Numeroși monahi din Sfântul Munte își exprimă, printr-o scrisoare deschisă, dezaprobarea față de venirea în Grecia a „Mitropolitului” schismatic Epifanie de Kiev. Mai trebuie scos în evidență faptul că zilele trecute a mai apărut o scrisoare din partea unor monahi atoniți, care nu și-au dat numele, în care este înfierată implicarea Muntelui Athos și validarea vizitei lui Epifanie Dumenko prin trimiterea icoanei „Axion Estin” la manifestările bisericești care vor avea loc în Kavala. Din păcate, decizia trimiterii acestei icoane sfinte a fost luată doar de Sf. Epistasie, dar fără încuviințarea Sf. Chinotite, care este organismul de conducere suprem.
Am citit cu mare uimire, adânc necaz și cu o sfântă indignare comunicatul Sf. Mitropolii de Filipi, Neapole și Tassos, care vestește patru zile de «manifestări bisericești și politice» («de pe 3 până pe 6 septembrie 2022»), la care va domina împreună-slujirea Patriarhului Bartolomeu și a Arhiepiscopului Ieronim al Atenei cu schismatico-ereticul «Mitropolit» Epifanie de Kiev! Sunt chemați toți fără de rușine – Mitropoliți, Președintele statului și conducătorii locali, cler și popor – așa-zicând pentru a cinsti pe Apostolul Pavel, întemeietorul Bisericii Locale, și pe Sfinții locali!
În textul nostru mai vechi[1] am arătat minuțios, pe baza sfintelor canoane, caracterul schismatic al «mitropolitului» de Kiev și al «bisericii» lui, dar și consecințele soteriologice serioase pentru cei care au comuniune sacramentală cu ei. În continuare, cei ce participă la asemenea slujbe comune lipsite de sfințenie își primejduiesc mântuirea lor și nu cinstesc, ci necăjesc și necinstesc pe Sfinți și pe Apostolul Pavel, a cărui învățătură cu privire la erezii și schisme este foarte severă.
Un bătrân respectabil a avertizat cu o instrucțiune dumnezeiască despre neamul nostru (în cazul că nu este anulată conslujirea în cauză), făcând o paralelă cu slujba cu latinii din Sfânta Sofia cu puțin înainte de căderea Constantinopolului (12 decembrie 1452), pe care a decretat-o drept cauza principală a abandonării alianței de mai sus și a căderii Cetății.
În plus, considerăm că onorurile nedrepte și vrednice de râs care sunt acordate schismatico-ereticului Epifanie [în program există și proclamarea lui ca cetățean de onoare al statului grec], premiază delictele lui și recomandă trădarea Bisericii canonice a Ucrainei sacrificate și a majorității zdrobitoare a poporului ucrainean, care aparține ei și ne expune iremediabil în ochii lor și ca Biserică grecească, și ca stat grec: cu mult mai mult înaintea lui Dumnezeu.
De aceea,
1. Chemăm la mobilizare spre rugăciune pentru intervenția dumnezeiască și zădărnicirea celor rău programate spre evitarea consecințelor-intereselor lor duhovnicești și naționale.
2. Dacă îngăduie Dumnezeu, să nu fie!, să nu fie zădărnicite, chemăm pe toți cu rugăminte (Mitropoliți și restul clerului și poporului) să se abțină, ba și mai potrivit să-și manifeste dezacordul și distanțarea[2]; de asemenea, și neparticiparea la conslujirea lor în viitor cu cei care vor lua parte la această conslujire lipsită de sfințenie spre vădirea protestului.
Exprimându-ne durerea, indignarea sfântă și agonia tuturor Părinților aghioriți bine-credincioși,
SEMNATARII:
– Bătrânul Gavriil Monahul, Sf. Chilie cutlumușianită a Sfântului Hristodul;
– Bătrânul Arsenie Ieromonahul și sinodia lui, Sf. Chilie cutlumușianită «Panaguda»;
– Bătrânul Pantelimon Ieromonahul, Sihăstria Sf. Ioan Teologul, Katunakia;
– Bătrânul Cosma Ieromonahul, Sf. Colibă a Sf. Atanasie, Schitul de la Cutlumuș;
– Bătrânul Teofil Ierodiaconul și sinodia lui, Sf. Chilie grigoriată a Sfinților fără de arginți (Pahomei);
– Bătrânul Nicolae Monahul, Sf. Chhilie hilandarită a Sf. Dimitrie;
– Bătrânul Damian Monahul, Sf. Chilie cutlumușianită a Intrării în Biserică a Maicii Domnului;
– Bătrânul Nicodim Monahul, Sf. Chilie stavronichitită a Sf. Nectarie;
– Bătrânul Eufrosin Monahul și sinodia lui, Sf. Chilie cutlumușianită a Cinstitului Înaintemergător;
– Bătrânul Paisie Monahul și sinodia lui, Sf. Chilie hilandarită a Sfinților Arhangheli;
– Bătrânul Ioan Monahul, Sf. Chilie a Intrării Maicii Domnului în Biserică, Vigla;
– Bătrânul Mihail Monahul, Sf. Chilie filoteită a Sf. Gheorghe;
– Dositei Monahul, Sf. Chilie cutlumușianită a Sf. Hristodul (a lui Nicandru);
– Vlasie Monahul, Xirocalivia, Vigla;
– Paisie Monahul, Sf. Chilie a Sf. Arhangheli (Savei);
– Agathon Monahul, Sf. Chilie a Sf. Arhangheli (Savei);
– Ilarion Monahul, Careia;
………………………………………………………………………
[1] «Epistolă către Sfânta Chinotită despre autoceafalia ucraineană» (17-3-2019). A se vedea, de asemenea, și textile aferente, mult mai amănunțite ale Arhiepiscopului Atanasie al Albaniei, Mitropolitului Serafim de Pireu, Mitropolitului Nichior de Kikkos, Protoprezbiterului Teodor Zisis, Protoprezbiterului Anastasie Gotsopulos, Profesorului Dimitrie Tselenghidis ș.a.
[2] Această manifestație oportună se va săvârși spre degradarea manifestărilor și, foarte probabil, spre suspendarea lor.
Către Înaltpreasfințitul Mitropolit Ștefan de Filipi din Neapole și Tasos
Notificare:
Către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (prin Biroul reprezentanței Patriarhiei Ecumenice din Grecia, care are sediul în Atena)
Către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia
Către membrii Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei
KAVALA 6-8-2022
Înaltpreasfințite, Vă sărutăm dreapta!
Toți cei care am semnat prezenta scrisoare suntem fii ai Sfintei Mitropolii de Filipi de Neapole și Tasos și, în consecință, fii duhovnicești ai Voștri.
Am fost informați cu bucurie că, în urma referatului Vostru, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a dedicat luna Septembrie să fie sărbătorită Sinaxa Sfinților din insula Tasos. De asemenea, am fost informați că la prima sărbătorire a acestei sinaxe se va afla atât Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cât și Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia.
Totuși bucuria aceasta s-a schimbat cu puține zile în urmă în întristare, când au apărut știri care menționau că la prăznuirea aceasta se va afla pseudo-episcopul schismatic Epifanie al Kievului, care este un mirean cu odăjdii, care, împreună cu uniații, autohirotoniții, caterisiții și schismaticii, constituie «așa-zisa Biserică Autocefală a Ucrainei», o biserică pe care 10 din 14 Biserici Ortodoxe nu au recunoscut-o, nici nu au comuniune cu mitropolitul schismatic Epianie și cu așa-zișii clerici dimpreună cu el caterisiți și nehirotoniți.
Din păcate, știrile acestea nu doar că nu le-ați negat, ci, dimpotrivă, le-ați adeverit prin comunicatul din partea Mitropoliei de Filipi de Neapole și Tasos cu programul vizitei înalților Voștri invitați și al așa-zisului episcop Epifanie de Kiev, cu rezultatul că ne-ați strâmtorat foarte tare prin alegerile Voastre.
Ca fii duhovnicești, vă întrebăm cu îndrăzneală cu dragoste îndurerată: veți sluji împreună cu el și cu așa-zișii clerici care sunt mireni cu rasă? Astfel, nu vă prejudiciați arhieria pe care v-a dăruit-o Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar?
Ce prevăd sfintele canoane pentru asemenea acțiuni bisericești? Am întrebat pe teologi și ne-au menționat că o astfel de conjunctură bisericească a Mitropolitului atrage consecințe grave asupra arhieriei lui. Sfintele canoane 10 apostolic și 2 al Sinodului din Antiohia sunt foarte clare: „Cel ce are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat».
Merită să vă prejudiciați arhieria și să-i smintiți pe credincioși pentru aspirații și ambițiile altora (de ex., a unor oameni politici, diplomatici și bisericești)? Aveți succesiune apostolică, săvârșiți Tainele Bisericii noastre ca urmaș al Sfinților Apostoli (concret, al Apostolilor Pavel, Luca Timotei și Sila) și sunteți chipul și în locul lui Hristos și treceți la conslujirea cu schismatici uniați și autohirotoniți care nu au nici succesiune apostolică, nici nu sunt ortodocși. luați în considerare că o astfel de acțiune Îl insultă atât pe Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar, cât și pe Înaltpreasfinția Voastră ca Arhiereu și pe noi ca credincioși.
Și, după cum spunea și Sfântul Paisie, funcționează și legile duhovnicești, care au funcționat și în istoria bisericească adeseori, Înaltpreasfințite. Cu dragoste, durere sufletească, ca fii care-l văd pe părintele lor că se pregătește să treacă la fapte necanonice, vă chemăm să stați împotrivă tuturor celor care au plănuit această conslujire inacceptabilă. Să știți că o astfel de faptă nobilă din partea Voastră va fi bine-plăcută Domnului nostru Iisus Hristos și ne va face să simțim că avem un Arhiereu care rezistă la orice interese mitropolitane ale conducătorilor care vin și pleacă.
Nu-i trece prin cap nici unui credincios ortodox (cleric și mirean) să se afle la conslujirea care forțează sfintele canoane pe care Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu le-au legiferat ca să delimiteze hotarele dintre Adevăr și Minciună.
Vă urmăm bună luminare ca să luați decizii ortodoxe și Dumnezeu cel întreit să vă dea putere, luminare și curaj în lucrarea Voastră!
Urmează semnăturile credincioșilor care protestează pe drept din Mitropolia Voastră.
Strângerea semnăturilor va continua până la anularea invitării lui Epifanie.
În contrapartidă, apare atitudinea recentă a Episcopului Isaia de Tamassos, un ierarh cipriot care a fost constant un opozant al recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar care recent a făcut o vizită neoficială la Constantinopol pentru a strânge legăturile cu Patriarhul Bartolomeu.
Într-un interviu extins acordat agenției Filenews, preluat și de portalul bisericesc cel mai cunoscut din Grecia, Romfea.gr, Mitropolitul Isaia a oferit detalii legate de vizita de la Fanar, dar și de cea precedentă la Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. Pe bună dreptate, reporterul care l-a intervievat a dorit să afle intențiile de acestuia de a ajunge Arhiepiscop după moartea celui actual, care se pare că este grăbită de boala grea de care suferă.
Din nefericire, explicațiile date confirmă destul de clar faptul că este dispus să renunțe la poziția inițială pe problema ucraineană pentru a fi ales ca Întâistătător al Bisericii Ciprului. Deși a făcut studii la Moscova cu binecuvântarea Mitropolitului Nichifor de Kikkos, acum este în poziția de a se întoarce împotriva rușilor din oportunism.
Vizita la Fanar a nu a țintit „curățarea” numelui său de diferite interpretări, ci a venit „din respect față de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic”. „Această vizită a constituit încă o încredințare a relațiilor admirabile dintre noi, dar și o continuare a conlucrării noastre”, a declarat Mitropolitul Isaia, pentru că el „cunoaște din experiență dragostea părintească și înțelepciunea Sanctității Sale”.
Vizita la Arhiepiscopul Ciprului a fost la fel de prietenească. I-a sărutat mâna și l-a încredințat „sincer” că este „la dispoziția lui ca om și ca Episcop”.
Ceea ce este cel mai important, în decursul vizitei la Constantinopol, a primit mărturii detaliate despre argumentele Patriarhiei de a recunoaște pe ucrainenii schismatici, pe care le va studia cu atenție. Concret, a primit „suficiente răspunsuri prin dizertații nomo-canonice și istorice”, fapt ce consideră că va „lămuri și va arunca lumină abundentă asupra chestiunii ucrainene”.
Punctul cel mai spinos a fost explicarea schimbării de atitudine, de la refuzarea conslujirii cu Arhiepiscopul până la deplina ascultare față de acesta. Bineînțeles că nu a constituit o dilemă foarte mare. Practic, acum Mitropolitul Isaia declară că opoziția sa nu s-a datorat greșelii canonice, ci „modului în care au fost luate deciziile și procedurile”.
Pe marginea acestor două atitudini, se ridică întrebarea: Vor reuși credincioșii simpli să-și păstreze credința curată spre mântuirea lor și slava lui Dumnezeu atât pe subiectul schismei ucrainene, cât și pe orice alte teme bisericești arzătoare de astăzi? Aceasta cu atât mai mult cu cât păstrătorii credinței ar trebui să fie episcopii, nu cei de jos din Biserică.
Bătrânul Gavriil, ucenic al Sf. Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu ca reacție la ecumenismul semnat la Sinodul din Creta, a scris de curând o Epistolă de protest către conducerea Mănăstirii Cutlumuș față de prigonirea nedreaptă a Ieromonahului Cosma. Traducerea ei în românește, publicată pe Mărturisirea Ortodoxă, o reproducem și noi aici cu unele ajustări ale textului față de originalul grecesc publicat, bunăoară, de către Κατάνυξη.gr.
Persecuțiile monahilor care au cuget ortodox
Monahul Gavriil Sfânta Chilie a Cuvioșilor Hristodul din Patmos și Arsenie Capadocianul Sfânta Mănăstire Cutlumuș, Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte, 25.06.2022
Preacuviosului Egumen, Părintelui Arhimandrit Nicolae și binecuvântatei conduceri (gherontie=Sinaxa părinților) din Sfânta Mănăstire Cutlumuș
Cinstiți Părinți, binecuvântați!
Cu respectul cuvenit față de voi, în calitate de conducere mănăstirească a tuturor fraților dependenți de Mănăstirea noastră, aș dori să vă supun atenției un subiect foarte serios, care trebuie abordat cu sentimente frățești și pe baza obligației pe care o au toți creștinii, și mai ales noi, monahii, de a nu ceda în probleme de credință și adevăr.
Este vorba despre persecuția neîndreptățită, fără iubire de frați și nimicitoare pe care o suportă de ani de zile fratele nostru Părintele Cosma Ieromonahul de la Chilia Sfântul Atanasie al Alexandriei, care aparține de Schitul Sfântului Panteleimon. Ieromonahul în cauză locuiește aici în Sfântul Munte de treizeci și doi (32) de ani, dintre care ultimii douăzeci (20) ca monah care aparține de M-rea Cutlumuș în Chilia pe care am menționat-o.
Motivele care m-au determinat să vă adresez această scrisoare într-o manieră frăţească sunt următoarele: Ieromonahul Cosma este fiul meu duhovnicesc și, datorită acestei legături duhovniceşti, sunt la curent cu situația lui și îndeosebi cu acuzaţiile la adresa lui pe care se străduiesc să i le aducă conducătorii (administratorii) Sfintei Mănăstiri și a Schitului, care sunt cu totul nedrepte și inexistente.
Decizia sa de a nu participa la slujbele de obște în biserica principală (catolicon) a Schitului, precum și evitarea împărtășirii bisericești cu Părinții din Schit au un suport dogmatic și canonic. Nu vrea să-l pomenească pe Patriarhul eretic (αἱρετίζοντα) Bartolomeu, promotor și stâlp al panereziei ecumenismului, pentru că, pomenindu-l, înseamnă că și el crede la fel. Procedează corect în ce privește evitarea împărtășirii cu părinții din Schit, pentru că aceștia au comuniune cu schismaticii și nehirotoniții din Ucraina, pe care nu-i recunoaște mai mult de jumătate dintre ortodocși, zece din cele paisprezece Biserici Autocefale. V-ați gândi vreodată să recomandați clerului și călugărilor din aceste zece Biserici să aibă comuniune cu schismaticii, așa cum au făcut, din păcate, unii egumeni, ieromonahi și monahi aghioriți? Nu cumva, în loc să-l urmăriți pe P. Cosma, ar fi trebuit, ca Sfântă Mănăstire, să cereți Sfintei Chinotite să nu fie recunoscut noul mitropolit necanonic Epifanie al Kievului și să nu permiteți clerului noii biserici pseudo-autocefale să lucreze ca cler ortodox când vizitează Sfântul Munte?
Acesta este motivul principal pentru comportamentul, în opinia voastră, inacceptabil și chipurile anti-monahal al comportamentului bunului Ieromonah, despre care ar trebui să vă răzgândiți după explicațiile suficiente pe care vi le-a dat în scris prin scrisoarea sa din 31.8.2021/13.9.2021, al cărei conținut mi l-a comunicat și mie, ca Părinte al lui duhovnicesc, și cu care sunt total de acord. Călugărul trebuie desigur să respecte principiile monahale și să-și țină făgăduințele, slujbele, îndatoririle, obligațiile comune datorate Mănăstirii și Schitului. Totuși, mai presus de toate acestea, mai presus de mult-proclamata ascultare fără discernământ față de stareți și episcopi, mai presus de episcopocentrismul de inspirație papală, chiar și mai presus de rugăciunea și slujba de obște, este mărturisirea Ortodoxiei, a adevărului mântuitor, a cărei absență le face pe toate celelalte inutile. Nu așa spunea marele conducător monahal, Cuviosul Teodor Studitul, atunci când îi critică pe călugării din vremea lui care justificau inovațiile și ereziile? „Deci, dacă sunt monahi unii în vremurile de acum, să arăte din fapte. Lucrul monahului este să nu tolereze nici din întâmplare vreo inovație a Evangheliei, ca să nu fie luați drept exemplu de erezie și de comuniune cu ereticii de către mireni, spre a lor pierzanie” (PG 99, 1049).
A nu avea comuniune cu ereticii și schismaticii este o învățătură statornică a tradiției apostolice și patristice, iar pozițiile evanghelice și patristice sunt nenumărate. Mă limitez să amintesc doar două exemple, al unui Mare Ascet, care a întemeiat monahismul și este numit Dascălul pustiului, și al celui mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu, care a strălucit ca aghiorit și a proslăvit întreaga Ortodoxie, dar și Sfântul Munte. Mă refer la Marele Antonie și la Sfântul Grigorie Palama. Marele Atanasie ne relatează despre primul că a fost uimitor și bine-cinstitor în probleme de credință. Nu a avut comuniune niciodată cu meletienii schismatici, nici cu ereticii manihei și arieni, dintre care pe unii i-a alungat din mănăstirea sa când a aflat din convorbiri cum rătăceau. El a spus chiar că sunt mai rele decât otrava șarpelui cuvintele lor: „A fost foarte minunat și bine-cinstitor în cele ale credinței. Nu a avut comuniune nici cu melitienii schismatici, știind răutatea și apostazia lor de la început; nici nu a vorbit prietenește cu maniheii sau cu alți eretici decât până la povățuire spre întoarcerea la buna-credință, socotind și vestind că prietenia și tovărășia cu ei este o vătămare și pierzare a sufletului. Așa se scârbea și de erezia arienilor și poruncea tuturor să nu se apropie de ei și nici să țină reaua lor credință. Când s-au dus la el cândva unii dintre arieni supărați, după ce a examinat și a aflat că sunt necredincioși, i-a alungat din latura lui, spunând că sunt mai rele decât veninul șarpelui cuvintele lor” (Viața 68).
Sfântul Grigorie Palama, în calitate de ieromonah aghiorit, a întrerupt pomenirea ereticului Patriarh Ioan Caleca. În scrisoarea sa „Venerabilului kir Dionisie cel dintre monahi” notează de la început că există trei tipuri de ateism. Primului tip îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care neagă existența lui Dumnezeu. Celui de-al doilea tip de ateism îi aparțin ereticii, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, iar celui de-al treilea tip de ateism îi aparțin cei care tac și nu ii combat pe ateii din primul tip și nici pe ereticii din al doilea. La fel ca și astăzi, atunci existau aghioriți care nu doreau să intre în conflict cu patriarhul eretic. Ei chiar l-au criticat pe Sfântul Grigorie pentru că, în loc să se ocupe cu rugăciunea și să practice ascultarea, așa cum sfătuiesc și patriarhii, episcopii și stareții eretici de astăzi, el s-a dedicat criticării rătăcirii lui Varlaam. Sfântul Grigorie, deși era încă ieromonah, nu a ezitat să-l critice cu un limbaj aspru pe patriarhul varlaamit Ignatie al Antiohiei și să scrie că Biserica există acolo unde există adevărul. Rătăcirea și erezia te scot din Biserică. Acum cei amăgiți și ereticii răspândesc ideea la credincioșii necatehizați că nepomenirea patriarhului sau a episcopului, adică îngrădirea canonică, te pune în afara Bisericii, în timp ce înăuntrul Bisericii sunt ecumeniștii eretici. Deci Sfântul Grigorie Palama era în afara Bisericii când nu l-a pomenit pe patriarh? Și în afara Bisericii au fost cei trei episcopi și tot Sfântul Munte, printre care și Sfântul Paisie, care au întrerupt timp de trei ani pomenirea patriarhului Atenagora (1969-1972)? Sfântul Grigorie spune: „De fapt, cei din biserica lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt din adevăr nu sunt nici din biserica lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstorii și arhipăstori sfințiți pe ei înșiși și unii pe alții; căci noi am fost învățați că nu este caracterizat creștinismul prin fețe, ci prin adevăr și acrivia credinței.” (Desființarea scrisorii lui Ignatie 3).
Al doilea motiv care m-a motivat să scriu această scrisoare, în afară de a-mi declara acordul față de atitudinea mărturisitoare și vrednică de laudă a Ieromonahului Cosma, care se bazează pe învățătura și practica din toate timpurile a Sfinților, a fost admirația mea, și exprim aceasta cu profundă tristețe și amărăciune, că această persecuție de durată și neomenoasă împotriva lui este în mod esențial îndreptată încă o dată către persoana mea umilă. Ieromonahul Cosma este absolut de acord cu pozițiile și părerile mele cu privire la ceea ce tulbură Biserica în ultima vreme și zguduie ecleziologia ortodoxă și, din acest motiv, este singurul preot din zona din jurul Chiliei mele unde pot să particip la Liturghie și să mă împărtășesc cu preacuratele Taine. Prin urmare, impunându-i, fără motive serioase, fără abateri specifice, pedeapsa opririi de la slujbă, care, conform Dreptului Canonic, se impune cu un rechizitoriu specific și o procedură anume, căutați în esență să ne lăsați lipsiți de Liturghie și neîmpărtășiți pe mine și pe părinții din jurul meu, așa cum ați făcut mai devreme, persecutându-l pe părintele Irineu total pe nedrept.
Al treilea motiv pentru care vă scriu această scrisoare este faptul că trebuie evitată smintirea credincioșilor, care respectă și cinstesc Sfântul Munte, când sunt făcute cunoscute măsurile inumane, pentru prima dată auzite și nemaiauzite pe care le-ați luat împotriva Ieromonahului Cosma, ca să încovoiați reacțiile lui ortodoxe. Vă sunt cunoscute și nu le voi enumera. Nu l-ați încovoiat nici cu amenințarea expulzării din Chilia lui, nici cu întreruperea alimentării cu apă timp de nouă (9) luni. Monahii sunt prigoniți, nu prigonesc. Nu voi argumenta mai departe, pentru că știu că vă voi întărâta, dacă nu v-am întărâtat deja, susținând pe un frate al nostru persecutat, calomniat și șantajat pe nedrept. Grija voastră părintească și pastorală ar fi trebuit sa se îndrepte către alţi fraţi dependenţi ai mânăstirii noastre, care au ieșit deplin de pe calea vieții și a desăvârșirii monahale, și pe ei ar fi trebuit să-i învăţaţi și să-i aduceţi în simţiri, nu pe Părintele Cosma, care, sub călăuzirea mea și a altor Bătrâni, face ceea ce este de la sine înțeles, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și nu celor puternici și tari ai lumii.
Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de Dumnezeu. Vai, dacă Dumnezeu ar fi validat prigonirile ereticilor și a propovăduitorilor de erezii împotriva ortodocșilor!
Mă rog ca Dumnezeu, prin mijlocirile Sfinților Părinți mărturisitori și mai ales ale Părinților Aghioriți, să-l întărească și mai departe pe Părintele Cosma pe calea ortodoxă și să vă lumineze și pe voi să încetați a-l persecuta pe nedrept. Pedeapsa de șase luni de oprire de la slujire pe care i-ați impus-o nu este „trezitoare”, așa cum credeți, ci nedreaptă și răzbunătoare! Alții trebuie să se trezească și să înțeleagă cele de la sine înțeles pentru monahi. După sfatul și îndemnul meu, dar și al altor Bătrâni, nu va respecta regula opririi de la slujire pentru că nu este conformă nici cu litera, nici cu spiritul Sfintelor Canoane și, în consecință, nici măcar cu Carta Sfântului Munte și cu Regulamentul Intern al Mănăstirii.
Cu respect și nădejduind în încetarea persecuției împotriva noastră,
În ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie), a avut loc la Urziceni o Conferință organizată de un grup de Părinți nepomenitori cu tema: „Ortodoxia în contextul marii resetări”. A fost mai degrabă o Conferință-dezbatere pentru că au fost prezentate puncte de vedere divergente și au existat discuții contradictorii pe marginea subiectului fără o concluzie finală definitivă și absolut clară. Acest fapt este îmbucurător pentru că o poziție de dialog și deschisă este preferabilă uneia care emite sentințe autoritariste, dar nefondate sau slab argumentată și care poate induce în grave erori pe ascultători.
Părinții prezenți au fost Pr. Claudiu Buză (gazdă), Ierom. Grigorie Sanda, Ierom. Paisie de la Prodromu, Pr. Ioan Ungureanu, alături de care au susținut referate teologul Mihai Silviu Chirilă, d-l Radu Cornel Paul și d-l Valentin Bucur. Au fost citite și mesaje de susținere din partea Pr. Prof. emerit Theodor Zisis și a părinților nepomenitori din Rep. Moldova. Filmarea video poate fi vizionată mai jos sau pe platforma Rumble.
Mai multe informații și textele scrise ale referatelor prezentate pot fi găsite în articolul rezervat acestui eveniment pe blogul Mărturisirea Ortodoxă:
După cum este prezentat evenimentul de organizatori, a existat și se pare că persistă o diferență de înțelegere a Pr. Cosmin Tripon, Pr. Ioan Ungureanu și Mihai Silviu Chirilă față de prezentarea făcută de Pr. Claudiu Buză pe marginea profețiilor Sfântului Paisie Aghioritul despre pecetluirea antihristică prin actele de identitate și vaccinare.
Fără a emite o judecată despre discuțiile avute, menționez doar că pe acest subiect am scris un articol mai vechi, valabil și astăzi, în care am atins și poziția Sf. Paisie Aghioritul față de actele de identitate care conțin numărul 666, pe care nu le considera lepădare, dar totuși o cădere. O prezentare ziditoare a implementării graduale și pe nesimțite a însemnării antihristice poate fi consultată și într-un articol recent de pe portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși.
Așa-zisa dezbatere despre dreptul la avort a fost împinsă și în spațiul nostru mediatic. Din nefericire, Biserica a intrat în logica profană prin mesajul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, în loc să-și expună învățătura prin gura ierarhilor sau clericilor săi într-un mod cât se poate de cuviincios.
Mesajul purtătorului de cuvânt este unul profan
Textul domnului Bănescu a fost promovat, de data aceasta, și de Basilica, agenția oficială a Patriarhiei, dar conținutul integral poate fi consultat în alte părți, cum ar fi pe Hotnews. Deoarece exprimarea este foarte alambicată, ca de obicei, autorul a simțit nevoia să răspundă criticilor printr-un rezumat caracterizat de același limbaj contorsionat și nebisericesc.
Sintetizând, ideea centrală este aceea că Biserica nu impune în mod totalitar femeilor să nu renunțe la sarcină, ci cu iubire de oameni, respectând în mod absolut libertatea credincioșilor. Doar unii preoți își permit în mod greșit chipurile „să comită intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” și să se substituie medicului. Această perspectivă este una în acord cu viziunea catolică modernă de după Vatican II, unde nu este luat în calcul păcatul, judecata lui Dumnezeu și moartea, ci doar un bine abstract și nedefinit.
Este adevărat că a surprins corect faptul esențial că avortul nu vizează corpul mamei, ci al copilului nenăscut, dar introducerea altor idei străine banalizează în mod nepermis gravitatea faptei. Biserica nu recomandă, ci interzice prin poruncă avortul. Ba în așa măsură, încât nu există excepții de la această regulă deoarece morala creștină nu este o recomandare la încurajarea aducerii pe lume a ființelor umane. Iar militantismului ucigaș de prunci nu i se opune o recomandare firavă la responsabilitate, ci o hotărâre fermă de a proteja viața fătului cu orice preț.
Este ales greșit momentul și modul în care să fie subliniat caracterul uman și sensibil al legii lui Dumnezeu. Iubirea de oameni se manifestă în fața avortului prin hotărâre și fermitate, nu prin evitarea și dezvinovățirea de totalitarism.
Expresia: „Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” este cel puțin neinspirată, dacă nu chiar rău-voitoare. Tocmai că spiritualitatea creștină atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului și duhului uman; atât prin dragoste și lumina adevărului, cât și prin înfricoșarea cu chinurile iadului care îi așteaptă pe păcătoși.
Dar expresia care dezvăluie adevărata miză (urmărită voit sau din inerție) a dezbaterii este următoarea: „Pe Decalog s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși”. Numai dacă luăm în calcul recenta rezoluție a Parlamentului European prin care se cere ca avortul să fie înscris în Carta drepturilor fundamentale, constatăm fix contrariul. Fără să mai adăugăm că este de notorietate politica anti-ortodoxă, pro-LGBT și pro-avort a Occidentului. De fapt, mesajul domnului Bănescu apără valorile euro-atlantice, nu evanghelice.
Câteva repere privind problematica avortului
În discuția televizată la care am făcut referire în debutul articolului, avocații „dreptului” la avort invocă doar faptul că el oricum se face și ar trebui săvârșit în mod igienic și fără riscuri, să nu ducă la drame ale femeilor care fac chiuretaje pe ascuns. Dar acest argument are mai multe puncte slabe.
În primul rând, există multe alte delicte care se săvârșesc și totuși nu devin legale. Arhim. Epifanie Teodoropulos argumentează că evaziunea fiscală generalizată nu poate duce la acceptarea ei pentru că statul „este și pedagog. Nu trebuie să se mărginească și să exprime doar situația existentă, ci este dator să arate ceea ce trebuie și să îndrepte spre aceea” (Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, p. 84). Chiar dacă nu sunt respectate, normele legale trebuie să fie corecte, formatoare.
Pe de altă parte, problema sarcinilor nedorite este una complexă și implică mai multe resorturi. Raporturile sexuale responsabile, în cadrul căsătoriei, și prețuirea vieții umane, a fătului, sunt lucruri indispensabile și evidente pentru orice om. Desigur că se poate întâmpla ca cineva să calce strâmb, dar trebuie să-și asume greșeala și să suporte consecințele.
Canoanele bisericești (2 al Sf. Vasile) nu fac diferențe după vârsta fătului; el este om deplin de la zămislire. Dar și dreptul civil privește la fel lucrurile și, de aceea, legislația permite ca embrionul să poată fi declarat moștenitor.
Așa cum uciderea unui copil mai mic dovedește cruzime mai mare, la fel și avortul ucigaș este o faptă abominabilă și inacceptabil să fie de legalizată.
Deși canoanele nu prevăd situații excepționale în care să fie permis avortul, Arhim. Epifanie vorbește despre un singur caz, acela când nașterea (nu continuarea sarcinii) are drept rezultat inevitabil moartea mamei. Dar și atunci depinde de alegerea ei, îndemnul fiind mai degrabă să se jertfească pe sine, știut fiind că morala creștină insistă în mod deosebit pe a nu săvârși păcatul uciderii cu orice preț. Nu putem vorbi de „avort justificat medical” decât precizând clar limitele lui pentru a nu lăsa loc la interpretări progresiste.
Dreptul la avort
În mod eronat, s-a spus că decizia recentă din SUA anulează așa-zisul drept constituțional la avort. De fapt, ea constată inexistența acestuia și, practic, denunță abuzul de până acum prin care a fost impus acest drept fals. Cu alte cuvinte, la nivel de state avortul poate fi interzis de acum încolo. Hotărârea nu este la nivel federal, ci doar o opțiune la nivel local.
Însă în termeni bisericești problema trebuie pusă altfel. Avortul este un delict și nu poate fi acceptat. În caz că este săvârșit, se impune pocăință după gravitatea circumstanțelor. Prin urmare, ar fi normal ca Biserica să militeze, deși nu are capacitatea de a impune, pentru clasificarea avortului în normele legale civile drept crimă pasibilă de pedeapsă. În felul acesta ar fi conștientizată corect gravitatea acestei fapte și consecințele ei grozave în societate.
„Esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și cea a bioeticii seculare oneste” ne provoacă la o seriozitate maximă, la respectul cu frică nu doar față de viața copiilor nenăscuți, ci și față de propriul nostru suflet, pe care nu ar trebui să-l lăsăm pradă păcatelor. Mai de preț este legea morală de la Dumnezeu decât cea seculară și cu atât mai mult când vorbim de cea euro-atlantică. Indiferent de regimul politic în care ne aflăm, Biserica trebuie să fie un spațiu sfânt al Evangheliei, nu „sacrosanct” profan.
Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic
Unul dintre cele mai mari pericole care pândesc credința vine din partea noilor mișcări religioase, foarte împânzite și în România, dar mai ales în Occident. Aceste idei ezoterice pornesc de la concepții orientale pe care le modernizează inovativ și le adaptează la tradițiile locale și specificul fiecărui popor pentru a fi primite mai ușor. Așa se face că elemente ale credinței ortodoxe sunt transpuse în acest sistem de convingeri religioase pentru a atrage și deturna pe credincioșii din Biserică.
Pe fondul slăbirii credinței la nivel dogmatic și al trăirii ei, foarte mulți cad în capcana acestor curente din ignoranță. Din păcate, atunci când aceste amăgiri sunt girate și de la nivel oficial de către Biserică, ele devin mai periculoase. Așa se face că recenta conferință ținută într-o biserică parohială și difuzată până și de postul oficial al Patriarhiei, Trinitas, poate corupe suflete necoapte din ograda Bisericii.
Conferința în discuție a fost organizată practic de cunoscutul gânditor Mihai Neamțu, cu ocazia lansării noii sale cărți, Iisus la Niceea, dar gazda efectivă a fost Pr. Cristian Trandafir, parohul de la biserica unde a avut loc prezentarea. Este lăudabilă conectarea intelectualilor la valorile ortodoxe, dar vătămătoare implicarea unor reprezentanți ai ideilor religioase de factură New-Age, cum este domnul doctor Constantin Dulcan. Și, mai presus decât toate, este păguboasă persistența Preotului în a nu recunoaște erorile semnalate chiar și după criticarea lor pertinentă.
Discursul pe care l-a ținut dl. Dulcan este unul rezervat, ar putea fi etichetat drept ortodox, dar ascunde unele momeli ezoteriste. Ele au fost devoalate într-un articol de pe site-ul Asociației Astradrom, pe care-l semnalăm și-l recomandăm spre citire:
Fără a relua aici ideile punctate în materialul indicat, creionez doar perspectiva predispusă spre amăgire și cea corectă de abordare a vieții duhovnicești. Contactul incorect cu lumea nevăzută duce la înșelare, la înrâurire demonică. Până la Dumnezeu, la dobândirea harului Său, trebuie să depășim preocupările materiale, dar și nivelul spiritual creat. Există lucrări spirituale care țin de sufletul nostru, dar și demonice, induse de duhurile rele. Un pericol uriaș este să confundăm senzațiile produse de acestea cu prezența sau atingerea lui Dumnezeu. Trăirile sufletești și mai ales cele drăcești sunt impresionante, mai presus de cele trupești, dar ele nu sunt necreate, divine. Așadar există trei nivele: trupesc, spiritual și dumnezeiesc. Primul este rudimentar și pătimaș de obicei și ar trebui supus sufletului; al doilea este mai ridicat, dar vulnerabil la înșelare; iar al treilea este negrăit și reprezintă venirea lui Dumnezeu în suflet, dobândirea împărăției cerurilor, gustarea bunătăților viitoare. Cine cade în amăgire și este prins de învățături și influențe necurate începe să se închine sinelui său, să fie prins de mândrie și captivat de universul spiritual căzut. De aceea dezvoltă diferite teorii spirituale și ajunge chiar să facă afirmații interesante, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Buddha sau diferiți maeștri hinduși. Spre așa ceva ne trimite cu gândul afirmația d-lui Dulcan că credința prin care făcea minuni Hristos era dispoziția lăuntrică a omului, nu lucrarea extraordinară a lui Dumnezeu. Accentul nu cade pe „credința ta te-a mântuit”, ci pe minunea făcută de Hristos.
Ortodoxia este total diferită de această cale și ea ajută pe credincios să descopere chipul lui Dumnezeu din el, să facă lucrător harul dumnezeiesc, să se mântuiască și să se însănătoșească sufletește, nu neapărat trupește. Ridicarea la nivelul acesta nu se poate face prin tehnici și metode, diete sau alte practici similare. Da, putem observa că diferite obiceiuri rele ne vatămă și să le eliminăm, dar niciodată nu vom obține nici măcar echilibrul sufletesc și cu atât mai puțin luminarea care contează și care dăinuie pentru veșnicie fără ajutorul efectiv al lui Dumnezeu, fără a-l căuta cu smerenie deplină. De aceea Biserica nu este o instituție, un organism pământesc, nu urmărește pacea lumească, ci pe cea care covârșește orice minte. Pentru aceasta este nevoie să păstrăm tradițiile apostolice și învățăturile patristice cu toată scumpătatea și frica de a nu cădea în înșelări cumplite.
Din păcate, Biserica nu doar că nu mai găsește intelectuali care să promoveze autentic valorile ei, dar aproape că și-a pierdut această vocație prin validarea unora compromițători. Nu ar trebui să-i disprețuiască pe toți, dar măcar să aibă discernământ în felul cum o face și să vizeze altceva decât vizibilitate și notorietate, să urmărească să aibă o voce autentică și ziditoare spre mântuire. Desigur, asta după ce este măcar atentă să nu-și trădeze propriile învățături revelate și reușește să crească astfel de oameni în care să fi insuflat corect învățăturile sale evanghelice.
Iarăși, când instituția Bisericii performează doar la nivel social, adică pe primele două nivele ale existenței (în primul rând material, apoi și pe cel strict spiritual, de cam am pomenit mai sus), ajunge să fie întrecută de diferite alte mișcari mai bine pregătite în acest domeniu. Fie că vorbim de politică, social sau caritate sau alte spații de activitate, ele vor fi doar tot atâtea prilejuri de compromitere dacă totul se rezumă la atât.
Mai sesizăm un aspect deloc neglijabil: tendința teologică academică este de a accepta credințele orientale. Din neericire, s-a ajuns la un așa stadiu, încât sunt greu de găsit materiale în mediul universitar teologic care să înfiereze în loc să promoveze noile mișcări religioase. Ba chiar Părinți precum Serafim Rose sau Paisie Aghioritul sunt priviți ca demodați și ca având opinii marginale în Ortodoxie pe acest subiect.
Vizita recentă a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Sfântul Munte a ridicat problema raportului dintre rugăciune și mărturisirea dreptei credințe, care este unul subtil. Pe de o parte, el i-a îndemnat pe monahi la izolare în plâns și asceză, pe de altă parte o grupare de părinți aghioriți chilioți afirmă că vremurile de apostazie necesită ieșirea la mărturisire. Subiectul este important și actual și merită tratat cu seriozitate.
Rugăciunea și lupta cu patimile
Adeseori, ca în cazul Patriarhului, luptele pentru apărarea credinței sunt prezentate ca aducând numai tulburare și că sunt potrivnice vieții de rugăciune, de parcă pocăința ar fi o stare de apatie față de cele din jur. Dar ruperea dogmelor de spiritualitate sau viceversa nu duce decât la faliment duhovnicesc, la dezmembrarea adevăratei nevoințe. De fapt, rugăciunea este alimentată de credința plină de cutremur și dreaptă și duce, dacă este făcută corect, la o viață de mărturisire, schimbată, prin care nu ne rușinăm de Dumnezeu pentru ca nici El să nu Se rușineze de noi (cf. Mc. 8: 38).
Chiar și în lupta cu patimile rugăciunea își are locul ei, adică trebuie dublată de fapte. Căci în Pateric se spune că, „de nu se va uni fapta cu rugăciunea, în zadar se osteneşte omul”, adică „acelea pentru care ne rugăm, să nu le mai facem” (Avva Moise, 16). Exemplificarea acestui aspect se găsește într-o întâmplare (Pateric, cap. VI despre curvie, 4) cu un bătrân căruia i-a cerut un frate să se roage pentru el să scape de duhul desfrânării; dar, pentru că nu se depărta ispita, bătrânul a cerut de la Dumnezeu să vadă ce se întâmplă și i s-a arătat că acel frate nu lupta cu patimile sale, ceea ce făcea rugăciunea nelucrătoare. Drept aceea l-a învățat cum se cuvine să se împotrivească gândurilor.
De asemenea, și Cuviosul Paisie Aghioritul arată limitele dintre fapte și intervenția Domnului: „Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă” (din vol. Trezire duhovnicească).
Declarațiile Patriarhului și reproșurile aduse de unii monahi
Revenind la vizita Patriarhului Bartolomeu în Sfântul Munte, în cuvântările pe care le-a ținut, acesta a afirmat, printre altele: «preocupările monahilor cu evenimente bisericești distincte fără invitația episcopilor locali și mai ales intensă și fierbinte, sunt condamnabile» pentru că este posibil să producă «probleme, judecăți, critici, tulburări și dihonii. Nu este lucrul monahului acțiunea paralelă cu Biserica Locală. Monahul învață, luminează și sfințește pe cei din jurul său prin viața lui continuă cu lupte, pocăință, lacrimi, nevoință, liniștire, ascundere, rugăciune neîntreruptă».
Ca răspuns la aceste îndemnuri, o „grupare de monahi chilioți” au redactat un text în care critică unele afirmații și atitudini ale sale. Printre ele, este și cea a preocupării călugărilor de păzire a credinței ortodoxe. Aceștia pun în contrapondere faptul că dintotdeauna călugării au fost păzitorii dreptei credințe, cum avem exemplul Sfântului Munte în întregime, care a întrerupt pomenirea Patriarhului eretic Atenagora de acum 50 de ani și toți cuvioșii contemporani chiar canonizați de Patriarhia Ecumenică. Niciodată administrația bisericească aflată în păreri eretice nu a apelat la monahii sfinți pentru a lua atitudine, ci ei au reacționat din proprie inițiativă. În plus, această chemare spre supunere sună tendențios din gura celui care disprețuiește pe toți ceilalți Patriarhi ca unul care ar avea primatul papal.
Îndemnuri de acest fel au mai făcut și alți episcopi, dar Patriarhul Bartolomeu a fost mai sincer și nu și-a disimulat scopul avut în vedere, adică a spus fățiș că rugăciunea este opusul implicării mărturisitoare în problemele bisericești. Dar preocuparea cu bunul mers al credinței nu este doar sarcina episcopilor, ci și a tuturor credincioșilor, îndeosebi a monahilor. Diferența constă în aceea că ierarhii au datoria aceasta de la care nu se pot sustrage, pe când călugării și credincioșii sârguincioși au doar dreptul și datoria morală să vegheze asupra păstrării dogmelor sănătoase, fapt care decurge din trăirea vieții creștine.
Viața duhovnicească izvorăște din dogmele drepte
Contrar spuselor Patriarhului Ecumenic, rugăciunea în duh ortodox nu este o îndeletnicire strict personală, ruptă de viața activă. Plânsul și pocăința reprezintă o legare a sufletului de Dumnezeu în Duhul Sfânt, care aduce o transformare a viețuirii, o schimbare și în exterior. Interiorizarea nu înseamnă izolare și neglijarea celor din jur, ci curățarea inimii, descoperirea comorilor puse de Dumnezeu înăuntrul nostru și atragerea harului în cele dinăuntru. Toate acestea este adevărat că sunt dublate de o rupere de lume, dar nu de lucruri, ci de împătimirea față de ele. Aceasta înseamnă că monahii taie preocupările legate de politică, economie, cultură și de deșertăciunile pământești, oricât ar fi de importante, dar nu și de orice are legătură cu Biserica la nivel moral și mai ales dogmatic. Altfel spus, vorbim de o trăire a împărăției lui Dumnezeu în lume, dar aceasta presupune luptă și silință, nu detașare platonică, a fi ca oi înțelepte în mijlocul lupilor, nu să mergem pe calea largă a pierzării.
În privința învățăturilor greșite, este poruncă de la Domnul nostru să ne păzim de învățătorii și hristoșii mincinoși (cf. Mt. 24:24), de aluatul sau învățătura lor (Mt. 16: 12). Pentru că dogmele sănătoase sunt viață (In. 6:63), sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pe adevărul Evanghelic, dar și pe piatra mărturisirii se întemeiază Biserica, după cum a spus Însuși Hristos Apostolului Petru (Mt. 16:18).
Raportarea corectă la abaterile doctrinare
Desigur că există și oameni păcătoși, pentru care trebuie să ne rugăm, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte”. Dar, în cazul păcatelor grave, de moarte, cum sunt perseverarea în erezii și învățături stricate, nu sunt potrivite doar rugăciunile, după cum continuă Sf. Ioan: „Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Atunci este cazul să existe și reacții cu fapta sau să fie lăsați la judecata lui Dumnezeu. Oamenii nu se mântuiesc doar prin rugăciuni pentru ei, ci și prin învățare, îndemnare, mustrare și chiar pedepsire, ca să priceapă gravitatea greșelilor și ce trebuie să facă pentru îndreptare. Iar față de unii trebuie păstrată distanța din cauza împietririi lor sau a necredinței extreme.
Modul cum au viețuit Sfinții din vechime, dar și cei mai recenți, dovedește că este necesară și bine-venită reacționarea față de erezii, nu indiferența. Cu cât au avut pocăință și statură duhovnicească mai mare, cu atât s-au luptat mai mult, nu au fost nepăsători. Sfinți precum Antonie cel Mare, Ioanichie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Teodor Studitul, Paisie Aghioritul sunt doar câteva exemple. Avva Agathon cel înțelept se știa pe sine păcătos, dar nu accepta să fie eretic pentru că asta ar fi însemnat „despărțire de Dumnezeu” (Pateric, Avva Agaton, 5).
Spiritualitatea autentică nu este ruptă de dreapta credință
Cartea Străjerii Ortodoxiei este o colecție cu multe pilde de acest fel de mărturisitori, renumiți sau mai puțin cunoscuți. Nu toți monahii au fost iscusiți în dogme, dar nici unul nu a predicat o spiritualitate a indiferenței față de abaterile doctrinare tocmai pentru că Biserica este un organism viu duhovnicesc, care trăiește din cuvintele adevărului evanghelic.
Desigur că nu toți sunt la o înălțime de la care să cunoască finețurile dogmatice, dar nici cei luminați nu suportă defăimarea adevărului, nici cei începători nu pot fi indiferenți la atacarea învățăturii mântuitoare, pentru că ea este viața lor. Pe când desprinderea vieții în duh de dreapta credință este un faliment și o abatere de la calea cea dreaptă dintotdeauna a Bisericii, se înscrie în linia ecumenismului contemporan și a toleranței vătămătoare de suflet.
Există și pericolul alunecării în zelotism și schismă, dar molima cea mai cumplită de acum este apostazia, și încă justificată „teologic” de la cel mai înalt nivel, cum este cazul recent cu Patriarhul Ecumenic, de la care am pornit acest material.
„A fost informat despre Gramata Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la Deciziile Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre tămăduirea schismei care dăinuie din anul 1967 și a restabilirii comuniunii bisericești cu unitatea bisericească din țara vecină cu capitala la Skopje, sub Arhiepiscopul Ștefan.
Asupra acestora, Sfântul Sinod își declară satisfacția referitor la Gramata Patriarhului Ecumnenic Bartolomeu pe temă pentru că consideră „odihnește” sfântul cler și poporul bine-credincios deoarece răspunde la așteptările atât despre denumirea unității bisericești a țării vecine fără folosirea numelui scump al „Macedoniei” ca element component sau derivat, cât și despre delimitarea granițelor ei numai în hotarele țării.
Sfântul Sinod, cu sensibilitate pe subiect, a decis să trimită Comisiilor Sinodale a) pe chestiuni dogmatice și nomocanonice și b) pe relații inter-ortodoxe și inter-creștine ca să studieze științific chestiunea și să facă un raport Sfântului Sinod despre modul abordării mai departe.
De asemenea, și cu prilejul Gramatei de mai sus a Patriarhiei Serbiei își exprimă contestațiile serioase și rezervele: a) despre folosirea termenului de „Biserică Ortodoxă Macedoneană” acordat de Biserica Serbiei Bisericii de Ahrida, b) despre menționarea „diasporei” Bisericii de Ahrida și c) despre acordarea întâmplătoare a autocefaliei de către Patriarhia Serbiei, câtă vreme singurul organ competent pentru acordarea autocefaliei este cinstita Patriarhie Ecumenică.
În final, Sfântul Sinod urează ca Ierarhia de sub Arhiepiscopul Ștefan a Sfintei Arhiepiscopii de Ahrida să valorifice constructiv readucerea ei în comuniune bisericească și ridicarea schismei, evitând revendicările mai vechi etnofiletiste, care au fost condamnate mai ales la nivel pan-ortodox ca erezie de către Sfântul și Marele Sinod din Constantinopol din 1872.”
Nota noastră: După cum era de așteptat, problema statutului și autocefaliei macedonenilor stârnește sau chiar a fost revigorată de cea similară din Ucraina. Există două puncte foarte aprinse, de un deosebit interes la ora actuală în Ortodoxie, anume 1) cine acordă autocefalia, doar Patriarhia Ecumenică sau orice Biserică din care se desprinde viitoarea structură. Cu alte cuvinte, Fanarul este centrul primordial sau doar egala celorlalte Biserici Locale? Și 2) etnofiletismul, care este strâns legat de primul aspect.
Se știe că Bisericile elinofone (Grecia, Cipru, Alexandria) au făcut front comun cu Patriarhia Ecumenică în chestiunea ucraineană și susțin primatul ei, care nu are baze canonice de fapt. Fanarul a fost centrul bizantin care a dominat și celelalte Patriarhii (Antiohia, Alexandria și Ierusalim) pe filieră politică și socială, nu bisericească. Revendicările grecilor țin tocmai de etnofiletismul pe care-l impută celorlalți, nu de norme ecleziastice. De altfel, una din cauzele decăderii Bizanțului a fost tocmai apariția naționalismului grecesc, care a avut tendința să înlocuiască dreapta-credință (ortodoxia) ca centru de unificare a cetățenilor imperiului. În loc să adune toate națiile din cuprinsul lui pe baza religiei comune, a marginalizat și îndepărtat celelalte popoare. A se vedea în acest sens filmul realizat de Arhim. rus Tihon, viziunea căruia este confirmată și de alte izvoare istorice.
Pe lângă aceasta, nemulțumirile exprimate despre denumirea noii structuri bisericești macedonene sunt nefondate pentru că decizia sârbilor a lăsat la latitudinea unei înțelegeri pan-ortodoxe acest subiect, adică nu au impus nimic, ci recunosc sensibilitățile grecești, dar nu interferează pe acest subiect. Atâta vreme cât numele politic al țării este Macedonia de Nord, nu constituie un afront să se facă referire la acest lucru până la o viitoare hotărâre definitivă.
În cadrul Sfintei Liturghii săvârșite ieri la Belgrad, în catedrala Sf. Arhanghel Mihail, Patriarhul Porfirie al Bisericii Sârbe a acordat Tomosul de autocefalie Mitropolitului primat Ștefan al Macedoniei. Aceasta s-a după ce fusese refăcută comuniunea cu puține zile înainte și vindecată schisma dintre cele două Biserici.
Patriarhul Porfirie a anunțat înainte de apolisul slujbei: „Astăzi, cu harul lui Dumnezeu, avem prilejul să validăm ceea ce deja există între noi, și aceasta este unitatea, care a fost tulburată cândva”. A dăruit și Tomosul de autocefalie pe care l-a transmis cu următoarele cuvinte și convingeri: „Biserica se înmulțește prin duhul Evangheliei lui Hristos și Liturghia de astăzi ne face să simțim și să comunicăm înaintea tuturor și să vă înmânăm Tomosul”.
Ideea despre unitatea Bisericii care se păstrează în ciuda multiplicării comunităților autocefale a fost subliniată în cuvinte mai ample: „Când Biserica se multiplică, trebuie să știm că este în duhul Evangheliei lui Hristos și al cuvântului Lui, că nu se divide, ci se multiplică și crește în dragoste, înmulțindu-se în iubire. Biserica nu este divizată potrivit părților ei constituente în unitatea generală a Bisericii lui Hristos și a poruncilor lui Hristos, închizându-se în sine pentru a hrăni scopuri pur pământești, ci se multiplică și este organizată într-un așa mod, că ceea ce este pământesc, ceea ce este dar de la Dumnezeu se înmulțește și crește în cel mai bun mod posibil. Mulțumită acestei creșteri, vorbind comparativ, fiecare parte a Bisericii se poate sacrifica pe sine pentru celelalte părți, pentru ceilalți membri ai Bisericii, ca toți să creștem în dragoste și unitatea credinței și aceasta este învățătura și mesajul sărbătorii de astăzi al Părinților de la Sinodul I Ecumenic”.
Arhiepiscopul Ștefan urmează să slujească împreună cu Patriarhul Ecumenic duminica viitoare, de Cincizecime, iar ulterior sunt așteptate și celelalte Biserici Locale să primească în comuniune bisericească pe macedoneni. Sunt de așteptat reacțiile Fanarului, care a manifestat pretenții de autoritate absolută mai ales prin acordarea autocefaliei Bisericii Ucrainene în ciuda Patriarhiei Ruse, din care făcea parte. Probabil că acesta a și fost motivul pentru care sârbii s-au grăbit să ofere ei primii un Tomos prin care să dicteze direcția care să fie urmată.
Ar fi fost util să fie cunoscut deja textul Tomosului de autocefalie, deși este previzibil că el cuprinde o viziune ortodoxă, care exclude orice primat constantinopolitan.
1. Este un Tomos provizoriu, care urmează să fie pecetluit de un altul definitiv după ce își dau acordul și restul Bisericilor autocefale. Deocamdată este împlinită petiția macedonenilor pentru a fi autocefali, „binecuvântând, oferind și recunoscând statutul canonic cerut de Biserică Ortodoxă autocefală, Sinodul încredințând Ierarhiei Episcopilor BOS să rezolve chestiunile tehnice și organizatorice necesare, după care Patriarhul sârb va anunța oficial și public decizia sinodală de mai sus, va semna tomosul corespunzător și-l va depune tuturor Bisericilor surori autocefale spre adoptare, deoarece BOS nu este singurul factor pentru autocefalie, ci mai degrabă plinătatea/ansamblul Bisericii Ortodoxe, din care cauză este necesară și primirea celorlalte Biserici Ortodoxe”.
2. Baza legală invocată este „ordinea canonică sacră, sfântă și stabilită”, în speță canonul 34 apostolic, și decizia 55.65 Sinodului sârb din 7 mai a.c.
3. „Autocefalia noii Biserici surori este o autocefalie deplină”, adică nu sunt impuse restricții pastorale în teritoriu sau diaspora.
4. Noul nume se recomandă să fie rezolvat de Arhiepiscopul macedonean prin dialog frățesc cu Bisericile grecești, dar și cu celelalte. Așadar o libertate mai mare decât cea prevăzută de Patriarhia Ecumenică în decizia ei de intrare în comuniune, în care era specificată și viitoarea denumire: „Arhiepiscopia de Ohrida”.
Așadar, cum era de așteptat, nu este un Tomos definitiv, ci unul provizoriu, doar din partea sârbă, fiind necesară recunoașterea din partea tuturor Bisericilor Locale, abia după această etapă ajungându-se la emiterea unuia definitiv.