceva ce să-mi reproșeze decât numai că
nu suport să cuget aceleași lucruri cu el, ba am îndreptat pe mulți,
convingându-i să creadă că sunt drepte acelea pe care le-am învățat din
dumnezeiasca Scriptură și credința pe care am primit-o de la Părinți. Totuși am
scris iarăși celui pomenit o scrisoare, care conținea expunerea dreptei
credințe ca în rezumat, și îndemnându-l și dându-i mărturie să cugete și să
vorbească așa, fără să mă preocupe cele făcute de el împotriva mea, ci dându-le în seama lui Dumnezeu, Care pe toate le știe
și le poate. Dar iarăși nu am câștigat nimic. Se ține și acum de cele de la început și nu încetează
să vorbească lucruri pervertite.
Dar să cunoască și aceasta evlavia ta, că toți episcopii din Răsărit sunt
de acord cu cele spuse și toți sunt necăjiți și supărați și mai ales episcopii
evlavioși din Macedonia. Știind aceasta, i se pare că este mai înțelept decât
toți și el singur știe rostul (σκόπος) Scripturii
insuflate de Dumnezeu și taina lui Hristos. Cum nu ar fi trebuit mai degrabă să
se adapteze el, pentru că el singur rătăcește când tăgăduiește aceasta, pe când
toți episcopii și laicii ortodocși din toată lumea mărturisesc că Hristos a
fost și Dumnezeu, iar Fecioara care L-a născut a fost Născătoare de Dumnezeu? Dar
se face cocoș și i se pare că,
uneltind contra tuturor prin puterea scaunului, ne convinge și pe noi sau și pe
toți ceilalți să cugetăm la fel cu el.
Așadar cum vom proceda, fără să-l fi convins și fără să putem opri astfel
de cuvântări, în timp ce cei din Constantinopol sunt stricați zi de zi și sunt
necăjiți, așteptând întăriri de la învățătorii ortodocși? Cuvântul nostru nu
este despre ceva banal și nici tăcerea nu este fără de primejdie. Căci, dacă
este vorbit de rău Hristos, cum să tăcem noi, când scrie Pavel: «Dacă săvârșesc
aceasta de voie, am plată; iar dacă fără de voie, mi s-a încredințat o slujire»
(1Cor. 9:17)? Așadar cei cărora ni s-a încredințat
slujirea (iconomisirea) cuvântului și stabilitatea credinței ce vom spune în
ziua Judecății, când vom tăcea despre acestea?
Dar nu ne sustragem pe noi din comuniunea cu el cu îndrăzneală, înainte de a-ți fi comunicat evlaviei tale despre acestea. De aceea învrednicește-ne să ne exprimi ce ți se pare și dacă de cumva trebuie să avem comuniune cu el sau de acum să ne dezicem cu îndrăzneală pentru că nimeni nu are comuniune cu cel care cugetă și învață unele ca acestea. Observația evlaviei tale cu privire la acestea trebuie să devină vădită prin scrisori și episcopilor bine-credincioși și iubitori de Dumnezeu din Macedonia și tuturor celor din Răsărit. Căci doresc să le dăm prilejuri să stea toți cu un suflet și cu un cuget (γνώμη) și să se lupte pentru dreapta credință, care este războită.
În ce-l privește pe el, și Părinții noștri mari și minunați și renumiți au
hotărât (anatematizat), dar încă și noi cei vii împreună cu ei, spunând că Sfânta
Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Și, deoarece nu a vrut să facă aceasta cu
propriul lor glas, a pus pe altul, pomenitul Dorotei, și a pregătit să spună
aceasta în timp ce el ședea și asculta. Cu acesta s-a împărtășit imediat,
coborându-se de pe tron, după ce a săvârșit dumnezeieștile Taine.
Iar pentru ca Cuvioșia Ta să știi limpede care sunt cele pe care le spune
și le cugetă el și care sunt cele pe care [le cugetă] marii noștri Părinți, am trimis cărți
care au fragmente de capitole. Am aranjat să fie explicate după cum au fost
primite de cei din Alexandria și am dat scrisorile scrise de mine iubitului
Poseidoniu, poruncind să le aducă și pe acestea Cuvioșiei Tale.
Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]
1. Dureros e
cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă
bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin
de bucurie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu
Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In.
14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi
învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a
spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amăgiţi
fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am
făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi
aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele
grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu,
cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe
drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă
iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu
(In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi
noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci
cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din
ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini cărţile
sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a
Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este
a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?
Dar ce este ceea
ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare
dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă
mărturie, dinainte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare
de fii, care-şi iubeşte proprii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute,
despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum
s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în
ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu
putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi.
Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă
înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt,
cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă
temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând,
amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa
sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi
cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii
şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul
despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la
Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă
îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi fericitul Pavel spune: Vedeţi
de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împrejur (Flp.
3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi
de voi înşivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au
ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi
cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea
noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu
urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât
de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără
răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale
întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi
cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le auzim şi nu le primim.
Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi
ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu
adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au
amestecat cu neamurile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru
aceasta suntem smeriţi în tot pământul pentru păcatele noastre şi au sosit la
noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi
oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a
auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăjduiesc
în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe
Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).
2. Cutezaţi,
deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această
foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce
foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi
cuvânt al lui Dumnezeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus
căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune?
Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de
suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea
care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul.
Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul,
spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre
credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte
sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte
spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv
şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5).
acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să
nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să
nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei
fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scripturile (Mt. 22:29).
Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea ucigătoare
de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors
noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca:
Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită
şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează
şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea,
cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e ascuns Fiul, adevărata
înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris:
Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează,
iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie
femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot
binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi
despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de
Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi
de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de
cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania
oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa
dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să
înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor
nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele
dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i
arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai
turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea
s-au şi numit cu dreptate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de
fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi
grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi
şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi
răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de
Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Duhului, care hulesc Duhul harului,
cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din
pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai
diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului
(1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi
despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor,
precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fărădelegea s-a
înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să
desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând,
la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să
fim purtaţi de orice vânt al învăţăturii prin nimereala oamenilor, prin
dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu rămânem jos, ci să ne
suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul
nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu
vă rătăcească cineva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu
pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la
câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi
seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră
despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei
nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se grăieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi
seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte
nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare
nouă nu a tăcut dumnezeiasca Scriptură.
3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hainele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proorocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, glasurile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor ascunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia cerurilor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răspunde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Domnul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cumpărat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un corifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.
4. Dar să
revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apărut;
pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh,
ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi
au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce
această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua
(bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele
rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui
Hristos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan,
fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit
Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu
teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al
lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu
ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce
este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului,
ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai
rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care
au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă
harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân
şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La
sfârşitul vremurilor în vremea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla
după poftele lor necuviincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă
pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora
bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai
multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne
şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău
de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei
sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea
între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că
pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre
ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în
altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi
seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu
filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că
zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel
de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima
şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite
şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre
tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei
spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi,
cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei
vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de
dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe
fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul
demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa
demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer
vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l
facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc:
Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce
părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun:
Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e
pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea
Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii,
îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu
vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa
Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi fericiţii
cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei
fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc
în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi
iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra
vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut
vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărnicesc
buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii
necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia
proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am
înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucurie
pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).
5. Prin urmare
ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi
acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite
nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la
graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra
vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor
este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea proorocului,
cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi!
Ascultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi
înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului,
nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru
Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui
Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi
prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat
pierzării. Asemenea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului,
Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l
apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu,
şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui
spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând înapoi de la hula
acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor
necurate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi
apostolii şi David, părintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi
multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu
împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii
vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că
n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl
vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El,
prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne,
pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă
pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu,
Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi
întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat
cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului
nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe,
ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un
bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a împins şi i-a
gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o
peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă
v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu
de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică
pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşitul şi pustiirea şi
dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce
cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum
s-au făcut faptă cuvintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii,
adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul
Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va
fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta
şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi
fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale
acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi,
dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei
pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru
fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Biserica, împăraţi
şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca
nimic?
6. Căci unde e
aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici,
ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al
acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu
cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de
adâncă tăcere, spurcăciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci
cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde
Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde
Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă
Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost
risipiţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe
luptătorii împotrivă şi războinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe
fericiţii bărbaţi care erau odinioară în fruntea Bisericilor. Însă multă
deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau
războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor,
aceştia ai hainelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi
fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O,
fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat
demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc
nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se,
spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu
lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au
strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne
împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi?
Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie,
buna-mireasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli?
Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde
Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care
trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e
Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi
ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem
cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor,
călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor,
primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă
diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe
alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum.
Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar
aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar
aceştia în bunuri şi în agoniseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi
brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi
şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor
da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răspund,
spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca
cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca
de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a
bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei,
au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire
a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de
aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi,
răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi,
dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală
răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic –
nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi,
rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai
lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui
Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi
să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur
şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a
lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu
aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu
auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă,
bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a
amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii;
despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost
întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui
Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare
după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu
lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo
oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va
prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.
7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încredinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tragere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lumea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfintele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necredincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis dinainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu adevărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fecioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi leapădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se numească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin puţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate faptele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce săvârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.
8. Şi nu te mira
dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis:
Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30).
Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară
şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop,
nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii
vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea
bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă
amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în El să
umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici
cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când
voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din
mine. Toate minunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar
capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de
cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de
uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de
la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia
spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii
Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului acestui veac? Vezi înţelepciunea şi priceperea ucenicilor.
Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apropiat toţi, ci deosebi şi
zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi
nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii
toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă,
Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului, când va să vii să judeci viii şi morţii a toată lumea;
când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se
va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate
neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu
fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul.
Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi
vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum
a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţătorii
mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns
într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe
aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis
dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie
peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţelegem, văzând pe alocuri
războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit,
cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti
mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt
toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a
plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam,
împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi
împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi împotriva
diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci,
pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta
a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi
amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propovădui această
Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aşteaptă
sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care
va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii.
Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi
vor da semne şi minuni încât, de-i cu putinţă, să amăgească şi pe cei aleşi.
Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai
lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lucraţi
de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi
prin dogmele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului
pierzării.
9. Pentru
aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi
amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată,
dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei
expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi
dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul
din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu
are dezvinovăţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate;
vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în
locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu
sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să
nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre
acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de
Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă,
nici la mâncare sau la băutură sau cu prietenie sau cu pace. Căci cel ce se
înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca
Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu
îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit
anatema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te
urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură
desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce
faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar
se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să
venim la cele aşezate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic
pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata
şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi
şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi
lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia
seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi
pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci
în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile
îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe
mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa
monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia
doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai
în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile
acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului
dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce
spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti
şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea
vreo răzmeriţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură.
Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea
pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei
vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care spune: Se
vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea]
amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce
scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi
ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de
vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oamenii desfrânaţi şi
impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei
vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce
grăiesc cuvântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă
lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De
M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare
alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de
neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă duhurile
necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori
făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care
spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte
la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi
iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,
ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor întoarce
auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.
10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răzvrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi timpane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţelegere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngăduit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hristos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu neputinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie împotrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeiasca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.
11. Însă cine dă
într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă
cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările,
lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este;
şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare
va secera ceea ce seamănă şi fiecare îşi va purta povara sa. Ci, precum ai
vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat,
arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele
usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce
voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi
scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie,
noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La
cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine
trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi puterea noastră.
Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi
îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi
iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta
scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o
duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor;
care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni
pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte
păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;
Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se
întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce
strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer
pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcrimând.
Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te
nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te
pocăieşti şi tu eşti uşuratic? Îngerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a
venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine,
fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am
venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni
neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe
păcătoşi. Cutează, deci, păcătosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit
să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât,
spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme
pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de
nespusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci
a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi,
ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă,
ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi
lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns
şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru
păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul
celor ce se pocăiesc va lucra împreună şi te va întări şi vei afla har mult şi
ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii,
precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mântuieşte-te,
numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai
pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină,
plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte,
priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea
sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu totdeauna. Însă şi acestea cu scop şi cu
judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în
deşert.
12. Deci, făcând
aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi
cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă
deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur
lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi
oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre.
Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te,
păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi
se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu
ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci
zice: De nu iertaţi oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc
nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este
şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi
pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu
astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi,
fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci
poartă grijă de mântuirea ta ca să te încununezi. Nu întoarce spatele
virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată
bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi
m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată
calea cea rea am oprit piciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să
păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci
când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau
asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi
şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata,
că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe
Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat,
adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa,
şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi
muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare
sau deosebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În
mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David,
rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului,
ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii
Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta
ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în
tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în
tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă
bogatul şi săracul, fie bărbat, fie femeie, fie maturi, bătrâni şi tineri,
împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremeas-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să
lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea
întreagă şi cu dreptate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând
fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine totdeauna, fraţilor, şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi
apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă
răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe
Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care
S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl
aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi
îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu
vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin
pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu
adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu
neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din
buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu,
Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de
oameni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă
pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte
de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe
noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează,
arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce
se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui
fie slava şi tăria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.
[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.
Deși slujba de
astăzi în cinstea Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei și ocrotitorul
orașului Limasol, nu a fost televizată sau transmisă la radio, cel puțin două
surse de informare bisericești atestă că a fost pomenit Epifanie în diptice ca
Înstâistătător al Bisericii Ucrainei.
Orthodoxia.info
anunță cu bucurie că a fost pomenit după rânduială, „fără modificări necanonice și variațiuni de comuniune” așa-zisul cap al structurii ucrainene formate
de Constantinopol în Ucraina.
Conform unor informații
ale agenției Romfea, inițial se stabilise să fie pomeniți doar Patriarhul
de Constantinopol și Arhiepiscopul Ciprului. Dar, cu toate că nu a fost
transmisă slujba la TV sau radio, potrivit unor „surse sigure”, la Sfânta
Liturghie de astăzi Patriarhul Teodor a pomenit „canonic” pe Epifanie.
În seara precedentă, ieri, 11.11.2019, a fost săvârșită Vecernia de către Patriarhul Teodor, la care au participat Mitropoliții Macarie de Kenia, Gheroghe de Guineea, Atanasie de Limasol și Episcopii Nicodim de Nitria și Nocale al Amatundei, exarh al Patriarhiei de Alexandria în Cipru. Slujba a fost urmată de o procesiune cu icoane în oraș în cinstea Sfântului Ioan cel Milostiv, la comemorarea a 1400 de ani de la trecerea sa la Domnul.
Dovada filmată că a fost pomenit la slujbă a fost oferită de jurnalistul Alexander Voznesensky, preluată de portalul rusesc Pravoslavie (varianta în limba engleză) dimpreună cu alte informații despre reacțiile celor prezenți. După momentul pomenirii, trei episcopi au început să votbească energic cu Mitropolitul Atanasie. Clericilor prezenți le-a fost înmânat câte un plic în care scria: „Onufrie: Mitropolit; Epifanie: schismatic; Teodor: Iuda”. Dintre cei care l-au primit, unii au reacționat negativ, alții pozitiv. Față de 50 de preoți, câți au fost la Vecernie, doar 10 au venit la Liturghie. Iar Mitropolitul Timotei de Bostra, Exarh al Patriarhiei Ierusalimului în Cipru, nu a slujit, așa cum era planificat.
Cuvintele Părintelui Atanasie Mitilineos (†2006) sunt relevante pentru modul cum ar trebui să se manifeste conștiința oamenilor simpli din popor, dar care sunt responsabili la nivelul lor de soarta țării și a Bisericii din care fac parte. Redăm câteva fragmente selectate de site-ul Κατάνιξη.gr dintr-o predică înregistrată, care se găsește la finalul articolului:
[4:38] Iubiții mei, poporul greșește când acceptă acelea pe care le spun conducătorii săi. Ce să facă? Răscoală? Nu, pentru Dumnezeu, ci va striga și va spune: «Nu primim această rezolvare». [5:32] Când poporul nu reacționează, atunci vor fi pedepsiți și conducătorii, și poporul. De ce este pedepsit poporul? Pentru că a acceptat păcatul pe care-l lucrează conducătorii. Oricum ar sta lucrurile, numai când poporul reacționează, atunci nu va pedepsi Dumnezeu poporul. Să știm aceasta foarte bine. De aceea, poporul trebuie să reacționeze când vede cea rău. Același lucru este valabil și pentru Biserică, atunci când conducătorii cei răi impun așa-zicând poziții eretice sau orice altceva, poporul va striga, va protesta. Ca să reiau, nu va face răscoală, ci va protesta și aceasta înseamnă sănătate și în continuare nu există motiv să fie pedepsit poporul. Totuși, când poporul nu reacționează, atunci va pedepsi Dumnezeu și pe conducători, și poporul.
Nota noastră: Am remarcat aceste cuvinte pentru că ilustrează foarte bine un adevăr important, anume că și oamenii din popor participă în felul lor la conducerea țării sau a Bisericii. Fie prin acordul tacit, fie prin dezaprobarea clar exprimată, poporul în ansamblu validează direcția înspre care ne îndreptăm cu toții. Responsabilitatea nu este doar a conducătorilor, pentru a-i învinui doar pe ei, ci a tuturor. Chiar dacă există manipulări ale liderilor politici sau religioși, totuși trebuie să recunoaștem că există și multă apostazie și delăsare în rândul maselor de oameni. Și cel mai adesea vorbim de asumări clare (trădări în cunoștință de cauză). Dumnezeu să ne lumineze și să fim chibzuiți în deciziile noastre!
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638), Despre mărturisirea păcatelor (PG 87c, 3369-3371):
„Dacă nu este cu
putință să aduci (Liturghie) în biserică, să faci adunare în casă, episcope, ca
să nu intre vreun bine-credincios în biserica celor necredincioși; căci nu
locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Să-ți fie ție de ocolit pentru
că a fost pângărit de ei; căci, precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei
aflați sub blestem (ἐναγεῖς de la ἐναγής=vinovați, supuși unei osânde sau blestem) întinează. Iar dacă nici în casă, nici în biserică nu este posibil să vă
adunați, fiecare să cânte (psalmodieze), să citească, să se roage pentru sine
sau doi sau trei laolaltă, căci «unde sunt doi sau trei, zice Domnul, adunați
în numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor» (Mt. 18: 20).” […]
„Dacă vreun
prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar
pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie
caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul
Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop
sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii
s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie
sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și
acceptare ca niște ortodocși.”
Aceste două fragmente se regăsesc și în alte texte patristice. Al doilea a fost preluat aproape integral în formularea canonului 15 al Sinodului I-II (861), iar primul pare a fi fost preluat, puțin diferit, din ConstituțiileApostolilor (cartea VIII, 34). Este mai de încredere varianta redată de Sf. Sofronie, care are în plus girul discernământului său sfințit, decât cea pe care o avem la ora actuală a scrierii apostolice pentru că aceasta nu s-a păstrat decât cu interpolări eretice și, deși este autentică, nu se cunoaște precis forma ei corectă. Totuși redăm, spre comparație și pentru a putea fi refăcut tabloul întreg, textul din Constituții (în traducerea Părintelui Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, p. 762):
„Dacă nu e
cu putință să veniți la biserică din pricina necredincioșilor, să faci adunări în case,
episcope, ca sa nu intre un drept-credincios într-o adunare de necredincioși [Ps. 25, 2]; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Iar dacă necredincioșii ocupă locul acela, trebuie să fugi din el, pentru că a
fost profanat de ei; căci așa cum
preoții cuvioși sfințesc,
tot așa cei
spurcați întinează. Iar dacă nu e cu putință să vă adunați nici în casă, nici în
biserică, fiecare să spună psalmii, să citească și să se roage la sine, ori împreună cu doi sau trei; căci
zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20].”
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Epistola celui între Sfinți Părintele nostru Atanasie către monahi[1]
Fraților iubiți și foarte doriți în Domnul, care se nevoiesc în viața singuratică și sunt întemeiați în credința în Dumnezeu, bucurie! Mulțumesc Domnului că v-a dat să credeți în El, pentru ca să aveți și voi, cu Sfinții, viață veșnică. Dar, deoarece sunt unii care cugetă cele ale lui Arie, care înconjoară mănăstirile fără alt motiv decât ca să-i amăgească pe cei nevinovați (simpli) ca și cum ar veni la voi și s-ar întoarce de la noi și mai sunt alții care dau asigurare că nu cugetă cele ale lui Arie, dar din pogorământ se roagă laolaltă cu ei, la porunca unor frați foarte sinceri, m-am sârguit să vă scriu neapărat ca, păzind fără întinare și fără vicleșug credința bine cinstitoare pe care o lucrează harul lui Dumnezeu în voi, să nu dați prilej de sminteală fraților. Căci, când ar vedea unii că voi, cei credincioși în Hristos, vă adunați și aveți comuniune cu ei, vor cădea în mocirla necredinței (nelegiuirii), presupunând că un lucru ca acesta este cu totul indiferent. Deci, ca să nu se întâmple aceasta, să vreți, iubiților, să vă întoarceți de la cei care cugetă vădit cele ale necredinței, iar de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem. Iar dacă cineva se preface că mărturisește credința cea dreaptă, dar se arată în comuniune (părtaș) cu aceia, pe unul ca acesta îndemnați-l să se abțină de la un astfel de obicei. Și, dacă făgăduiește, să-l aveți pe acesta ca pe un frate. Iar dacă stăruie cu iubire de ceartă, să-l evitați pe unul ca acesta. Făcând așa, veți păzi credința curată. Și aceia, văzându-vă pe voi, se vor folosi, temându-se nu cumva să fie socotiți ca niște necredincioși și ca cei care cugetă cele ale acelora.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
O grupare de
monahi răspândise zvonul că bătrânul Grigorie nu mai este ortodox.
Nu erau de ajuns atâtea amărăciuni, venise și aceasta. Era adevărat că bătrânul Grigorie (tatăl Sf. Grigorie Teologul, n.n.) și bătrânul Dianios al Cezareii, pe la sfârșitul lui 361 sau începutul lui 362, semnaseră un act – o mărturisire – care nu era pe de-a-ntregul ortodoxă. Nu se zicea, adică, limpede, că Fiul este de-o-ființă (omousios) cu Tatăl după fire. Formularea aceasta o tâlcuiau în chip eretic. Una este să aibă Fiul fire asemănătoare și alta să aibă întocmai aceeași fire. Bătrânul Grigorie a semnat fără să priceapă această subtilă deosebire, crezând, desigur, că astfel ajută la împăcarea Bisericii.
A ieșit pe dos. A luat naștere la Nazianz o tulburare, o mică schismă. Manifestări, proteste, amenințări cu o nouă Biserică. Din fericire, când lucrurile au ajuns la punctul critic, a acționat Grigorie (Teologul). A alergat pretutindeni, a vorbit și a explicat în toate părțile, stăruind că bătrânul episcop a fost și este deplin ortodox, însă a fost pur și simplu păcălit de simplitatea sa și a semnat. A arătat limpede, în toate părțile, care este credința cea adevărată.
De altfel,
pentru nazienzieni, Grigorie explicase care este credința ortodoxă în Cuvântarea a 2-a (Despre preoție). Nu le
spusese doar despre aceeași fire a Fiului și a Tatălui, ci le zugrăvise încă și
de ce Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Ipostasuri deosebite, Care, totuși,
alcătuiesc Dumnezeirea.
Acest punct al
teologiei este de mare însemnătate. Pentru prima oară în viața Bisericii se
vorbește atât de limpede despre trei Ipostasuri, ce au o unică dumnezeire. Este
întâia dintre marile străfulgerări teologice ale lui Grigorie, care a vorbit
despre Sfânta Treime luminat fiind de Duhul Sfânt. Puțin după aceea, Vasile va
dezvolta și mai mult acest adevăr sfânt, care va deveni fundamentul întregii
noastre teologii.
Schisma fusese înlăturată. Credincioșii se liniștiseră. Înaintea tuturor, Grigorie rostise o cuvântare minunată (De pace 3, n.n.) și prăznuiră Învierea cu bucurie și împăcare.
Din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie
Teologul, scrisă de Stelianos Papadopulos.
O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:
La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).
Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.
Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.
Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.