Mitropolitul Ierotheos Vlachos – ideologul neopapismului fanariot?

de Ierom. Lavrentie | 4 iul. 2019 | Teologie Ortodoxă | 3 comentarii

Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de «Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.

Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului despre autocefalie și inconsecvențele ei.

Ca observație generală, în ultimele sale texte se bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la adresa teologiei post-patristice. El însuși ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum se cuvine comorile tradiției patristice.

Ultimul său articol prezintă o teorie despre autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.

Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii: „Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul 34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop, care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă  trebuie observat că aplicabilitatea canonului în discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite neamuri.

În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire la Arhiepiscopi autocefali, care au apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.

Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret, Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.

Mai departe, deși face o critică a sistemului papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit. Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi) este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația din început că Hristos este capul Bisericii.

Este prezentată o analogie între întruchiparea lui Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice (arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.

Practic, toată argumentația constă, în principiu, în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’ (guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.

Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea drept schismatici în mod automat.

În rândurile de mai jos voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.

„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge teoretic.

Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe. Printre altele, este faptul că a prezidat Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol; la Sinodul III președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului a fost condamnat; la Sinodul IV și VI președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf. Eutihie și Sf. Tarasie).

IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până astăzi».

Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov al Moscovei[1]. Totuși este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau că, după ecleziologia ortodoxă, numai Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2]. Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și optzeci de alți Episcopi[3]! Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat și ca un «nou Fotie de după schismă»[4], a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante, care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5]. […]

De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune, după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi pronunțat numele lui în Diptice»[6]. Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le recunoască neopapistașii și avocații lor.

Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia absolută a Capului general, Care este numai Hristos!

În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă, pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun «primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii sobornicității»[8]. Și Sf. Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători, toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și oricine este despărțit de El[9], chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar în parte, nu deplin»[10].”

[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.

[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.

[3] Καλλινίκου Δελικάνη, Πατριαρχικών εγγράφων, τόμ. γ΄, Κωνσταντινούπολη, 1905, σ. 24-26.

[4] Χριστόδουλου Παρασκευαΐδη (μετέπειτα Αρχιεπισκόπου Αθηνών), Μελέτιος Πηγάς, Αθήνα, 1971, σ. 27.

[5] Μεθοδίου Φούγια, Επιστολαί Μελετίου Πηγά, Εκκλησιαστικός Φάρος ΝΒ΄ (1970), σ. 232.

[6] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σ. 954.

[7] Oare de ce nu menționează ca unele capete au pe cineva între ele drept «cap» și «Protos»?

[8] Μελετίου Πηγά, Διάλογος ορθόδοξος χριστιανός (Harley MS 5643, f.309v).

[9] De Hristos, nu de «Protos»!

[10] Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete

Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.