Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică

Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.

Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.

Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice

Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.

După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.

Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?

Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie

Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.

Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.

Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.

La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.

Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).

Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.

Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi

Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.

O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.

Întinarea Tainelor prin erezie

Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.

Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.

Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.

Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.

Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.

Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată

Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.

Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.

Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.

Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită

În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.

După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.

Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.

Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox

Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.

Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.

Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.

Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă

Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).

Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.

Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.

Iconomii rău interpretate

Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:

1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.

2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis­-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.

3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.

Concluzii

Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.

Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:

– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;

– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;

– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;

– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;

– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;

– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.

Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.

Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.

În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.


[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.

[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.

Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului

Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul:
Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești?
Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care
ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)

Unii dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe Același Hristos lucrând prin sluji­torii Lui de acum, dincolo de scăderile lor. Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea dreptei credințe.

După Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme impor­tante: acrivie-icono­mie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință prin pome­nirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr. Teodor Zisis.

Cuvintele din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că, prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași la eventu­alele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor. 3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultiva­torului, ci a stăpânului ţarinei”[1]. Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini, ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale păstorilor noștri.

Ce credință mărturisim prin pomenirea unui episcop sau prin conslujire

Nu este firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această ordine.

În Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit, adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii. Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit. Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice părere a lui parti­culară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.

Înainte de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.

Subiectul comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, conclu­zionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2]. Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale, ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.

În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3]. Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.

În ce privește pomenirea episcopului la toate slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă, în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4]. Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone. Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.

Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele: „pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele Epifanie Teodoropulos[5].

Pe de altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404). Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf. Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul 550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca eretic prin Judicatum-ul proclamat la presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.

Din toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.

Obligativitatea întreruperii pomenirii

Având în vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.

Din cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii concrete:

– Arienii abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de erezie;

– Sinodul II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel, el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp, prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;

– Sinodul III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf. Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic”[9]. Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;

– Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să fie primiți la Ortodoxie;

– în 691 s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;

– în fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane. „În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost caterisiți.

Odată condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți, scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10 apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.

Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comu­niune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguță­tori de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhie­reului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcu­irea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce accep­tă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.

La fel au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»”[15]. În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii, pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.

Ca o dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea, el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei de erezia nestoriană.

Dreptul întreruperii pomenirii episcopului

În ciuda faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil. Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și aderenți la Sinodul din Colimbari.

Documentul intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.

Modul autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.

Părinții Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul, și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci, Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.

Pentru a stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii patristice referitoare la această temă.

Limitele canonului 15

Temeiul cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:

Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.

Deși nu este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a pomenirii episco­pului prin impunerea unor bariere:

a) Fiind încununarea canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus, noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.

b) Dreptul de sancționare a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică. În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri, ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie, aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.

c) Scopul urmărit prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări. Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o izbăvi de derapaje.

d) Întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare (κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudi­nea de nepomenire. Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era „vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade, dar necondamnată încă solemn.

e) Un lucru mai puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor (PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Deci cele rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept schismă.

Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.

Linia severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.

În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis 35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).

Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de „ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două aspecte ies în evidență:

– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor „adulterini” și a celor aflați în comu­ni­une cu ei. El afirmă explicit: „Cât timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit] la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17]. Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, și nu trup al lui Hristos)”[18].

– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.

Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hiro­toniilor ereticilor necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult, chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19], a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu acesta singular.

Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal, este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.

Jertfa Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe

Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie prezentat corect.

Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20]. După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial (Ekthesis) care impunea dogma despre o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare, Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în anul 646[21]. Pe lângă operele personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647). Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian (657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin, apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.

La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.

Recapitulând, putem observa că el nu a rupt comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.

Observații finale legate de situația nepomenirii

Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17). Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.

Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie, totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată. Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22] în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate. Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.

Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o atitudine echilibrată și credi­bilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea sub­tilă și definitivă a ereziei în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu dispropor­ționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă a ecumenismului și „toleran­ței”. O atitudine viscerală și nefondată corect canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea relativismului dogmatic și moral!

Catalogarea disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive binecuvântate.

Rezumând, scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.

În încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr: trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 107.

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap. XIII.

[3] Liturghier, p. 255-256, ed. 2012.

[4] Robert Taft, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.

[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 49.

[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.

[7] Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 40.

[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007, p. 266.

[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola 49 în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.

[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.

[11] Străjerii Ortodoxiei, p. 349. Text adaptat la final după originalul: https://www.impantokratoros.gr/66219A13.el.aspx.

[12] http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/.

[13] Teodor al Andidelor, Considerație preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Εἶτα ἡ ἐκφώνησις· Ἐν πρώτοις μνήσθητι Κύριε τοῦ ἀρχιεπισκόπου ἡμῶν· ἀφ᾽ ἧς δείκνυται ὑποταγὴ ἡ πρὸς τὸ ὑπερέχον καὶ ὅτι τούτου μνημονευομένου τοῦ ἀρχιερέως κοινωνός ἐστι καὶ ὁ προσφέρων τῆς πίστεως καὶ τῆς παραδόσεως τῶν μυστηρίων διάδοχος, ἀλλ᾽ οὐχὶ καινὸς τις μύστης ἢ εὑρετὴς τῶν παρ᾽ αὐτοῦ προσφερομένων συμβόλων».

[14] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[15] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 444-455.

[16] ΠΗΔΑΛΙΟΝ, Εκδοσεις Παπαδημητριου, απο το 1896, Atena, 2003, p. 352.

[17] Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți…, Epistola 40, p. 52.

[18] Ibidem, p. 155.

[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie dintre arieni prin a nu le cere o mărtu­risire exactă, ci moderată. Prin aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia, urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[21] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi…, p. 41, 56-57.

[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică este bună și poate constitui o dezvinovățire.

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103

Translate page >>