Climatismul – Mitul, Farsa, Minciuna, Agresiunea

Motivul pentru care vă propun documentarul de mai jos este reprezentat de nevoia de a angaja şi combate propaganda politică a climatismului. Ideologia încălzirii globale s-a deconectat de multă vreme de polemica ştiinţifică iar astăzi serveşte exclusiv unor scopuri politice malevolente.

În contextul anului electoral, orice formă de întemeiere a argumentelor politice în relaţie cu mitul climatismului trebuie înţeleasă ca o ameninţare de agresiune directă asupra noastră. Pe cale de consecinţă, cei care colportează narativele climatismului sunt complicii războiului ce se poartă împotriva popoarelor lumii, război structurat politic şi ideologic, momentan, sub umbrela Agenda 2030 (anterior Agenda 21).

Discuţia despre politică este mai amplă şi vom reveni asupra acestui subiect. Documentarul de mai jos este, în opinia mea, un simplu dar convingător instrument de dumirire. Din păcate, se adresează doar celor care înţeleg limba engleză.

Vizionare cu folos!

Războiul ne-rece: Revoluţie < lovitură de stat < agresiune externă hibridă < subjugare!

Titlul corespunde celor patru chei de interpretare a evenimentelor din decembrie 1989, împrejurări care deşi au fost între timp lămurite în elementele lor esenţiale sub aspect faptic, subzistă în conştiinţa publică în mod distorsionat, denaturat, cu grave consecinţe pentru înţelegerea corectă a situaţiei de subjugare în care ţara şi poporul se regăsesc astăzi.

Situaţia este şi mai gravă pentru românii ortodocşi care, refuzând o realitate deloc măgulitoare, aleg să absolutizeze frânturi de semnificaţii scoase din context pentru a forţa interpretarea potrivit căreia ar fi existat o jertfă benevolă, martirică, asumată colectiv, pentru ideea de libertate sau, şi mai grav, pentru ideea de democraţie, capitalism, liberalism ori pentru integrare europeană.

Ce frumos curaj au arătat tinerii noştri!

Nimeni nu neagă că între cei aflaţi în stradă atunci au fost multe persoane care au probat curajul şi credinţa în Dumnezeu, precum şi o dorinţă arzătoare pentru libertate. Acestea sunt însă neînsemnate/irelevante pentru mecanismul de surpare a edificiului de putere existent şi de capturare/asasinare a personajelor cheie, ci mai mult sunt importante pentru procedura ulterioară de legitimare a noilor conducători.

Oricât de lăudabilă este participarea la acţiunile de stradă din decembrie 1989, chiar şi când aceasta s-a soldat cu decese, prezenţa curajoasă în bătaia focului de armă nu depăşeşte semnificaţia unui pretext pregătit şi speculat de complotişti, fără a avea niciun fel de autonomie tactică sau strategică pentru atacul dat asupra statului şi conducătorilor săi.

Termenul tehnic pentru jertfa de sânge din decembrie 1989 este: „exploatare în orb”.

Tot tehnic vorbind, e lovitură de stat!

În acelaşi timp, nimeni (de bună-credinţă) nu se mai poate menţine astăzi pe linia narativă a anilor ’90 referitor la o aşa-zisă mişcare de stradă spontană care a produs emulaţie şi a emanat un salvator grup de iniţiativă care a preluat puterea (cică abandonată de dictator!) în fruntea căruia s-a remarcat Ion Iliescu.

Cărţile scrise în ultimii 30 de ani descriu şi documentează în detaliu, printre altele, fazele premergătoare constând în existenţa unui plan de debarcare a lui Ceauşescu încă din 1969, Operaţiunea „Dniester“ iniţial proiectată de sovietici, mai apoi însuşită şi de francmasonerie şi executată cu larga contribuţie a occidentului, decisive fiind atât statele cât şi entitatea descrisă aluziv ca fiind Grupul Creditorilor de la Paris.

Sunt neîndoielnice pregătirea, organizarea şi recrutarea unui grup complotist, poziţionarea logisticii de atac, prezenţa trupelor străine sovietice şi franceze, pre-condiţionarea psihologică a populaţiei pentru răsturnarea regimului, campania de demonizare a lui Ceauşescu, campania de devalorizare a reuşitelor economice şi industriale, organizarea unei penurii generalizate a bunurilor de larg consum chiar şi după achitarea integrală a datoriilor ş.a.m.d.

Revolta nu e revoluţie!

Revolta e chiar paralelă cu ideea de acaparare şi exercitare a puterii şi poartă o altă semnificaţie: contestarea legitimităţii puterii, negarea autorităţii iar nu aproprierea sa, împiedicarea exercitării (nedrepte) a puterii.

Revolta populară din decembrie 1989 este dovedită a fi rodul unor provocări şi diversiuni amplificate de profesionişti ai manifestaţiilor de stradă, persoane care au menţinut forţa de rezistenţă a străzii în faţa trupelor de represiune suficient timp pentru ca acei complotişti care s-au insinuat în nucleul de putere al statului să producă evenimentele prin care au forţat îndepărtarea Ceauşeştilor şi izolarea acestora de instrumentele de luptă şi de supravieţuire.

Dar revolta a condus la alungarea lui Ceauşescu!

Fals; generalul Ioan Geoană, tatăl prezidenţiabilului Mircea Geoană l-a împiedicat pe Ceauşescu să intre în buncărul de comandă din Comitetul Central, Ceauşescu a fost luat cu forţa de pe balcon, urcat pe acoperiş şi dus de subţiori, împotrivindu-se, la elicopterul cu care a fost evacuat de la putere. Alungarea lui Ceauşescu s-a produs prin acţiunea complotiştilor, nu a tulburărilor din stradă.

Ceea ce este absolut necesar a fi subliniat este că regimul ceauşist ar fi supravieţuit şi revoltelor populare şi încercărilor de lovitură de stat, dacă acestea nu ar fi fost alimentate şi protejate militar şi politic de URSS, SUA, Franţa, Anglia, Ungaria şi Iugoslavia.

Subliniez! Nici revolta populară şi nici lovitura de stat nu au condus ele însele sau conjugat la căderea regimului ceauşist, ci determinantă şi absolut indispensabilă pentru reuşită a fost agresiunea externă hibridă, militară-politică, pregătită timp de mai mulţi ani, cunoscută, discutată şi anticipată la vârful elitelor comuniste din România.

De ce spun agresiune hibridă?

Vorbim de un act de război ne-rece desfăşurat sub acoperirea/pretextul unor tulburări sociale, convenit în forma finală la întânirea din 2-3 decembrie de la Malta (Bush-Gorbaciov) şi din 6-7 Decembrie de la Kiev (Gorbaciov-Mitterrand), act de război coordonat operaţional de la Chişinău, care a produs prin cleştele celor două instrumente principale (revoltă de stradă şi complot asupra conducătorului) desfiinţarea statului român (dispariţia Republicii Socialiste România), capturarea, torturarea şi uciderea conducătorilor statului şi a celor loiali lor, schimbarea regimului constituţional, schimbarea regimului juridic şi politic, schimbarea modelului economic, transferarea sau însuşirea proprietăţilor statului înfrânt, demolarea industriei şi demantelarea economiei naţionale, degradarea statutului politic internaţional, transformarea României într-o colonie fără voinţă politică vie.

Ulterior zilei de 22 şi până la consolidarea puterii, prin genocid, propagandă şi manipulare mediatică, o populaţie complet debusolată a fost făcută complice şi minţită că a fost entuzistă-creatoare a unui nou cadru existenţial pentru viitorul naţiunii române.

I s-a spus că preţul plătit ar fi fost mare şi că s-a achitat cu sângele vărsat. A fost apoi antrenată într-un joc electoralist, mimând „democraţia originală”, „contra-revoluţia”, „revoluţia confiscată”, „ameninţarea extremist-legionară”, mineriadele şi „politica partizană”, în scopul obţinerii răgazului şi secătuirii dorului colectiv de libertate şi de adevăr.

Cu ce fel de eroi ne-am pricopsit?

Poporului i s-a indus şi i s-a inventat în scopul loializării prin falsă răsplată o clasă butaforică de eroi „revoluţionari”, cu rol mai mult sau mai puţin determinat în producerea unui rezultat politic neafectat în vreun fel de activitatea proclamată drept eroism revoluţionar. În fapt, vorbim despre o reţetă de corupere sau de menţinere într-o stare generalizată de degradare sufletească a elitelor, care a împiedicat revirimentul moral, însetarea colectivă de adevăr şi dreptate şi revenirea întru sine.

Esenţial rămâne adevărul că oferta politică pe care fiecare dintre noi am primit-o la schimb a fost suficient de convingătoare sub aspect individual încât să nu ne mai pese de valorile şi îndatoririle pe care trebuie să ni le însuşim şi să le exercităm ca popor liber. Ceea ce este esenţial pentru o naţiune liberă şi prosperă a fost plasat într-un contingent şi într-un plan vocaţional pe care suntem incapabili să îl mai înfăptuim în concretul său normativ.

Instrumentele juridice, politice şi comunitare care ne sunt absolut de trebuinţă pentru împreună despătimire, înduhovnicire, sfinţire şi mântuire au fost înlăturate/ împiedicate/ subminate prin arhitectură constituţional-judiciară, prin dependenţe de drept internaţional şi înlănţuire economico-financiară, prin modelarea mediatic-culturală a practicii sociale, precum şi prin afirmarea unor drepturi ale omului şi implementarea de politici publice absolut incompatibile cu învăţătura şi tradiţia ortodoxe, făcându-ne colectiv părtaşi la lucrarea de demonizare a lumii.

Ce e autentic românesc în evenimentele din 1989?

O concluzie tare dureroasă pe care m-am găsit obligat să o fac în urma lecturilor mele este că cea mai consistentă, mai substanţială participare autentic românească la căderea regimului comunist nu a fost jertfa de sânge a revoltei populare de până în ziua de 22 ci, incomparabil mai dihai, trădarea!

Strada însăşi a rezistat dincolo de punctul critic datorită implicării unor divesionişti profesionişti, români în primul rând, apoi străini, pregătiţi în URSS, în Franţa şi în Ungaria.

Dar! Determinantă cu adevărat pentru înfrângerea statului socialist român şi pentru capturarea şi asasinarea conducătorilor săi a fost mai abitir trădarea, trădarea Securităţii statului în primul rând, apoi prea numeroşilor agenţi străini din rândul elitelor militare şi politice, agenţi în primul rând sovietici, apoi occidentali.

Cele trei matrioşti sunt înghiţite de cea de-a patra

Să ne gândim la un set de păpuşi Matrioşka: la păpuşa revoluţiei, ascunsă în păpuşa loviturii de stat, ascunsă în păpuşa agresiunii externe sovieto-franceze; ceea ce se discută mai puţin, deşi este de o evidenţă orbitoare, se referă la tutelarea evenimentelor din 1989 de către facţiunea evreiască cominternistă din România, subsidiară celei din URSS, facţiune aflată sub obedienţă francmasonică în occident.

Dincolo de raţiuni geopolitice concurente convenite între marile puteri, a fost unificatoare pentru coerenţa de acţiune şi pentru coerenţa obiectivelor urmărite prin eliminarea ceauşiştilor autoritatea deosebită cu care au fost învestiţi etnicii evrei Brucan, Roman şi Iliescu.

Pentru început, este limpede că şi în România s-a consumat un episod clasic al conflictului stalinisto-troţkist, prin care partida cominternistă a răzbunat înfrângerea politică suferită anterior în faţa comuniştilor naţionalişti-suveranişti români. Însă a ne opri aici e prea puţin şi umbreşte adevărul util nouă.

Ce treabă au evreii cu revoluţia?

Evenimentele din decembrie 1989 se cer a fi înţelese şi în continuarea forţelor care au configurat istoria statului român din secolul XIX şi până acum, respectiv obiectivul de dominare şi de subjugare a poporului român de către puterea evreiască.

Sugestiv pentru ortodocşii români este traseul intelectual al disidentului Ioan Roşca, cercetător al regimului comunist care, documentând răspunderea politică şi juridică pentru crimele regimului ceauşismului s-a văzut nevoit să facă o extindere către crimele regimului comunist, apoi către crimele statului interbelic, ulterior şi antebelic, până când a ajuns să-i fie imposibil să evite documentarea succesului evreiesc în subjugarea poporului român, chestiune istorică de o continuitate irefutabilă şi centrală inclusiv pentru justa înţelegere a căderii regimului ceauşist. Cu privire la Fresca împotrivirii aşezării evreilor în România voi reveni într-un articol separat.

Deasupra acestui nivel, determinantă a fost şi atitudinea lui Ceauşescu faţă de influenţa Clubul Creditorilor de la Paris, eufemism pentru capitalul evreiesc internaţional organizat în loji masonice, deranjat de politica de emancipare financiară pe care a urmărit-o regimul Ceauşescu. Fără a reprezenta un motiv exclusiv sau de cea mai mare importanţă, este limpede că şi acest aspect a condus la schimbarea planurilor marilor puteri privitor la viabilitatea şi continuitatea regimului Ceauşescu în România.

Să plângem după Ceauşescu?

Personal nu pot face acest lucru, deşi consider că Nicolae Ceauşescu a fost conducătorul român cu cele mai consistente şi ample succese de dezvoltare în raport de situaţia ţării la momentul accederii sale la putere. Este cert faptul că Nicolae Ceauşescu a îndreptat enorm de multe rele moştenite de la guvernarea anterioară şi că a îmbunătăţit, per ansamblu, situaţia poporului român în condiţiile unui război ne-rece purtat împotriva sa.

La fel de evidentă este şi lecţia duhovnicească ce decurge din parcursul său politic, anume că nimic construit pe crimă, minciună, necredinţă şi păcat nu dăinuie. Mă număr printre cei care consideră că risipirea post-decembristă a acumulărilor materiale ne este doar nouă imputabilă, prin laşitatea şi necinstea arătate. În primul rând, la nivel colectiv, am distrus şi furat mai mult decât s-a risipit din cauza necredinţei şi îngâmfării atee cu care s-a zidit economic România Socialistă.

Totuşi, aşa nevolnici şi subjugaţi cum suntem, inutilitatea sacrificiilor comuniste făcute pe altarul materialismului în dauna credinţei şi dorului de sfinţire reprezintă o lecţie duhovnicească care va însoţi neamul românesc în veac, până în sfârşitul vremurilor. Niciodată nu a existat în istoria lumii un astfel de exemplu de acumulare şi dezvoltare, urmate de o asemenea paşnică distrugere şi alienare.

Dar de ce ne-ar strica un mit frumos al Revoluţiei?

Consider că cei mai mulţi intelectuali români care susţin ideea Revoluţiei Române ca mit fondator, chiar şi când realităţile complotului, a loviturii de stat şi a agresiunii externe sunt covârşitoare, pleacă de la o dorinţă justă şi sunt bine intenţionaţi. Ei cred că doar şi aparenţele marilor adevăruri şi experienţe ne sunt de trebuinţă pentru ca neamul să facă un pas mai departe în istorie.

Pledez însă că se ignoră nevoia de adevăr adânc pe care poporul român o resimte privitor la istoria sa, pentru însănătoşirea sa morală, pentru regăsirea sa sufletească. Nu-i nimic diferit între dorinţa lui Ceauşescu de a emancipa poporul român pe calapodul dezvoltării materiale comuniste şi dorinţa afirmată a europeniştilor de azi de a ne izbăvi prin deplina integrare europeană, climaterică, sustenabilă. Sub raport spiritual, atesimul comunist se înfrăţeşte cu sincretismul relativist-progresist care obligă la celebrarea pederaştilor, la tolerarea pervertirii, satanizării, apelând la creditul unui mit al Revoluţiei pentru demo(no)craţie.

Avem alte variante de Mit Fondator pentru România de mâine?

Testul înfăţişării spre cinstire a Sfinţilor Închisorilor îi vădeşte instant şi în sincron în toată urâţenia lor lăuntrică pe toţi revoluţionarii duplicitari în axiologia lor declarată. Celebrarea mitului curat al Revoluţiei din 1989 ca unică sursă de adevăr, legitimitate, integritate colectivă, curaj şi sacrificiu strâmbă realităţi evidente.

Scopul absolutizării politice a purităţii depline a Revoluţiei Române şi a „regimului emanat” vizează păstrarea dependenţei de traseu: pro-occidentalizare ca derivat francmasonic, parteneriat strategic ca regim de colonizare, relativism religios ca apostaziere.

Rostirea cu evlavie a numelui Sfântului Mucenic Corneliu îi răvăşeşte dincolo de orice posibil efort de reţinere, vădindu-se aluatul turbat-anticomunist al fariseilor, căci nu e destul adevăr care să-i ardă în ideea de puritate a Revoluţiei aşa cum este în sfinţenia Mucenicilor din temniţele comuniste.

Dar cât adevăr se găseşte în evenimentele din decembrie 1989?

Tot atât cât găsim într-un strigăt singur dar auzit şi simţit de mulţi: „Dumnezeu există!”, într-o nădejde nelumească „Vom muri şi vom fi liberi!”, într-o făgăduinţă nestrămutată: „Se vor lupta cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi.” Cine nu găseşte aici substratul politic comun al singurului nostru „mit fondator”, orb este la cunoaştere şi de i-ar fi desecretizate toate arhivele din lume!

De aceea, afirm că jertfa de sânge a celor morţi în decembrie 1989 constituie (încă) un legământ la care noi trebuie să accedem prin dreaptă trăire, apoi printr-o corectă înţelegere a realităţilor politice şi istorice şi, mai ales, oricât de greu ne vine a spune, prin precisa identificare, cunoaştere şi vădire a duşmanului nostru.

Curajul eroilor din decembrie 1989 trebuie onorat probând discernământul nostru, acuitatea judecăţilor noastre spre făptuire şi temeritatea în a angaja poziţiile politice cele mai ostile adevărului, independenţei şi suveranităţii noastre.

Cum transfigurăm Revoluţia Română?

Cât timp nu noi am făcut Revoluţia, nu noi am fost cei care am îndreptat nedreptatea, nu am reuşit să rostim împreună adevărurile noastre, nu noi i-am judecat şi pedepsit sau iertat pe vinovaţi, atunci despre Decembrie 1989 nu putem vorbi decât ca despre o specie de minciună difamantă care apasă adevărata tradiţie istorică românească, nu putem vorbi decât ca despre încă o înfrângere care-şi aşteaptă învierea.

Caracterul Revoluţionar al evenimentelor din decembrie 1989 încă-şi aşteaptă împlinirea deşi semnificaţiile sale politice imediate demult sunt epuizate!

Or, la acuş 35 ani de la Înfrângerea din decembrie 1989, suferită într-un război ne-rece care a produs mari vărsări de sânge, ne îmbătăm cu prea măgulitoarea poveste ficţională despre superba Revoluţie Română în loc să punem în ordinea şi forma de înţelegere firească adevărul celor trei elemente istorice (revolta populară, lovitura de stat, agresiunea externă) împreună cu trista realitate a subjugării românilor de către evrei.

Iurie Roşca: Traseul disidenţei de trebuinţă

De curând, domnul Iurie Roşca anunţa cu bucurie pe canalul său de Telegram„justiţia română i-a permis intrarea în România”, cunoscut fiind faptul că, anterior, îi fusese comunicat în vama Albiţa refuzul de intrare în ţară, pentru motive (iniţial) necunoscute. Împreună cu respectivul anunţ pe Telegram, Iurie Roşca a publicat şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, in extenso, punând-o astfel la dispoziţia oricărui român curios să afle şi să înţeleagă mecanismele birocratice de persecutare politică a disidenţei intelectuale şi (meta)politice.  

Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti conţine concluzii şi observaţii de o gravitate deosebită pentru pretinsul nostru „regim democratic”, între altele acest aspect fiind de natură a obliga la reevaluarea prezenţei şi activităţii publice a domnului Iurie Roşca, mai ales din partea celor naufragiaţi, prin efectul inerţiei intelectuale, în tabăra detractorilor săi.

Cât despre cei care au simţit că lui Iurie Roşca i se face o nedreptate, senţinţa cu pricina aduce o binevenită confirmare a intuiţiilor iniţiale. Despre ce e vorba?

Concluzii devastatoare pentru Serviciul Român de Informaţii

Interdicţia de intrare în ţară, pusă în aplicare de Poliţia de Frontieră, a avut drept precursor adresa strict secret a Serviciului Român de Informaţii nr.00216715 din 11.09.2020 prin care Iurie Roşca era calificat un pericol pentru securitatea naţională a României. Întrucât adresa S.R.I. era clasificată, ea a putut fi consultată exclusiv de magistratul cauzei, nu şi de către părţile din dosar care, necunoscând conţinutul acesteia, nu au putut formula apărări la obiect.

Totuşi, în interesul soluţionării cauzei, magistratul a procedat la analizarea argumentelor şi susţinerilor din cuprinsul adresei secrete, fără a o reproduce textual, iar concluziile instanţei sunt de natură să devoaleze o acţiune evidentă de persecutare pe criteriul convingerilor politice.

Reţine magistratul cauzei faptul că, în lumina adresei S.R.I., măsura adoptată „este nejustificată şi nelegală”, că adresa S.R.I. „conţine ipotetice ameninţări la adresa securităţii naţionale care reprezintă aspecte strict teoretice”, „fără a evidenţia o legătură directă de cauzalitate”, ci „evidenţiază strict aspecte cu caracter general”. Măsura nu este „justificată în mod obiectiv de împrejurări factuale concrete care să releve pericolul concret, imediat, grav şi actual al prezenţei reclamantului pe teritoriul României la data de referinţă”.

Cum arată poliţia politică de rit nou?

Cu adevărat gravissimă este concluzia cuprinsă în parag.6-7 de la pagina 12 a sentinţei, aspecte care descriu clar acţiuni de poliţie politică:

„Din această perspectivă, Curtea constată că măsura adoptată în privinţa acestuia este justificată de aspecte generale, în condiţiile în care nu relevă raţionamentul concret care să sprijine concluzia reţinută prin actele atacate, prin raportare la actele/acţiunile/faptele imputate reclamantului.

Pârâţii nu au aratat dacă acestea aveau capacitatea de a pune în pericol efectiv, direct, imediat şi grav valorile /principiile menţionate/protejate prin dispoziţiile legale amintite, ci evidenţiază strict interpretarea unor opinii exprimate de către reclamant în diferite modalităţi cu referire la probleme de interes public referitoare la diverse domenii şi raportarea concluziilor rezultate din această interpretare la persoana reclamantului.” 

Vă îndemn călduros să lecturaţi analiza pe fond a Curţii, începând cu paragraful final de la pagina 11 şi până la dispozitivul aflat la pagina 13 a sentinţei. Veţi constata că în pretinsul „regim democratic” din România, Serviciul Român de Informaţii face analiza şi interpretarea unor opinii exprimate în diferite modalităţi, cu referire la probleme de interes public, vizând diverse domenii, prin relaţionarea concluziilor rezultate la persoana pe care o au în supraveghere.

Faţă de interpretarea opiniilor lui Iurie Roşca, Serviciul Român de Informaţii a dispus pentru prima oară în istoria statului post-decembrist măsura represivă a interzicerii intrării unui român în propria ţară.  

Oare ce alte acţiuni de poliţie politică practică serviciile?

Wikipedia spune că: „Prin poliție politică se înțelege organul de stat care strânge informații despre cetățenii opuși regimului la putere și ia măsuri represive împotriva acestora.”

Acestea fiind lămurite, se naşte următoarea curiozitate: Ce alte măsuri represive au fost dispuse faţă de Iurie Roşca, românul care se împotriveşte regimului aflat la putere?

Oare nu este rezonabil să presupunem că dacă securiştii au fost îndeajuns de cutezători să impună Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră executarea unor acte vădit negale, cu atât mai mult s-au dedat la luarea unor măsuri represive care sunt, în mod tradiţional, mai la îndemâna securiştilor?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns să fie circumscris profilul mediatic al lui Iurie Roşca imaginii de „trădător” şi de „iudă”? Oare nu ar fi bine să ne amintim acele episoade şi contextul aferent pentru a reevalua hapul mediatic de înghiţit ori de câte ori este menţionat numele lui Iurie Roşca?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns cariera politică a lui Iurie Roşca să se stingă, în ciuda capitalului său politic net superior celor azi şi ieri rămaşi pe scena publică?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm în ce măsură discursul său antiglobalist, vechi de decenii, a stat la baza marginalizării sale şi la baza impulsului securiştilor români de a-l compromite?

Şi, finalmente, totuşi cât de pro-ruse sunt ideile marcă Iurie Roşca?

„Trădătorul” Iurie Roşca

În principal, lui Iurie Roşca i se reproşează votul parlamentar surprinzător din 2005 de către o parte a opoziţiei şi, în special, de către Partidul Popular Creştin Democrat al cărui lider era, vot care a decis realegerea lui Vladimir Voronin, candidatul partidului comuniştilor, în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.

Această opţiune politică a fost justificată pe larg de Iurie Roşca la acel moment, întemeindu-se atât pe schimbarea de curs politic a lui Vladimir Voronin împotriva intereselor imediate ale Rusiei de a obţine federalizarea Republicii Moldova (planul Kozak), cât şi pe insistenţele şi presiunile partidei occidentale, care au intenţionat să îl atragă şi să îl menţină pe Vladimir Voronin în tabăra europeană.

Cu prilejul explicaţiilor oferite, Iurie Roşca a precizat că balanţa a fost înclinată şi de insistenţa preşedintelui României de atunci (acel băsescu) care şi-a dorit să obţină un ascendent politic asupra lui Vladimir Voronin prin sprijinirea accederii sale în funcţie. La scurt timp însă, consilierul de politică externă al preşedintelui din România, acel Andrei Pleşu, a minţit negând zeflemitor orice implicare a României în alegerea preşedintelui Partidului Comunist ca preşedinte al Republicii Moldova. Adevărul avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, detalii specifice fiind acordate de Iurie Roşca într-un interviu ce i-a fost luat de jurnalistul Victor Roncea, pentru ziarul Ziua.

Acel „unionist” băsescu în locul lui Iurie Roşca

Mai mult, postul de televiziune ProTV Chişinău (vectorul mediatic românesc din Republica Moldova) s-a lansat într-o campanie susţinută de atacare şi discreditare a lui Iurie Roşca pentru vina de a fi „trădat” năzuinţele unioniste, aliindu-se cu Partidul Comunist. Concluzia campaniei de discreditare a fost că Iurie Roşca s-a aliat cu Partidul Comunist pentru că ar fi devenit agent KGB/FSB, nu pentru că i-ar fi cerut-o românii.

În urma acestei campanii mediatice care se va prelungi în anii următori şi lărgi la majoritatea presei pro-româneşti, s-a produs o substituire artificială de capital politic care astăzi este uşor de reperat. Avem în vedere faptul că prin campania murdară de presă desfăşurată de organe media apropiate statului român, acel băsescu a fost propagat pe durata celor două mandate ale sale drept principala figură unionistă de peste Prut, în locul lui Iurie Roşca (ajuns cică! trădător şi iudă).

Tentativele de reinventare politică a lui băsescu, pe calea unor „mişcări populare” cu tineri cu proiecţie politică în stânga Prutului, s-au vestejit precum toate roadele mandatelor sale, fără ca „obiectivul Alexandru Ioan Cuza”, al accederii sale în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova să devină minimal viabil.

Un lung şir de tinere speranţe politice falimentare

Este cert că, din perspectiva statului român şi a intereselor sale geopolitice, nu poate fi tolerată situaţia în care reprezentantul cel mai autentic al năzuinţelor româneşti de peste Prut să fie o persoană necontrolată de securiştii noştri. Ieşirea lui Iurie Roşca de sub tutela politică implicită a României a obligat statul român să reinventeze tabăra filo-occidentală de peste Prut, conlucrând sau conducând personaje neconvingătoare, acolo unde nu au fost de-a binelea infractoare.

Lista substituienţilor locali ai lui Iurie Roşca în preferinţa tutorilor români este foarte lungă şi nu merită amintită aici, speranţa de viaţă politică pentru aceştia fiind una (deosebit de) scurtă. Este de reţinut totuşi faptul că Vlad Filat, cel care a preluat puterea în urma protestelor din 2009, a fost şi el unul dintre cei care au votat în 2005, alături de Iurie Roşca, pentru Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.

Aşadar, apare limpede că nu votarea în sine a lui Vladimir Voronin a reprezentat păcatul de neiertat al trădării, ci insistenţa lui Iurie Roşca de a nu (mai?) răspunde la sugestiile, insistenţele, presiunile Bucureştiului, de a nu preda partidul său şi fanionul mişcării unioniste.   

De ce continuă discreditarea lui Iurie Roşca?

Calculul politic greşit potrivit căruia nu putem îngădui ca unionistul fanion să fie complet autonom de Bucureşti şi vădit critic al Uniunii Europene, obligă în continuare statul român, prin securiştii săi, să îl menţină pe Iurie Roşca într-un permanent proces de maculare şi discreditare, deşi acelaşi stat şi aceiaşi securişti nu au nicio problemă în a conlucra, colabora, negocia cu agenţi (pro)ruşi la vedere care activează în Republica Moldova. Inclusiv nomenclatura transnistreană beneficiază de buletine româneşti şi circulă nestingherită pe aici şi aiurea în UE, inclusiv personaje precum Renato Usatîi şi sora sa, au strânse legături cu România, fără să fie cineva dat în consemn la frontieră. De altfel, acest lucru pare a fi oarecum firesc să se întâmple în zonele geopolitice intermediare, de contact, aşa cum este şi Republica Moldova.

Tăt normal, doar că e clar că discreditarea lui Iurie Roşca nu este cauzată nici de faptul că ar fi votat demult pentru Vladimir Voronin (aşa cum a făcut şi cândva pro-occidentalul Vlad Filat, probabil tot la insistenţele Bucureştiului) şi nici că pasămite ar fi „spion KGB” sau agent pro-rus, cum pare că sunt atâţia politicieni din Basarabia, chiar dintre cei invitaţi prin primăriile din România sau la sediile partidelor de guvernământ de la noi.

Prin urmare, motivul discreditării trebuie să fie altul. Care?

Păstrarea potenţialului de a vorbi pentru şi în numele românilor

În avântul înfierărilor cei mai mulţi scapă din vedere un aspect esenţial: Iurie Roşca s-a aflat mereu în opoziţie, reprezentând un partid mic care a jucat întotdeauna la o categorie superioară faţă de procentul său electoral. Iurie Roşca nu a fost niciodată propriu-zis la putere şi nu a fost niciodată liderul unanim acceptat al unioniştilor. În alianţa sa cu Partidul Comunist, Iurie Roşca a fost un „tolerat dificil” mai degrabă decât un playmaker.

Dovada acestui fapt sunt şi funcţiile politice pe care le-a obţinut, de vicepremier sau vicepreşedinte al Parlamentului. Mereu „vice” pentru că Iurie Roşca a trebuit mereu să fie încapsulat, îndepărtat de plinul autorităţii publice, indiferent de funcţia la care ar fi acces.

De altfel, teza mea este că funcţiile de „vice”, „sub”, „adjunct” şi „prim-adjunct” sunt culmea puterii instituţionale la care pot accede politicienii independenţi într-un stat colonial, cu un regim politic aservit străinilor.

Roadele unor înverşunări politice

Este sugestivă verificarea listei nominale a celor care au ocupat în Basarabia funcţii „depline” de autoritate şi demnitate publică. Vom regăsi puţine persoane cu istorie, cu luptă şi cu personalitate, chiar şi la vârful statului. Iurie Roşca mereu a luptat sau a fost luptat de alţii şi, ca o constantă, Iurie Roşca a fost mereu ţinta defăimărilor. Iurie Roşca a fost un tânăr mult prea precoce politic, greu de tolerat în avântarea sa de seniorii unor alte vremuri, chiar dintre cei cu veritabile merite în lupta pentru emancipare naţională.

Parcursul politic al unionismului basarabean a fost unul zbuciumat şi înveninat de neînţelegeri şi conflicte, de tarele începuturilor de drum şi de racilele practicilor politice îndătinate. Cert este însă că lui Iurie Roşca nu i s-a iertat nimic şi că îi sunt, în continuare, colportate cele mai aberante reproşuri şi acuzaţii, toate indexate într-un rechizitoriu continuu actualizat.

Speculez că s-a întâmplat asta preponderent din pricina înverşunării lui Iurie Roşca, în al cărui potenţial politic el însuşi a crezut şi care a fost cunoscut şi recunoscut inclusiv de către adversarii săi.

Şi, mai ales, pentru că a avut mereu capacitatea de a articula un discurs coerent şi autentic, să facă pedagogie politică acolo unde discursul general a fost şi rămâne atent controlat şi scenografiat, a avut mereu capacitatea de a rosti în numele românilor adevăruri greu de purtat.

Încăpăţânarea de a fi român şi disident politic

După plecarea la Domnul a lui Paul Goma, Iurie Roşca rămâne principalul disident politic al românilor, un statut confirmat astăzi inclusiv judiciar în România. În Republica Moldova, rămâne singura personalitate publică cenzurată de securiştii locali, pe baza unor justificări ridicole, nu tocmai străine de cele invalidate de Curtea de Apel Bucureşti. Justiţia basarabeană nu pare capabilă să-şi împlinească menirea, cimentând mai cu asupra măsura calitatea sa de disident.

Că acest lucru convine sau nu, că statutul său este acceptat ori ba, contează mai puţin. Teza mea este că, dinspre România, Iurie Roşca este oricum foarte dificil de înţeles, dar nu din vina sa. Convingerea mea este că românii sunt un popor mult mai captiv propagandei decât sunt cei din Republica Moldova, despre care în mod impertinent susţinem unii că ar fi fost mancurtizaţi de ruşi.

Basarabenii fac obiectul unei competiţii de naraţiuni care lipseşte complet românilor. Aici, naţional-sionismul este considerat propagandă rusă şi, în principiu, orice nu este aliniat comandamentului colonial este înfierat ca propagandă rusă.

Cine şi cum critică

În România critica pe care Iurie Roşca o face Rusiei este de neînţeles întrucât nimeni dintre intelectualii români nu face o critică corespondentă, în oglindă, a occidentului. Cei din România care critică S.U.A. sau U.E. o fac resentimentar, fără profunzime intelectuală, fără perspectivă politică de anvergură, fără a-şi asuma o prezenţă publică disidentă.

Noi „ne căutăm locul în U.E.” şi rămânem solidari cu „familia” occidentală. Critica occidentului în România se subînţelege în tăceri tactice. Nu discutăm despre ce face „partenerul strategic”, nu punem sub semnul întrebării faptele stăpânilor, ci uneori aplaudăm mai moale. Cei care vorbesc, sunt prezumaţi că urăsc şi că sunt putinişti, obligând la disocieri defensive, iritate.

Iurie Roşca critică Rusia fără a urî, ceea ce reprezintă principalul handicap de înţelegere pentru cei din România. Discursul pro-valori tradiţionale nu are cum fi citit altfel aici decât ca o cauţionare a politicii regimului aflat la putere la Moscova, dovadă a lipsei noastre de discernământ şi incapacităţii noastre intelectuale.

Ideea multipolarităţii este amputată, este redusă la antiamericanism şi apoi atribuită „putiniştilor”. Ideea conflictului pe orizontală şi a unipolarităţii puterii globaliste de factură sionist-satanistă este, bineînţeles, teoria conspiraţiei.

Disident de trebuinţă

În tot acest tumult, articularea unor opinii complexe, care sunt rodul unei gândiri autentice, de avangardă intelectuală şi care depăşesc capcana simplist-contrariană, reprezintă mai mult decât o necesitate informaţională. Refuzând obiectivele imediat-politice, disidenţii produc efecte meta-politice cu efect de lungă durată între receptorii cu minimă vigilenţă intelectuală.

Calitatea disidenţilor de a produce spaţii de liberă respiraţie este de necontestat şi dă naştere unor îndatoriri de onoare.

Se cuvine să depăşim reacţia standard a solidarizărilor prin „click and share”, câtă mai este şi aceasta, şi să le căutăm răbdător şi îngăduitor prietenia. Aşa făcând, ne rupem de patima observării poticnelilor de traseu şi începem împreună-petrecerea şi împreună-călătorirea.

Disidenţa trece astfel din starea de frondă politică şi intelectuală în cea de hrană de trebuinţă pentru trupul nostru colectiv.  

Strategia „Naţională” de Vaccinare este o temă politică, nu una medicală

Sursă imagine: Ziarul Unirea

Guvernul României a pus în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru adoptarea Strategiei Naţionale de Vaccinare 2023-2030, prin care îşi propune un prag de minim 95% populaţie vaccinată (adulţi şi copii).

Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.

În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.

De ce e importantă ştirea?

Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei „strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.

Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.

Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.

Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul

Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.

Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul „interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.

Presiune publică, cenzură şi un „om de paie”

Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.

De altfel, strategia deja operează cu un „om de paie”, desemnând drept adversar fictiv „mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.

Nu există o „mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.

Iarăşi protest? Da, iarăşi

Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.

În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.

Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.

Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?

Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.

Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.

Noi tipuri de obligaţii legale

Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la „interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.

Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.

Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.

Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române

Sub aspect religios, „binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.

De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că „vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului„, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.

În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.

De ce este anulabilă strategia de vaccinare?

Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.

În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.

Vă cer ajutorul

Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.

Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.

Autorităţile române reduc la tăcere chiar şi protestele prin auto-incendiere

Sursa imaginii: Epochtimes-romania.com

Un incident deosebit de grav s-a petrecut de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, în 25 mai 2023 în Poiana Braşov, acolo unde Ileana Negru, mama unui copil ucis în timpul loviturii de stat din 1989 (denumită în mod greşit ca Revoluţia Română), s-a autoincendiat în semn de protest faţă de condiţia urmaşilor victimelor loviturii de stat (eroilor Revoluţiei) şi faţă de neadevărurile care se menţin în conştiinţa publică despre împrejurările acelor zile.

În subsidiar, elementul declanşator al autoincendierii a fost reprezentat de modalitatea în care reprezentanţii Casei de Pensii Braşov au înţeles să îi comunice cu câteva zile înainte un refuz de plată a pensiei de urmaş la domiciliul său din Spania. Această împrejurare pare că a fost ultimul strop care a umplut paharul de batjocoriri. Tratamentul la care a fost supusă instituţional în cei 33 de ani de demersuri efectuate pentru aflarea adevărului (care au inclus inclusiv proteste solitare în faţa Parlamentului României şi a Guvernului României), reprezintă factorul determinant al suicidului chiar de Ziua Eroilor, după cum se pare că ar rezulta dintr-un mesaj scris, lăsat la locul autoincendierii.

Confirmare oficială cu mare întârziere

Cazul a fost făcut public la mai mult de două săptămâni de la autoincendiere şi strict datorită insistenţei unui jurnalist local, Cătălin Giurcanu, el însuşi rămas orfan de tată în timpul loviturii de stat din anul 1989. În cele din urmă, la două săptămâni distanţă, poliţia şi parchetul au confirmat tragedia, însă au justificat trecerea sub tăcere prin aceea că se desfăşoară o anchetă penală şi că nu se doreşte influenţarea publicului înspre atitudini suicidale.

Poziţia autorităţilor este extrem de criticabilă şi este sugestivă sub aspectul controlului totalitar asupra societăţii româneşti, asupra opiniilor şi atitudinilor sociale. Este la fel de sugestivă sub aspectul controlului mediatic care se menţine mult după încetarea pandemiei, fapt relevat de modalitatea unitară în care, finalmente, tragedia a fost prezentată publicului. Şablonul articolelor de ştiri este similar, cu trimitere la comunicatul IPJ Braşov şi al parchetului, relatând tragedia ca şi cum ar reprezenta un fapt tragic dar din categoria diverse, nedemn de continuitate mediatică, un incident care presupune derularea procedurilor birocratice descrise în comunicatele oficiale: s-a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă, se va efectua expertiză medico-legală pentru determinarea cauzelor decesului, deocamdată nu putem declara mai multe etc.

Cât cântăreşte în ochii autorităţilor această sinucidere

Or, tocmai ceea ce este strigător la cer este prezentat de massmedia ca fiind complet neimportant şi nesemnificativ, în condiţiile în care tocmai acest aspect a determinat o modalitate atât de îngrozitoare de sinucidere. Jurnalistul Cătălin Giurcanu relatează faptul că Ileana Negru a reuşit să rostească în timpul resuscitării faptul că „Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri”, declaraţie verbală care nu a putut fi coroborată cu mesajul scris pe care l-a lăsat în urma sa întrucât autorităţile refuză să îl facă public.

Atitudinea autorităţilor aminteşte de politica de comunicare în cazul atacurilor teroriste, care sunt relatate în presă într-o notă dezangajantă, tocmai pentru a fi împiedicat efectul psihosocial pe care atentatorul îl urmăreşte.

Însă în cazul tragediei de la Poiana Braşov nu avem de-a face cu un act terorist, ci cu un mijloc extrem de alarmare a societăţii româneşti în privinţa unei nedreptăţi care iată, poate provoca o suferinţă morală aptă să conducă la acest mod de sinucidere. Prin urmare, trecerea sub tăcere nu reprezintă un mijloc de protecţie a societăţii ci un act josnic de cenzură politică, de împiedicare a sentimentului firesc de revoltă pe care o astfel de ştire îl produce în sufletele noastre.

Un deces inoportun pentru autorităţi

Aparent, sinuciderea mamei Ileana Negru nu a fost oportună sub aspect politic, într-un moment în care societatea era oricum inflamată de greva generală din învăţământ, iar autorităţile au optat să nege victimei, să îi împiedice chiar şi ultimul cuvânt. Faptul că vorbim despre o linie de comunicare impusă se observă, după cum am spus, din formularea unitară a ştirilor şi relatărilor din presă, fiind evident efortul de a captura şi inhiba orice dezvoltare ulterioară a subiectului.

Cazul se aseamănă celui al bătrânei Reghina din satul Măgura Silvei, cea care a decedat în mai 2020 după ce a refuzat să se mai hrănească pentru a nu fi internată forţat în spaţiile de carantinare a persoanelor asimptomatice, caz despre care am scris în articolul: Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală.

Când mai contăm?

Dincolo de modul îngrozitor în care Ileana Negru a înţeles să renunţe la viaţă şi la mântuire, trebuie subliniat faptul că suntem în mod continuu puşi în situaţia de a nu mai avea voce, de a nu mai fi ascultaţi, de a fi ignoraţi chiar şi cu privire la aspectele cele mai dureroase şi mai importante ale demnităţii noastre.

Acest lucru nu este consecinţa unui stat eşuat, aşa cum este el descris în comunicatul iniţial al jurnalistului care a făcut cunoscută tragedia (redat mai jos), ci este simptomul unui aparat de stat cinic până la a fi criminal, dar care acţionează aşa în mod intenţionat. Ascunderea de ochii publicului a autoincendierii mamei Ileana Negru dovedeşte faptul că o viaţă de om nu merită nici măcar o minimă tulburare a agendei politice, nici măcar de seama viralizărilor artificiale a non-temelor de discuţie pe Facebook.

Atunci când lucrurile sunt serioase, statul român prin parchet, poliţie, presă şi cenzură ne închide ochii cu forţa. Aceasta nu este deloc puţin lucru!

Din acest motiv, cei care doresc să devină cosemnatarii unei petiţii către Avocatul Poporului, care să fie sesizat privitor la amuţirea intenţionată a comunicărilor oficiale pe motive politice (fără să îşi facă iluzii cu privire la finalitatea demersului), îşi pot semnala disponibilitatea în rubrica de comentarii.


Redăm postarea lui Cătălin Giurcanu

„Astăzi am aflat o veste care mi-a sfâşiat inima. D-na Negru, mamă de Erou Martir, a murit. Venise în România ca să-şi rezolve problemele cu Casa de Pensii, cu Casa de Sănătate, cu SSRML-ul. Stătea la fiica dânsei, care trăieşte şi munceşte în Spania, deoarece nu se mai putea deplasa prea bine, operându-se la şold recent. Ne-am întâlnit pentru puţin timp la Biserica Caşin, pentru a-mi lăsa decizia dânsei de pensie unde se vedea clar cum o mamă de Erou Martir are indemnizaţia de 918 lei.

Mi-a povestit cum a fost umilită la toate instituţiile statului român, mai puţin la SSRML, unde a găsit înţelegere la noul Secretar de Stat pentru a tipări un nou certificat, deoarece dânsa divorţase, şi nu mai corespundea numele.

Am încurajat-o şi i-am promis că voi încerca să o ajut cu tot ce pot. Am crezut că a plecat înapoi la familia dânsei în Spania. Astăzi am primit un mesaj de la fiica d-nei Negru care mi-a spus că mama dânsei a murit…Nu mi-a venit să cred. Şi, după un timp, mi-a spus ce s-a întâmplat. D-na Negru nu a murit în Spania, ci în România, de ziua Eroilor. Pe 25 mai, s-a dus la mormântul lui Florin, băiatul ei de 12 ani împuşcat la Revoluţie, după aceea s-a dus în Poiana Braşov, şi-a turnat benzină, şi şi-a dat foc… Atunci când au reuşit să o resusciteze, a spus că: ‘Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri.’ După aceea şi-a dat duhul.

Oameni buni, în ce ţară trăim dacă o mamă de erou moare în felul acesta şi toată lumea tace? În ce ţară trăim dacă o mamă de erou martir îşi ia viaţa sătulă de batjocura statului român? Dacă o mamă de Erou Martir îşi ia viaţa pentru că procurorii şi judecătorii îmbuibaţi de salarii şi pensii speciale mimează justiţia de 33 de ani? Unde am ajuns? Ce fel de oameni suntem?

D-na Negru, Dumnezeu să vă odihnească !

Lucrurile NU vor rămâne aşa. Nu se poate ca statul ăsta să fie atât de eşuat.

PS: nu am rugat niciodată să distribuie cineva ce postez eu, dar în acest caz, vă rog frumos.

New York Times concede ineficacitatea purtării obligatorii a măştilor medicale

Imagine: Printscreen New York Times

Ziarul New York Times, probabil cea mai importantă oficină de propagandă pandemică de pe glob, a adus la cunoştinţa publicului, zilele trecute, rezultatul unui studiu (accesibil aici) vizând analizarea eficacităţii purtării măştilor medicale pentru reducerea răspândirii bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Articolul integral poate fi parcurs accesând acest link.

Concluziile sunt categorice în sensul că purtarea măştilor medicale nu are efect, purtarea sau nepurtarea măştilor nu face nicio diferenţă în transmiterea sau răspândirea bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Concluziile s-au bazat pe 78 de studii randomizate controlate, șase dintre ele în timpul pandemiei de Covid-19, cu un total de 610872 de participanți din mai multe țări.

Însă nu concluziile studiului sunt surprinzătoare, cât faptul că acestea sunt afirmate cu tărie, fără loc de întors, de principala oficină de propagandă… a poziţiei opuse, pro-obligativitate a măştilor!

Editorialul arată că autorităţile s-au lăsat în mod eronat convinse de utilitatea măştilor din pricina unor „studii non-randomizate, studii observaționale greșite.” Apoi continuă afirmând în mod uluitor că:

„Persoanele care au fost sceptice (privind utilitatea măştilor n.n.theodosie), care au fost batjocorite cu îndârjire ca fiind niște smintiţi și care au fost ocazional cenzurate pe motiv că sunt „dezinformatori”, acestea au avut dreptate. Experții şi liderii de opinie care au susținut obligativitatea măştilor nu au avut dreptate. Dacă am trăi într-o lume mai bună, cel din urmă grup ar trebui să-și recunoască eroarea, împreună cu consecinţele sale substanţiale de ordin fizic, psihologic, pedagogic și politic.”

Nu doar atât, dar această afirmaţie include şi legături către studiile ştiinţifice la care se referă privitor la câteva dintre consecinţele negative ale purtării măştilor. Despre studiul aflat la baza articolului afirmă că ar reprezenta „standardul de aur” al cercetării medicale pe subiect.

În fine, să revenim. Bineînţeles că nu la „batjocorirea îndârjită” sau la „cenzurarea ocazională” fac referire cei care cer pedepsirea vinovaţilor pentru crime împotriva umanităţii, dar editorialul nu îndrăzneşte să meargă totuşi până acolo, ci se opreşte concluzionând că îndărătnicia autorităţilor de a menţine punctul de vedere anterior, acum dovedit că este greşit, va conduce la o pierdere şi mai mare a încrederii publicului şi la creşterea polarizării sociale, un risc în faţa unor crize viitoare.


Acestea fiind semnalate, se impune să subliniem faptul că şi această nouă adeverire, asemenea constatării tardive a nelegalităţii măsurilor de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se înscrie în linia concesiilor discursive menite să conserve ascendentul moral şi autoritatea diriguitorilor conştiinţei publice. Adeverirea ineficienţei măştilor nu serveşte pedepsirii celor vinovaţi pentru abuzurile provocate urmare a impunerii acestora în mod obligatoriu, ci conservării aceloraşi pârghii de putere care au făcut cu putinţă crimele din timpul pandemiei. Ea vine să cimenteze neputinţa colectivă de a afirma şi a impune adevărul, libertatea şi demnitatea umană, dovedind o dată în plus că adevărul obţine „loc în faţă” doar în termenii concedaţi de autorii acestor crime şi de principalii lor propagandişti.

Controlul social se dovedeşte deplin şi se manifestă ostentativ, obraznic, înjositor pentru victime, pentru a forţa conformitatea şi obişnuirea noastră cu lipsa de putere, cu redefinirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Revelarea metodei de control şi irosirea momentului adecvat pentru pedepsirea vinovaţilor atrage noi şi noi complici în lucrarea răului, din rândul celor fascinaţi de puterea distrugătoare şi de neoprit a celor care au produs acest violent reset societal. La un moment ulterior de evaluare, se va fi constatat că toţi vom fi fost (măcar puţin) complici la desăvârşirea acestui mare abuz, simultan circ şi genocid, în buna şi nedezminţita tradiţie comunistă a Reeducării, probabil cea mai relevantă axiomă societală a vremurilor noastre.

În acest context, o adeverire sau alta rămân fără semnificaţie pentru cei care şi-au refuzat propria putere şi răspundere. În spusele părintelui Nicolae Steindhardt: „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată!

Adeverirea publicată de ziarul New York Times are menirea de a evidenţia această realitate. Cruntă realitate.

Gânduri despre Corneliu Zelea Codreanu

Sursa imaginii: Theodosie.ro

Pagina de Facebook Caută Mântuirea a fost blocată astăzi urmare a rememorării naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu, acum 123 ani, la 13 septembrie 1899. Mesajul publicat era compus dintr-un fragment din cartea Pentru legionari şi trei mărturii despre Căpitan aparţinând lui Emil Cioran, Părintelui Justin Pîrvu şi lui Mircea Eliade. Postarea respectivă nu a avut vreme să adune decât 130 reacţii până să fie înlăturată din spaţiul digital.

În acelaşi timp, pe Youtube, pe popularul canal Zaiafet este postat un videoclip de mare întindere care reia calea bătătorită a naraţiunii mainstream despre Corneliu Zelea Codreanu, care numără câteva zeci de mii de vizualizări şi reacţii. Clipul în sine reprezintă un exemplu de manual al conceptului de cadraj narativ (frame control), o formă de interpretare a factologiei ce e orientată exclusiv către îndreptăţirea, către justificarea unei concluzii preconcepute.

Întreaga conversaţie publică despre Corneliu Zelea Codreanu se poartă exclusiv în acest sens, al validării, al formulării aserţiunilor dominante, dinspre concluzie spre premisă. Acesta este motivul pentru care nici măcar atunci când survin materiale documentare cu noutăţi semnificative, conversaţia nu se reîmprospătează, întrucât nu se acceptă premisele care nu corespund concluziilor consacrate politic.

Este şi cazul cărţii Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea si căderea „Căpitanului” – Oliver Jean Schmitt care stă la baza clipului Zaiafet şi despre care am scris în urmă cu câţiva ani, care deşi afirmă aceeaşi teză politică, cuprinde nenumărate detalii biografice care susţin concluzia concurentă (dar minoritară aici pe blog) potrivit căreia Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să fie primul dintre cei canonizaţi din rândul Sfinţilor Închisorilor (năzuinţa nr. 16).

Mesajul care a fost cenzurat de Facebook, pe care îl redau complet în cele ce urmează, conţine în fragmentul iniţial din Pentru legionari unul dintre cele trei texte care au contribuit decisiv la scoaterea mea de pe calea bătătorită a naraţiunii dominante (de tip Zaiafet) în care se află cei mai mulţi dintre românii de bună credinţă, dar superficiali.

La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare

Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

Astăzi se împlinesc 123 de ani de la nașterea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Bravul român care s-a ridicat din umilințele poporului românesc și cu încredere și determinare a organizat românii cinstiți și asupriți din toate categoriile sociale, înființând Legiunea Arhanghelul Mihail.

Aveți câteva mărturii despre Căpitan din partea unor mari personalități din istoria noastră recentă.

Emil Cioran: „Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. (…) Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Într-o nație de slugi el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani !”

Părintele Iustin Pârvu: „Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelul Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au fãcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris „fără ură și părtinire”, așa cum ar trebui să o facă adevărații istorici. Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – „cea mai scumpă dintre nunți”, cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul”.

Mircea Eliade: „Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.”

Niciodată nu mai citisem un astfel de text politic, scris spre finalul unui mandat de parlamentar: Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Niciun alt text citit vreodată nu a produs mai multă luminare şi ordine în mintea mea decât această scurtă propoziţie, întărită de următoarele: Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere şi de cea din final: Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea.

Consider că în linia acestui mesaj s-a aşezat întregul torent al sfinţilor din închisori, principalul izvor de credinţă din care se hrăneşte ortodoxia românească de astăzi. Cu toţii s-au aşezat în aceeaşi ascultare, confirmând prin vieţuirea lor nu autoritatea politică a celui ce a iniţiat o mişcare socială de renaştere naţională, cât mai ales autoritatea sa spirituală, căci „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7,18).

O explicaţie despre poamele rele atribuite lui Corneliu Zelea Codreanu eu am găsit-o în urma lecturii „întâmplătoare” a celui de-al doilea text decisiv:

„Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.”

Dincolo de superioritatea morală a unei astfel de viziuni, de estetica sa spirituală, acest text de doctrină legionară m-a contrariat şi m-a îndepărtat de toate iniţiativele care sunt etichetate astăzi ca fiind legionare sau neo-legionare, precum şi de apologeţii săi politici. Multă vreme filosofia politică a făcut caz de distincţia între principiul libertăţii şi principiul autorităţii. Corneliu Zelea Codreanu (şi legionarii săi) şi-au propus calea dragostei ca factor de echilibru, dar e un ideal atât de înalt încât doar cei care au trecut prin iadul temniţelor comuniste l-au atins cu adevărat. Restul legionarilor s-au pierdut pe drum deşi formal reuşiseră să producă acel tip de mişcare socială de emancipare la care ar trebui să sperăm şi noi.

Însă despre „dragoste” s-a vorbit cu aşa de mare uşurătate încât pentru un creştin ortodox nu este deloc de mirare că expresia politică a Mişcării Legionare a fost jalonată de greşelile care  ne sunt astăzi puse împotrivă. Pentru credincioşii ortodocşi „dragostea” nu este un concept doctrinar oarecare, ci vârful virtuţilor omeneşti, destinaţia unor nevoinţe greu de înţeles de mintea omului modern, şi cu atât mai mult nu poate fi un principiu organizatoric de mase care să rezolve eterna tensiune lumească între autoritate şi libertate.

Este neîndoielnic un principiu corect, dovedit ca atare de Sfinţii Închisorilor şi de părinţi precum părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dimitrie Bejan şi mulţi alţii, dar este corect exclusiv în cazul unor suflete râvnitoare ca ale acestora.

Chemarea spre desăvârşire este adresată fiecăruia, dar proclamând principiul dragostei ca vector diriguitor al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a tras asupra mişcării întreaga greutate a neîmplinirilor duhovniceşti şi toată tina manifestărilor lor concrete. Nu doar în acest paragraf este formulată această viziune doctrinară ci ea se regăseşte în multe alte texte. Pe de altă parte, este foarte greu de crezut că orice altă abordare ar fi putut produce acele diamante de credinţă şi de caracter care au rezultat, totuşi, dintr-o activitate civică şi politică.

Reflectând asupra acestor gânduri am reluat lectura Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab care m-au condus spre un alt factor de echilibru organizatoric între principiul autorităţii şi cel al libertăţii, respectiv principiul slujirii, pe care l-am recunoscut sub forma specifică a unui model românesc de acţiune socială şi pe care l-am intitulat smeritism (Năzuinţa nr.13). Îmi spune gândul că anume slujirea trebuie să înlocuiască astăzi principiul dragostei şi trebuie să reprezinte continuarea năzuinţelor românilor care, în trecut, şi-au trăit idealurile social-civice şi politice în cadrul Mişcării Legionare.

În final, al treilea text decisiv pentru ieşirea mea din matricea naraţiunii istorice dominante despre Corneliu Zelea Codreanu este reprezentat de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o lui Nicolae Iorga, scrisoare care a condus la condamnarea sa pentru ultraj, când a şi fost asasinat. În rândul tuturor munţilor de rele produse de justiţia românească, consider că mai mare decât orice altă nedreptate judiciară vreodată comisă, stă condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru această scrisoare.

În ochii mei, acest moment reprezintă reperul absolut al trădării funcţiei sale sociale de către justiţia românească, păcatul său istoric cel mai apăsător. Nici dosarul Loviturii de stat din 1989, nici dosarele Mineriadelor, nici dosarul Plandemiei şi nici condamnările Tribunalului Poporului, nu comportă greutatea spirituală a curviei comise atunci faţă de neamul românesc.

Pe cale de consecinţă, nu consider că se vor putea purta vreodată discuţii substanţiale despre reforma justiţiei în România în lipsa înţelegerii profunde a modului în care justiţia îşi ratează ciclic menirea şi serviciul datorat poporului român. Această monstruozitate judiciară este una cu reproducere consecventă şi consider că trebuie asumată şi ispăşită atât la nivel politic cât şi judiciar, şi reactualizată în veac.

Textul scrisorii către Nicolae Iorga este sugestiv şi sub raportul diferitelor tipuri de naţionalism, care doar aparent sunt din acelaşi aluat, deşi întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi idei, căci despre jidani au vorbit şi Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu.

Îndrăznesc să cred că patriarhul naţionalismului românesc, cum este considerat Nicolae Iorga, întemeietor de şcoală istoriografică şi savant de geniu (etalonul elitist al profesionalismului ştiinţific), parlamentar şi prim-ministru, un foarte curajos rostitor de adevăruri sociale, culturale, economice şi politice, greu răspuns va avea de dat la vremea „clipei covârşitoare” despre care face menţiune Sfântul Mucenic Corneliu Zelea Codreanu în textul iniţial.

Lectura consistentă, cu inimă deschisă şi cu loialitate faţă de neam, precum şi intrarea într-o dispoziţie de acţiune, alăturare, unire şi înfrăţire cu cei de un gând, este singura cale de ieşire din confuzia morală a momentului, în aşteptarea unor rostitori de adevăruri mai ales de felul Mucenicului Corneliu Zelea Codreanu, şi nu doar a celor cu înzestrări părute sau reale precum ale lui Nicolae Iorga.     

Lectura consistentă despre istoria noastră însă ar trebui începută de aici:

    

”Pentru profesorul Iorga

Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:

Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.

Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!

Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?

Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

Între bliduri(adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.

Ei bine, nu mai pot!

Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).

Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!

Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.

Scrisoarea a fost semnată de Corneliu Zelea Codreanu la data de 26 martie 1938.


Text publicat mai întâi pe platforma Telegra.ph

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)

„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27)
„Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).

Războiul și creștinismul

Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?

Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?

Normele bisericești canonice despre război

Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.

Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război

Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.

Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.

Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.

Poziționarea morală față de conflictele armate

Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?

În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.

Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.

Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina  de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.

Ce a spus concret Patriarhul Chiril

Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele.  Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.

Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.

Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.

Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.

Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.

Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.

Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române

Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.

Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?

Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.

Demnitate creștină și națională

Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.

Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.

Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.

Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.

Cenzurarea ro.Sputnik.md este neconstituţională

Sursă imagine: Sputnik România

Pentru români, cel mai deranjant efect al conflictului militar din Ucraina, până acum, pare a fi reactivarea discursului mediatic de tip #rezist, care îşi arogă cu impertinenţă exclusivitatea ascendentului moral în conversaţia publică. Este acelaşi mecanism al indignării morale ca sursă de legitimitate, care nu doar că ocupă abuziv scena publică dar promovează un tip de discurs bazat pe ostracizare, marginalizare şi finalmente, cenzură.

Art.30 alin.(1) şi (2) din Constituţie

În România este interzisă orice formă de cenzură şi este garantată pluralitatea opiniilor şi convingerilor politice. Nu mă refer la egalitatea morală a tuturor ideilor şi opiniilor vehiculate, ci la dreptul tuturor convingerilor politice legale de a fi exprimate, rostite, vehiculate, chiar şi atunci când se menţin sub oprobiul public.

Evenimentele de mare însemnătate (geo)politică ar trebui să reprezinte momente prielnice pentru reafirmarea principiilor constituţionale la care (ar trebui să) aderăm, căci conversaţia publică este valoroasă în sine, mai cu seamă într-un aşa deşert intelectual cum a ajuns societatea noastră.

Dar ei sunt ruşi!

Din gravă nenorocire, de ceva vreme s-a re-încetăţenit obiceiul punerii pumnului în gură şi a proclamării adevărului unic. Dacă presa occidentală a funcţionat în ultimele decenii în scopul dirijării atenţiei şi stabilirii agendei publice exclusiv pe baza abuzării cadrajului mediatic (framming), începând cu invenţia termenului de „fake news” suntem în prezenţa manifestă a cenzurii proclamată ca virtute, fapt de o neruşinare de necrezut şi de neacceptat, nici măcar în cazul „ruşilor” .

Prin exact aceeaşi metodă pLandemică de înspăimântare şi surprindere a publicului prin dolul panicilor morale, directorii de discurs din societate revendică imperativul cenzurării vocilor acuzate de (data aceasta de) propagandă pro-rusă.

Solicitarea este profund imorală şi contravine în mod esenţial aspiraţiilor democratice care au impus promulgarea dispoziţiilor constituţionale aferente. România nu este parte în conflictul militar ruso-ucrainian şi nicio apreciere de oportunitate politică nu poate justifica abandonarea standardului constituţional românesc pentru avansarea unor interese mediatice de moment.

Este mai mult decât discutabilă oportunitatea cenzurii tematice pe timp de război, darămite cenzura politică pe timp de pace!

La ce foloseşte sputnik.md?

Cazul sputnik.md este mai mult decât concludent pentru ideea de infantilizare a publicului românesc, îndemnat să antipatizeze şi să-şi manifeste oprobiul pentru a menţine rusofobia ca tezaur moral principal al societăţii. Fals tezaur, calp, lipsit de valoare! De la antipatie s-a ajuns la ură, iar acum, la suprimarea prezenţei mediatice, în aplauzele entuziaste ale curentului eurofil.

Cenzura pe care o aplaudăm şi pe care o acceptăm nu doar fără bază legală, ci chiar împotriva normei constituţionale explicite, reprezintă un rău mai mare decât orice idee/informaţie neadevărată ce ar fi putut fi colportată de redacţia sputnik.md. Modalitatea laşă în care societatea noastră se lasă iarăşi amăgită pentru a accepta încălcarea garanţiilor constituţionale nu poate rămâne fără consecinţe, întocmai cum acceptarea celor „două săptămâni” de punere în paranteză a libertăţilor cetăţeneşti cică! fundamentale s-a permanentizat! Sputnik.md ne foloseşte să înţelegem cu precizie acest lucru.

Este cenzura o consecinţă firească a conflictului?

Îndrăznesc şi o acuză personală îndreptată împotriva redactorilor de la situl ortodoxinfo.ro, site care a fost abuziv şi nelegal cenzurat la începutul pLandemiei. Portalul ortodoxinfo.ro trebuia să formuleze plângeri penale, să lupte şi să se lanseze într-o activitate de apărare a dreptului său la liberă publicare. Nu ne este permis a accepta cenzura ca pe un fapt divers al contextului politic, ca pe un firesc al pandemiei, al turbulenţelor geopolitice, nici măcar al războiului. Orice restrângere de drepturi trebuie să fie proporţională şi adecvată scopului legitim propus a fi atins.

Pasivitatea fraţilor de la ortodoxinfo a lăsat, iată, loc de cenzură neruşinat de neconstituţională, girată de statul român de la cel mai înalt nivel. Chiar dacă există numeroase critici vizând calitatea informării pe care o realizează(?) ortodoxinfo.ro, chiar dacă (între altele) interviul luat pentru sputnik.com de Margarita Simonyan suspecţilor din cazul Skripal va rămâne definitiv în antologia penibilului jurnalistic şi al minciunii mediatice, nu ne este permis să acceptăm ca sancţiune cenzurarea vocilor dizidente, deja marginalizate şi ostracizate public.

Există totuşi răspundere?

Fiecare dintre noi vom da seama pentru orişice cuvânt rostit şi suntem datori să cultivăm la nivel individual şi colectiv tipul de discernământ care să minimizeze impactul neadevărurilor promovate cu sau fără intenţie. Suntem răspunzători faţă de noi înşine şi faţă de cei dragi pentru păzirea adevărului prin afirmarea sa directă, prin verificarea celor prezentate, în marja cercului nostru moral, al lucrurilor care ne interesează, care ne reprezintă, pe care le apărăm. Nu avem voie ca societate să renunţăm la această aspiraţie şi să delegăm răspunderea pe care o avem pentru garantarea execitării depline a libertăţii de exprimare.

Acest principiu ar trebuie să fie unul inconturnabil.

Solidarizare?

În acest context îmi exprim solidaritatea cu redacţia Sputnik, nu doar cea de limbă română, şi denunţ iniţiativa suprimării şi cenzurării platformelor media (pro)ruseşti. Oricât de neplăcută, abominabilă(?) chiar, li s-ar părea multora poziţionarea şi relativizarea(?) morală pe care aceste platforme o fac în legătură cu agresiunea armatei ruse în Ucraina, consider că activitatea acestora ne este nu doar utilă, ci absolut necesară, crucială, pentru a înţelege scopurile şi interesele celuilalt, cerinţă capitală pentru identificarea traseului către pace şi bună înţelegere.

Preiau în cele ce urmează postarea jurnalistului Octavian Racu cu privire la acest subiect:

Toate aceste apeluri de izolare informațională, de declanșare a unei campanii furibunde împotriva oricăror canale de comunicare “indezirabile”, nu face decât să pregătească un teren fertil pentru niște conflicte și mai mari.

Riscul oricărei conflagrații devine mai mare atunci când țările se izolează într-o bulă, își creează proprii povești cu Feți-Frumoși și Balauri, iar apoi acționează dirijați de propriile fantasme.

Iată de ce îndemnurile isterice de a interzice orice mesaj din direcția Rusiei este prăbușire într-un sectarism totalitar, o alunecare spre fundamentalism.

E nevoie de cenzură în secolul XXI? Cui îi este frică de opiniile și pozițiile altora? Probabil doar celor care nu sunt convinși de validitatea propriilor convingeri. De altfel, suntem cu toții niște oameni maturi, oameni care au capacitatea de a reflecta, judeca, de a face o alegere corectă și o libertate de a greși.

Încetați să tratați publicul ca pe o mulțime de imbecili și copii naivi. Din momentul în care îi permiteți unei persoane de peste 18 ani să cumpere alcool, țigări, să conducă automobilul, să aibă un permis de port armă și să voteze, de ce credeți că ar trebui să decidă cineva care informații ar trebuie să vadă și care nu?

Vă este frică de textele din Sputnik? Serios? Ați ajuns chiar în halul ăsta?

Dacă credeți că toate problemele vor putea fi rezolvate prin cenzură și persecuții, atunci sunteți foarte naivi. Recitiți manualele de istoria modernă și contemporană.

https://t.me/racumd/3404

Împotrivire?

Totodată, vă îndemn să citiţi şi articolele publicate de Bogdan Duca (intelectual public cu care nu-mi amintesc să fi fost vreodată de acord, dar cu privire la care mă bucur sincer că există şi scrie) şi de Georgiana Arsene, pe acelaşi subiect, apărute pe platforma telegra.ph.

Vă îndemn să vă abonaţi la canalele Telegram asociate, să descărcaţi aplicaţia sputnik şi să vă înregistraţi pe platforma vk.com, nu pentru că „ruşii” ne spun adevărul sau că o fac (ori ba!) în mai mare măsură decât alţii, ci pentru că nu avem voie să concedem la suprimarea vocilor indezirabile.


Conturi Telegram:
SputniK Moldova: https://t.me/mdsputnikmd
Sputnik România: https://t.me/sputnikmdro
Octavian Racu: https://t.me/racumd
Bogdan Duca: https://t.me/bogdanduca

https://play.google.com/store/apps/details?id=com.sputniknews.sputnik

Pacientul întubat: consumatorul român de presă

Siturile Hotnews.ro, g4media.ro şi Newsweek.ro pun finalmente în discuţia publicului român, într-un sincron care nu mai miră pe nimeni, după mai mult de o lună de la documentul-ultimatum emis către S.U.A. de Kremlin, chestiunea de interes vital care priveşte România. Anume:

Rusia cere retragerea trupelor NATO din România.

Nu verbul „cere” este cel potrivit aici, cât mai degrabă: „ordonă” . Acesta ar fi trebuit să fie subiectul principal al dezbaterilor din presă şi din societatea civilă, imediat după vizita generalului-prim-ministru Nicolae Ciucă la Bruxelles. Faptul că acest eveniment nu a fost tratat deloc în presă este un subiect autonom, la fel de grav(fără exagerare!) cum este şi ultimatumul dat de ruşi. Tensiunea militară nu vizează Ucraina ci prezenţa SUA şi NATO în estul Europei, iar operaţiunile militare, indiferent că vor avea sau nu loc pe teritoriu ucrainean, vizează acest scop politic.

Societatea noastră face obiectul unui activităţi agresive de propagandă şi de agresiune psihologică din partea massmedia românească, activitate girată de la cel mai înalt nivel de stat, activitate ce ne-a adus pe toţi într-un punct mort. Societatea nu are resurse să se mobilizeze intelectual pentru a înfrunta realităţile zilei, se hrăneşte în continuare cu prefabricate „Rusia are P.I.B.-ul Italiei„, „Benzinărie înarmată nuclear” şi altele asemenea. Nu suntem capabili să discutăm pe fondul problematicilor de putere care ne vizează în mod direct, fie că e vorba de chestiunea militară, politică, economică sau culturală.

Publicul român este în situaţia pacientului întubat, complet inert, hrănit cu ceea ce decide curatorul mediatic. Nu există nicio disponibilitate a massmedia de a-şi reconfigura agenda în funcţie de reacţia societăţii ci se insistă în „marşul distrugătorului„, zdrobind orice încercare autonomă, oricât de firavă, de a contextualiza ori contrazice naraţiunea oficială. Nu există niciun proces de împreună-învăţare care să producă înţelepciune colectivă şi să valideze relaţii de încredere. Abordarea mediatică exclusiv prescriptivă a condus la tribalism intelectual care nu se raportează la adevăr ci la poziţii relative de putere şi dominare a agendei publice.

Vina determinantă pentru această situaţie de fapt aparţine jurnaliştilor români, editorialiştilor şi şefilor de redacţie mai precis. Există o răspundere directă care nu poate fi disociată de fişa postului şi de rolul respectivei activităţi pentru societate, indiferent de veniturile sau de situaţia materială precară a jurnalistului român. Pentru situaţia în care se regăseşte România astăzi, fie că vorbim de politica pandemică, politica economică, politica culturală, că vorbim de politică în sensul cel mai general cu putinţă, vinovaţii principali sunt jurnaliştii români, mai mult decât sunt politicienii, economiştii, oamenii de cultură. Este o realitate pe care o ignorăm şi care ne cimentează neputinţa, indiferent de subiectul/tema asupra căreia se fixează reflectorul mediatic. Chiar dacă un subiect trecut anterior sub tăcere este tratat apoi ca subiect de prim-plan, mecanismul de informare şi educare a publicului rămâne complet disfuncţional iar efectul este unul dezastruos.

Sprijinirea proiectelor mediatice alternative (de pildă r3media) este crucială dar şi, cel mai probabil, amar de tardivă şi insuficientă.

Faptul că un subiect precum „ultimatumul” rusesc a fost ignorat de presa mainstream rămâne monument de trădare a misiunii proprii şi se adaugă la panoplia falimentului nostru. Eu unul nu văd niciun semn de revenire în sine.

Translate page >>