de Vlad-Mihai Agache | 16 oct. 2019 | Economie |
Marea, imensă problemă legată de managementul companiilor şi instituţiilor de stat, prin care se sustrag direct sau se pierd miliarde prin proastă conducere intenţionată sau complice trecere cu vederea, e pur politică. Nu este de natură managerială, aşa cum cred foarte mulţi, nici socială, nici economică, de conjunctură sau de context. Ci este şi a fost tot timpul o decizie politică.
Lipsa totală a monitorizării şi controlului e o invitaţie la fraudă generalizată, la toate nivelurile. Şi marea fraudă, marea corupţie are tot interesul să menţină activă această mică fraudă generalizată, e cel mai eficient paravan. Cu atât mai mult cu cât pot da o aparenţă de legalitate, sau chiar să legalizeze corupţia, pur şi simplu.
Intenţionat-proasta guvernanţă şi complicitatea la ea sunt principalul canal de corupţie, mai ales în ultimii ani. Intenţia e aproape imposibil de probat în justiţie, iar managementul bun sau prost nu au definiţii şi criterii de evaluare operaţionale opozabile în sala de judecată.
Un exemplu dintre altele mii, şi nici măcar cu cifrele cele mai “spectaculoase”: mare companie de stat, angajează un mare “manager privat” ca director general. În contractul de mandat, cinci criterii de performanţă, pe baza cărora îi era calculat şi bonusul. Profitul, şi încă vreo câteva. Vreo doi ani, cât a stat acolo, marele manager privat nu a ieşit din birou. Toată ziua, de dimineaţă până seara, se uită la cele cinci cifre, să vadă cum cresc, şi îşi calcula bonusul.
Când ai o companie mare, un contabil şef chiar şi mediocru şi care nu vorbeşte bine nici limba română, darămite vreuna străină, poate să facă să crească orice cifră vrei tu să crească, luând de la altele: de la investiţii, de la reparaţii, din alte zeci de locuri. Şi o poate ţine aşa un an, doi ani, sau chiar mai mult. Aşa că firma a făcut în primul lui an de “management” cel mai mare profit pe care l-a avut vreodată. Toate ziarele au scris despre această “performanţă”. Şi managerul privat a luat un milion şi jumătate de Euro bonus în doi ani, după care şi-a dat singur demisia. Evident, nu va ajunge la închisoare, deşi a pus compania în pericol, şi ca existenţă, dar şi în pericol de accident şi vătămare fizică pentru angajaţi şi pe cetăţeni.
Intenţionat-proasta guvernanţă nu e ceva ce au descoperit angajaţii de la stat, şi nici măcar o “invenţie” românească nu este. E prezentă peste tot acolo unde i se permite să se instaleze. Din biroul meu de head-hunter, o văd zilnic şi în companii private, româneşti sau exemplare multinaţionale. E suficient ca sistemul de monitorizare şi control să aibă o gaură sau o găurică, şi intenţionat-proasta guvernanţă se strecoară imediat prin ea.
Chiar dacă intenţionat-proasta guvernanţă nu poate să fie pedepsită proporţional cu pagubele pe care le produce, şi nici măcar nu poate să fie demonstrată în justiţie, ea poate să fie îngrădită şi limitată oricât de mult se doreşte în companiile şi instituţiile de stat prin monitorizare şi control în timp real. Cel mai important este ca acest sistem să acopere simultan toate departamentele şi activităţile organizaţiei, în aşa fel încât nici măcar un contabil şef genial şi care vorbeşte engleză şi germană să nu mai poată muta cifrele dintr-o parte în alta, şi creşterea unui indicator să fie, de fapt, o simplă scădere a altuia care scapă monitorizării.
Aici, experienţa marilor companii private în materie de sisteme de monitorizare şi control la nivel de management executiv e mai mult decât suficientă, nu cred că mai este ceva semnificativ de inventat în această privinţă. Iată un exemplu de sistem de monitorizare de la o companie din industria cimentului, care poate să fie folosit în orice companie şi instituţie de stat cu câteva ajustări şi adaptări relativ simple, aproape toate în categoria de “core business”. Acesta are 11 clase mari şi un total de vreo 120 de indicatori sintetici pe care managementul executiv îi urmăreşte în timp real: pe unii zilnic, pe alţii săptămânal, lunar, trimestrial etc.
Operaţii (core): cuprinde indicatorii legaţi de activitatea de bază a companiei (core business)
Venituri: indicatori financiari, comerciali şi de altă natură: volum, structura veniturilor, tipuri de produse şi servicii, grad de colectare etc.
Cheltuieli: indicatori financiari şi de altă natură: execuţie bugetară, structura etc.
Productivitate: indicatori financiari, operaţionali şi de altă natură
Tehnic: indicatori legaţi de întreţinere, mentenanţă, nivel tehnologic, performanţe etc.
Operaţii (non-core): indicatori financiari şi nefinanciari legaţi de operaţiile care nu fac parte din core business: logistică, administraţie, filiale etc.
Dezvoltare & Investiţii: indicatori legaţi de planurile de extindere şi dezvoltare a companiei şi de execuţia investiţiilor în curs sau viitoare
Resurse umane: indicatori legaţi de managementul performanţei, dezvoltare organizaţională, disciplină, relaţii sociale etc.
Juridic: indicatori financiari şi operaţionali legaţi de activitatea departamenului juridic: numărul şi structura litigiilor, prevenţie, operare, costuri etc.
Risc: indicatori legaţi de managementul tuturor tipurilor de risc: operaţional, financiar, piaţă, fraudă etc.
Relaţii externe: indicatori legaţi de calitatea şi execuţia relaţiilor cu entităţile din afara companiei: clienţi, furnizori, autorităţi, parteneri interni şi externi etc.
Numărul de indicatori care trebuie urmăriţi simultan pentru a avea sub control permanent fiecare colţişor din companie şi pentru a prevesti eventualele probleme poate părea mare, însă nu e deloc aşa. În primul rând, mai mult de trei sferturi dintre aceştia sunt indicatori « de deviaţie » (smoke detectors), adică nu se urmăresc valorile absolute, ci doar abaterile. Or, dacă e bine condusă activitatea, aceste abateri sunt rare şi nu prea apar simultan, aşa că chiar un singur om se poate descurca bine cu urmărirea lor în timp real. Apoi, alţii sunt verificaţi la intervale mari de timp, aşa că monitorizarea strictă poate ajunge repede o activitate de aproape rutină.
Niciun consiliu de administraţie nu va face un astfel de sistem de monitorizare şi control din proprie iniţiativă. Şi niciun management executiv al unei companii sau instituţii de stat nu va avea vreodată interesul ca acesta să-i urmărească eficient şi în detaliu toată activitatea şi să-i limiteze marja de manevră frauduloasă. Aşa că guvernul e singurul care poate şi să decidă şi să-l construiască. Un avantaj enorm este că acest sistem poate să fie unitar, cu aproape trei sferturi dintre indicatori identici pentru orice entitate sub monitorizare. Ceilalţi, majoritatea legaţi de obiectele de activitate specifice, pot fi monitorizaţi separat cu uşurinţă şi ei, dacă principiile sunt clare şi instrumentele deja puse la punct.
În câteva luni şi cu câteva sute de mii de Euro, guvernul poate să facă un astfel de sistem funcţional cu toţi indicatorii relevanţi, modurile şi procedurile de culegere a informaţiilor, de prelucrare şi de prezentare a lor, de transmitere şi de raportare, sistemele de alerte (smoke detectors) şi mecanismele care se declanşează automat în fiecare situaţie, cine şi când este informat, cine şi ce autoritate de intervenţie şi de decizie are.
Să facă un departament propriu-zis de monitorizare şi control generalizat, fizic, adică, cu o clădire, oameni, birouri şi calculatoare, iarăşi e relativ simplu. Şi nu costă mult. Şi dacă ar vrea, guvernul ar putea să şi informatizeze şi să automatizeze sistemul. Măcar colectarea unitară şi prelucrarea centrală a informaţiilor, şi tot ar fi ceva.
Dacă ar exista, acest sistem ar scoate la lumină o realitate înfricoşătoare. Şi dacă s-ar lua şi decizii pe baza acestor informaţii, rezultatele s-ar măsura în miliarde. Ar fi, de departe, cea mai rentabilă investiţie pe care statul ar fi făcut-o vreodată, fără îndoială, dacă o legăm şi de realităţile zilei. Şi una dintre cele mai mari reparaţii morale care pot să fie imaginate.
Nota utzu: Continuăm seria articolelor în care publicăm opinii ale unor persoane publice de pe urma cărora noi ne-am folosit (şi pe care le apreciem în mod deschis), deşi nu au legătură directă cu ortodoxia sau cu civismul ortodox în mod explicit. În materialul de mai sus este vorba despre o sugestie de sistem de monitorizare a guvernanţei corporative din cadrul companiilor şi instituţiilor de stat, pe care domnul George Butunoiu o preia de la exemplul concret folosit de o companie din industria cimentului. Descrie domnul Butunoiu, în linii generale (şi imprecise), un sistem de monitorizare axat pe 11 clase şi spre 120 de indicatori sintetici prin care ar putea fi combătute fraude economice care nu pot fi sancţionate de justiţie, fraude pe care inspirat le califică sub denumirea de „intenţionat-proastă guvernanţă”. Are în vedere domnul Butunoiu situaţia managerilor care, pentru a obţine bonusuri sau avantaje materiale, ţintesc atingerea unor indicatori sintetici pe spezele dezvoltării viabile de mai târziu a companiilor/instituţiilor pe care le conduc.
De fapt, ceea ce propune autorul este o lărgire a plajei de indicatori de care managementul este ţinut, crezând că doar prin adăugirea altor criterii (de monitorizat) va fi eliminat pericolul produs de reaua-credinţă a persoanelor aflate în poziţii de conducere. Avem deci de-a face cu o sugestie pe care o întâlnim din ce în ce mai des, în mai toate domeniile, şi care se reduce, în esenţă, la creşterea gradului de supraveghere (a oamenilor, a procedurilor, a proceselor etc). Fireşte că dacă ne referim la îmbunătăţirea punctuală a unor proceduri operaţionale de monitorizare sau control, în cadrul unor anumite tipuri de companii sau instituţii specifice, argumentul domnului Butunoiu ar putea fi (oarecum) acceptabil, dar credem că în continuare ratează problema de fond (reaua-credinţă a titularului funcţiei de conducere) şi că se propune o falsă soluţie: un alt sistem de monitorizare, (prezumtiv) mai eficient. Asta fără a mai face referire la componenta crucială pe care autorul o expediază mult prea facil, a celor „câteva adaptări şi ajustrări relativ simple” care să aducă un astfel de panaceu la îndeplinire.
În răspuns, îndrăznim să insistăm că buna-credinţă a persoanelor de la vârf, dar şi a celor de condiţie medie, nu poate fi substituită de mijloace de monitorizare automată, oricât de transparente au devenit intenţiile noastre pentru algoritmii moderni şi oricât de cuprinzătoare va fi suma indicatorilor sintetici. Integritatea morală va rămâne şi pe mai departe garanţia îndeplinirii cu bună-credinţă a îndatoririlor de serviciu iar guvernanţa prin valori morale, la noi în ţară, este singura care mai păstrează o vocaţie firavă de a îndrepta lucrurile, mai ales acolo unde vorbim despre servicii publice, nu neapărat de produse comerciale. În prelungirea acestei idei, opinăm că doar o anumită formă de sindicalism ortodox poate crea mediul propice şi adaptabil în care să se dezvolte valorile specifice care sunt necesare pentru diferite activităţi comerciale sau pentru servicii de interes public. Considerăm că avem mare nevoie de sindicalism (ortodox) înţeles ca grijă pentru semeni şi pentru lucrul mântuitor, bine făcut, iar nu al lucrului făcut „de mântuială” şi pentru câştig facil.
Acest duh de jertfă poate fi lesne cuprins, chiar de acum, în procedurile şi în legislaţia muncii care deja există (care încă ar putea primi îmbunătăţiri evidente), dar pentru care nu mai e nevoie de alte „ajustări sau adaptări” (simple ori ba) pentru a fi aptă să elimine „intenţionat-proasta guvernanţă” şi celelalte plăgi care ne consumă.
de Vlad-Mihai Agache | 19 iul. 2019 | Economie |
Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.
Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.
În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.
Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.
În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.
Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.
Întrucât în cele ce urmează preluăm integral articolul autorului, pentru a respecta sursa de informare, vă îndemnăm să accesaţi spre lectură pagina sitului Cotidianul.
Cine-i de vină?
Analiză de Andrei Marga
Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La
ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea,
valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație
atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte
performanțe, atâta educație.
Nici nu există un criteriu mai profund de evaluare a educației. Se poate vorbi de
examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și
de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici
unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât
performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din
abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele
să fie mediocre.
Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore
pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a
parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor
europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este
realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație
analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului,
studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și
profesorul din alte sisteme de învățământ!
Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse
de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui
Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române,
București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei
procese?
În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod
sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene
au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în
salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei
și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai
puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat
globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state
foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile
epocii. Să detaliem.
Economistul de referință al trecerii de la socialism la
capitalism, Janos Kornai (1990), spunea
că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui
proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții,
indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era
nevoie de stat clarvăzător și puternic.
În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a
devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au
conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în
șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care
le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat
pierderi, care au fost scoase tot din
ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să
dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26
de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.
Media pe societate comercială (p.602)
a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.
Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în
investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea
veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România, ei au mers în finanțarea de cheltuieli
bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea
titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în
sold la Trezoreria Statului.
Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât
în 1989,
la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt
creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%),
cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile
(+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a
prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare
(este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de
spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă
și oțel (22%).
În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată,
producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția
este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a
dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total,
la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de
numai 8% din exporturile României.
S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul,
comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții,
restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.
A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a
exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. –
echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința
Pământului.
Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul
firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în
contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor.
Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.
Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a
realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”.
România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8
miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești
bani?
Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a
optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității
beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi,
progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din
domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse
umane nu a folosit deplin fondurile
alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei
de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.
Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare
inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a
pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare
către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile
au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite
s-au regăsit în România în formarea de capital fix.
Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și
deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii,
persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele
invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph
Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile
globalizării?
Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții
financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din
Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din
cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5
ani, Cehia 4 ani.
Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă
până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat
datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari
americani.
Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat
economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat
conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar
acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu
capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România.
Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un
economist, România actuală exportă mai
ales ce produc firme cu capital străin.
Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%. Cele mai multe ocupații din România presupun
muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai
scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni
dintre țările globului, în condiții de pace.
Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să
alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene
și nici abordarea globalizării nu au dus la rezultatele dorite în România
acestor decenii. Cine este de vină?
Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu
siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după
abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii
Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un
deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat
dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.
Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o
colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase,
sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are
„reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul
„deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin
soarta copiilor, la integritate și onoare.
Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut
premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul
unei revizii culturale.
Autorul cărții din care am citat consideră că miezul
explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a
reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este
adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este
adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la recentele alegeri europarlamentare: serviciul
care numără voturile stabilește deznodământul.
Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred,
însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul
rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi
de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și
apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea
răsturnării valorilor din viața României actuale! Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a
dat diplome.
Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție
pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt,
România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei.
La drept vorbind, nu prea o are nici acum.
În chestiunea accesului la fondurile europene și a
utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor
„specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu
și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.
În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în
discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În
fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.
În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este
exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia
dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe.
Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a
societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.
Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă, iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.
Vă îndemnăm să parcurgeţi lista completă a articolelor publicate de domnul profesor Andrei Marga pe situl Cotidianul.ro
