Azimuturi politice – Nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale

Ideea nerecunoaşterii alegerilor prezidenţiale din mai 2025 a răsărit simultan din mai multe medii.

În funcţie de riscul perceput de către regimul aflat la putere în România, pericolul nerecunoaşterii alegerilor de către Statele Unite ale Americii se distinge în mod deosebit. Nu consider că această apreciere este greşită, dimpotrivă. Nerecunoaşterea de către Statele Unite ale Americii a legitimităţii conducătorului statului ne-ar trimite în faliment şi, potrivit unor voci credibile, pe un curs de dezmembrare teritorială.

Apoi, presa progresistă din România dă ca fiind sigură nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale de către Federaţia Rusă, stat care a emis prin reprezentanţi de vârf opinii critice vizând evoluţia vieţii noastre politice din ultimul an. În acelaşi front, sunt alăturate şi unele state care fac parte din BRICS, aliaţii apropiaţi ai Federaţiei Ruse pe scena politică internaţională.

În fine, în linia unor tribalisme europene străvezii, dacă alegerile ar fi câştigate zdrobitor de un reprezentant al naţionalismului românesc, suntem preveniţi că nici Uniunea Europeană nu ar accepta rezultatul votului popular şi că Bruxelul ne-ar plasa într-o carantină izolaţionistă.

Cine mai lipseşte din enumerare?

De observat că problema nerecunoaşterii alegerilor din România este circumscrisă cu insistenţă sferei politicii externe, deşi vocile celor care îndeamnă la boicotarea ciclului electoral, la neparticiparea, nesprijinirea, nevalidarea loviturii de stat sunt îndeosebi numeroase.

Dintre cei despre care se preconizează că nu vor recunoaşte alegerile din România, distinct de cei enumeraţi anterior, lipseşte, în mod evident, poporul român

Acest lucru nu este întâmplător. Segmentul de electorat care nu doreşte să participe la alegeri este unul activ şi în curs de agregare.

Primul pas

Conferinţa de astăzi, pentru care am pregătit acest text, este unul dintre exemplele de consolidare a unei mişcări politice. Faptul că a fost necesară închirierea succesivă a trei săli de conferinţă, rezervarea fiind anulată deşi au fost semnate contracte şi achitate sumele prestabilite, precum şi faptul că întâlnirea de astăzi a fost necesar să fie organizată în condiţii de semi-clandestinitate, dovedesc voinţa regimului de putere din România de a împiedica vehicularea şi dezvoltarea acelor convingeri care îi contestă legitimitatea şi care cer imperativ pedepsirea severă a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea regimului democratic din România (aşa imperfect cum era).

Organizatorii conferinţei au cerut participanţilor să-şi imagineze soluţiile juridice, legislative şi politice necesare pentru refondarea statului de drept, fără a se concentra disproporţionat asupra participării la alegerile de duminică.

În acest scop, au fost dezbătute chestiuni de fond în câteva şedinţe Zoom şi pe mai multe grupuri dedicate organizării răspunsului popular faţă de lovitura de stat şi faţă de instituirea în România a regimului hibrid de guvernare.

Soluţii juridice

Sub fanionul soluţiilor juridice au fost propuse mai multe acţiuni în instanţă care să vizeze anularea actelor subsecvente momentului expirării mandatului prezidenţial.

În fapt, preşedintele Klaus Iohannis a rămas în funcţie după data de 21 decembrie 2024, numind în timpul uzurpării funcţiei prezidenţiale Guvernul şi Prim-ministrul acum aflaţi la Palatul Victoria. Guvernul actual, care a fost numit în funcţie de un uzurpator al funcţiei de Preşedinte a emis actele normative care organizează alegerile din mai, atât sub aspectul candidaturilor cât şi sub cel al campaniei electorale.

Vom vedea mai târziu că nici candidaturile şi nici campania electorală nu sunt libere, caracter obligatoriu din perspectivă constituţională dar şi din perspectiva relaţiilor internaţionale.

Soluţii legislative

În mod evident, se impune modificarea legii de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale a României, apoi a legii privind alegerea Preşedintelui României, cu scopul de a bloca interferenţa Curţii Constituţionale în afara procedurii electorale explicit prevăzută de lege. A fost propusă inclusiv desfiinţarea Curţii Constituţionale a României, aspect ce ţine de reforma constituţională.

Faţă de compromiterea iremediabilă a sistemului judiciar, printr-o serie de abuzuri de neconceput pentru practicienii dreptului din România, propun reconsiderarea legiferării unui nou statut pentru Grefa Judiciară, care să protejeze pe grefierii care ar fi ales să nu participe la butaforiile dictate din înăuntrul şi din afara sistemului.

Rolul istoric al grefierului a fost de a reprezenta o contramăsură în timp real la abuzurile pe care magistratul cauzei le-ar putea comite profitând de urgenţa cauzei, de efectele ireversibile şi de împrejurări concrete ce nu mai pot fi reparate în calea de atac. Lipsa contrasemnăturii grefierului pe orice act procesual (mai puţin rezultatul deliberării) conduce la nulitatea absolută a actului. Refondarea Grefei Judiciare ar proteja magistraţii corecţi şi ar disipa presiunea din interiorul sistemului şi din afara sa, de pe judecător spre/asupra unui colectiv de profesionişti ai dreptului a căror carieră este gestionată distinct faţă de cea a magistraţilor.

O nouă Constituţie?

Nu în ultimul rând, se apreciază necesară adoptarea unei noi Constituţii, având în vedere că gradul de siluire a prezentului acord constituţional împiedică renaşterea României, chiar şi în condiţiile unor reforme constituţionale parţiale.

Consider că această propunere este cu totul şi totul periculoasă şi inoportună în actualul context politic. O nouă Constituţie adoptată de reprezentanţii regimului care a îngropat-o pe cea actuală nu ar conduce la făurirea unui viitor încurajator, dimpotrivă, ar compromite şi acest instrument esenţial de reconstrucţie statală, poate chiar ar diminua standardul de libertate consfinţit astăzi.

O discuţie separată poate privi revenirea la Constituţia din anul 1991, repudiind modificările din anul 2003 care au aşezat dreptul european deasupra celui intern naţional (inclusiv la nivel constituţional), au permis înstrăinarea fondului funciar, cedarea suveranităţii în chestiuni cheie, nemaipomenind că au servit drept pretext pentru ca CCR să introducă cu de la sine putere un examen de europenism al convingerilor şi opiniilor politice pentru candidaţii la funcţiile publice, însuşindu-şi o prerogativă absolut arbitrară şi incompatibilă cu statul de drept.

Alegeri prezidenţiale sau proceduri electorale?

Într-una din discuţiile avute în grupul de organizare am opinat în sensul că Alegerile din 4-18 mai 2025 nu sunt propriu-zis alegeri prezidenţiale, deşi sunt astfel denumite. Am opinat că avem de-a face cu o categorie de *proceduri electorale* menite să detensioneze societatea și să legitimeze autoritatea noului regim instituit după anularea anti-legală a alegerilor anterioare.

Consider important de înţeles faptul că alegerile prezindenţiale reprezintă un ansamblu de proceduri electorale, precum şi efectele acestora în corpul electoral (asupra poporului cu drept de vot), care conduc la alegerea în funcţia de Preşedinte al României al celui mai popular candidat, liber să se înscrie în competiţie şi liber să-şi comunice mesajul atât direct cât şi indirect.

Comunicarea indirectă vizează emulaţia electorală, entuziasmul şi amorsarea emoţională a majorităţii astfel încât să îşi dorească sau să accepte schimbări de esenţa şi centralitatea politicilor publice, inclusiv la nivel constituţional şi de politică internaţională, nu doar ajustări minore.

Controlul strict al *mesajului electoral*, cenzurarea abundentă, reducerea acestuia la o sumă de propagatori etichetaţi ca fiind „actori politici” şi ameninţarea cu sancţiuni de o mărime însutită contravenţiilor obişnuite inhibă emulaţia electorală şi, finalmente, împiedică exercitarea firească a drepturilor electorale.

Acestea nu se reduc la dreptul de a ştampila un buletin de vot, ci includ şi dreptul de propagandă politică, de contribuţie directă la efortul electoral, de participare partizană sau nepartizană la dezbaterea publică şamd.

Ce sunt procedurile electorale?

În lipsa libertăţii candidaturilor şi în lipsa libertăţii campaniei electorale, avem de-a face cu proceduri electorale (pe scară largă) care constau în esenţă în instituirea şi organizarea unei masive birocraţii electorale care ocultează absenţa elementelor de fond menite să asigure legitimitatea rezultatului electoral.

Subiecte precum: detaliile gestiunii financiare a fondurilor electorale, condiţiile de formă ale materialului electoral, reacţiile faţă de cenzurarea unui mesaj sau altul, centralitatea activităţii BEC în atenţia publică şi în programul massmedia, apeluri repetate la cenzură, eliminare, sancţionarea unor mesaje, idei sau persoane, şi încă altele, colmatează cu furaj informaţional canalele de comunicare, denaturând ierarhia chestiunilor de importanţă pentru corpul electoral.

Scopul acestei imense birocraţii electorale, tarată de păcatele tuturor birocraţiilor însetate să-şi extindă prerogativele şi privilegiile, este menţinerea status quo-ului, exact chestiunea infirmată prin votul surpriză din luna noiembrie.

Procedurile electorale şi masiva birocraţie creată pentru a acoperi goliciunea de legitimitate nu doresc nimic altceva decât a conceda autoritatea funcţiei prezidenţiale către reprezentantul ales de către oligarhia care conduce în mod real România.

Cine conduce România?

Unul dintre candidaţii respinşi nelegal de regimul hibrid din ciclul electoral din luna noiembrie 2024 este preotul Ciprian Romeo Mega, cel care a dezvăluit împrejurarea că în Parlamentul României politica legislativă se stabileşte în Loja masonică „Alexandru Ioan Cuza”, care numără peste 400 de membri, majoritatea parlamentari.

În esenţă, regimul oligarhic din România este circumscris organizaţiilor francmasonice, care integrează atât puterile executivă, legislativă şi judecătorească, dar şi ierarhia forţelor de ordine şi de securitate, puterea economică, mediatică şi culturală.

În interiorul acestui regim oligarhic supra-naţional se desfăşoară competiţii şi lupte de putere care sunt mai relevante pentru competiţia prezidenţială decât votul popular.

Acesta din urmă nu mai are rolul de mandatare, de delegare a suveranităţii personale în scopul reprezentării politice, ci are rol de exprimare a preferinţei faţă de un mit electoral sau faţă de altul, sub multiplele sale forme de manifestare.

Cât mai contează votul?

Valoarea votului este cea recunoscută de oligarhia aflată la putere. La nevoie, aşa cum am văzut, votul nostru poate să nu valoreze nimic.

Dar, deşi votul nu (mai?) reprezintă gestul de desemnare a unui reprezentant de către fiecare cetăţean român care îşi deleagă în cadrul constituţional puterea şi suveranitatea personală, votul continuă să poarte valoarea necesară confirmării alegerilor decise de către oligarhia regimului hibrid.

Cu alte cuvinte, votul nostru nu mai alege Preşedintele României, dar contează pentru cei de la putere ca instrument de recunoaştere a alegerii candidaţilor lor. Acest lucru nu este fără însemnătate, dimpotrivă. Cei care ne-au anulat votul autentic au nevoie de participarea noastră pentru a determina acceptarea rezultatului orchestrat de aceştia abuzând procedura scrutinului prezidenţial.

Cum putem vota în folosul nostru?

Trebuie să facem distincţia între votul prezidenţial şi votul reacţionar. Deşi gestul de a vota este unitar, semnificaţiile sale pot fi multiple. Votul prezidenţial se referă la alegerea liberă a Preşedintelui României; din decembrie anul trecut, votul prezidenţial ne este refuzat.

Votul reacţionar reprezintă un gest electoral de participare la procedurile electorale instituite de puterea de stat, dar în scopul exprimării unei împotriviri faţă de aceasta. Deşi votul reacţionar vizează numele unui candidat, semnificaţia sa este de a confirma un set de idei sau de convingeri care sunt asociate electoratului acelui candidat.

Votul reacţionar este acordat celui care se angajează să lupte împotriva oligarhiei de la putere, nu celui care ar fi cel mai bun Preşedinte al României. Votul reacţionar se acordă doar în condiţiile unui plan cunoscut şi, mai ales, sub coordonarea unui lider recunoscut în tabăra noastră. Fără plan şi fără lider, votul reacţionar va fi folosit de stat ca sursă de legitimare şi îl va califica aşa cum îi va conveni.    

Boicot?

După cum spuneam, un număr mare de persoane refuză să voteze deoarece sunt conştiente că gestul lor nu va cântări drept vot pentru prezidenţiale.

În acelaşi timp, mulţi greşim invocând faptul că prin participarea la vot am participa Lovitura de stat, am legitima Lovitura de stat, am valida regimul oligarhic de la putere.

Acest regim oligarhic este integral ilegitim, fiind numit la putere de un preşedinte uzurpator sau acceptând ca preşedintele uzurpator să rămână la putere şi după momentul expirării mandatului său. Pe cale de consicinţă, şi alegerile organizate de acest regim sunt ilegitime şi, prin urmare, s-ar impune boicotul.

În prealabil trebuie spus că dacă nu ne numărăm între cei care au complotat cu Enache, Ciolacu şi Iohannis (secondaţi de securişti) pentru anularea alegerilor, atunci nu putem spune că am participat sau că participăm a lovitura de stat.

De asemenea, nu putem spune că legitimăm o lovitură de stat în lipsa unui gest de afirmare explicită a validităţii şi legitimităţii acestora. Atunci când vorbim despre rău, complicitatea faţă de un rău explicit trebuie să aibă, de asemenea, o natură explicită.

Este până la un punct condamnabilă tăcerea în faţa răului, dar aceasta nu poate fi prezumată spre rău ci, la fel de bine, poate fi considerată o pregătire în săvârşirea binelui, după putere.

Boicot plus vot reacţionar

Trăgând linia, observăm că linia de demarcaţie apare între, pe de o parte, cei care votează considerând că e drept să învestească un candidat în funcţia de Preşedinte al României şi, pe de altă parte, între cei care dau un vot reacţionar alături de cei care aleg boicotul. Grăniţuirea se face pe hotarul acceptării sau respingerii anulării Turului 2.

Reţinem aşadar că în tabăra naţionalistă este prezent un pluralism politic stratificat pe trei paliere:

– Electoratul singurului candidat suveranist admis de regimul oligarhic care dau un vot deplin (cei 14% din turul I care şi-l doresc şi Preşedinte);

– Electoratul care ar prefera un alt candidat interzis în funcţia de Preşedinte, dar care dau un vot reacţionar pentru cel care promite sacrificiu şi luptă pentru alegeri libere anticipate;

– Electoratul care nu participă la vot ci se angajează în alte demersuri de iniţiere sau de sprijinire a unui pol politic şi civic reacţionar.

Cum voi proceda eu?

Aduc în discuţie cazul meu întrucât introduc un criteriu pe care îl consider pertinent pentru lupta noastră.

Sunt adeptul ideii de boicot din pricina faptului că niciunul dintre candidaţii îngăduiţi de regimul oligarhic să participe la alegerile din mai 2025 nu s-ar califica pentru primirea votului reacţionar, necum cel prezidenţial.

Cu toate acestea, voi participa la vot şi voi da votul reacţionar candidatului suveranist sprijinit manifest de câteva persoane cărora le recunosc influenţa morală şi intelectuală asupra mea, până dincolo de voia mea. Pentru mine un astfel de nume este profesorul Corvin Lupu, căruia i se adaugă şi alte personalităţi care au aderat la Grupul pentru România (a se vedea https://geopolitika.ro/articles/grupul-pentru-romania-comunicatul-nr-41/).

Din punctul de vedere al organizării frontului naţionalist, recunoaşterea unei influenţe dincolo de hotărnicia voii proprii este esenţială. Chiar dacă eu unul aş fi ales o altă conduită, apelul public din partea unei persoane căruia îi recunosc un statut deosebit în inima mea are precedenţă faţă de propria mea dorinţă, convingere, hotărâre.

În lipsa recunoaşterii în forul interior de către naţionaliştii români a unui astfel de ascendent, rezistenţa va rămâne pulverizată, fragmentată. Pe de altă parte, destăinuirea numelui personalităţilor cu un astfel de ascendent produce o ierarhizare naturală şi ajută la operaţionalizarea demersurilor de luptă.

Cum învingem pasivitatea şi indiferenţa?

Din nefericire, nu există nicio altă cale în afară de purtarea sarcinilor unii altora. Efortul depus de cei care se angajează în lupta pentru eliberarea de sub jugul oligarhiei ilegitime care s-a înstăpânit pe statul român este datorat disproporţionat de cei cu inimă bună şi cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

Scuza des întâlnită că e nevoie mai întâi de agregare a unei mase critice sau chiar a unei majorităţi, este absolut contraproductivă.

Iniţial este vorba despre jertfă în afara oricărei rezonabile raţionalizări omeneşti, jertfă orientată spre folosul şi slujirea semenilor, chiar dacă per ansamblu aceştia o vor respinge, o vor discredita. Un astfel de sacrificiu aduce roade în timp.

Probleme practice pentru nerecunoaşterea alegerilor

Întrucât invariabil discuţiile despre boicot ajung la subiectul nerecunoaşterii rezultatului alegerilor şi se îndrepată către constituirea unor instituţii paralele, chiar în exil, simt nevoia să îi previn pe simpatizanţii acestor convingeri că o astfel de opţiune presupune o determinare care nu este neapărat specifică românilor.

Aceste iniţiative presupun lansarea persoanelor aderente pe un traseu de coliziune cu forţa regimului oligarhic ce controlează statul român şi nu numai. De asemenea, voit ori ba, se produce o auto-marginalizare, o formă de ghetoizare socială şi politică de lungă durată care este foarte dificil de dezvoltat în viitor; rezistenţa se va fi insularizat de viaţa socială şi politică cultivată de către puterea de stat şi va risca să devină rapid irelevantă.

Pentru a se discuta serios despre nerecunoaşterea alegerilor şi despre constituirea alternativelor instituţional politice, juridice şi militare (paramilitare) necesare frontului reacţionar trebuie, cu necesitate, să luăm aminte la rezistenţa din exil faţă de instituirea regimului comunist din România şi la insuccesul deplin al acestora, nu doar în anii 50, ci şi în perioada post-decembristă.

Mai adaug riscul ca nerecunoaşterea alegerilor, de către o facţiune semnificativă dar dezorganizată, să fie instrumentată chiar împotriva intereselor noastre de recuperare şi de refondare a unui stat constituţional.

Chiar şi aşa, paşi concreţi sau măcar simbolici în această direcţie trebuie să fie iniţiaţi, măcar pentru a ne menţine deschise orizonturile de acţiune. 

Controlul securist al statului

Motivul pentru care statul constituţional a fost îngropat prin lovitura de stat din decembrie şi înlocuit cu un regim hibrid rezidă în dorinţa de menţinere la putere în formula înrădăcinată şi de perpetuare a controlului securist asupra societăţii.

Reamintim că alegerile din noiembrie au fost organizate după ce au fost excluşi neconstituţional trei candidaţi cu dosare de candidatură valabile (Diana-Iovanovici Şoşoacă, Răzvan Constantinescu şi Ciprian Romeo Mega). Alegerile din noiembrie au fost jalonate de acest abuz iniţial iar rezultatul turului I s-a produs şi ca urmare a perturbărilor create de deciziile iniţiale ale Curţii Constituţionale şi ale Biroului Electoral Central.

Participanţii la turul I din noiembrie 2024 sunt dintre cei faţă de care operase deja filtrul oligarhiei, chiar Călin Georgescu fiind prezentat, prin prisma datelor sale biografice, ca fiind un candidat de sistem.

De ce au fost anulate alegerile câştigate de candidatul de sistem?

Răspunsul pe care îl propun este că motivul anulării alegerilor nu este victoria candidatului Călin Georgescu ci victoria electoratului său, etichetat ca naţionalist, suveranist, izolaţionist, chiar extremist.

Anularea alegerilor a fost provocată de obstinaţia celor ce controlează societatea românească de a ţine la marginea lumii segmentul electoral de care noi aparţinem. Victoria reprezentantului acestui electorat este indezirabilă pentru oligarhie, cu excepţia cazului în care eventualul reprezentant ar accepta detonarea, diluarea sau deturnarea mandatului său (cazul Meloni).

Preşedintele Călin Georgescu

Spre cinstea domnului Călin Georgescu, acesta nu a cedat presiunilor detonării sau deturnării, deşi strategia sa de luptă politică a urmărit menţinerea ordinii publice şi a puterii regimului uzurpator. Călin Georgescu nu a iniţiat o mişcare politică de contestare, de luptă şi, mai ales, de pedepsire a vinovaţilor însă, în apărarea domniei sale trebuie adăugat că o astfel de cale este extrem de dificilă din pricina lipsei bărbaţilor de caracter, lipsei de competenţă, lipsei de resurse media, financiare, reputaţionale.

Călin Georgescu rămâne, în pofida biografiei sale, politicianul care a adus cel mai mult bine societăţii româneşti, inclusiv prin modalitatea în care a ales să evite conflictul politic şi social şi prin recunoaşterea votului reacţionar primit în urma eliminării nelegale a celor trei contracandidaţi sus-menţionaţi, etichetaţi ca fiind rusofili. 

Prin votul prezidenţial primit în turul I şi prin votul parţial din turul II, Călin Georgescu este de facto Preşedintele României şi rămâne în continuare învestit în această luptă prin procură, prin sprijinirea candidaturii lui George Simion, cel care şi-a proiectat campania electorală exclusiv în scopul coagulării votului reacţionar. De altfel, sub acest semn a şi refuzat participarea la dezbaterea organizată pentru candidaţii prezidenţiali.

Evoluţii paralele sau indirecte

Organizatorii Conferinţei au plecat de la ideea de „a nu ne pune toate ouăle în acelaşi loc!”

„Turul 2, înapoi!”, deşi apare ca o imposibilitate politico-juridică, rămâne un deziderat legitim şi care poate fi satisfăcut integral doar prin revenirea la statul de drept şi prin pedepsirea vinovaţilor, nu neapărat în această ordine.

„Turul 2, înapoi!” este mai mult decât o lozincă, este un fanion care denunţă simultan producerea unei lovituri de stat în acelaşi timp şi lovitură constituţională dar şi puci militar, prin implicarea serviciilor de informaţii.

„Turul 2, înapoi!” condamnă prigoana judiciară dezlănţuită împotriva unor persoane afiliate curentului naţionalist, injust catalogate ca fiind extremiste.

„Turul 2, înapoi!” nu se referă la organizarea expeditivă a unui ciclu electoral între Elena Lasconi şi Călin Georgescu. Acest deziderat pretinde alegeri libere, corecte şi periodice: libere atât sub aspectul candidaturilor, cât şi al campaniei electorale, dar şi al emulaţiei electorale. În acest moment este greu de crezut că altcineva decât Călin Georgescu ar câştiga orice scrutin prezidenţial în România şi presimt că acest fapt se va perpetua multă vreme.

„Turul 2, înapoi!” acceptă nevoia de a depăşi tărâmul competiţiei electorale de creuzet şi lărgirea conversaţiei către subiectul formelor alternative de guvernare, de regim politic, de organizare, care să răspundă nevoilor de libertate şi demnitate individuală şi colectivă în secolul XXI.

„Turul 2, înapoi!” presupune lansarea unor proiecte mici care să antameze implicarea personală şi colectivă care să covârşească efectele loviturii de stat şi care să cheme angajamentul deplin al unui conducător autentic al naţiunii române şi să îl convingă să accepte această cruce grea.

„Turul 2, înapoi!” afirmă că importantă nu este supravieţuirea, ci Învierea.


*Text pregătit pentru conferinţa din 29.04.2025 la care

nu am putut participa personal din cauza unor piedici de ultim moment

Speculaţii vizând alegerea papei

Alegerea papei reprezintă un eveniment de importanţă globală, atât sub aspect religios cât şi geopolitic. Speculaţii vizând decesul papei Francisc au circulat începând cu îmbolnăvirea sa din luna martie, moment în care au şi apărut la suprafaţă indiciile unor pre-poziţionări ale candidaţilor la scaunul papal.

În esenţă, acestea se aliniază ideii de pendul între un papă gras urmat de un papă slab (Seguite sempre un papa grasso con sottile) cu referire la tendinţa istorică a conclavurilor papale de a contrabalansa succesiv orientările doctrinare şi politice ale papilor ridicaţi pe tron.

Astfel, consensul observatorilor descrie cu un grad mare de certitudine faptul că progresistul şi, dacă este permis, globalistul Francisc va fi urmat de un papă mai degrabă conservator, aceasta fiind o tradiţie verificată istoric a Vaticanului. Prin urmare, atenţia analiştilor se îndrepată către lista cardinalilor eligibili care sunt circumscrişi sferei conservatoare, atât prin poziţionările doctrinare anterioare dar, poate chiar mai important, conservatori prin natura sprijinului (geo)politic care le animă candidatura.

Al doilea element de pre-poziţionare a candidaturilor la tronul papal vizează aria geografică şi chiar rasială a candidaţilor, regula fiind şi de această dată a pendulării. În mediul ortodox a pătruns, probabil pe cale greco-catolică, încă de la alegerea papei Francisc ideea că următorul şi ultimul papă va fi un „Papă negru”, fie sub aspect rasial, fie pe criteriul influenţei iezuite (conducătorul ordinului iezuit era denumit informal „Papa Negru”). Este, prin urmare, puţin probabil, dar nu exclus, ca următorul papă să fie „negru” indiferent de semnificaţia acestui atribut.

Totodată, faţă de originea argentiniană a papei Francisc şi studiind lista concretă a papabililor din conclavul anului 2025, se preconizează cu mare probabilitate o revenire pe tron a unui papă european, chiar cu prioritate faţă de cardinalii americani ce ar putea valorifica politic noua orientare pro-creştină a administraţiei Trump. De altfel, zilele acestea doamna Pam Bondi, Procurorul General al Statelor Unite, a anunţat lansarea unui grup de lucru cu scopul de a combate judiciar prejudecăţile creştine reminiscente în sistemul federal tutelat până de curând de politicieni şi funcţionari democraţi. Aceste iniţiative, precum şi intenţia anunţată public de preşedintele Trump de a participa la funeralii, întăresc ideea interesului american în tutelarea alegerii noului papă.

De interes direct pentru România este faptul că în lista papabililor anului 2025 se distinge cardinalul Péter Erdő, cel care este din 2002 arhiepiscop al Arhiepiscopiei de Esztergom-Budapesta și primat al Ungariei. În anul 2003 a fost ridicat la treapta de cardinal, iar între anii 2006-2016 a deținut președinția Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa. Mai trebuie adăugat că acesta a fost considerat papabil pentru conclavul din 2013, fiind unul dintre puţinii cardinali papabili (doar 5 din 106) ridicaţi în treaptă de Papa Paul al II-lea, faţă de restul cardinalilor promovaţi de papa Benedicat al XVI-lea şi de papa Francisc.

Deşi numele acestuia nu figurează pe listele propuse de presa care îi enumeră pe principalii candidaţi, trebuie avut în vedere că această discreţie reprezintă un avantaj semnificativ mai degrabă decât un dezavantaj, dată fiind zicala răspândită în mediul catolic că cel ce intră în conclav papă, iese (rămâne) cardinal. Cu alte cuvinte, doar arareori noul papă a fost ales din rândul celor anunţaţi anterior ca favoriţi. Mai trebuie adăugat că în istoria confesiunii catolice au fost cazuri când pe tron au fost ridicaţi inclusiv papi care nu erau „papabili” din perspectiva îndeplinirii condiţiilor formale (link detalii).

Revenind la interesul românilor pentru alegerea noului papă şi faţă de şansa substanţială ca acesta să fie Primatul Ungariei, Péter Erdő, reamintim împrejurarea că statul vecin a adoptat în ultimii ani o politică manifest pro-creştină chiar cu preţul sacrificării relaţiilor cu Bruxelul, politică ce a presupus inclusiv modificări de ordin constituţional în sensul protejării convingerilor religioase şi a condamnării exceselor progresiste.

Dintre toate regimurile politice actuale, conducerea Ungariei se distinge net prin abordarea sa filo-catolică şi pacifistă ceea ce asigură un element de sprijin substanţial în promovarea publică a reputaţiei viitorului papă şi pentru a asigura legitimitatea spirituală a acestuia la nivel global. Amintim că regimul de la Budapesta a făcut presiuni la vedere asupra papei Francisc pentru a împiedica vizita acestuia în România în anul 2019, dovadă că elementul religios al catolicismului este instrumentat politic de Budapesta inclusiv în privinţa relaţiilor de vecinătate.

Nu trebuie ignorate nici relaţiile politice de deosebită apropiere cu regimul Trump, precum şi cu celelalte mari puteri cu influenţă la nivel mondial. Astfel, se poate argumenta că regimul Trump ar putea avea chiar mai multe de câştigat (cu siguranţă mai puţine de pierdut) de pe urma sprijinirii cardinalului maghiar decât dacă ar insista pentru desemnarea primului papă american, discuţia fiind una de profunzime, bine documentată de cartea a cărei copertă ilustrează acest articol.

Dar, nu putem sublinia îndeajuns împrejurarea că, pentru români, cântăreşte foarte greu originea etnică a cardinalului Péter Erdő, dat fiind că acesta se revendică a fi secui din Satu Mare (bunicul său a locuit în Bucureşti) şi, aspect deosebit de important, faptul că originea secuiască este motivul pentru care, la ridicarea sa la rangul de cardinal al Bisericii Romano-Catolice, a adoptat în stema sa de cardinal simbolurile heraldice ale Ținutului Secuiesc: soarele și luna în câmp albastru.

Amintindu-ne şi de episodul ambasadorului american Hans Klemm care s-a afişat în anul 2016 cu steagul secuiesc, împreună cu politicieni UDMR care militează explicit pentru autonomia Ţinutului Secuiesc (cu o miză geografică implicită mai mare), consider că este rezonabil să speculăm că asistăm la o viziune strategică pe termen lung implementată de conducerea statului vecin şi că alegerea viitorului papă va mobiliza întreaga fiinţă a naţiunii maghiare şi totalitatea energiilor disponibile acesteia, fie direct, fie prin sistemul său de alianţe cultivate în timp.

Este inutil de subliniat pericolul geopolitic deosebit ce ar fi reprezentat de alegerea unui papă maghiar a cărui identitate este centrată pe problematica Transilvaniei şi a Ţinutului Secuiesc, mai cu seamă prin prisma mutaţiilor geopolitice care sunt anunţate în anii următori dar şi a transformărilor politice interne pe care le-a suferit România în perioada recentă.

Demersuri ale Patriarhului Ecumenic în 2025 pentru unirea cu catolicii

Patriarhul Bartolomeu la Conferința de la Abu Dhabi din decembrie 2024 (Imagine: Ecumenical Patriarchate)

Anul 2025 a fost menționat de foarte mult timp (prima dată acum 10 ani) mai ales de ortodocși, dar și de catolici, ca jubileu și aniversare a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Mai ales în ultima vreme s-au intensificat aceste referiri cu lrivire la sărbătorirea comună, care ar fi un pas în plus spre unirea bisericească. Totuși încă există multe detalii neștiute despre evenimentele care urmează și la ce ne putem aștepta. Cel mai probabil, nu va exista o unire concretă euharistică la anul, ci se va intra într-o altă fază a procesului de a se ajunge la potirul comun.

Evenimentele anunțate de Patriarhul Bartolomeu pentru 2025

În prima zi a anului curent, în cadrul Sfintei Liturghii, Patriarhul Ecumenic ținut un cuvânt în care a făcut câteva referiri la subiectul ce ne interesează.

El „a menționat inițiativa comună a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Romano-Catolice pentru sărbătorirea Sinodului de la Niceea, care va avea loc în mai 2025 în regiunea Niceea Bitiniei, unde se așteaptă șă fie primit Papa Romei, Francisc. Această conlucrare demonstrează efortul continuu pentru restabilirea unitățiicreștinilor și întărirea dialogului dintre Biserici”. De aici reiese că întâlnirea nu va avea loc de Paști, ci în luna mai, foarte probabil de Cincizecime.

Dar sărbătorirea Învierii anul acesta la aceeași dată are semnificația ei, contribuie la lucrarea ecumenistă. „Aniversarea Sinodului de la Niceea este corelată, de asemenea, cu reluarea prăznuirii comune a Paștelui, o chestiune care rămâne critică pentru unitatea creștinilor, după cum a semnalat Patriarhul”.

Cumva neașteptată a fost menționarea unei alte comemorări nefaste. „Sărbătorirea acestei aniversări sinodale și conlucrarea dintre Biserici oferă, de asemenea, prilejul să ne amintim de a 60-a aniversare a ridicării anatemelor dintre Roma și Constantinopol, care a fost ținută în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora, cknstruind astfel baza pentru un nou dialog și ci lucrare.” Însă, dacă avem în vedere primele declarații legate de planurile pentru anul acesta, care datează din 2014, nu mai apare așa de surprinzătoare această referință. Atunci Patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a marca jumătate de secol de la „îmbrățișarea dintre Paul VI și Atenagora”, care s-a soldat cu ridicarea anatemelor de anul următor (1965).

Așadar anul acesta sunt marcate două puncte importante: sărbătorirea comună a Paștelui și aniversarea împreună în luna mai a Sinodului de la Niceea. Prima bifare reprezintă o convergență spirituală, pe când a doua presupune o întâlnire directă, care nu pare să fie sub forma unui Sinod comun, ci doar aflată sub spectrul așa-zisei ridicări a anatemelor din 1965.

Paștile comun – un nou nivel de ecumenism?

Trecerea la calendarul îndreptat, care coincide cu cel gregorian, decizie luată în 1923, a avut evident intenția apropierii ecumeniste a ortodocșilor de catolici și de lumea creștină occidentală. Totuși aceasta nu a fost menționată în documentele Conferinței de atunci. Aceasta face ca referirea deschisă la o apropiere prin Paștele comun să fie cu atât mai nocivă. În plus, dovedește că terenul este deja mult mai pregătit și au fost înlăturate obstacolele care împiedicau manifestarea vădită a năzuințelor ecumeniste. Mai nimeni nu mai reacționează astăzi față de astfel de proiecte anti-ortodoxe.

Într-o adresare recentă la Conferința despre Politica Mondială de la Abu Dhabi din 13 decembrie anul trecut, Patriarhul Ecumenic a menționat și acolo eforturile spre „unitate creștină” prin sărbătorirea Sinodului I Ecumenic și a Paștelui comun. Acesta nu este doar o coincidență calendaristică, ci o oportunitate pentru „ortodocși, catolici, anglicani și restul creștinilor protestanți” de a fi împreună.

Printre altele, Patriarhul a mai precizat: „Un pas real înainte spre repararea vechilor conflicte este chemarea din partea Patriarhiei Ecumenice și a Modestiei noastre către Biserica Romano-Catolică și către fratele nostru mai mare, Sanctitatea Sa, Papa Francisc al Romei, de a reveni la calendarul iulian pentru calcularea comuna a Paștelui. Bazată pe cuniașterea noastă a Bisericii ca trup al lui Hristos, această propunere realistică prezintă un drum clar spre unitate. Celebrarea dimpreună poate nutri o înțelegere reciprocă mai bună și dialoguri mai semnificative între tradițiile creștine. Această sincronizare revelează faptul că, în sărbătoririle noastre fundamentale, menținem jn teren comun, în ciuda diviziunilor de multă vreme. Sărbătorirea Învierii lui Hristos împreună ne ajută să recunoaștem trecutul nostru comun și să mergem înainte spre o viitoare unitate”.

Unirea care este avută în vedere de Patriarhul Ecumenic în discursul său la acea Conferință profană este clar una lumească, într-o spiritualitate care urmărește buna înțelegere mondială, nu voia Domnului. Dar evident că aceste demersuri sunt departe de Evanghelia Domnului pentru că pacea lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu cea a lumii, ci chiar sunt antagonistice.

O dovadă în plus că nivelul de care vorbește Patriarhul este unul nu doar lumesc, ci mondialist, sunt referințele în același discurs al său la probleme sociale precum ecologia, inteligența artificială și solidaritatea socială. Pe lângă faptul că aceste teme nu sunt religioase, ci au conotații forțat spirituale, ele sunt și false în sine, ascunzând politici plutocratice. Combinând aceste aspecte, pare că e vorba de o mondializare în care religia va avea un rol new age-ist, de opium al popoarelor.

Va avea loc o unire în 2025?

Din ce se poate deduce din cuvintele Patriarhului, nu va exista o unire concretă și formalizată, potir comun, cu catolicii în 2025. Totuși va fi vorba de trecerea la un alt nivel de dialog ecumenic. Catolicii deja au pregătit calendarul pentru 10 ani de Paște comun, ceea ce dă impresia unui experiment, a unei etape de implementare a unui proiect de unire.

Dacă avem în vedere presiunile eșuate de anii trecuți din România asupra ortodocșilor de a sărbători Paștele după calendarul gregorian (nici măcar după cel îndreptat ortodox), se pare că decizia catolicilor de a reveni ei pe vechi a fost una forțată de refuzul ortodocșilor. Planurile se adaptează la împrejurări. Această imagine este întărită de faptul că promotorii trecerii pe calendarul gregorian erau puternici și notoriu mondialiști și justificau această manevră prin nevoia de unire cu „Bisericile” din Occident.

Declarații și acțiuni ecumeniste au mai fost în trecut, dar nu au mers până la unirea religioasă. Chiar dacă nici acum nu se va ajunge la asta, totuși nu înseamnă că asistăm la simple momente pasagere, ci la noi pași spre unire în diluare religioasă, la noi grade de apostazie. Important este că în fundal conștiința ortodoxă a oamenilor se diminuează și se urmărește ca în viitor să se ajungă și la posibilitatea falsei uniri bisericești din cauza sărăcirii duhovnicești și a ideferentismului spiritual al maselor care acum mai au ceva repere.

Peste toate, nu e normal să ne ibișnuim ca ierarhia să profereze tot felul de cuvinte contrare învățăturii sănătoase ca și cum aceasta ar fi norma. Da, cele mai multe afirmații și acțiuni nu au trecut de o linie roșie a încălcării totale a dogmelor, dar nici în spiritul adevărului nu se înscriu. Iar altele, cum sunt documentele Sinodului din Creta, deja sunt dincolo de acceptabil. Ierarhia și clerul în general trebuie să-i îndrume pe oameni să facă roade vrednice de pocăință, după cum îndeamnă și Sf. Ioan Botezătorul prăznuit astăzi, nu să-i țină pe marginea prăpastiei și a smintelii.

Pașii (mici) făcuți deja sunt duși mai departe ușor-ușor. Exemplul elocvent este așa-zisa ridicare a anatemelor din 1965 sau modul cum a fost schimbat calendarul în 1923. Dar în spate ceea ce se obține este convingerea generalizată că toți oamenii au același Dumnezeu, indiferent de religia lor. Altfel spus, credința este suficient să fie una bâjbâită, nu bazată pe convingeri ferme, pe ritualuri clare, pe tradiții bine statornicite. Totuși sfințenia și mântuirea provin din credință tare și se pierd dacă ne mulțumim cu trădări și indiferentism curent.

Cât despre cum se prefigurează că va arăta viitoarea „Biserică” unită, sper să revin într-un alt articol. Dar, până atunci, pot să intuiesc rezonabil că baza viitoarei unități mincinoase va fi somnul credincioșilor și lipsa lor de reacție la trădările pas cu pas ale credinței, nefiind dispuși să-și riște comoditatea materială pentru binele superior de ordin spiritual/duhovnicesc.

Actualizare: Tocmai când am scris despre intențiile Patriarhului Bartolomeu, în aceeași zi acesta a venit cu noi declarații în aceeași linie.
Prezent la parohia rusofonă din Constantinopol (metoc vatopedin), a ținut un cuvânt la sfârșitul slujbei la care a participat. După ce a îndemnat la rugăciuni pt pace în zonele aflate în război, a menționat și lucrarea spre unitate împreună cu catolicii, fiind prezent și „episcopul” papistaș acolo, Massimiliano Palinuro:
„Mergem împreună cu Biserica Romano-Catolică soră, lucrăm împreună, ne rugăm împreună ca să vină cât mai repede cu putință ziua cea mare și strălucită a unirii tuturor. Cunoașteți că Biserica noastră Ortodoxă se roagă la fiecare slujbă pentru pacea a toată lumea, pentru bună-starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor. Dorim ca această rugăciune a Bisericii noastre să devină repede realitate spre slava lui Dumnezeu”.
Inducerea în eroare este evidentă pentru cei cunoscători. „Sfintele lui Dumnezeu Biserici”, pentru a căror bună-stare ne rugăm la fiecare ectenie mare nu sunt decât cele Orrodoxe Locale. Această expresie nu are în vedere pe erericii care-și arogă denumirea de Biserică fără să fie în mod real.
Cât despre „unirea tuturor”, această sintagmă se referă la toți oamenii, nu la Biserici. În greacă e vorba de masculin, așadar nu poate fi vorba de Biserici (care sunt la feminin). Unirea pentru care ne rugăm nu va fi realizată într-o zi măreață, ci se petrece mereu când oamenii sunt în înțelegere și în măsura în care au pace între ei.
Deci Patriarhul face și induce confuzii rău-voitoare.

Pe lângă sârguința Patr. Bartolomeu de a promova evenimentele ce vor urma acest an, e de notat și faptul că rușii au primit la slujba lor de Nașterea Domnului pe clericul eretic romano-catolic.

Calendarul gregorian – o provocare ecumenistă încă actuală

Arhiepiscopul Iov de Telmessos, citind un referat în prezența cardinalului Kurt Koch.
Foto: ChristianUnity

O știre preluată și în presa românească anunță că există șanse ca marea sărbătoare centrală a creștinilor, Paștile, să fie sărbătorită în comun de către catolici și ortodocși în viitorul apropiat (începând cu anul 2025) în urma unor sugestii avansate de către reprezentanți ai Romei catolice și Constantinopolului ortodox prin reprezentanții lor, cardinalul Kurt Koch, respectiv Arhiepiscopul Iov de Telmessos.

Din 2025, ortodocşii şi catolicii ar putea sărbători Paştele la o dată comună

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Cardinalul Kurt Koch, şi-a arătat susţinerea faţă de ideea ca ortodocşii şi catolicii să lucreze la un acord asupra unei date comune pentru celebrarea Paştelui.

Un reprezentant al Patriarhiei de Constantinopol pe lângă Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a declarat că o dată comună pentru Paşte ar putea fi un semn de „încurajare” pentru mişcarea ecumenică. Arhiepiscopul ortodox Job Getcha de Telmessos a sugerat că anul 2025, care va fi cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic de la Niceea, ar fi un an bun pentru introducerea acestei reforme a calendarului.

Într-o discuţie avută cu agenţia de ştiri elveţiană Kath.ch, Cardinalul Kurt Koch a salutat propunerea, spunând că aniversarea Conciliului de la Niceea este „o bună ocazie” pentru această schimbare. Conciliul din 325 a decis ca Paştele să fie celebrat în prima duminică de după luna plină de la începutul primăverii, făcând cea mai timpurie dată posibilă pentru Paşte 22 martie şi cea mai târzie posibilă 25 aprilie, arată catholica.ro. Astăzi, creştinii ortodocşi folosesc calendarul iulian pentru a calcula data Paştelui în locul calendarului gregorian, care a fost introdus în 1582 şi este folosit de majoritatea lumii. Deoarece calendarul iulian calculează un an ceva mai lung, este în prezent cu 13 zile în spatele calendarului gregorian.

Cardinalul Koch a spus: „Prin urmare, salut decizia Arhiepiscopului Job de Telmessos” şi „sper că va avea un răspuns pozitiv”. „Nu va fi uşor să se cadă de acord asupra unei date comune a Paştelui, dar merită lucrat în acest sens”, a declarat el. „Această dorinţă este, de asemenea, foarte dragă Papei Francisc şi, de asemenea, Papei Tawadros al copţilor”. Arhiepiscopul Getcha a remarcat că încă din 1997 a avut loc o consultare de către CMB pentru a discuta despre o dată comună a Paştelui pentru catolici şi ortodocşi. La acea vreme s-a hotărât păstrarea normelor stabilite de Conciliul de la Niceea.

Observații: Sare în ochi menționarea anului 2025, avut în vedere și pentru întrunirea unui viitor Sinod la care să participe și să se unească ortodocșii și catolicii. Tot mai mult se pregătește terenul pentru un mare eveniment unionist inter-confesional.

În al doilea rând, introducerea calendarului a fost privită cu ochi neprietenoși de către ortodocși tocmai pentru că prin aceasta se strecura și apropierea de catolici. La Conferința din 1923 a fost evitată această greșeală, dar se pare că tocmai unirea și relativizarea credinței a fost avută în vedere. Iar planul de atunci nu a fost părăsit nici până astăzi. Problema calendarului a generat ideea întrunirii unui mare Sinod pan-ortodox, care s-a întrunit, până la urmă, în Creta în 2016, forțat și promovat mereu de Patriarhia Ecumenică. Scopul a fost mereu promovarea unei uniri între confesiuni, urmată de una între religii. Iată că acum pare să se închidă cercul, problema calendarului, punctul de plecare, fiind din nou adusă în prim plan ca încununare a planului dintru început.

Declarațiile conțin o eroare evidentă. Cu toate că la Sinodul I Ecumenic (325), aniversat în 2025, a fost stabilită și data Paștelui, această temă nu poate fi readusă în discuție acum într-un mod care urmărește unirea cu catolicii și cu monofiziții. În acest caz, mai bine este a rămâne la calendarul iulian inexact decât să suferim o deviere de la credință. Concepția dintotdeauna a Sfinților Părinți a fost că nu trebuie să urmărim o rigoare cu privire la zile și timpuri, ci în ce privește evlavia credinței și corectitudinea dogmatică.

Translate page >>