Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.
Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.
Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.
Nu ca și cum s-ar fi slăbit vreo clipă prigonirea celor care au întrerupt pomenirea, dar plângerea penală care i s-a făcut recent este un episod care reliefează bine situația din teren.
Mesajul Părintelui legat de atacul pe care l-a primit:
„Către Protopopiatul Urziceni, ESC
Hristos a înviat!
Mă bucură nespus faptul că vă îngrijiți de buna rânduială în Biserică lui Hristos, însă deplâng faptul că ați ales să o slujiți după chipul și asemănarea lumii acesteia. Ați apelat la autoritățile statului și mi-ați făcut plângere penală pentru că mi-am îngropat creștinește un fiu duhovnicesc aflat pe calea îngrădirii de erezia ecumenismului. Întreaga familie a ales această cale a nepomenirii și nu există niciun regret în alegerea făcută. Cum credeți că puteți să-i constrângeți pe credincioșii îngrădiți de erezie după minciuno-sinodul din Creta să vă urmeze, să vă pomenească la Sfânta Liturghie, când se vede limpede lucrarea voastră de trădare a credinței?! Nici măcar legile statului nu le cunoașteți, ce să mai spunem de cele bisericești! Oare nu ați citit în Constituția României că libertatea credinței nu poate fi îngrădită în niciun chip? ,,Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (Constituția României, Art. 29, 1). Eu ar trebui să vă fac plângere penală, dar nu mă cobor la nivelul vostru, folosindu-mă de legile omenești. Sunteți vrednici de milă și vă iert din toată inima! Nu voi mai deschide Pidalionul, la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pentru a vă arată că voi, propovăduitorii ereziei ecumeniste, faceți schismă în Biserică. L-am deschis degeaba la Consistoriul bisericesc, fiindcă ați ales capetele de acuzare după voia stăpânului „Învinge”! Este trist faptul că pe teritoriul județelor Sloboziei și Călărașilor, singura instituție care își judecă propria cauză este „Sfânta” Episcopie! Nu ai șanse de câștig în instanța bisericească, chiar dacă probele pe care le prezinți sunt de netăgăduit. Episcopul, devenit pseudoepiscop, își judecă propria cauză! Protopopiatele se supun orbește pentru a duce nedreptatea și sfidarea mai departe, spre vătămarea celor docili și manipulați. Vă compătimesc și vă spun sincer, cu durere, că mă îngrijorează drumul pe care ați ales să mergeți. Eu rămân fiu al Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă voi spuneți că am ieșit din Biserică. Credeți-mă că nicicând nu am stat mai bine altoit pe Trupul Bisericii lui Hristos, întru mărturisirea Adevărului. Treziți-vă și veniți la Ortodoxie, întru adevărul lui Hristos!”
Reflecțiile noastre: Ar trebui să existe o reflectare mai profundă asupra prigonirii constante asupra celor care combat ecumenismul la modul relevant. Coroborat cu faptul că există mișcări oficiale de inducere a unirii și recunoașterii celorlalte „Biserici”, cine mai poate afirma că ceea ce s-a semnat în Creta este doar un foc de paie, nu o erezie în toată regula?
În loc de combateri dogmatice și canonice, este ciudat că mereu conducătorii Bisericii apelează la subterfugii și utilizarea forței autorităților civile acolo unde sunt epuizate silniciile intra-bisericești. Este adevărat că nepomenitorii îi deranjează, însă cei care au provocat dezbinarea sunt chiar ierarhii.
Foarte posibil că nici episcopii să nu fie ecumeniști convinși. Totuși ei se fac instrumente ale parcursului ecumenist actual. Sunt la mijloc între directivele mondialiste și credincioșii ortodocși, dar fac jocul celor dintâi atunci când sunt puși să aleagă.
Fără să încalce el vreo lege, nu este normal să se înregistreze acest atac asupra Pr. Claudiu. După toate celelalte procese bisericești nedrepte, acțiunea de acum mai trasează un contur nefast portretului trădător al ierarhiei.
Nepomenirea ca reacție față de Sinodul din Creta poate părea o cauză deranjantă și irelevantă, după cum insinua aseară Pr. Dan Bădulescu. Vina ar fi doar a ierarhilor și responsabilitatea noastră ar fi una insignifiantă, care ar trebui redusă la simpla păstrare la nivel personal a dreptei credințe pentru că nu ni s-a impus nimic. Este adevărat acest lucru pentru cei mai puțin intăriți credință și mai nefamiliarizați cu dogmele și canoanele, dar nu este o limită obligatorie pentru toți. Deși s-ar fi impus o condamnare la nivel oficial a ecumenismului și a Sinodului din Creta care l-a legiferat, este lăudabilă reacția celor de rând în contextul paraliziei conștiinței ierarhiei. Cugetul ortodox autentic nu poate să rămână impasibil la toate aceste trădări fără să devină sterp, rațional sau mort și apostat. Dimpotrivă, ar trebui ca și credincioșii de rând să-i sprijine pe cei care au ales să dea lupta cea bună. Bine, asta în tot iureșul care s-a creat.
Și totuși Sinodul din Creta nu este un subiect ca celelalte pentru că reprezintă o depășire a liniei roșii, o abatere de la credință. Spre exemplu, cazul Corneanu din 2008 a fost unul punctual și personal, nu unul dogmatic, nu a implicat doctrina Bisericii. La fel, restricțiile din pandemie nu au atins esența Bisericii, până la urmă, precum nici propunerile recente de revizuire a calendarului. Cu totul altceva este ecumenismul semnat în Creta, care reprezintă o lovitură încă nevindecată pentru că nu există o retractare și nu poate rămâne așa.
Duhul păcii exprimat în cuvinte minunate de un mare Părinte sfânt nepomenitor
La un articol publicat zilele trecute despre calea împărătească a Ortodoxiei atacată de apostazie din exterior și din interior, scris de Ierom. Serafim Rose, dar pe care l-am șters, au fost puse două comentarii plus unul al meu, care au primit aprecieri în foarte scurt timp. Deoarece tema atinsă este importantă și puțin clarificată, este util să fie punctate unele aspecte.
Întâi de toate, textul articolului șters se găsește într-o postare mai veche aici.
Comentariile sunt acestea:
De la Elena: Ma întreb care dintre nepomenitorii de astăzi țin “ calea împărătească” din moment ce unii despre alții pretind ca sunt schismatici? Învățăturile Sfinților Părinți sunt și ele interpretate diferit de diferitele grupări sau fiecare aduce argumentele care ii convin din Sfinții Părinți. Greu și smintitor pentru un mirean sa discearnă pe care cale sa o ia.Chiar zilele acestea are loc a 11-a întâlnire a CMB. Ecumenismul avansează cu pași repezi. Pastorii , ierarhii noștri tac, tac, tac.Și noi nu stim încotro s-o luam. Ma întreb , de ce toți preoții nepomenitori nu pot ajunge la un numitor comun?Specific poporului roman ! In acest caz, fiind vorba de “Ortodoxia rănită sinodal” la Creta, cu atât mai mult ar trebui sa fie unitate. Se fac sinaxe peste sinaxe și bietul om care cu sinceritate nu vrea sa fie “ caldicel”, nu știe încotro s-o ia.Studiu, post și rugăciune și tot in ceata suntem. Asa cum spune parintele Serafim Rosé , doar un viitor Sinod poste pune lucrurile la punct. Greu de crezut ca in circumstanțele actuale , se va întruni un astfel de sinod. Pana atunci, ma gândesc ca Dumnezeu va tine seama de intenția buna a omului. Dumnezeu sa ne dea înțelepciune pentru a tine calea cea împărătească a credinței. Doamne sjuta!
La el a fost o replică a mea: Eu mi-am dorit să existe unitate pentru că numai așa pot apărea rezultate, dar mă cinving tot mai mult că, de fapt, nu unitatea exterioară este de dorit, ci cea lăuntrică, echilibrul duhovnicesc, mărturisirea cea bună. Dacă Dumnezeu va binevoi, se va realiza și unitatea văzută. Așa că efortul individual și împreună cu toți de un gând bun cred că este să aflăm calea împărătească, pacea cu Dumnezeu. Fiecare este dator să-și curețe inima și să afle măsura cea bună. Dezbinarea pornește din faptul că nu avem așezare bună, deși poate ni se pare. Într-adevăr, toți vorbesc de calea de mijloc și fericit este cine o află.
Și o altă replică din partea lui Mihaibv: Cred ca toti cei ingraditi de aceasta erezie isi doresc unitate. Si eu m-am intrebat de unde provine aceasta discordie intre unii preoti. Neluand in calcul reaua intentie, cred ca de fapt la mijloc este gradul diferit de despatimire al acestora, dar si al nostru, al mirenilor. De aici porneste o intelegere mai mult sau mai putin profunda a scrierilor Sfintilor Parinti si o aplicare mai mult sau mai putin corecta a invataturilor acestora. Cred ca doar o viata duhovniceasca cat mai asezata, impreuna cu gandul bun, va duce la o unire puternica in cuget, iar mai apoi, cu voia Domnului, si la o unire exterioara. Mai putina mandrie, mai multa smerenie, mai putina judecare a aproapelui… Cred ca doar asa vom putea fi aproape de calea imparateasca.
Deși nu aveam în intenție să ating acest subiect, totuși simt ca o datorie să dezvolt puțin tema.
1. Unitatea „nepomenitorilor” este importantă și chiar fundamentală pentru reușita acțiunii lor, care este o simplă mișcare în sânul Bisericii și nu urmărește formarea unei structuri. Iar scopul este renegarea ecumenismului prin retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor și condamnarea Sinodului din Creta. Lipsa coalizării nu poate arăta decât interese diferite ale fiecăruia.
2. Principiile nepomenirii ar trebui să fie date de scopul declarat, anume condamnarea ecumenismului. Mulțumirea cu oprirea pomenirii face din aceasta un scop în sine, nu un mijloc. În plus și mai grav, se formează un soi de grupare/comunitate aparte, separată liturgic de restul credincioșilor și formată în jurul ideii de nepomenire. În acest caz, reacția nu ar fi față de greșeala comisă de ierarhi și adepții ereziei, ci față de tot corpul Bisericii, față de „pomenitori”. Dimpotrivă, ar trebui atrași și coalizați, nu respinși toți cei neutri (pomenitori) și înfruntați vinovații. Cei care întrerup comuniunea pe motivul pomenirii ierarhilor deja se abat de la scopul de mai sus și alunecă într-o acțiune schismatică. Declarațiile despre Taine valide, dar nelucrătoare sau despre faptul că nu ar fi și că nu pot fi numiți eretici cei care doar îi pomenesc la slujbe pe ierarhi făra să aibă cuget ecumenist sunt neconcludente în condițiile în care este refuzată comuniunea cu unii ca aceștia. Acestea doar vădesc netemeinicia de a respinge părtășia cu cei nevinovați.
3. După cum remarca și comentariul lui Mihaibv, orgoliile personale și însușirea incorectă a scrierilor și duhului Sfinților Părinți din partea preoților și credincioșilor mireni joacă un rol important în crearea atmosferei de confuzie și dezbinare. La aceasta ar trebui adăugat și faptul documentat că linia trasată de „athoniți” este de proveniență zelotistă și, bineînțeles, cu duh similar de rupere.
4. În această situație de fragmentare și dezorientare, eu personal văd unitatea în plan duhovnicesc și oarecum personal. Așa cum „unitatea credinței”, invocată la fiecare Sfântă Liturghie, nu se referă la ceva exterior, la o omogenitate între credincioși, ci la buna așezare lăuntrică dată de „împărtășirea Duhului Sfânt”, la fel consider că se aplică principiul acesta și în cazul nostru. Mai exact, pentru a ne păstra și forma legătura unității cu Dumnezeu, trebuie să ne ferim de apostazie și să dobândim cugetul patristic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când această unitate lăuntrică va fi puternică, va duce și la o biruință exterioară, adică o bună înțelegere între nepomenitori și mai ales convocarea unui Sinod ortodox. Aceasta nu înseamnă că este neglijată înțelegerea/unitatea exterioară, ci că temelia ei trebuie pusă pe cea lăuntrică și pe legătura în duh cu Dumnezeu prin rugăciune și împlinirea poruncilor Lui sfinte.
5. Doar o instanță formală, cum este Sinodul, poate aduce unitate prin decizii concrete într-o structură bisericească bine delimitată. Coeziunea de jos, pe care o urmărește acțiunea de nepomenire, este greu realizabilă și ușor poate fi destabilizată fie prin calomniile și persecuțiile sinodalilor, fie prin propriile slăbiciuni. Spre exemplu, Pr. Teodor Zisis spunea că reacția împotriva calendarului a fost subminată de duhul schismatic al unora, fapt ce l-a determinat pe Cuviosul Filothei Zervakos să se retragă din acea luptă pentru a nu produce mai multe daune Bisericii decât folos.
6. Dezbinările acestea nu sunt specifice doar românilor, ci și grecilor cel puțin. Nu e normal să ne învinovățim peste măsură.
Având în minte că „ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1: 5) și că abaterea de la acestea reprezintă o cădere din credință (1Tim. 1: 19), să stăm cu frică și cu mărturisire bună!
Bătrânul Gavriil, ucenic al Sf. Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu ca reacție la ecumenismul semnat la Sinodul din Creta, a scris de curând o Epistolă de protest către conducerea Mănăstirii Cutlumuș față de prigonirea nedreaptă a Ieromonahului Cosma. Traducerea ei în românește, publicată pe Mărturisirea Ortodoxă, o reproducem și noi aici cu unele ajustări ale textului față de originalul grecesc publicat, bunăoară, de către Κατάνυξη.gr.
Monahul Gavriil Sfânta Chilie a Cuvioșilor Hristodul din Patmos și Arsenie Capadocianul Sfânta Mănăstire Cutlumuș, Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte, 25.06.2022
Preacuviosului Egumen, Părintelui Arhimandrit Nicolae și binecuvântatei conduceri (gherontie=Sinaxa părinților) din Sfânta Mănăstire Cutlumuș
Cinstiți Părinți, binecuvântați!
Cu respectul cuvenit față de voi, în calitate de conducere mănăstirească a tuturor fraților dependenți de Mănăstirea noastră, aș dori să vă supun atenției un subiect foarte serios, care trebuie abordat cu sentimente frățești și pe baza obligației pe care o au toți creștinii, și mai ales noi, monahii, de a nu ceda în probleme de credință și adevăr.
Este vorba despre persecuția neîndreptățită, fără iubire de frați și nimicitoare pe care o suportă de ani de zile fratele nostru Părintele Cosma Ieromonahul de la Chilia Sfântul Atanasie al Alexandriei, care aparține de Schitul Sfântului Panteleimon. Ieromonahul în cauză locuiește aici în Sfântul Munte de treizeci și doi (32) de ani, dintre care ultimii douăzeci (20) ca monah care aparține de M-rea Cutlumuș în Chilia pe care am menționat-o.
Motivele care m-au determinat să vă adresez această scrisoare într-o manieră frăţească sunt următoarele: Ieromonahul Cosma este fiul meu duhovnicesc și, datorită acestei legături duhovniceşti, sunt la curent cu situația lui și îndeosebi cu acuzaţiile la adresa lui pe care se străduiesc să i le aducă conducătorii (administratorii) Sfintei Mănăstiri și a Schitului, care sunt cu totul nedrepte și inexistente.
Decizia sa de a nu participa la slujbele de obște în biserica principală (catolicon) a Schitului, precum și evitarea împărtășirii bisericești cu Părinții din Schit au un suport dogmatic și canonic. Nu vrea să-l pomenească pe Patriarhul eretic (αἱρετίζοντα) Bartolomeu, promotor și stâlp al panereziei ecumenismului, pentru că, pomenindu-l, înseamnă că și el crede la fel. Procedează corect în ce privește evitarea împărtășirii cu părinții din Schit, pentru că aceștia au comuniune cu schismaticii și nehirotoniții din Ucraina, pe care nu-i recunoaște mai mult de jumătate dintre ortodocși, zece din cele paisprezece Biserici Autocefale. V-ați gândi vreodată să recomandați clerului și călugărilor din aceste zece Biserici să aibă comuniune cu schismaticii, așa cum au făcut, din păcate, unii egumeni, ieromonahi și monahi aghioriți? Nu cumva, în loc să-l urmăriți pe P. Cosma, ar fi trebuit, ca Sfântă Mănăstire, să cereți Sfintei Chinotite să nu fie recunoscut noul mitropolit necanonic Epifanie al Kievului și să nu permiteți clerului noii biserici pseudo-autocefale să lucreze ca cler ortodox când vizitează Sfântul Munte?
Acesta este motivul principal pentru comportamentul, în opinia voastră, inacceptabil și chipurile anti-monahal al comportamentului bunului Ieromonah, despre care ar trebui să vă răzgândiți după explicațiile suficiente pe care vi le-a dat în scris prin scrisoarea sa din 31.8.2021/13.9.2021, al cărei conținut mi l-a comunicat și mie, ca Părinte al lui duhovnicesc, și cu care sunt total de acord. Călugărul trebuie desigur să respecte principiile monahale și să-și țină făgăduințele, slujbele, îndatoririle, obligațiile comune datorate Mănăstirii și Schitului. Totuși, mai presus de toate acestea, mai presus de mult-proclamata ascultare fără discernământ față de stareți și episcopi, mai presus de episcopocentrismul de inspirație papală, chiar și mai presus de rugăciunea și slujba de obște, este mărturisirea Ortodoxiei, a adevărului mântuitor, a cărei absență le face pe toate celelalte inutile. Nu așa spunea marele conducător monahal, Cuviosul Teodor Studitul, atunci când îi critică pe călugării din vremea lui care justificau inovațiile și ereziile? „Deci, dacă sunt monahi unii în vremurile de acum, să arăte din fapte. Lucrul monahului este să nu tolereze nici din întâmplare vreo inovație a Evangheliei, ca să nu fie luați drept exemplu de erezie și de comuniune cu ereticii de către mireni, spre a lor pierzanie” (PG 99, 1049).
A nu avea comuniune cu ereticii și schismaticii este o învățătură statornică a tradiției apostolice și patristice, iar pozițiile evanghelice și patristice sunt nenumărate. Mă limitez să amintesc doar două exemple, al unui Mare Ascet, care a întemeiat monahismul și este numit Dascălul pustiului, și al celui mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu, care a strălucit ca aghiorit și a proslăvit întreaga Ortodoxie, dar și Sfântul Munte. Mă refer la Marele Antonie și la Sfântul Grigorie Palama. Marele Atanasie ne relatează despre primul că a fost uimitor și bine-cinstitor în probleme de credință. Nu a avut comuniune niciodată cu meletienii schismatici, nici cu ereticii manihei și arieni, dintre care pe unii i-a alungat din mănăstirea sa când a aflat din convorbiri cum rătăceau. El a spus chiar că sunt mai rele decât otrava șarpelui cuvintele lor: „A fost foarte minunat și bine-cinstitor în cele ale credinței. Nu a avut comuniune nici cu melitienii schismatici, știind răutatea și apostazia lor de la început; nici nu a vorbit prietenește cu maniheii sau cu alți eretici decât până la povățuire spre întoarcerea la buna-credință, socotind și vestind că prietenia și tovărășia cu ei este o vătămare și pierzare a sufletului. Așa se scârbea și de erezia arienilor și poruncea tuturor să nu se apropie de ei și nici să țină reaua lor credință. Când s-au dus la el cândva unii dintre arieni supărați, după ce a examinat și a aflat că sunt necredincioși, i-a alungat din latura lui, spunând că sunt mai rele decât veninul șarpelui cuvintele lor” (Viața 68).
Sfântul Grigorie Palama, în calitate de ieromonah aghiorit, a întrerupt pomenirea ereticului Patriarh Ioan Caleca. În scrisoarea sa „Venerabilului kir Dionisie cel dintre monahi” notează de la început că există trei tipuri de ateism. Primului tip îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care neagă existența lui Dumnezeu. Celui de-al doilea tip de ateism îi aparțin ereticii, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, iar celui de-al treilea tip de ateism îi aparțin cei care tac și nu ii combat pe ateii din primul tip și nici pe ereticii din al doilea. La fel ca și astăzi, atunci existau aghioriți care nu doreau să intre în conflict cu patriarhul eretic. Ei chiar l-au criticat pe Sfântul Grigorie pentru că, în loc să se ocupe cu rugăciunea și să practice ascultarea, așa cum sfătuiesc și patriarhii, episcopii și stareții eretici de astăzi, el s-a dedicat criticării rătăcirii lui Varlaam. Sfântul Grigorie, deși era încă ieromonah, nu a ezitat să-l critice cu un limbaj aspru pe patriarhul varlaamit Ignatie al Antiohiei și să scrie că Biserica există acolo unde există adevărul. Rătăcirea și erezia te scot din Biserică. Acum cei amăgiți și ereticii răspândesc ideea la credincioșii necatehizați că nepomenirea patriarhului sau a episcopului, adică îngrădirea canonică, te pune în afara Bisericii, în timp ce înăuntrul Bisericii sunt ecumeniștii eretici. Deci Sfântul Grigorie Palama era în afara Bisericii când nu l-a pomenit pe patriarh? Și în afara Bisericii au fost cei trei episcopi și tot Sfântul Munte, printre care și Sfântul Paisie, care au întrerupt timp de trei ani pomenirea patriarhului Atenagora (1969-1972)? Sfântul Grigorie spune: „De fapt, cei din biserica lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt din adevăr nu sunt nici din biserica lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstorii și arhipăstori sfințiți pe ei înșiși și unii pe alții; căci noi am fost învățați că nu este caracterizat creștinismul prin fețe, ci prin adevăr și acrivia credinței.” (Desființarea scrisorii lui Ignatie 3).
Al doilea motiv care m-a motivat să scriu această scrisoare, în afară de a-mi declara acordul față de atitudinea mărturisitoare și vrednică de laudă a Ieromonahului Cosma, care se bazează pe învățătura și practica din toate timpurile a Sfinților, a fost admirația mea, și exprim aceasta cu profundă tristețe și amărăciune, că această persecuție de durată și neomenoasă împotriva lui este în mod esențial îndreptată încă o dată către persoana mea umilă. Ieromonahul Cosma este absolut de acord cu pozițiile și părerile mele cu privire la ceea ce tulbură Biserica în ultima vreme și zguduie ecleziologia ortodoxă și, din acest motiv, este singurul preot din zona din jurul Chiliei mele unde pot să particip la Liturghie și să mă împărtășesc cu preacuratele Taine. Prin urmare, impunându-i, fără motive serioase, fără abateri specifice, pedeapsa opririi de la slujbă, care, conform Dreptului Canonic, se impune cu un rechizitoriu specific și o procedură anume, căutați în esență să ne lăsați lipsiți de Liturghie și neîmpărtășiți pe mine și pe părinții din jurul meu, așa cum ați făcut mai devreme, persecutându-l pe părintele Irineu total pe nedrept.
Al treilea motiv pentru care vă scriu această scrisoare este faptul că trebuie evitată smintirea credincioșilor, care respectă și cinstesc Sfântul Munte, când sunt făcute cunoscute măsurile inumane, pentru prima dată auzite și nemaiauzite pe care le-ați luat împotriva Ieromonahului Cosma, ca să încovoiați reacțiile lui ortodoxe. Vă sunt cunoscute și nu le voi enumera. Nu l-ați încovoiat nici cu amenințarea expulzării din Chilia lui, nici cu întreruperea alimentării cu apă timp de nouă (9) luni. Monahii sunt prigoniți, nu prigonesc. Nu voi argumenta mai departe, pentru că știu că vă voi întărâta, dacă nu v-am întărâtat deja, susținând pe un frate al nostru persecutat, calomniat și șantajat pe nedrept. Grija voastră părintească și pastorală ar fi trebuit sa se îndrepte către alţi fraţi dependenţi ai mânăstirii noastre, care au ieșit deplin de pe calea vieții și a desăvârșirii monahale, și pe ei ar fi trebuit să-i învăţaţi și să-i aduceţi în simţiri, nu pe Părintele Cosma, care, sub călăuzirea mea și a altor Bătrâni, face ceea ce este de la sine înțeles, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și nu celor puternici și tari ai lumii.
Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de Dumnezeu. Vai, dacă Dumnezeu ar fi validat prigonirile ereticilor și a propovăduitorilor de erezii împotriva ortodocșilor!
Mă rog ca Dumnezeu, prin mijlocirile Sfinților Părinți mărturisitori și mai ales ale Părinților Aghioriți, să-l întărească și mai departe pe Părintele Cosma pe calea ortodoxă și să vă lumineze și pe voi să încetați a-l persecuta pe nedrept. Pedeapsa de șase luni de oprire de la slujire pe care i-ați impus-o nu este „trezitoare”, așa cum credeți, ci nedreaptă și răzbunătoare! Alții trebuie să se trezească și să înțeleagă cele de la sine înțeles pentru monahi. După sfatul și îndemnul meu, dar și al altor Bătrâni, nu va respecta regula opririi de la slujire pentru că nu este conformă nici cu litera, nici cu spiritul Sfintelor Canoane și, în consecință, nici măcar cu Carta Sfântului Munte și cu Regulamentul Intern al Mănăstirii.
Cu respect și nădejduind în încetarea persecuției împotriva noastră,
Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic
Arhimandritul Vasilios Papadakis, autorul cărții Străjerii Ortodoxiei, a scris și un volum intitulat Schisma zelotismului vechi-calendarist (2008), în care combate extremismul zelotist, adică al stiliștilor. Unul din capitole este dedicat întreruperii comuniunii bisericești cu episcopul în diferite circumstanțe. Acest capitol este important și util pentru situația nepomenitorilor de astăzi, după deciziile Sinodului din Creta, pentru a ști cum să acționeze, dar și pentru justificarea acțiunii lor în fața altora. Pentru a nu îngreuna lectura, am tradus mai jos subcapitolele care se referă la punctele care sunt astăzi de interes și am exclus prima parte, care era axată pe situația de oprire a comuniunii după o condamnare sinodală a episcopului, care nu ridică probleme de înțelegere.
Părintele face o conturare precisă a cadrelor istorice ce au dus la alcătuirea canonului 15 I-II și o distincție între obligativitatea întreruperii comuniunii și dreptul de a proceda astfel când episcopul propovăduiește o erezie în mod fățiș. De asemenea, au existat și situații de iconomie în privința comuniunii care arată că linia de mijloc a fost respectată de cei care au alcătuit canonul 15.
Arhim. Vasilios, cerut de 2047 de credincioși din Creta să fie trecut pe lista de alegeri episcopale în ian. 2022. (Imagine: ΟρθοδοξίαInfo)
2. Întreruperea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
În istoria bisericească se întâlnesc și cazuri în care unii clerici s-au despărțit de trupul Bisericii și au creat o nouă Biserică proprie independentă sau au trecut la Biserici eretice sau schismatice deja condamnate. Atât în primul, cât și în al doilea caz, întreruperea comuniunii cu clericii de mai sus s-a realizat imediat, adică fără să premeargă neapărat o condamnare sinodală.
În primul caz, întreruperea imediată a comuniunii membrilor credincioși ai Bisericii cu clericii schismatici era impusă pentru că „depărtându-se prin schismă… de Biserică, nu mai aveau harul Sfântului Duh asupra lor; căci a lipsit transmiterea prin întreruperea continuității”[1]. Clericii aceștia „eretico-schismatici” erau considerați simpli mireni, mădulare străine și necrozate (omorâte) față de Bisericii lui Hristos. „Pentru că, după cum, atunci când un mădular tăiat din trup moare imediat pentru că nu i se mai dă putere vitală, în același fel și cei care s-au rupt o dată de trupul Bisericii, au murit îndată”[2].
Întreruperea imediată a comuniunii bisericești, adică fără neapărat o judecată și decizie sinodală, a fost impusă și față de cei care au trecut sau s-au unit cu Biserici condamnate, eretice. Acest lucru era de la sine înțeles pentru că clericii în cauză nu era posibil să aibă în același timp comuniune bisericească și cu membrii Bisericii, și cu ereticii.
La această concluzie ajungem din formularea canoanelor 1 și 2 ale Sinodului III Ecumenic, care menționează că cel care s-a unit sau este vorba să aibă unire cu eretici condamnați și care se găsesc în afara Bisericii, care au părăsit Biserica, acesta cade imediat din comuniune și preoție[3]. Concret, este considerat „scos de către Sinod deja de acum încolo din orice comuniune bisericească și este fără lucrare”[4] sau, după cum explică sfințitul Balsamon, „este înstrăinat deja de rangul episcopal”[5].
Întreruperea imediată a comuniunii cu cei care s-au unit cu ereticii din afara Bisericii au învățat-o și au aplicat-o Sfinții Părinți la cele două uniri false cu latinii nepocăiți din 1274 și 1439. Practic, în sec. al XIII-lea Părinții aghioriți, credincioși învățăturii canoanelor de mai sus ale Sinodului III Ecumenic, proclamau că „episcopii care s-au împărtășit cu ereticii și au supus pierzaniei Biserica lui Dumnezeu catolică/sobornicească sunt lipsiți de preoție și totodată devin expulzați, adică se arată tuturor ca fiind tăiați din trupul ortodox al Bisericii”[6].
Din acest motiv, imediat după Pseudo-Sinodul de la Lyon (1274) și fără să premeargă vreo judecată sinodală a ortodocșilor care s-au unit cu latinii, aghioriții au refuzat până la moarte orice comuniune cu ei bisericească[7], după cum avertizaseră în epistola lor mai veche aferentă pe împăratul Mihail Paleologul: „Și cum va suporta acestea sufletul unui ortodox și nu se va depărta de comuniunea cu cei ce pomenesc (pe papa) de îndată?”[8].
În același fel, adică întreruperea imediată a comuniunii bisericești, au fost înfruntată și falsa unire de la Florența din 1439. Stâlpul Ortodoxiei, Sf. Marcu Evghenicul, proclama în acest sens: „Fugiți și voi, fraților, de comuniunea cu cei excomunicați și de pomenirea celor nepomeniți”[9], adică de ortodocșii care s-au unit cu latinii: „căci aceia trebuie să fie separați de noi întru totul”[10].
3. Întreruperea necanonică a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
Până acum am cercetat învățătura Sfinților Părinți cu privire la chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu ereticii și schismaticii care se depărtează și acționează în afara trupului Bisericii Ortodoxe fie după o judecată sinodală, fie din inițiativa lor proprie. Mai jos vom cerceta învățătura patristică despre chestiunea întreruperii comuniunii cu clericii care se află în trupul Bisericii (de obicei cu înainte-stătătorii noștri bisericești), când aceștia săvârșesc încălcări canonice sau propovăduiesc cugetări eretice. Cum anume suntem datori să reacționăm până la o judecată sinodală a lor (care va decide finalmente dacă vor fi caterisiți și excluși din trupul Bisericii), prin urmare în intervalul când aceștia acționează în interiorul Bisericii.
Primii Sfinții Apostoli au dat răspuns prin canonul lor 31 la chestiunea de mai sus, stabilind să fie caterisit clericul care pe motiv de greșeli personale sau încălcări canonice ale episcopului său va întrerupe comuniunea bisericească față de el înainte de o judecată sinodală a lui și „va înființa alt altar”[11]. După cum întărește sfințitul Balsamon în explicarea acestui canon, „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți episcopul sau preotul, nu se cuvine să se separe cineva de ei, ci mai degrabă că se sfințește prin ei”[12].
Urmând tradiția Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au alcătuit și alte sfinte canoane prin care au interzis și ei la rândul lor ruperea clericilor de episcopii lor. Astfel, canonul 5 al Sinodului din Antiohia poruncește ca orice cleric „care, disprețuindu-și propriul episcop, s-a separat de Biserică și s-a adunat deosebi și și-a întemeiat altar… acesta să fie caterisit cu totul”[13].
Asemănător învață și (canoanele) 18 al Sinodului IV și 34 al Sinodului VI Ecumenic, iar 6 al celui din Gangra și 10, 11 ale Sinodului din Cartagina impun o pedeapsă mai severă. Adică orice cleric „se va despărți de comuniunea cu propriul episcop și, făcând schismă cu unii în afară de cea una (comuniune?), ar aduce lui Dumnezeu sfințenia, unul ca acesta se va socoti anatema”[14].
Îmbinând canoanele de mai sus, sfințitul Balsamon observă: „Mai întâi potrivit canonului (31) apostolic schismaticilor li se poruncește să se depărteze de rău; și, dacă nu se înduplecă, vor fi caterisiți sau afurisiți; iar dacă și așa persistă în trufie, adică slavă deșartă și neascultare, să fie supuși anatemei (potrivit canoanelor din Cartagina), căzând ca niște mădulare putrezite din trupul sănătos al Bisericii”[15].
4. Întreruperea permisă a comuniunii bisericești înainte de condamnare sinodală
Rânduielile Sfinților Părinți pe chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu episcopii noștri este, după cum am văzut, foarte drastică. În afară de aceasta, canonul 31 apostolic a desemnat două cazuri excepționale în care este îngăduită ruperea clericilor de înainte-stătătorii lor bisericești. Concret, clericul nu este pedepsit când episcopul său greșește în privința „bunei-credințe și dreptății”, adică este „eretic sau nedrept”[16]. După explicația sfințitului Balsamon, canonul stabilește „să se rupă clericii fără primejdie de episcopii lor când îi sancționează pe aceștia ca necredincioși și nedrepți”[17] sau, ca să utilizăm expresia sfințitului Zonara, „ca unii care greșesc în buna-credință” sau „ca unii care au făcut altceva în afara a ce se cuvine și este drept”[18].
Suntem datori să mărturisim că, atât formularea canonului aferent, cât și explicațiile canoniștilor creează nedumeriri juste. Care sunt exact abaterile acelea ale episcopului pentru care este îndreptățită nesupunerea și ruperea clericilor lor? După cum am văzut, canonul permite ruperea în cazul când episcopul este eretic. Delictul ereziei este desigur ceva clar.
Totuși canonul permite ruperea în cazurile când episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte „în afara a ce este cuvenit și drept”. Ultimele expresii sunt nu doar neclare, ci și contradictorii față de opinia că „nu se cuvine ca cineva să se rupă” de episcopul său „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți”[19]. Adică este permisă ruperea de episcop pe motiv de orice faptă nedreaptă sau ilicită? Totuși, dacă devine acceptată o astfel de explicație, se pune în primejdie, credem, nu numai unitatea, ci și însăși existența Bisericii, pentru că sciziunile în trupul ei vor fi atât de multe, pe cât și nedreptățile episcopilor din lume. Așa ceva s-a întâmplat deja, de altfel, la Protestanți, ale căror confesiuni scindate sunt deja nenumărate.
Neclaritatea canonului 31 apostolic a dezlegat-o Sinodul Întâi-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861), care a stabilit cu precizie că singurul delict al episcopului pentru care este permisă ruperea clericilor lui este proclamarea vădită a unei erezii. Înainte de a vedea istoria premergătoare și deciziile Sinodului I-II, vom menționa și o o altă explicație simplă, personală a noastră la canonul 31 apostolic, care firește în concordanță absolută cu explicația Sinodului de mai sus.
Sfinții Apostoli au utilizat de câteva ori în Epistolele lor (2 Pt. 2, 13) termenul „nedreptate” înțelegând „erezie”, deoarece aceasta este numită și „nedreptatea pentru care este nedreptățit și încălcat adevărul lui Dumnezeu”[20]. Deci, explicând pe baza celor de mai sus cuvântul „dreptate” ca bună-credință (bună-cinstire), vom putea să susținem că Sfinții Apostoli, prin termenul „bună-credință și dreptate” înțeleg numai dreapta credință. Conform acestei explicații, cuvântul „dreptate” în canonul apostolic are un scop explicit, adică supralicitarea bunei-credințe, a dreptei credințe, care este cea mai mare virtute[21], și a cărei anulare ar constitui o pricină justă pentru întreruperea comuniunii bisericești.
Totuși să vedem ce a premers Sinodului I-II.
5. Schismele bisericești din sec. al VIII-lea și al IX-lea
În sec. al VIII-lea și al IX-lea, după cum este cunoscut, a tulburat Biserica din Constantinopol erezia iconomahiei, pe care au urmat-o majoritatea episcopilor, conducătorii, armata, clerul inferior și poporul. Cei ce au stat împotrivă în principal la atacul ereziei atât în prima fază (726-787), cât și în a doua (813-842), au ost monahii[22].
După Sinodul VII Ecumenic (787) și înstăpânirea Ortodoxiei, monahii, după cum era firesc, au avut pretenții la organizarea din nou a Bisericii și controlarea situației bisericești, dar priveau cu suspiciune aptele bisericești ale noilor lor păstori. Conform Cuviosului Teodor Studitul, „zelotiștii și acriviștii” de atunci au acceptat ca ortodox pe noul Patriarh de Constantinopol Sf. Tarasie (784-806) „și s-au adunat cu Tarasie și aveau același cuget”. În afară de acestea, „s-au diferențiat imediat după Sinod (VII Ecumenic) de primirea hirotoniei pe bani a unora dintre ei; și pentru alte chestiuni”[23], una dintre care era starea moderată a Sfântului față de episcopii iconomahi, care s-a întors în sânul Bisericii.
În 795 s-a întâmplat o nouă disensiune pentru că dumnezeiescul și bătrânul Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosul „Platon, starețul de la Sakudion s-a despărțit de comuniunea cu Patriarhul Tarasie”[24].
Cauza acestei schisme a fost nunta nelegiuită a împăratului cu o curteană Teodota, după ce a alungat-o pe soția lui legiuită[25]. Sfântul Tarasie nu a fost de acord cu această nuntă, totuși, ca să nu-l înfurie pe împărat, care amenința „să înnoiască erezia (iconomahiei) și să distrugă iarăși cinstitele și sfintele icoane”[26], a tolerat săvârșirea ei de către egumenul Iosif. Această schismă s-a soluționat după doi ani, când Constantin și-a pierdut scaunul și Sfântul Tarasie a găsit prilejul să-l caterisească pe Iosif[27].
Cearta s-a reaprins în 806, când Sfântul Nichifor, sub presiunile noului împărat Nichifor, a fost forțat să-l reabiliteze pe Iosif prin decizie sinodală. Studiții, care s-au rupt iarăși, l-au acuzat pe Sfântul Nichifor și pentru alte chestiuni și concrete „pentru starea de compromis atât față de chestiuni morale ale familiei imperiale, cât și în disputa dintre iconofili și iconomahi[28]. Încheierea noii schisme a intervenit în final după urcarea lui Mihail Rangabe pe tronul imperial (811), care a ordonat înnoirea caterisirii lui Iosif.
După a doua perioadă a iconomahiei (813-842) pe scaunul de Constantinopol a fost ridicat Sfântul Metodie Mărturisitorul. Sfântul a înfruntat cu blândețe subiectul întoarcerii în Biserică a episcopilor care au fost hirotoniți de iconomahi, după cum a procedat mai demult și Sfântul Tarasie. Această condescendență a Sfântului în combinație cu faptul că „i-a promovat pe mulți fără cercetare în ranguri (clericale)”[29] a avut drept rezultat crearea unei noi schisme în principal de către studiți, „care urmăreau să aibă controlul exclusiv asupra situației bisericești”[30].
«De când Metodie, procedând foarte corect sinodal, a pus anatema împotriva monahilor studiți care se rupseseră de Biserică pentru că se țineau de cele pronunțate și scrise împotriva lui Tarasie și Nichifor de Teodor”[31], pentru cicatrizarea acestei noi răni și dezbinări a Bisericii, s-a luptat în multe feluri și Cuviosul Ioanichie, care a susținut pe Sfântul Metodie în politica lui bisericească[32].
Urcarea Sfântului Fotie pe tronul Constantinopolului în 857 a provocat o nouă schismă, de această dată din partea partizanilor Sfântului Ignatie al Constantinopolului, care fusese forțat să se retragă de pe tron cu două luni mai devreme[33]. Ca și mai demult, „sâmburele polemicii împotriva Sf. Fotie a provenit în principal numai de la monahii studiți”[34].
6. Sinodul primul-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861)
Această nouă disensiune, care a intervenit în trupul Bisericii, l-a forțat pe sfințitul Fotie să convoace în Constantinopol Sinodul numit primul-al doilea (I-II) în 861, la care au participat și reprezentanți ai papei de la Roma. Sinodul a dat dreptate Sfântului Fotie și a alcătuit șaptesprezece canoane despre reglarea a diferite chestiuni bisericești. În special prin canoanele 13-15 s-a depus efort să fie pus un sfârșit schismelor care au tulburat Biserica în secolul al VIII-lea și al IX-lea.
Este definitoriu începutul canonului 1 (13) al Sinodului: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinelor eretice şi văzându-le pe acestea tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de meșteșug, apucându-se să dezbine trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zădărnicind şi această uneltire a lui” interzice drastic de acum mai departe clericilor sub pedeapsa caterisirii întreruperea pomenirii numelui înainte-stătătorului bisericesc al lor „la sfintele rugăciuni de la Liturghii”, adică întreruperea comuniunii bisericești cu el (schismă) „înainte de o rezolvare și cercetare sinodală și o condamnare finală asupra lui (episcopului)”[35].
Totuși, ca să nu se înțeleagă că prin aceste canoane este anulat (pe baza canonului apostolic 31) dreptul ortodocșilor să întrerupă comuniunea bisericească înainte de o judecată sinodală cu episcopii lor când ei propovăduiesc fățiș învățături eretice și în același timp sunt condamnate ruperile mai vechi și asemănătoare ale ortodocșilor pe motive de credință, înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 următoarea explicație: Interdicțiile noastre au putere pentru cei care se rup de episcopul lor înainte de „condamnarea lui sinodală și definitivă… pe motivul unor delicte”, care, după sfințitul Balsamon, sunt „desfrânarea, furtul de cele sfinte și anularea canoanelor”[36]. Totuși cei care se rup de episcopul lor înainte de o judecare sinodală deoarece propovăduiește fățiș o „erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți”, nu numai că nu cade sub certarea canoanelor, ci sunt dimpotrivă vrednici de laudă. „Căci nu au sancționat episcopi, ci învățători pseudo-episcopi și nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”[37].
Practic, în istoria Bisericii au existat cazuri în care unii clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecarea sinodală deoarece propovăduiau învățături eretice. Așa ceva s-a întâmplat, de ex., în cazul lui Nestorie al Constantinopolului, care propovăduia o erezie hristologică: „Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”[38].
Adică Nestorie cugeta cele ale lui Arie[39], nu considera că Iisus, Care „Se făcuse de două luni și de trei luni”[40] este Dumnezeu, ci „om simplu”[41] și prin Sinod (429) anatematizase pe cei ce cugetau împotrivă[42]. Pe motivul cugetelor eretice ale lui Nestorie, mulți ortodocși au întrerupt imediat comuniunea cu el, adică înainte de judecata și condamnarea de la Sinodul III Ecumenic[43].
De asemenea, ortodocșii au întrerupt comuniunea bisericească și cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când el a cedat pe moment presiunilor împăratului Anastasie și a semnat marginalizarea Sinodului IV Ecumenic (511). Restabilirea comuniunii s-a efectuat numai după mărturisirea publică a Patriarhului că acceptă Sinodul IV Ecumenic[44].
Comuniunea bisericească a fost întreruptă și cu Timotei, urmașul Sfântului Macedonie, care, presat de același împărat, a anatematizat pe cei care acceptau Sinodul IV Ecumenic[45]. Poporul mai ales din Constantinopol a preferat să rămână „excomunicat”[46] mulți ani decât să aibă comuniune cu Patriarhul eretic Timotei.
Întreruperea comuniunii a intervenit și sub Patriarhul Ioan Caleca[47] al Constantinopolului (1334-1347), care, după Sinoadele din 1341 împotriva ereticilor Varlaam, Achindin și cei de un cuget cu ei, a primit în comuniune și a introdus în Biserică „în locul lui Hristos pe Antihrist, pe Achindin cel apostat și războinicul împotriva adevărului”[48]. La ruperea de Patriarhul eretic îndemna atât Sfântul Grigorie Palama[49], cât și cei de un cuget cu el, precum, de ex. sfințitul Iosif Kalotetos, care recomanda: „Trebuie să ne separăm de comuniunea cu acela”[50].
Deci Sinodul I-II a reușit să exprime prin canoanele sale 13-15 învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți și concret cele următoare foarte importante:
1. Să condamne schismele fără motive dogmatice care interveniseră în sânul Bisericii în sec al IX-lea.
2. Să interzică sub pedeapsa caterisirii întreruperea comuniunii bisericești a clericilor cu înainte-stătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală cât timp nu subzistă motive de credință, adică crearea unor noi schisme.
3. Să soluționeze neclaritatea canonului apostolic, stabilind că propovăduirea vădită, „publică” și „cu capul descoperit” („în loc de fără reținere și cu îndrăzneală”[51]) a unei „erezii sancționate de Sfintele Sinoade sau de Părinți” de către un episcop constituie pricina singulară, justă („delictul”) care dă dreptul clericilor săi să întrerupă comuniunea bisericească față de el înainte să fie cercetată speța lui de un Sinod competent.
4. Să valideze ruperile conforme cu canonul 31 apostolic ale ortodocșilor de păstorii lor pe motive de credință.
5. În final, va trebui să semnalăm formularea distinctivă a canonului 15, care nici nu interzice întreruperea comuniunii bisericești pe motive de credință înainte de o judecată sinodală, totuși nici nu o consideră obligatorie; a permis-o și a lăudat-o simplu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după cum nu ar fi corect să fie acuzați cei care au întrerupt mai demult comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de o judecare sinodală a lor, în același mod nu ar fi corect de asemenea să fie acuzați nici cei care mai demult au avut comuniune bisericească față de păstorii lor eretici până la judecata lor sinodală fie din motive de iconomie, fie din motiv de ignoranță.
De altfel, nici un sfânt canon sau Sfânt Părinte nu a impus niciodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. De asemenea, nici un cleric nu a fost niciodată pedepsit pentru aceasta în opoziție desigur cu cei care au continuat să fie în comuniune cu păstorii lor după condamnarea lor sinodală.
De asemenea, nu trebuie să uităm că prilejul pentru legiferarea canoanelor 13-15 au fost schismele bisericești neîndreptățite și scopul Sinodului a fost încetarea lor, firește că nu instigarea la crearea de noi schisme, fie și îndreptățite. Dacă Sinodul a avut ca scop să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de o judecată sinodală, ar fi spus la începutul primului (13) canon: „Oricine nu se rupe imediat de păstorul său eretic va fi certat”.
Totuși în acest mod ar condamna cazurile de mai demult ale Sfinților Părinți care le-am menționat mai înainte, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de episcopii lor care propovăduiau o erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. Adică în perioada aceasta s-au străduit să-i călăuzească la pocăință fie prin tăcere distinctivă și toleranță, fie prin epistole și alte moduri pașnice.
Totuși să vedem pe scurt unele cazuri specifice.
7. Cazuri de practicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau o erezie
1. Sfântul Chiril al Alexandriei a lăudat pe poporul credincios din Constantinopol care a întrerupt imediat comuniunea bisericească a Patriarhului Nestorie „pentru dreapta credință”[52], adică pentru că propovăduia învățături hulitoare. Mai ales i-a caracterizat drept „mai ușuratici” și „măgulitori”[53] pe cei din Constantinopol care nu au procedat la fel, ci aveau dimpotrivă comuniune cu el.
În afară de acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie[54], ci a imitat „pe cei care aveau experiență medicală, care nu supun îndată la constrângerile prin fier și prin foc cele ce se petrec în trupuri de la patimi, ci le înmoaie prin leacuri esențiale, așteptând vremea potrivită pentru tăieturi”[55]. Deci, deoarece credea „că trebuie să dea o mână celor alunecați și să-i ridice ca pe niște frați căzuți”[56], l-a stimulat pe Nestorie prin epistole îndemnătoare, în care îl numea „împreună-slujitor”[57], „să se rupă de dogmele așa de stângace și răstălmăcite… și să revină la dreapta credință”[58].
Mai mult, Sfântul Chiril s-a luptat „ca să fie rușinat și îndreptat poate ereticul (Nestorie) după ce i-au scris mulți (episcopi ortodocși)… Și cu toți, adică prin Sinod Ecumenic, să se facă ce este drept”[59]. Practic, condamnarea finală a lui Nestorie și întreruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a produs la Sinodul III Ecumenic. Merită să fie semnalat faptul că Nestorie a fost numit de către episcopii Sinodului până în clipa condamnării lui „preaevlavios și preacuvios”, adică era considerat episcop al Bisericii catolice/sobornicești[60].
2. Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească față de tatăl și episcopul său, Sfântul Grigorie, când el a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a luptat să-l convingă să-l renege, lucru care s-a făcut după aproape trei ani”[61].
3. O practicare a iconomiei mult mai mare ca timp se observă în cazul stării împotriva ereziei monotelismului. Practic, deși erezia începuse să se propovăduiască în jur de 615, polemiștii ei importanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de conducătorii ei, ci s-au străduit în felurite moduri să-i conducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a intervenit sigur după 634 și mai degrabă după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu Sinoadele din Apus (640-649), care i-au anatematizat[62].
Mai ales la Sinodul din Lateran (649) împotriva monoteliților practicarea iconomiei bisericești devine și mai vădită pentru că Serghie, episcopul ciprioților, menționează următoarele în acest sens: „Căci am tăcut față de cei care până și astăzi sunt preocupați de iconomie, gândindu-ne să-i strămutăm la învățăturile noastre mai bune”[63].
4. Practicarea de mulți ani a iconomiei a Sfinților Părinți este întâlnită în cazul stării împotriva latinilor. La această concluzie am ajuns și dacă am primi cazul extrem că adică papii propovăduiau public erezia Filioque în 1009[64] și că nu o propagau fără reținere din sec. al IX-lea[65]. Practic, în afară că Serghie al Constantinopolului a tăiat imediat numele papei din diptice, restul Patriarhilor ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea după patruzeci și cinci de ani (1054). Desigur că se înțelege că Constantinopolul era unit cu Patriarhiile de mai sus în toată această perioadă.
Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece „Patriarhii, potrivit obiceiului bisericesc vechi, aplicând dreptul canonic mai mult decât Kerularie, au așteptat îndreptarea Bisericii romane, drept aceea au avut îndelungă răbdare”[66]. „(Adică) răsăritenii au tăcut din iconomie multă vreme, gândind că italienii vor strămuta inovațiile lor la ceva mai bun, dar i-au exclus din unitatea bisericească atunci când au rămas în propria convingere”[67].
* * *
Din cercetarea amănunțită de mai sus am fost conduși la următoarea concluzie finală: Sinodul I-II al Sfântului Fotie a interzis drastic, exprimând învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți, ruperile clericilor de episcopii lor pentru orice cauză înainte de o judecată sinodală, în afară de propovăduirea vădită a unei erezii. În acest caz, în care un episcop propovăduia învățături eretice, Sinodul nici nu interzice, nici nu obligă la întreruperea comuniunii bisericești cu el; o permite simplu și o laudă.
În acest fel, Sinodul a exprimat convingerea sa că singura instanță să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau unul Local mare.
Dimpotrivă, până la convocarea și deciziile Sinodului Ecumenic, orice cleric are dreptul să aplice fie iconomia bisericească și să nu se rupă de episcopul său, fie acrivia, adică întrerupând comuniunea cu el. Această întrerupere vremelnică a comuniunii are ca scop acuzarea păstorului eretic și cererea trimiterii lui la tribunalul sinodal, care va decide definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.
[1] Sf. Vasile cel Mare, canonul 1, P.G. 138, 577B-579A.
[2] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, nota 1 la canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, p. 589.
[48] Sfântul Filothei al Constantinopolului, Cuvânt la cel între Sfinți Părintele nostrum Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, cap. 67, de la Δ. Τσάμη, Operele hagiografice ale lui Kokkinos al Constantinopolului, p. 501.
[49]Demontare a explicației tomosului lui Caleca, 29, Ε.Π.Ε. vol. 3, p. 692.
[50]Epistola 2, cap. 9, de la Δ. Τσάμη, Operele lui Iosif Kalotetos, p. 374.
[51] Ioan Zonara, Tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II, P.G. 137, 1069D.
[52] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 125BC.
[53] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81B.
Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.
(…) Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.
O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).
Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”
Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.
Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.
Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.
Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.
Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. (…)
* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.
Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.
Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.
Pentru a avea o reacție adecvată față de devierile de la dreapta-credință care apar în Biserică și a fi aplicat corect canonul 15 I-II, este util să fie înțeles bine termenul „erezie” utilizat de Sinodul de pe vremea Sf. Fotie (861). Cuvântul în cauză este polisemantic și desemnează atât o învățătură abătută de la dreapta credință, cât mai ales, în limbaj teologic, o grupare ruptă de Biserică formată pe baza acelei doctrine.
Ce este o erezie. Necesitatea condamnării ei
Dogmele nu sunt simple formule teologice, nu trebuie prinse doar rațional, ci în duh, cu credință. Astfel, vorbim despre dreapta credință cu sensul de dreaptă-slăvire, bună-credință, cuget sănătos, cuvânt al adevărului sălășluit într-un suflet desprins de pământ. De aceea spune Hristos despre cuvintele Sale că „sunt duh și sunt viață” (In. 6:63) sau, dimpotrivă, despre evreii ostili: „cuvântul Meu nu încape în voi” (In. 8:37). Când nu există această bună dispoziție, apar cugetări eronate care se concretizează și în formule contrare Evangheliei. De aceea o erezie nu este doar o simplă concepție greșită, ci e și potrivnică, nesupusă adevărului, provine dintr-o dispoziție rea, sectară.
Deoarece cugetele omenești nu pot fi judecate foarte ușor și sunt instabile, există un demers clar al Bisericii de a da un reper sănătos de învățătură și de a contracara ereziile, anume anatematizarea lor oficială. Din acel moment, oricine își însușește ideile condamnate este supus anatematizării. La fel se întâmplă apoi cu cei care intră în comuniune cu ereticii.
Respingerea ereziilor sinodal din fașă
Inițial, Biserica izgonea din fașă ereziile pentru că membrii ei și ierarhia aveau o trăire și conștiință vii, vigilente. De la momentul apariției unei erezii nu dura mult până să fie sancționată. Dar, cu timpul, această perioadă de reacție s-a mărit probabil din cauza scăderii conștiinței dogmatice.
Istoric, prima erezie condamnată ecumenic, arianismul, a fost inițial osândită în Sinodul Bisericii Alexandriei. Caracteristica ei cea mai importantă este că a dispărut după Sinoadele I și II Ecumenice, în comparație cu următoarele două mari erezii, (dio-prosopismul) și monofizitismul. Acestea, deși au fost combătute repede, totuși s-au organizat în structuri bisericești paralele, care durează până astăzi. Următoarele erezii, monotelismul și iconoclasmul, au avut perioade lungi de dominare până să fie excomunicate. Prima dintre ele mai bine de 50 de ani, iar a doua 30 de ani de impunere până la Sinodul VII Ecumenic, urmată de o altă revenire de 30 de ani, încheiată odată cu triumful Ortodoxiei la Sinodul din 743.
Perioade îndelungate până la condamnarea ereticilor
Odată cu catolicismul, apare o altă etapă în abordarea ereziei. Biserica a fost foarte îngăduitoare cu dogmele latine, așteptând întoarcerea lor și evitând pe cât posibil o ruptură nefastă. Erezia Filioque a fost aplanată încă de pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) fără a fi confruntată frontal, dar îndeosebi aderenții ei au fost cruțați pe vremea Sf. Fotie, când a fost doar condamnată învățătura, nu și episcopii franci. Chiar ruptura din 1054 a fost denumită de bizantini schismă o lungă perioadă pentru a lăsa loc de întoarcere și a nu-i îndepărta de tot pe latini prin catalogarea drept eretici. Lucrul acesta îl menționează Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului dinainte de Ioan Vekkos, în vremea Sinodului unionist de la Lyon (1273).
Se poate observa că Biserica a reacționat față de erezii prin condamnarea lor, după care a devenit intransigentă cu ele. Perioada până la respingerea lor s-a lungit în anumite cazuri și, în această perioadă de criză, comuniunea cu cei ce proferau dogmele greșite nu era condamnabilă, ba chiar îngăduită. Astfel, Sf. Sofronie al Ierusalimului, deși a luptat împotriva monotelismului, nu a rupt comuniunea cu restul Patriarhilor rătăciți, precum nici Sf. Fotie nu a condamnat sinodal pe episcopii franci adepți ai Filioque, ci doar eroarea teologică.
Ereziile condamnate sunt apostazii
Au fost și situații de revenire în forță a unor erezii după condamnarea lor sinodală, cum e cazul arianismului și iconoclasmului. În aceste cazuri, episcopii, clericii și credincioșii care au aderat din nou la erezie au fost primiți prin pocăință în Biserică dacă se întorceau, fără posibilitatea de a-și păstra rangul preoțesc. Doar cei care s-au aflat în aceste structuri fără a propovădui erezia le era iertat prin iconomie să rămână în scaunul episcopal pentru că nu s-au dezis efectiv de credință, ci doar au intrat în comuniune cu ereticii. Stau mărturie în acest sens canonul 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil, precum și rânduiala primirii iconoclaștilor care au fost reprimiți la Sinodul din 843 de Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului.
Ereticii necondamnați nu sunt automat excomunicați
Mai trebuie menționat că finalul unei doctrine eretice nu este neapărat condamnarea, ci și dispariția ei, ducerea în derizoriu. Astfel, au existat mai multe abateri de la credință decât ereziile deja condamnate și consemnate. Însă multe din acestea s-au stins fără osândire oficială. Spre exemplu, teza coruptibilității Trupului euharistic al lui Hristos nu a fost respinsă de un Sinod nici în anii 1200, nici în sec. XVIII, în vremea colivazilor (cf. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 24-28). Au mai fost astfel de dispute în perioada bizantină târzie și nu numai, rămase în fundal.
Cei care susțin diferite opinii cu caracter eretic, până să fie excomunicați, fac parte din Biserica pământească după cum ne demonstrează cazul Fericitului Teodoret al Cyrului, care s-a poziționat mult timp împotriva Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV, când s-a dezis solemn de atitudinea dinainte și a fost lăsat în rangul său. În al doilea rând, există situații în care credincioși buni adoptă concepții greșite din ignoranță. Deși faptul este rău în sine, nu-i rupe cu totul de Dumnezeu pentru că cugetul lor este curat. De exemplu, Sf. Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza într-o formulă mai atenuată sau Fer. Augustin, care este considerat o personalitate, deși a avut multe greșeli. Mai există întâmplări care atestă că cei care au concepții greșite totuși nu sunt părăsiți de Dumnezeu, anume monahi care se îndoiau de prezența reală a lui Hristos în Împărtășanie și s-au convins prin descoperiri (Pateric, Avva Daniil, 8) sau un bătrân care credea „întru prostie” că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, dar, când s-a rugat pe acest subiect, Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că greșește (Pateric, Avva Daniil, 9) sau monahi simpli care aveau idei eretice antropomorfite din simplitatea lor. Desigur că există și reversul, cum e cazul ucenicului Sf. Paisie cel Mare care, doar printr-o dezicere scurtă în fața unui evreu, a pierdut harul botezului. Dumnezeu are judecățile Lui cu fiecare, însă nu se petrece nimic automat, așa încât să poată fi decis cu ușurință cine este eretic și căzut din Biserică și din har și cine încă nu este. Dimpotrivă, trebuie respectate rânduieli clare liturgice și canonice în această privință.
Combaterea ecumenismului necondamnat încă
În situația noastră, ecumenismul este în floare și promovat prin Consiliul Mondial al Bisericilor, la care au aderat și multe Biserici Ortodoxe, și Sinodul din Creta a aprobat o teorie ecumenistă. Pentru a ieși din această situație smintitoare și instabilă, trebuie să depunem eforturi să fie discutat responsabil și după criteriile dreptei credințe acest curent catalogat de mulți Părinți și chiar de Sinodul ROCOR drept abatere dogmatică și chiar panerezie. Ținta este să se ajungă la o decizie sinodală ortodoxă.
În acest scop, este bună și chiar stringentă întreruperea pomenirii ca un gest de răsunet, care ar trebui să arate că situația este disperată și să tragă un semnal serios de alarmă că nu se mai poate așa. Prin această atitudine se atrage atenția asupra abaterilor de la credință ale episcopilor, care își pun în joc statutul lor. Îngrădirea de ierarhi nu îi vizează pe cei care întrerup pomenirea, ci pe arhierei, trădarea lor.
Din păcate, foarte mulți percep întreruperea pomenirii ca o detașare de tezele ecumeniste și astfel se izolează pe ei înșiși de episcopi și de restul Bisericii, nu pe ierarhi. În loc să rezolve problema, se fac ei înșiși problemă.
Sensul termenului „erezie” în canonul 15 I-II față de restul canoanelor
Canonul 15 I-II, în partea a doua, se referă la învățături dogmatice noi, pe care le numește general „erezii”. Nu are cum să fie vorba de erezii deja condamnate pentru că, în cazul lor, ruperea comuniunii este necesară, nu e doar un gest lăudabil, ci obligatoriu. Ca dovadă, iconoclaștii din a doua perioadă, de după condamnarea de la Sinodul VII, au fost primiți toți în Biserică de Patriarhul Metodie prin pocăință și dezicerea de erezie și mirungere, pe când în prima perioadă au fost lăsați în rangul lor chiar și episcopii eretici dacă se deziceau simplu de greșeală. Deci un eretic necondamnat este încă membru al Bisericii, pe când adeptul unei erezii condamnate devine automat excomunicat și depus din rang.
Așadar canonul 15 numește noile abateri dogmatice „erezii” într-un mod impropriu sau diferit de toate celelalte canoane, care folosesc noțiunile de „eretic” și „erezie” cu referire la cei aflați în afara Bisericii, fie că e vorba de persoane, grupări sau învățături greșite. Mai precis, canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare definește erezia drept grupul celor „cu totul lepădați și care după însăși credința sunt înstrăinați”, spre deosebire de schisme, care sunt formate din cei despărțiți „din oarecare cauze bisericești cu putință de vindecat”. La fel, canonul 6 al Sinodului II Ecumenic îi identifică pe eretici ca fiind „cei ce de demult au fost îndepărtaţi (ἀποκηρυχθέντας=dezavuați, excluși public) din Biserică şi cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceștia și cei ce, prefăcându-se că mărturisesc credința cea sănătoasă, s-au rupt (s-au făcut schismatici) și se adună împotriva episcopilor noștri canonici”. Este limpede că erezia presupune în primul rând ruperea de Biserică, pentru că cine are înfățișarea dreptei credințe, dar nu este în comuniune cu ortodocșii, este tot eretic. Toate celelalte canoane vorbesc despre eretici ca fiind în afară, când e vorba să fie primiți înapoi sau este interzisă comuniunea cu ei sau cununia cu persoane eretice.
Un indiciu în plus că nu e vorba de erezii condamnate provine alte două expresii. În discuție este o erezie „osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinți”. Pe de o parte Sfinții nu au căderea să condamne vreo greșeală dogmatică, iar pe de altă parte osândirea menționată nu reprezintă neapărat un act solemn, ci o dezavuare, o sancționare, aceasta fiind traducerea mai exactă a termenului. Același verb (καταγιγνώσκω) este folosit pentru a arăta că cel care întrerupe pomenirea „osândește/sancționează” pe episcop, nefiind vorba de o depunere din treaptă, ci o înfruntare a lui și delimitare drastică de el.
Așadar canonul 15 nu face vorbire de eretici în sensul propriu al celorlalte canoane pentru că nu presupune o erezie condamnată. În ziua de azi încă nu avem o decizie asupra ecumenismului și o excomunicare a promotorilor lui. Nu-i putem trata atât de drastic pe credincioși și nici măcar pe ierarhii Bisericii. Însă aceasta nu înseamnă că ecumenismul nu ar fi o problemă gravă, o învățătură cu caracter eretic, care face ravagii.
După cum au procedat Sfinții Părinți în trecut, ar trebui să mărturisim împotriva ecumenismului, chiar să întrerupem pomenirea, dar nu obligatoriu, cu scopul de a se ajunge la condamnarea oficială a noii erezii sau să renunțe la ea ierarhii care o promovează. În orice caz, este de neocolit condamnarea Sinodului din Creta.
Confundarea înțelesului de „erezie” din canonul 15
Emblematică este convingerea celor din jurul Pr. Ciprian Staicu și a monahului Sava că interdicția comuniunii cu ereticii nu se referă doar la cei condamnați, ci și la cei cu cuget eretic. Această idee este exprimată explicit în cartea Învățăturile Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie… La pag. 206-208 sunt contrazise pe față(!!!) explicațiile tuturor canoniștilor și ale Sf. Nicodim Aghioritul prin invocarea ruptă din context a unei întâmplări cu un Sf. Atanasie, care nu voia să intre în comuniune cu un episcop uniat. Însă acolo problema nu era comuniunea cu acel episcop, ci prin el direct cu Papa, care era sub anatemă. Acel Sfânt nu avea cum să invoce canonul 10 apostolic, care interzice comuniunea cu cineva excomunicat, dacă nu era vorba de un episcop afurisit.
Pe lângă aceasta, mai există numeroase răstălmăciri ale canonului 15, care nu prevede oprirea comuniunii decât cu episcopul eretic, nu și cu cei aflați în comuniune cu el. Sau noțiunea de „pseudo-episcop” nu înseamnă că este excomunicat, că nu mai este arhiereu, ci că se achită mincinos de datoria sa. După cum și apelativul de „pseudo-învățător” subliniază nu faptul că nu este învățător, ci că este unul fals. În fine, deși canonul este obligatoriu, el nu prevede vreo obligație legală de întrerupere a pomenirii, ci doar laudă și cinstește pe cei ce fac aceasta.
Personal, am convingerea că atât majoritatea nepomenitorilor provoacă sminteală și blochează problema prin atitudinile lor extreme, dar și că majoritatea clericilor, monahilor și chiar mirenilor care sunt apropiați de Biserică, fără a mai vorbi de arhierei, se fac vinovați de indolență, nepăsare și chiar pactizare cu erezia ecumenistă. Toți suntem membri ai Bisericii formal, dar ar trebui depuse eforturi mai stăruitoare pentru fi depășită această etapă de erezie necondamnată, liberă a ecumenismului. Cei mai râvnitori ar trebui să aibă condescendență față de restul, iar cei mai neinițiați să-i urmeze și să-i sprijine pe cei mai întăriți, nu să fie pasivi față de trădarea de credință care se petrece pe motiv că nu e vina lor.
Accentul pus de majoritatea nepomenitorilor pe comuniune, nu pe erezie creează o serie de probleme, după cum se poate vedea în descrierea ultimelor dezbateri pe care le-au avut unii dintre ei. În mod normal, teoria vaselor comunicante duce la o izolare completă de oricine este în comuniune cu cei care proferează vreo învățătură greșită. Totuși, pentru că o astfel de cale este grea și evident o înșelare, apar concesii mai mari sau mai mici, opinii diferite și se ajunge dezbinare și la o împărțire sectară pe grupări. Acest fenomen, din păcate, trage un semnal de alarmă asupra propriilor greșeli, nu ale ierarhilor.
Mărul discordiei îl reprezintă concepția conform căreia comuniunea liturgică înseamnă și o punere în comun a credințelor personale ale celor ce participă la rugăciune. Aceasta nu are temei în învățătura biblică și patristică, după cum am arătat în cel puțin două articole mai vechi, Rostul întreruperii pomenirii și Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului. Totuși cei care promovează această teorie se bazează în special pe cartea ierom. Evghenie, Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie…, tradusă de pr. Ciprian Staicu, pe care am combătut-o într-un articol mai vechi, la care nu binevoiește sau nu are cum să răspundă, deși a fost confruntat personal.
Ca un rezumat al mărturiilor patristice, nici un Sfânt Părinte sau Sinod nu a adoptat o astfel de atitudine. Doar în scrierile Sf. Teodor Studitul se găsește ideea că prin comuniune se produce împărtășirea de credința celorlalți participanți la slujbă. Însă el a fost canonizat de către Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului, după restabilirea icoanelor, pe considerentul că s-a împăcat cu Sf. Nichifor și ar fi abandonat linia rigoristă. Așadar Biserica, într-un final, pe vremea Sf. Fotie, prin canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, a respins poziția studiților.
În plus, au existat destule situații în care s-a făcut iconomie cu anumiți eretici necondamnați. Spre exemplu, Sinodul VIII Ecumenic de pe vremea Sf. Fotie a condamnat Filioque, dar nu și pe episcopii franci care îl susțineau. Anterior, Sf. Sofronie al Ierusalimului a fost în comuniune cu Patriarhii monofiziți necondamnați la acea vreme. La fel, Părinții care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970 au păstrat comuniunea cu ceilalți. Părintele Dionisie Ignat nu a pomenit toată viața pe Patriarhul de Constantinopol, dar era în comuniune cu cei care veneau la el.
Revenind la discuțiile menționate la început, se poate observa că ele se învârt fix în jurul ideii de întinare prin comuniune: îngrădirea de Pr. Ciprian Staicu, iconomia cu cei neîngrădiți, comuniunea cu visarioniștii. Însă partea cea mai contorsionată o reprezintă iconomia cu cei neîngrădiți după socotința duhovnicului, adică a fiecărui preot în parte. În felul acesta, se transmite mesajul că se poate face iconomie în probleme dogmatice pentru că prin comuniune te împărtășești de concepțiile eretice ale altora (după opinia lor) și totuși se poate face pogorământ.
Lipsa iconomiei în dogme a fost subliniată chiar și de Părintele Antim într-un comunicat recent. Totuși face confuzie între dogme și comuniune, bazându-se pe un citat scos din context al Sf. Ioan Gură de Aur, care ar spune: „dușmani ai lui Hristos nu sunt numai ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu ei”, dar fără să dea o trimitere concretă. S-ar părea că această expresie nu aparține Sfântului chiar în forma menționată, ci este doar o parafrază făcută de Sf. Teodor Studitul după unele cuvinte ale lui. Trimiterea ar putea fi regăsită în Cuvântul despre eretici… și sună mai precis astfel: „Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi”. În orice caz, nu este vorba despre orice fel de eretici, ci condamnați, care au altare diferite. Este nedrept să fie aplicat acest cuvânt oricui are învățături rele înainte de anatematizarea lui, pentru că Sfântul nu a avut aceasta în vedere.
După cum s-a discutat la Sinaxa de la Bănceni din martie 2018, în prezența Pr. Teodor Zisis, facem iconomie în ce privește comuniunea în mod pastoral, nu dogmatic, pentru că încă nu există o osândire oficială a ecumenismului. Slujbele în comun nu presupun părtășia la învățăturile eretice ale altora, ci sunt ale Bisericii, au har. Trebuie evitate dogmele greșite ecumeniste, nu atât comuniunea cu ierarhii și clericii susținători ai Sinodului din Creta. Întreruperea pomenirii este un protest care nu este obligatoriu canonic și nu poate fi nici impus, nici asumat de toți. Atenția trebuie îndreptată asupra respingerii ereziei ecumenismului până la o condamnare sinodală, după care va fi interzisă și comuniunea cu cei ce persistă în ea.
Tot la acea Sinaxă, am propus împreună cu Ierom. Macarie și alți Părinți să existe flexibilitate în ce privește iconomia pastorală. Adică fiecare preot să primească pe cei neîngrădiți la slujbă după cum consideră sau să lase pe fiii duhovnicești să participe la Liturghiile „pomenitorilor” care au cuget ortodox, chiar dacă nu au întrerupt pomenirea. Cu alte cuvinte, propunerea era să recunoască toți că se poate face iconomie pastorală și să fie păstrată comuniunea cu anumiți clerici și credincioși care au cuget ortodox. Însă cei prezenți, în marea lor majoritate, nu au fost de acord pe motiv că ar fi prea greu să impună o linie rigoristă, deși ar poate face iconomie. Altfel spus, nu au recunoscut această posibilitate de a face pogorământ.
Trebuie multă atenție, pentru că această concepție a întinării prin comuniune face multe pagube: duce la extremism și izolare de Biserică sau la dezbinare sectară pe grupuri mai mult sau mai puțin rigoriste. În felul acesta, este compromisă lupta împotriva ecumenismului în loc să fie curățată și luminoasă.
Desigur că este de dorit în toate să ținem acrivia, precizia, nu iconomia. Însă aici vorbim despre iconomie pastorală, nu dogmatică. Iar în această privință, lucrurile stau tocmai invers: în viața duhovnicească trebuie urcat cu smerenie și câte puțin, nu cu cerințe mari și forțări peste putere. Mai exact, trebuie format întâi cugetul bun, rugător și credința făptuitoare, apoi se ajunge și la luminarea minții de a înțelege și prinde cum se cuvine dogmele dreptei-credințe și chiar de a le apăra cu o mărturisire curată, jertfelnică, din dragostea aprinsă pentru Dumnezeu și adevărul Evangheliei.
Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)
Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.
Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.
Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie
Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.
Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.
Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.
Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.
Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.
Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.
Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.
Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.
Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”
Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:
„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.
Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.
Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.
Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”
De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:
„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.
Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.
Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …
Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.
Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.
Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.
Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”
