Pascalia diferită între ortodocși și catolici. Totuși catolicii au decis deja să țină Paștile după ortodocși cel puțin până în 2030
Punctul de vedere exprimat de Patriarhia Română cu privire la serbarea comună a Paștelui împreună cu catolicii a venit cumva pe nepusă masă și menține în discuție acest subiect. Declarația Papei Francisc despre disponibilitatea de a prăznui laolaltă cu celelalte Confesiuni Învierea la o dată stabilită de ei se înscrie în programul ecumenist din acest an 2025 și nu este ceva nou sau surprinzător, care ar cere o reacție.
Concret, Papa a spus: „Reînnoiesc chemarea mea pentru ca această coincidență să fie o rechemare a tuturor creștinilor de a efectua un pas decisiv către unitate, în jurul unei date comune pentru Paști (cf. bula Spes non confundit, nr. 17), iar Biserica catolică este dispusă să accepte data pe care toți vor să o facă, o dată a unității”. Aceste cuvinte au fost rostite în cadrul unei slujbe din ciclul octavei sau săptămânii ecumenice de rugăciune în comun, lucru deja obișnuit ca în astfel de împrejurări să fie făcute apeluri la unitate pe diferite paliere spre cea finală. Chiar și Patriarhul Bartolomeu a făcut astfel de afirmații în jurul temei sărbătoririi a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, chiar dacă nu a menționat expres fixarea unei date permanente. Paștile comun de anul acesta și serbarea Sinodului laolaltă sunt teme recurente pe acest an.
Patriarhia Română a răspuns în esență că: „facem precizarea că orice consultare referitoare la data Paștelui și o eventuală hotărâre pot avea loc numai în cadrul unui viitor Sinod pan-ortodox, prin participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe surori”.
Așadar este curioasă poziționarea Patriarhiei noastre în acest context și uimitoare la prima vedere. În primul rând, chemarea nu i-a fost adresată și nici o altă Biserică Ortodoxă Locală nu a reacționat punctual. În al doilea rând, astfel de apeluri au mai fost lansate și anii trecuți, chiar cu discuții concrete între Roma și Patriarhia Ecumenică. În al treilea rând, subiectul a mai fost discutat aprins anii trecuți în spațiul public de la noi.
Pe de altă parte, poziția exprimată în comunicatul oficial al Patriarhiei noastre este una neclară, dar cu o nuanță de respingere a propunerii din partea Papei. Condiția discutării și luării unei hotărâri în cadrul unui Sinod Panortodox este cumva echivalentul unui refuz, dar totuși nu o imposibilitate.
Deoarece mesajul Patriarhiei nu face decât să deschidă un subiect spinos și să-l perpetueze fără explicații clare, noi ar trebui să avem o imagine limpede asupra problemei. Trebuie să cunoaștem contextul general al fixării datei Paștilor din primele veacuri și al schimbării calendarului din secolul trecut și chiar intențiile ajustării Pascaliei în ton cu ereticii pentru a înțelege mersul lucrurilor.
Hotărârile Sinodului I Ecumenic
În afară de condamnarea arianismului, la primul Sinod Ecumenic s-a hotărât și sărbătorirea comună a Paștilor în toată Biserica. În acele vremuri existau divergențe, cu toate că cei mai mulți țineau Paștile după regula alexandrină. Astfel că Sinodul a hotărât: „În legătură cu Sfintele noastre Paști, s-a rezolvat și această problemă, încât toți frații din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paștile odată cu romanii și cu voi și cu toți care țin Paștile de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi” (Scrisoarea sinodală, la Teodoret, Istoria bisericească, PSB 44, I, 2).
După cum am detaliat și în alte articole, în timpul acela erau unii care țineau Învierea nu duminica, ci pe 15 nissan, în orice zi a săptămânii, și alții care stabileau această sărbătoare în funcție de iudei. Deoarece evreii atunci nu aveau un calendar uniformizat, se întâmpla ca în unele zone să-l prăznuiască înainte de echinocțiu, iar în alte zone după echinocțiu. Dar obiceiul Bisericii, consemnat și de Episcopul Dionisie al Alexandriei în sec. al III-lea, era să serbeze după echinocțiu (Eusebiu, Istoria bisericească, 7, XX). Practic, nu se ținea cont de iudei, ci era avut în vedere mai mult calendarul mesopotamian. De aceea canonul apostolic nu vorbește de luna nisan, din calendarul iudaic, ci de dystros, care e din calendarul mesopotamian.
Deoarece unii iudei schimbaseră calendarul, iar alții mai țărănoși, după expresia Pidalionului, care erau majoritari, țineau obiceiul neîndreptat, se întâmpla să fie ținut Pesahul lor la date diferite în regiuni deosebite. Astfel că acei creștini care i-ar fi luat drept reper, ar fi fost împărțiți la rândul lor.
Scrisoarea Împăratului Constantin despre cele hotărâte de Sinod (vezi la Teodoret al Cyrului, Istoria bisericească, I, 10) pe tema pascaliei este mai bogată și nuanțează faptul că nu este acceptabil ca Biserica să țină cont de evrei în stabilirea Paștilor. Asta însemna că Învierea putea să coincidă cu Pesahul evreiesc (al acelora care îl țineau după echinocțiu) sau chiar să-l devanseze sau, cel mai adesea, să fie după el, important era că nu era un reper pentru creștini. Din cauza impreciziei calendarului lunar iudaic cu cei 19 ani ciclici, 14 nisan cădea în jurul lunii pline, dar putea fi cu o zi înainte sau după, nu fix de lună plină. Așa se putea întâmpla, atunci când echinocțiul era chiar înainte de lună plină, să coincidă cele două sărbători. Dar decizia Sinodului a fost să nu se țină cont defel de iudei.
Elaborarea unui nou calendar a fost dispusă și hotărâtă la Conciliul Tridentin de la mijlocul sec. al XVI-lea și a fost terminat abia spre finalul lui, în 1582. Acel Conciliu a fost întrunit odată cu apariția Protestantismului și în plin avânt reformator. Catolicii au urmărit să dea răspunsuri și să se restructureze pentru a face față provocărilor protestante. Calendarul a fost unul din punctele de pe listă prin care urmau să atragă de partea lor popoarele Europei. Bineînțeles că acesta a fost îndreptat și spre atragerea populațiilor ortodoxe.
Un prim răspuns a fost dat chiar în anul următor introducerii calendarului gregorian, adică în 1583. Textul sinodal, semnat de Patriarhii Constantinopolului și al Alexandriei, răspunde unei cereri din partea armenilor și obiectează față de noul calendar papistaș că nu ar fi suficient de precis și că nu corespunde deciziilor Sinodului I Ecumenic. Cu toate că cele 4 reguli invocate pentru stabilirea datei pascale dovedesc împroprierea ideii greșite că Învierea trebuie să fie după Pesahul evreiesc, e de reținut faptul că ortodocșii au respins de la început adaptarea la calendarul gregorian.
Această poziție a fost înnoită mai apoi tot sinodal în anii 1589 și 1593. Toate aceste acte nu conțin anateme împotriva celor care ar aduce modificări calendarului bisericesc, după cum susțin stiliștii, dar resping propunerile catolice de revizuire și le văd ca pe un prilej de prozelitism.
Apariția calendarului îndreptat la începutul secolului trecut
După câteva secole, problema calendarului a fost pusă tot mai acut în spațiul ortodox de pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, dar Bisericile Locale nu au fost dispuse spre modificare. Abia la zisa Conferință de la Constantinopol (1923) a fost hotărâtă introducerea unui calendar îndreptat, diferit de cel gregorian, după o metodă îmbunătățită. Nu a fost menționată intenția de apropiere de catolici prin această revizuire, dar scopul nedeclarat acesta a fost.
Culmea este că numai în România s-a încercat aplicarea deciziilor în totalitate, adică inclusiv cele legate de Pascalie. Grecii, în primul rând Patriarhia Ecumenică, au modificat doar sărbătorile fixe, fără a schimba data Paștelui. După două încercări eșuate de la noi, s-a uniformizat hotărârea ca Paștile să fie comun la nivel pan-ortodox și stabilit după calendarul iulian neîndreptat. A fost luată și o hotărâre oficială în acest sens la Sinaxa de la Moscova din 1948.
Însă discuțiile despre legitimitatea introducerii calendarului revizuit nu au încetat să apară și a fost stringentă o decizie sinodală. Organizarea unui Sinod pe această temă a fost tergiversată decenii bune, aproape un secol, și s-a materializat abia în 2016 în Creta, dar tocmai tema calendarului a fost scoasă de pe ordinea de zi și păstrate doar chestiunile legate de ecumenism și alte subiecte, în total 6.
Deci problema divizării liturgice a Bisericilor Locale care țin calendarul pe vechi sau pe nou, deși gravă, a rămas în continuare să macine Biserica Ortodoxă. Deși astfel de diferențe au mai existat și în trecut chiar și după Sinodul I Ecumenic între Roma și Alexandria și creștinii britanici, totuși nu este o situație fericită și ar trebui rezolvată, nu normalizată prin acceptare. Cu atât mai mult instrumentalizarea acestui fapt înspre o apropiere de catolici este regretabilă și dăunătoare.
Ce ne împiedică să avem Paștile comun cu catolicii
Din hotărârile discutate mai sus luate la Sinodul I Ecumenic reiese faptul că sărbătorile creștine ar trebui să fie unitare, la aceeași dată, și nicidecum în dependență de cei de alte credințe.
Cu toate că Sinodul de la Niceea a menționat doar Paștile ca sărbătoare ce trebuie ținută de toți credincioșii Bisericii la aceeași dată, se subînțelege că acest principiu ar trebui aplicat și tuturor celorlalte sărbători importante. Poate unele zile praznicale cu caracter local nu ar deranja să fie ținute la date diferite în țările ortodoxe, dar marile Praznice, cum ar fi îndeosebi Nașterea Domnului și Boboteaza, ar fi firesc să fie cinstite în comun în aceeași zi. Pe vremea Sinodului I doar Paștile era ținut la date diferite și de aceea doar el a fost luat în discuție, dar este de presupus că același principiu trebuie aplicat uniform pentru toate marile sărbători creștine, nu doar unilateral pentru Înviere. Aceasta ar fi interpretarea în duh, nu strict literală a deciziei de la Niceea.
Deși principiul de a nu depinde de Pesahul evreiesc a fost înțeles greșit și răstălmăcit începând cu canonistul Zonara, Sinodul I a stabilit ca sărbătoarea cea mai mare, Paștile, să nu depindă de calendarul iudaic. Logica acestei decizii ar fi independența credinței creștine ortodoxe de alte culte, care sunt în rătăcire și înstrăinare de Dumnezeu. Prin urmare, în situația actuală, ar fi contrar spiritului Sinodului I să stabilim vreo dată comună pascală cu catolicii sau cu orice altă Confesiune sau religie. Chiar dacă data sărbătorilor ar coincide, tradiția trebuie să fie una internă, autonomă, ortodoxă.
În treacăt fie spus, argumentul vechilor calendariști că Paștile trebuie să fie după cel al evreilor este contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic. El ar trebui să fie independent de ei, nu după aceia.
Pe lângă aceste două principii importante, trebuie luat în calcul și prozelitismul catolic și curentul ecumenist eretic care bântuie astăzi și care ar prinde aripi prin adoptarea unei date comune cu catolicii pentru serbarea Paștilor. În plus, hotărârea la care face referire comunicatul Patriarhiei Române vizează unitatea ortodoxă, care este șubrezită prin calendarul iulian îndreptat introdus în unele Biserici Locale și în altele nu. Ar trebui ca măcar Paștile să fie comun pentru a nu strica și ultima fărâmă de unitate. Deci discuția ar trebui să fie una strict internă ortodoxă, nicidecum pusă în dependență de apelurile papale.
Comunicatul Patriarhiei este corect, dar dubios
În lumina celor spuse, se poate afirma că Patriarhia a emis comunicatul său pe nepusă masă, fără să existe o discuție reală pe subiect și o provocare de luat în seamă din partea Papei. Mai mult păstrează în atenție subiectul apropierii de catolici și induce o abordare superficială în mentalul credincioșilor. Pe lângă faptul că nu atinge puncte importante din subiectul pascaliei, ci îl tratează populist și neclar. Nu există o respingere a apelului papal, ci eludare a temei și o eschivare și ascundere în spatele unui eventual Sinod Panortodox, care nu este exclus să fie împins în față în viitor de Patriarhia Ecumenică ce a trădat Ortodoxia cu atâtea și atâtea ocazii în ultimul secol.
Deocamdată este bine că a fost respinsă cerința unei date comune, dar acest refuz seamănă cu o diluare a discuției și poziției ferme ortodoxe pe această temă. În condițiile ecumenismului contemporan, slujirile în comun cu catolicii reprezintă modalitatea de atragere cea mai răspândită a ortodocșilor spre o unire și la nivel dogmatic după tocirea conștiinței acestora. De aceea aceste provocări și octava din ianuarie rămân o amenințare constantă în subsidiar.
O clarificare ulterioară asupra motivării de a scrie acest articol: Pentru a fi mai clară esența acestui articol, consider că Patriarhia nu avea motiv temeinic să emită comunicatul său și, de aceea, apare mai mult ca o provocare de a fi menținut în discuție subiectul de o manieră care îl degradează și se poate ajunge în timp la o împăcare cu ideea Paștelui comun cu catolicii. Reiau aici motivele de ce cred că e fără motiv Comunicatul: apelul Papei nu pare să fi avut ecou prea mare, încât să necesite o potolire a spiritelor sau o intervenție de orice fel. Încercările de anii trecuți se a împinge un Paști comun cu Papa au eșuat și problema a fost tranșată în mare parte. Acum doar e reîncălzită prin aducerea din nou în atenție într-un mod care să permită în extremis o soluție de undeva: un Sinod Panortodox. Fiind o temă promovată intena de Fanar și catolici anul acesta, alături de sărbătorirea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, e curios că Patriarhia noastră se pune cumva contra, în timp ce e aproape singura care mai face rugăciuni în comun de săptămâna de rugăciune din ianuarie. Punând acestea cap la cap, pare că prin Comunicat s-a dorit reîncălzirea ciorbei calendarului prin problematizări false și neavenite. Cea mai bună atitudine consider că este interpretarea Comunicatului ca fiind o respingere a unificării Paștilor, fapt ce ar pune Patriarhia în situația de a merge pe această linie. Orice împotrivire frontală nu ar face decât să valideze discutarea pascaliei. Eu personal am optat să abordez subiectul într-o altă cheie, decuplată cumva de Comunicat tocmai pentru a nu-i da apă la moară și pentru a ridica o problemă serioasă, anume reunificarea sărbătorilor ortodoxe între vechi și nou, care chiar ar trebui discutată.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui. Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
Schimbul de opinii între Bisericile autocefale inițiat de Patriarhia Ecumenică pe tema ecumenismului vădește nu doar reticența față de subiectul fals al unității creștine, dar și impunerea lui de către Fanar. Nu doar Enciclica din 1902 este importantă, ci și răspunsul celorlalte Biserici și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.
Pentru traducerea textului m-am folosit și versiunea lui în engleză, pe lângă ediția oficială în grecește.
Ecumenismul caraghios cu oi neascultătoare (Imagine: Ecclesio)
Preafericiților și Preasfințiților Patriarhi ai Alexandriei și Ierusalimului și ai Preasfintelor Biserici autocefale surori în Hristos care sunt în Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia și Muntenegru.
În cinstitele scrisori irenice pe care ni le-au trimis ca răspuns Preasfințiții Întâistătători ai cinstitelor Biserici Ortodoxe autocefale la anunțul nostru despre alegerea noastră cu bună-voința lui Dumnezeu și ridicarea pe Tronul Ecumenic preasfânt, apostolic și patriarhal am văzut bucuroși legătura duhovnicească străveche și nesfărâmată, care se manifestă cu toată sârguința și cu deplină căldură, cuvintele de dragoste evanghelică exprimate cu foarte mare ardoare și rugăciunile fierbinți înălțate către Dumnezeu pentru această străveche Sfântă și Mare Biserică a lui Hristos, soră a lor foarte sârguincioasă în credință și dragoste.
Această înfățișare armonioasă ca într-un horă sfântă a fraților în Hristos care se roagă împreună, care a străpuns sufletul nostru, ne-a încălzit și mai tare spre o comuniune efectivă mai continuă și a trezit în noi nădejdi mai bune pentru o cultivare mai productivă a relațiilor reciproce dintre Bisericile de aceeași credință pentru o rodire cucernică mai strălucitoare și mai abundentă. Am primit și am strâns la piept ca fiind pline de intenții bune asigurările frățești pure ale Preasfintelor Biserici, între care este preasfânta soră care deține întâietatea printre Bisericile din statele ortodoxe, spunem despre Biserica Ortodoxă a toată Rusia, ne-a umplut de multă mângâiere când ne-a adresat și ne-a încredințat acestea: „Apelul vostru la pace și dragoste frățească și la comuniune vie reciprocă, adresat nouă și celorlalte Biserici autocefale, va găsi ecou și simpatie în inimile tuturor creștinilor ortodocși, care sunt dedicați sincer maicii lor, Biserica. Sfintele Biserici Locale ale lui Dumnezeu, despărțite prin istoria și diferențele de limbă și etnie, vor găsi unitatea lor în dragostea reciprocă, iar în comuniunea strânsă întreolaltă vor găsi curaj și extrag putere pentru propășirea în credință și cunoașterea lui Dumnezeu, resping metodele ostilității și propovăduiesc universalitatea Evangheliei.” – Acest duh de dragoste frățească și de unitate, care se revarsă din izvorul dumnezeiesc al Evangheliei, respiră viu prin cuvintele și înțelesurile asemănătoare din cinstitele scrisori ale tuturor celorlalte Biserici surori, transmițându-ne cu adevărat curaj și putere și ne oferă prilejuri binecuvântate, după obiceiul din vechime de bun augur al saluturilor de dragoste și frățietate, să cerem de fiecare dată și opinia lor experimentată pentru unele chestiuni asupra cărora studiul și judecata în comun ar putea fi considerate nimerite de către Biserici, dar totodată și completarea lucrurilor bune spre folosul comun al Bisericii întregi și a celor în parte, al căror cap este Hristos.
Așadar, întăriți de acest sprijin frățesc și având în minte îndemnul Apostolului Pavel către corinteni și către toți care au crezut în Hristos din toate veacurile: «Vă îndemn, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vorbiți toți același lucru și să nu fie între voi schisme, să fiți împliniți în același gând și în aceeași părere» , am socotit să propunem Sfântului Sinod din jurul vostru spre cercetare un studiu pe care noi l-am judecat a fi cuviincios și sfânt, vrednic de atenție și seriozitate, dacă se arată așa. Sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos consideră oportun să ceară un schimb de opinii cu Preasfintele Patriarhii și cu Preasfințiții președinți ai Bisericilor autocefale asupra unor subiecte de esență și calitate religioasă, general vorbind, de mare însemnătate și importanță, a căror rezumat, pentru o expunere mai clară și o studiere mai facilă l-am făcut cunoscut fraților sinodali în Hristos preacinstiți și preadoriți care sunt în jurul nostru.
Așadar, după studiul și cercetarea făcute cu atenție, au fost de acord, având rezoluția unanimă sinodală a fraților sfinți arhierei foarte iubiți și preadoriți care sunt în jurul nostru în Duhul Sfânt, dar conformându-se și obiceiului care stăpânește în Biserica străveche, potrivit căruia episcopii care erau în fruntea Bisericii cu iubire de Dumnezeu își împărtășeau unii altora nedumeririle și soluționările acestora prin gramate/scrisori, luând aminte cu grijă și cu iubire frățească să caute o cugetare comună în cuvinte și fapte, purcedem la descrierea întrebărilor validate sinodal, fără să ridicăm chestiuni noi, ci punând înainte pe cele supuse studierii comune de ceva timp spre luminarea reciprocă a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale ale lui Dumnezeu. Acestea, având în tot cazul dispoziții asemănătoare pentru folosul comun, suntem încredințați, vor accepta cu plăcere și vor judeca să găsească oportun ciclul de comunicare duhovnicească spre cercetarea care se vădește nu numai în cursul lucrurilor, ci care este impusă și de chemarea cu care am fost chemați toți în Hristos, care, cu bună-voința și harul lui Dumnezeu, suntem rânduiți spre cârmuirea Sfintelor Lui Biserici pentru a lua seama de ele și a ne îngriji după datorie de mântuirea tuturor. Căci este o necesitate, într-adevăr, pentru cei rânduiți de sus spre chivernisirea duhovnicească a credincioșilor și un mare folos pentru pliroma creștină îngrijirea ca cel mai de preț capitol al dragostei să fie întărit ca să aducă mai multe roade după voia sfântă a Domnului. De aceea ne-am gândit ce pare venerabililor întâi-stătători ai Preasfintelor Biserici autocefale că ar trebui cercetat mai întâi, ce ar fi fost de folos să se facă, dar nu s-a făcut și ce este de cuviință și posibil să se facă de acum pentru întrunirea popoarelor ortodoxe în unitatea credinței și în dragostea și gândirea comună unii față de alții și ce trebuie făcut după acestea spre întărirea sfintei și ortodoxei noastre credințe și spre apărarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici împotriva duhului acestui veac, care se ridică împotrivă.
Lucru plăcut lui Dumnezeu și evanghelic mai este și faptul de a cerceta părerile Preasfintelor Biserici autocefale despre relațiile noastre din prezent și viitor cu cele două mari vlăstare ale creștinismului, adică Biserica Apuseană și a protestanților. Și este cunoscut că unirea lor și a tuturor celor ce cred în Hristos cu noi în credința ortodoxă constituie subiect de rugăciune și cerere constante în Biserica noastră și dorința bine-credincioasă și din inimă a oricărui creștin autentic care se ține de învățătura evanghelică a unității. Dar nu ignorăm totodată faptul că această dorință se lovește de persistența neclintită a acestor Biserici în doctrine pe care stând ca pe o bază solidificată cu trecerea timpului, par să nu fie deloc dispuși spre calea unității, lucruri care sunt arătate de adevărul evanghelic și istoric, sau manifestă ardoare, dar în termeni și pe baze pe care înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită se dovedesc a fi inacceptabile pentru noi. De asemenea, este de prisos a spune pentru cei cunoscători că Biserica sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, cea întemeiată pe temelia Apostolilor și întărită de dumnezeieștii și purtătorii de Dumnezeu Părinți la Sinoadele Ecumenice, care are cap pe Însuși Arhipăstorul Hristos și care este stâlp și temelie a adevărului și trup al lui Hristos, potrivit Apostolului de Dumnezeu inspirat și urcat la cer, Biserica sfântă menționată este una în faptă prin identitatea credinței și prin similitudinea valorilor morale și a obiceiurilor la unison (sinodal) prin deciziile celor șapte Sinoade Ecumenice și este datoare să fie una, nu multe și diferite între ele în privința dogmelor și a normelor fundamentale de guvernare bisericească. Dar dacă, precum în orice lucru cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu, încă nu se poate nădăjdui la unirea tuturor ca fiind posibilă cândva, când venirea dumnezeiescului har conlucrează și oamenii sunt îndreptați pe cărările dragostei și păcii evanghelice, prin urmare trebuie luată în considerare și avută preocuparea, pe cât este posibil, cum ar fi cu putință să netezim calea acum colțuroasă care duce la un astfel de final și să găsim puncte de întâlnire și de contact sau chiar și unele atitudini permise de a trece cu vederea până la finalizarea în timp a întregului fapt, prin care se va împlini spre bucuria și folosul comun cuvântul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre o turmă și un Păstor. De aceea, presupunând că va fi bine-primită preasfinților frați propunerea unei astfel de examinări, punem înainte cu curaj această întrebare frățească: dacă este judecată a fi oportună acum o sondare preliminară despre aceasta pentru a pregăti un teren neted pentru apropierea reciprocă prietenească și să se determine bazele, măsurile și mijloacele judecate drept cele mai bune de comun acord între membrii Bisericii noastre Ortodoxe generale.
În conexiune cu unitatea creștină sunt puse înainte și cele despre creștinii occidentali care s-au detașat nu demult de Biserica Romană, care și-au luat denumirea de vechi-catolici și spun că acceptă cele dogmatizate de Biserica nedespărțită de până aproape în secolul al IX-lea și rânduielile celor șapte Sfinte și cinstite Sinoade Ecumenice și se proclamă pe ei înșiși ca fiind deja în Biserica Ortodoxă generală și cer unirea și comuniunea cu ea ca pe un lucru rămas pentru o reglare formală. Și este lăudabil cu totul zelul fierbinte al acestor creștini iubitori de Dumnezeu pentru adevărul creștin și pentru dragostea evanghelică de care se arată că sunt plini în lupta lor bună. Sunt cunoscute lumii creștine decretele și actele conferințelor lor, precum și învățătura dogmatică și liturgică din cărțile lor reprezentative.
Dar încă nu prevalează în opinia noastră ceva clar și general despre mărturisirea lor de credință proferată, ci sunt judecate diferit cele despre aceasta de către bărbații noștri bisericești, fie care cunosc starea lor de aproape, fie care le-au studiat de departe. Unii dintre ei se pronunță despre această mărturisire că este încă departe în esență în punctele dogmatice de ortodoxia deplină, iar alții, dimpotrivă, o judecă drept neavând diferențe esențiale care împiedică unitatea credinței și comuniunea bisericească, numai cât nu conține acceptarea a toată învățătura și tradiția ortodoxă sănătoasă. Am socotit a fi bine să cerem opinia bine-credincioasă și iubitoare de frați a Preasfintelor Biserici de aceeași credință și despre această preocupare importantă, dacă li s-ar părea oportun și în ce mod ar da un sfat bun și acceptabil să fie facilitată realizarea dorinței de unire deplină cu noi a creștinilor despre care este vorba ca o pârgă de bun augur pentru unitatea nădăjduită și dorită a creștinătății mondiale.
Socotim că sunt vrednice de nu mai puțină atenție cele spuse și scrise deja de ceva timp despre calendarul comun, printre care îndeosebi sistemele propuse de reformare a calendarului iulian, care domnește în Biserica Ortodoxă, sau acceptarea celui gregorian, acela fiind mai defectuos științific, iar acesta mai precis, luând noi în calcul și mutarea pascaliei noastre bisericești ca o consecință necesară. Vedem că și în studiile pe acest subiect sunt împărțite opiniile care domnesc la ortodocșii noștri care au făcut investigații de specialitate. Unii dintre ei consideră că ceea ce ni s-a predat de demult este singurul lucru potrivit în Biserică pentru că este predanie patristică și ceva validat bisericește de la început/de sus și mai puțin necesară reformarea lui, ba chiar cred că trebuie mai degrabă evitată din motive pe care le detaliază. Alții se dovedesc apărători ai calendarului occidentalilor și ai introducerii lui la noi, punând înainte precizia măsurării timpului cât mai deplină cu putință sau chiar și folosirea nouă a unuia similar. Pledează pentru ei, după cum se pare, și cei din Biserica de Apus probabil în așteptarea foloaselor religioase admisibile după perspectiva lor proprie. Astfel, fiind intensificată dezbaterea în zilele noastre, sunt propuse cu perseverență de ambele părți susțineri felurite și vrednice de considerație, care se referă la știință și la religie în același timp, prin care în unele din țările ortodoxe se vădește o înclinație spre acceptarea opiniei despre schimbarea calendarului nostru sau o reformare a lui. Ni se pare util, de asemenea, pentru că această chestiune are o semnificație bisericească evidentă împreună cu forma științifică, să facă schimb Sfintele Biserici Ortodoxe între ele de comunicate aferente ca să se formeze în ele și despre acest subiect un cuget comun, o opinie și o decizie a Bisericii Ortodoxe generale, căreia i s-a pus deoparte atributul de a judeca și a găsirea, la nevoie, un mod de a combina pe cât posibil precizia științifică aferentă căutată cu păzirea dorită a limitelor bisericești consacrate.
Așadar Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând că acest schimb de percepții despre punctele expuse mai înainte este o manifestare palpabilă a comuniunii duhovnicești și practice și o păzire cuprinzătoare a unității în toate chestiunile comune cu cea mai mare eficacitate, nutrește nădejdi bune că grija frățească a ei și îndemnul care împinge la un final cuvios și evanghelic vor avea ecou de simpatie în inimile venerabililor frați în Hristos și va găsi o iubire de frați aprobatoare din partea lor pentru a comunica opinia fiecăruia dintre cei care conduc cu iubire de Dumnezeu Bisericile. Mai cugetăm că, dimpreună cu folosul comun nădăjduit din comunicările reciproce, se va da din nou lumii o mărturie despre puterea morală viguroasă care există în Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, al cărei izvor este adevărul care a fost transmis în mod neschimbat și al cărei reazem tare este unitatea nezdruncinată a Bisericilor Locale între ele. Cu astfel de speranțe și încredere, pe care le sprijinim pe râvna dumnezeiască pentru reputația și starea bună a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici din partea venerabililor întâistătători care le conduc și a Preasfintelor Sinoade, ne rugăm din străfundul inimii către Domnul să mântuiască și să acopere sub scutul Său tot ansamblul/pliroma credincioșilor ortodocși și să dăruiască viață fericită, sănătate și zile îndelungate Preafericirii și Preasfinției Voastre, care sunteți mult iubit și mult îndrăgit de noi.
12 iunie 1902
†Ioachim de Constantinopol
Ioachim de Efes Natanael de Prusa Alexandru de Neocesareea Vasile de Smirna Constantin de Hios Policarp de Varna Ioachim de Xanti Nicodim de Vodena Nichifor de Litița Tarasie de Heliupolis Ieronim de Kalliupoli
Răspunsul a venit din partea mai multor Biserici autocefale (Patriarhia de Ierusalim, Biserica Rusiei, Biserica Greciei, Biserica României, Biserica Serbiei, Biserica Muntenegrului), din care facem un rezumat pentru fiecare:
Patriarhia Ierusalimului (5 iunie 193): Consideră că nu este o necesitate dialogul cu creștinii occidentali și există la mijloc pericolul prozelitismului. Oricât s-ar strădui teologii eretici spre unire, s-ar ruga și ar visa-o, nu o vor atinge. Dar „este posibil ca Bisericile despărțite prin dogme și norme bisericești să petreacă în dragoste creștină și în respect reciproc și în apreciere una ață de alta până când va veni plinirea vremurilor și va răsări ziua dorită a unirii, în care toți se vor veseli și se vor bucura, doar că și acest fapt este pus la îndoială prozelitismul, această mare sminteală din creștinism”. Păstorii Bisericilor își doresc și se roagă să se unească Bisericile despărțite, dar nu se vor depărta de păzirea dogmelor și așezămintelor lor.
Pe lângă vechii catolici, și anglicanii prezintă interes de a avea un dialog cu ei. Însă trebuie știut că, la o examinare atentă, există diferențe mari care ne despart. Apropierea și chiar unirea cu ei sunt posibile, ba chiar necesare, iar acest lucru ar putea fi ușurat de formarea unor comisii de teologi din toate Bisericile Ortodoxe care să pună bazele corecte unei asemenea uniri. Aceștia ar putea redacta o mărturisire ortodoxă de credință mai desăvârșită și să emită o soluționare a problemei canonicității ierarhiei anglicanilor.
În ce privește calendarul, o reformare a lui ar fi spre vătămarea Ortodoxiei pentru că există un atac al prozelitismului catolic și protestant. Dacă popoarele apusene ar conștientiza sminteala prozelitismului și ar renunța la ea, atunci s-ar putea apela la un calendar mai precis. Totuși ar exista impedimentul să fie încălcat canonul apostolic care interzice sărbătorirea Paștelui „cu iudeii înainte de echinocțiul de primăvară”. Însă, dacă motivele morale care au impus această măsură ar fi nu ar mai fi în vigoare, atunci nu ar exista nici un impediment dogmatic să fie pus în rânduială calendarul cu măsurătorile științifice.
Biserica Rusiei (28 februarie 19003): În privința relațiilor cu cele două „vlăstare ale creștinismului”, se fac rugăciuni ca ei să vină la cunoștința adevărului și „să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici sobornicești și apostolice la Păstorul lor unic”. Pe temeiul sincerității credinței lor în Sfânta Treime, este acceptat botezul lor și clericii latini sunt primiți în rangul lor, cinstind succesiunea apostolică a ierarhiei lor, ca și pe copți, armeni, nestorieni. Totuși grija mare nu este atât pentru înlesnirea unirii cu ei, cât mai ales pentru apărarea ortodocșilor de atacurile și momelile latinilor și protestanților. Cea mai afectată este aristocrația rusă. Prozelitismul față de ruși este visul de veacuri al papismului. Oricât de seducătoare ar fi cuvintele pașnice de unire, catolicii nu trebuie crezuți și nici trecute cu vederea toate eforturile și cheltuielile și ordinele pe care le folosesc pentru a subjuga credința rușilor. Pe de altă parte, protestanții au concepție foarte exterioară despre viața bisericească și urmăresc în tot chipul să slăbească credința ortodocșilor ruși în sfințenia Bisericii mai rău decât latinii. Anglicanii sunt dați ca exemplu diferit, fiind sinceri în raportarea lor, fără dușmănie, dar departe de dreapta credință. În plus, dorința lor de unire ar trebui împărtășită de toți, nu doar de o parte dintre ei (High Church). Vechii catolici au o râvnă bună pentru adevăr și există o cooperare cu ei, fiind înființată o comisie în Petrupolis. Dar o unire reală a fost contant amânată și noua generație a pierdut viața bisericească, este lumească și greu se pot stabili legături concrete. Aceștia trebuie convinși că doar Biserica Ortodoxă este depozitarul adevărului și, dacă vor să se mântuiască, trebuie să vină la ea.
Calendarul este studiat de o comisie specială din ordinul țarului, formată din specialiști din multe discipline, care nu au ajuns deocamdată la o concluzie. Introducerea calendarului nou doar la nivelul societății nu este socotită de bun augur pentru că ar trebui alcătuite calendare care să indice sărbătorile bisericești pe vechi, cum se întâmplă în Japonia. Mai mult, învățații ruși consideră că este mai practic calendarul iulian decât cel gregorian, ceea ce-i face rezervați și pe conducătorii bisericești față de schimbarea pascaliei și a tuturor sărbătorilor bisericești.
În final, este semnalat faptul că există alte comunități de creștini care sunt mai dispuși să vină la credința ortodoxă, cum sunt copții, nestorienii, copții ș.a.
Biserica Greciei (14 iulie 1903): Chestiunea unirii generale a Bisericilor este nepotrivită în circumstanțele prezentului de atunci pentru că au fost multe încercări care s-au lovit de impedimente de netrecut și au dus la mai mare tulburare decât pace. În ce privește pe cei autodenumiți vechi catolici, aceștia nu doar că au diferențe majore în dogme față de ortodocși, dar nici între ei nu au unitate și același cuget.
Adaptarea calendarului depinde mult de condițiile naționale și sociale. Este o chestiune care ține mai mult de astronomi, iar bisericește contează sărbătorile. Drept aceea, „dacă toate Bisericile Locale de Răsărit sunt convinse că împrejurările națiilor diferitelor Biserici Ortodoxe sunt potrivite pentru reformarea calendarului fără tulburarea conștiințelor religioase ale celor mai simpli, care nu pot să discearnă dogme și chestiunile liturgice de chestiunile astronomice, acestea pot să întreprindă reformarea calendarului de acum prin consens între ele și cu guvernul fiecăreia…”.
Biserica României: Biserica este datoare să păzească adevărul de credință, dar și toate învățăturile secundare. Ea îi povățuiește și pe cei rătăciți să revină la calea adevărată. Întoarcerea lor este dovada că Biserica crește și se întărește doar pe temelia pusă, care este Hristos. „Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu în altă parte va fi și trupul.” Cei care nu au ascultat glasul Păstorului să rămână în turma Lui au pierdut dreapta judecată a blândului Stăpân și au parte de multe nenorociri, dar Biserica îi cheamă înapoi, ea fiind păstrătoarea învățăturii adevărate. Este cunoscută istoria până la dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, provocată de cea din urmă. La fel, sunt știute și fazele prin care a trecut „biserica romano-catolică” până ce s-au scindat protestanții și și-au pus fiecare o altă temelie, diferită de cea ortodoxă. De atunci fiecare din aceștia urmăresc să stăpânească Biserica Domnului (Ortodoxă). Drept urmare, noi nu putem să trecem cu vederea nici măcar o silabă din învățătura de credință, nici nu avem vreun punct de întâlnire cu ei. „Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.” Dacă vrea cineva să vină pe această cale, noi le-o arătăm, dar „nu primim propuneri cât privește modul de intrare, pentru că ea este credința sinceră” primită de la Domnul Iisus prin ucenicii Lui și dogmatizată în cele șapte Sinoade. Dacă eterodocșii pun condiții cum să fie primiți, atunci trebuie să ne apărăm credința, știind că Domnul este puternic să bage pe alții în împărăție în locul fiilor nevrednici de masa Mirelui ceresc și apoi să le deschidă și lor mintea și inima ca să fie primiți cu smerenie în turma Păstorului.
Vechii catolici nu pot fi primiți prin concesii, ci prin pocăință. Ei, după despărțirea de Biserica Romei, și-au introdus reforme inacceptabile, cum ar fi anularea spovedaniei și a posturilor. Au făcut și tot felul de acorduri cu anglicanii la Bonn în 1874 și 1875 și la Lucerne în 1892 și negociază credința. Ortodoxia nu recunoaște nici o mărturisire schimbătoare în afară de cea care conține adevărul ei dogmatic și moral.
Calendarul ar trebui să rămână neschimbat pentru că nu se poate să nu se aducă atingere rânduielilor canonice. Dacă Dumnezeu vrea altceva, ne luminează prin Sfântul Duh ce să vrem și ce să facem.
Biserica Serbiei (6 iunie 1903): Biserica Ortodoxă nu este răspunzătoare pentru împărțirea Bisericii întemeiată de Mântuitorul, ci este suficient să se îngrijească să oprească fenomenelor smintitoare. Unul este Izbăvitorul neamului omenesc și una este Biserica Lui, iar cei care au introdus dogma Filioque au deschis o fâșie mare spre tot mai multe rătăciri la mijlocul sec. al IX-lea și deplin în sec. al XI-lea. Pe vechii catolici care se întorc trebuie să-i primim cu o dragoste care să nu fie mai mare decât cea față de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să păzim neatinse toate dogmele pe care le-am ținut până acum. Nu putem să le cerem să lepede toate obiceiurile lor bisericești care nu vatămă învățătura dreaptă, dar să fie primiți prin acceptul sinodal al tuturor Bisericilor autocefale.
Calendarul iulian și cel gregorian sunt deficitare și cel mai bun este cel propus de Maxim Terpkovici atât în ce privește calcularea anului, cât și pe partea religioasă.
Biserica Muntenegrului (23 aprilie 1902?): Ar trebui convocat un Sinod general al episcopilor ortodocși pentru o mai bună relație între ei, dar separările statale sunt o piedică de netrecut. Dar sunt folositoare aceste comunicări. Biserica Muntenegrului, împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, se roagă pentru întoarcerea celor ce au fost cândva fii ai sfintei Biserici și oi duhovnicești și să ajungă la cunoașterea adevărului și să revină sub aripile Bisericii sobornicești. Este recunoscut botezul unora și al altora pe baza sincerității credinței lor, dar și succesiunea apostolică a latinilor. La fel procedează cu toți copții, armenii și nestorienii și care nu au pierdut succesiunea apostolică. În ciuda acestei dispoziții îngăduitoare, este nevoie mai ales de multă vigilență la atacurile latinilor și protestanților. Este știută din istorie dorința latinilor de a subjuga Ortodoxia chiar și în Serbia, Bosnia și Herțegovina prin înființarea de școli, misiuni și ordine monahale prozelitiste. Oricât de dulci ar fi cuvintele lor, trebuie avută mare grijă la vătămarea pe care o pot produce. La fel, și protestanții îi consideră idolatri și rătăciți pe ortodocși și produc pagubă prin învățăturile lor, de care trebuie ferită turma credincioșilor cu mare atenție. Cu totul altfel sunt anglicanii; drept urmare, trebuie manifestată deschidere față de ei și să li se arate dogmele păstrate curat doar în Biserica Ortodoxă. Vechilor catolici trebuie să li se arate că adevărul este doar în Biserica Ortodoxă ca ei, în căutarea lor îndreptată spre cele trei mari direcții creștine, să aleagă dreapta credință și să vină în turma cea adevărată.
În privința îndreptării calendarului, e un subiect dezbătut în toate țările ortodoxe și Mitropolitul Mihail al Serbiei a făcut deja o propunere Patriarhului Ecumenic. La fel, există și în Rusia o comisie pe această temă. Dar nu este ușor de ajuns la o concluzie finală acceptabilă pentru că este sensibilă schimbarea pascaliei și a praznicelor mișcătoare. Istoria arată că diferitele schimbări au provocat neplăceri. De aceea rămâne opinia că este mai bun calendarul iulian.
Răspunsul final al Patriarhiei Ecumenice (16 mai 1904): Mulțumiri pentru răspunsul Bisericilor autocefale din Ierusalim, Rusia, Grecia, România, Serbia, dar și Bisericii din Muntenegru. Alexandria, Antiohia și Ciprul nu au trimis o scrisoare de răspuns din cauza condițiilor vitrege.
Bisericile Ortodoxe se află sub asaltul unei ideologii lumești și se dorește fărâmițarea și dezbinarea lor și îndepărtarea lor de tradiția și canoanele apostolice. Acest duh străin amenință pacea Bisericii și este pământesc. Cum să nu fie drept să fie păstrate tradițiile ecumenice și patristice, puse pe temelia apostolică și păstrate cu sânge mucenicesc? Trebuie evitată orice abatere și să nu se apeleze la metode care distrug tradiția de veacuri.
Având în vedere dezbinările produse de erezii, este adevărat că trebuie multă vigilență în păzirea turmei ortodoxe, dar și rugăciune pentru unirea tuturor celor depărtați, gândindu-ne că ei cred în numele Domnului Iisus Hristos și nădăjduiesc să se mântuiască prin harul lui Dumnezeu. Nu ar păcătui cineva dacă vorbește cineva de apropierea creștinilor din Apus de Biserica Ortodoxă, în ciuda diferențelor de învățătură. Pentru a nu fi indiferenți față de eterodocși (vechii catolici), ci urmărind unirea bisericească, nu trebuie să-i nedreptățim, judecându-i după zvonuri; ar trebui să li se ceară o mărturisire clară oficială, emisă de episcopi și sinod. La fel trebuie tratați cu bună dispoziție și anglicanii.
Există diferențe de abordare față de botez și preoție în Bisericile Ortodoxe și trebuie curățat cugetul comun potrivit rânduielilor Bisericii Ecumenice. acest aspect ar trebui comunicat și studiat în răstimp de trei ani, apoi să se adune laolaltă teologi trimiși de Sfintele Biserici și să fie comunicată tuturor rezoluția.
În privința calendarului, avem predania de a prăznui Învierea în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dar calendarul sărbătorilor mișcătoare este bine să fie mai în acord cu anul tropic.
