Războiul din Ucraina, cale deschisă spre escaladare

Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.

Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.

Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.

Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.

Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.

Contributors.ro: Alexandru Dodan – Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.

Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.

Dr.Nicolae Dolghin: În loc de… La mulţi ani!

Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.

Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.

Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.

Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.

Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.

În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.

Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.

Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.

Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.

Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.

Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.

Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.

Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.

Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.

România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.

Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.

Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.

Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.

La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.

Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.

Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.

Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.

Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.

România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.

România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.

Împărtășirea cu mai multe lingurițe în SUA la redeschiderea bisericilor cu restricții împotriva coronavirusului│VIDEO

Cu toate că a existat recent o opoziție la schimbările care se preconizau cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, combătută foarte bine și argumentat în Scrisoarea publică trimisă de mai mulți credincioși, se pare că modificarea cultului este promovată mai departe:

„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.

Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.

Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”

ΟρθοδοξιαNewsAgency
https://vimeo.com/427302570

Translate page >>