Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
Primirea delegației CMB la Patriarhie (culmea, cu o icoană dubioasă pe fundal) (Imagine: Basilica)
Canalele mediatice cele mai importante ale Patriarhiei au relatat despre vizita Comisiei „Credință și Constituție” în România, la Sibiu și București, pentru promovarea și implementarea programului ecumenist la noi. Astfel, atât agenția Basilica, dar și Ziarul Lumina, precum și trustul Trinitas au prezentat elogios periplul comisiei amintite a CMB.
Erezia Bisericii nedepline
Din nefericire, mărul otrăvit este expus explicit de către Mitropolitul Nifon în cuvintele: „Mișcarea ecumenică are menirea să promoveze dialog între diferitele biserici care compun Consiliul Mondial al Bisericilor în diferite domenii, care toate trebuie să conducă la realizarea unității vizibile a Bisericii Mântuitorului Hristos. Ortodoxia afirmă cu tărie valorile ei”. De parcă Biserica și-a pierdut unitatea și este fragmentată în mai multe părți divizate. Altfel spus, toate ereziile și sectele de astăzi sunt privite ca membre ale Bisericii lui Hristos într-o sfâșiere pe care suntem chemați să o depășim, adică să o înghițim și să urmărim o unitate disipată, iluzorie.
Concepția aceasta este în contradicție flagrantă cu Crezul ortodox într-o Biserică „una, sfântă, sobornicească și apostolească”, identificată doar cu Biserica Ortodoxă. Credința drept-slăvitoare este sfântă și nezdruncinată, păstrată curată de erezii în cadrul Ortodoxiei. Amalgamul unei religii confuze în care adevărul este deținut de diferitele confesiuni în mod sincretist (într-o contopire nediferențiată) este un atac la adresa adevărului revelat și clar și lepădare de revelația Domnului și de Evanghelie.
Dar deja declarațiile de acest soi ale Mitr. Nifon nu mai sunt o noutate după cea de la Busan (2013) pentru care nu a existat nici măcar o retractare. De acest aluat al învățăturii trebuie să ne ferim, chiar dacă este promovat și încurajat oficial ca urâciune a pustiirii din locul cel sfânt.
Această teorie a ramurilor, care afirmă în diferite moduri faptul că Biserica lui Hristos este divizată în interiorul ei în mai multe facțiuni contrazice istoria bisericească adevărată că ereticii și ereziile promovate de ei au fost excluși din sânul Bisericii prin anatematizare oficială în cadrul Sinoadelor Ecumenice (sau a celor Locale în primele veacuri). Ei nu au rămas în ea după excomunicare, ci sunt rupți cu totul.
Dialogul cu aceștia are sens chiar și fără le cere inițial ca ei să ne recunoască drept singura Biserică autentică pentru că nu putem impune cuiva învățătura dreaptă de la început, ci ulterior prin argumente convingătoare. Însă este absurd ca noi înșine să negăm din capul locului faptul că suntem Biserica lui Hristos în mod deplin, unitar și exclusiv și să purtăm un dialog de pe poziția aceasta deja apostată.
Calul troian al CMB: influențarea Ortodoxiei de către eretici
Mitr. Iov al Patriarhiei Ecumenice a subliniat rolul important pe care l-a jucat Enciclica Patriarhală din 1920 pentru punerea bazelor Consiliului Mondial al Bisericilor de mai târziu (1948). Mai mult decât atât, Mitr. Gherman a compus acel text de atunci sub influența unor lideri religioși și politici suedezi care puseseră bazele primelor asociații ecumeniste în 1910.
Din nefericire, chiar și unii Sfinți au fost atrași la început în aceste dialoguri și căutări de unitate, precum Nicolae Velimirovici (care a trimis un material scris la Conferința de la Lausanne, 1927, fără a fi prezent) și, mai târziu, Dumitru Stăniloae sau Pr. Gheorghe Florovski. Totuși subiectul mișcării ecumenice a fost limpezit de mulți alți Sfinți Părinți contemporani, precum Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Serafim Rose, Ioan Maximovici, ba chiar și de cei pe care i-am numit anterior și care s-au dezis de aceasta.
Aparența unui dialog poate și chiar înșeală uneori până și pe cei încercați, după cum se vede. Însă tocmai din acest motiv subiectul ecumenismului trebuie tratat și rezolvat în mod ortodox, fără compromisuri, în duhul dreptei credințe, nu al sincretismului creștin și chiar religios. Iar nocivitatea acestui așa-zis dialog constă în aceea că pornește de la premize greșite, anume de la lepădarea de a ne declara singura Biserică a lui Hristos în mijlocul lupilor, adică a așa-ziselor „Biserici” eretice. Această depărtare face ca să nu mai fie vorba de dialog, ci de negociere a credinței, mai bine zis vânzare și trădare de-a dreptul.
Cei care cred că nu există nici un pericol real care ne pândește din partea ereziilor e cazul să vadă și aceste primiri oficiale ale membrilor CMB și cadrul teologic neortodox în care sunt realizate.
Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul. Foto: LiveHack
Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.
Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.
Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?
În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.
Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.
Totuși s-a schimbat ceva?
În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?
Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.
Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:
1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;
2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;
3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.
Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:
1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;
2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.
3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.
Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?
Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.
Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit
Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!
Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.
Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.
Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.
În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.
