Poporul român pierde în continuare lupte și înfruntări despre care ar părea că nici nu are habar că se desfăşoară, deși efectele acestor înfrângeri sunt zdrobitoare. După cum arătam mai devreme, ne găsim astăzi în situaţia în care demersurile electorale sunt reinterpretate pentru a fi legitimate acţiuni străine de obiectul oficial al alegerilor.

Deşi ignorate de opinia publică, chestiunile sindicale sunt de o importanţă crucială pentru viitorul poporului român şi tocmai acest lucru face ca înfrângerea care se prefigurează să fie cu atât mai gravă.

Sindicalismul nu are cea mai bună imagine în România zilelor noastre, uneori pe bună dreptate, însă niciun alt instrument social nu are o vocaţie mai mare de a reuni simultan interese comune la scară micro-locală sau naţională.

Această instituţie juridică esenţială pentru organizarea celor mici şi mulţi s-a aflat într-un continuu proces de dezagregare, confiscare şi de compromitere, asemenea tuturor celorlalte structuri de rezistenţă ale edificiului naţional. Însă dacă pentru Biserică, armată, justiţie, cultură naţională, mici producători locali şi alţii apar din ce în ce mai multe voci de sprijin, sindicalismul rămâne subiectul ignorat cu bună ştiinţă, lăsat în sarcina politicilor de stânga care, la noi, par a fi preocupate de chestiuni ideologice mai degrabă decât de obiectul lor principal de legitimare.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, insistăm să promovăm sindicalismul în rândul publicului ortodox şi facem apel la întreaga blogosferă ortodoxă să repună în discuţie acest subiect într-atât de necesar participării noastre în societate. Deşi tematica sindicală a fost abandonată politicilor de stânga, considerăm că ortodocşii au motive temeinice să revendice un anumit tip de activitate sindicală bazat pe ajutorarea aproapelui lor imediat, având în acest sens exemplul unor personalităţi a căror sacrificii ne obligă: Vasile Paraschiv, Iulius Filip sau Virgil Săhleanu.

În săptămânile din urmă un comunicat al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României adresa un avertisment publicului român cu privire la efectele nefaste pe care proiectul legii dialogului social le-ar putea produce. Să dăm citire comunicatului care a fost preluat de surse media precum: Hotnews, G4Media sau chiar Agerpres, printre mulţi alţii:

Modificarea Legii dialogului social nu trebuie să afecteze competitivitatea economică a României, nici interesele investitorilor și ale salariaților

Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) își exprimă îngrijorarea cu privire la evoluția procesului legislativ de modificare a legii dialogului social. Proiectul de lege a fost respins de Senatul României în noiembrie 2018 și este în prezent înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaților.

Graba cu care se dorește adoptarea unui proiect de modificare a legii dialogului social este nejustificată, în condițiile în care amendamentele propuse la textul aflat în prezent în dezbatere încalcă principiul Organizației Internaționale a Muncii referitor la negocierile colective voluntare. Proiectul instituie un dezechilibru major între partenerii sociali și conține prevederi care anulează de facto conceptul de dialog social constructiv și echilibrat. Trebuie menționat că proiectul a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social.

CDR consideră că procesul de modificare a legii dialogului social trebuie să urmeze toate etapele procesului legislativ și anume: studiu de impact, punctul de vedere al Guvernului și consultare reală a patronatelor și sindicatelor care să țină cont de toate argumentele subliniate de părțile implicate. Mai mult, CDR consideră că, în multe dintre aspectele prevăzute în proiect și Consiliul Concurenței trebuie să exprime o opinie.

Coaliția pentru Dezvoltarea României consideră că unul dintre pilonii de bază ai competitivității economiei României îl constituie piața muncii, care întâmpină în prezent probleme majore, în mod special din cauza deficitului forței de muncă. O reglementare care ar dezechilibra dialogul social nu poate fi nici în interesul salariaților și nici în cel al investitorilor.

CDR solicită Parlamentului României să nu adopte aceste modificări în grabă, fără o amplă consultare cu toate părțile implicate. Pentru a avea o legislație stabilă care să nu deterioreze suplimentar piața muncii, Parlamentul ar trebui să caute un acord al patronatelor și sindicatelor reprezentative la nivel național pe schimbările propuse.

În sprijinul considerațiilor de mai sus precizăm că proiectul de modificare a legii dialogului social cuprinde câteva propuneri criticabile, dintre care:

1. Aplicabilitatea erga omnes a contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate (CCM). În prezent, CCM se aplică părților semnatare. Extinderea automată a efectelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel sectorial asupra tuturor unităților în care organizațiile sindicale semnatare au membri sau membri prin afiliere, reprezintă o încălcare neconstituțională a principiului libertății de a contracta și a caracterului voluntar al negocierii colective la nivel sectorial. Acest aspect naște și serioase îngrijorări legate de păstrarea unui mediu concurențial sănătos.

2. Reprezentativitatea prin afiliere care instituie posibilitatea ca un contract colectiv la nivel de unitate să fie negociat de un sindicat care să nu fie reprezentativ deci fără a avea legitimitatea reprezentării majorității salariaților cum este în prezent, lăsând o minoritate să decidă.

3. Reducerea extremă, până aproape de anulare, a rolului reprezentanților salariaților, aceștia nemaiputându-se în ipoteza în care ar exista cel puțin un salariat membru de sindicat în cadrul unei companii. (SIC! Nota theodosie.ro)

4. Posibilitatea declanșării grevei în orice moment, inclusiv pe durata de valabilitate a unui CCM valabil negociat și încheiat, este de natură să afecteze grav pacea socială și cadrul normal și predictibil de desfășurare a activităților economice.

5. Crearea de privilegii și imunități pentru liderii sindicali, inclusiv atenuarea răspunderii juridice a acestora în cazul unor greve nelegale, nu doar că încalcă principiile constituționale, ci afectează grav climatul de pacea socială ce se dorește a exista la nivelul angajatorilor.

6. Obligativitatea negocierii CCM la toate nivelurile, în condițiile în care principiul negocierilor voluntare este statuat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin art. 4 din Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă. Această Convenție a fost ratificată și este aplicabilă și în România. Statele care au implementat corect aceste principii au în mod clar accentul pus pe un nivel de negociere, pentru o eficiență a dialogului social. Totodată, reintroducerea unui CCM la nivel național (CCMUN), fapt ce poate genera în cascadă dezechilibre economice prin aplicarea sa tuturor agenților economici, indiferent de domeniul de activitate. Nu toate companiile pot respecta prevederile unui CCMUN într-un context economic în evoluție, în care adaptarea trebuie să fie rapidă.

7. Participarea obligatorie a sindicatului la ședințele consiliului de administrație. Măsura reprezintă o imixtiune inutilă în organizarea afacerilor, cu un impact major asupra autonomiei decizionale, si aduce o tensionare fără sens a dialogului social la nivel de unitate. De asemenea, o astfel de soluție este contrară dreptului angajatorului de a deține anumite informații confidențiale, informații ”apărate” în cuprinsul tuturor reglementărilor europene privind dreptul la informare a salariaților. În plus, în prezent, obligațiile de informare și consultare a angajaților sunt deja reglementate de Legea 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților. De asemenea, Legea Societăților Comerciale impune drepturi și obligații clare pentru administratorii unei companii fără să facă referire la cele ale reprezentaților sindicatelor. Mai mult, în unele industrii reglementate, calitatea de membru în CA este dobândită ca urmare a unei validări a autorității de reglementare (de exemplu BNR sau ASF).
Atragem atenția asupra situației IMM-urilor și a societăților cu un Administrator unic, unde această prevedere ar fi aproape imposibil de îndeplinit.

8. Constituirea sindicate. În forma propusă prin amendamente, este suficient ca un singur salariat dintr-o societate să fie membru de sindicat (alături de alți 14 din alte unități), pentru ca acel sindicat să participe în mod legitim la negocierile colective. Orice aspect al unei concurențe loiale în cadrul aceluiași sector dispare, fără să existe nicio prevedere legală care să impună obligații participanților la negocieri.

9. Zile libere plătite pentru activități sindicale. În prezent, zilele libere plătite pentru desfășurarea de activități sindicale se pot negocia prin CCM la nivel de unitate. Or, propunerea de stabilire unilaterală de către sindicat a acestor zile reprezintă încălcarea dreptului suveran al angajatorului de a-și desfășura activitatea, fiind contrar si oricăror principii de non-discriminare față de ceilalți salariați.

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează faptul că impactul unei asemenea modificări asupra oricărei activități economice va fi major și că, prin urmare nu se justifică finalizarea în grabă a procesului legislativ, cu atât mai mult cu cât de la adoptarea actualei legi a dialogului social numărul de salariați din România a crescut cu 20%, de la 4.13 milioane în 2011 la 4.98 de milioane anul acesta și că astăzi România înregistrează o rată foarte mică a șomajului de 4%.

În măsura în care va exista interes, vom dezvolta o critică punctuală a comunicatului în secţiunea de comentarii, mulţumindu-ne deocamdată să-l denunţăm ca fiind, în opinia noastră, un text lipsit de onestitate, care ignoră realităţile sociale din România şi care decontextualizează şi chiar falsifică semnificaţia modificărilor legislative propuse de iniţiator. În acest scop, considerăm necesar să precizăm că, de fapt, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, persoană juridică ce se bucură de sprijin şi legitimare de la cel mai înalt nivel al statului român, reunește organizații cum sunt:

Camera Americană de Comerț în România (AmCham),

Camera Franceză de Comerț în România (CCIFER),

Camera de Comerț și Industrie Română-Germană (AHK),

Consiliul Investitorilor Străini (FIC),

Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR),

Romanian Business Leaders (RBL),

Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR)

Confederația Patronală Concordia (CPC).

Şi întrucât ne-am propus să promovăm politicieni care au iniţiative e care le considerăm de interes strategic pentru poporul român, semnalăm că propunerea legislativă privind dialogul social aparţine deputatului Adrian-Octavian DOHOTARU, fost membru USR, astăzi neafiliat. Proiectul a fost deja respins la Senat şi pare că va avea aceeaşi soartă şi la Camera deputaţilor.

Adrian-Octavian DOHOTARU

Reproducem însă expunerea de motive publicată de iniţiator întrucât răspunde de la sine comunicatului Coaliţiei „pentru Dezvoltarea României”.

EXPUNERE DE MOTIVE

Lege privind dialogul social

Prezenta iniţiativă legislativă are ca obiect de reglementare dialogul social în România şi îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

1. Descrierea situaţiei actuale

În cei şapte ani de la adoptarea prin asumarea răspunderii în Parlament a Legii Dialogului Social nr. 62/2011, situaţia lucrătorilor din România s-a deteriorat.

Practic, deşi România a înregistrat constant în această perioadă un nivel de creştere economică peste media europeană, în principal prin efortul oamenilor muncii, de această creştere nu au beneficiat tocmai cei care au contribuit cel mai mult la ea, lucrătorii.

Negocierea colectivă, unul dintre principalele mecanisme de redistribuire echitabilă a rezultatelor economice, a fost distrusă prin efectele acestei legi. Acest lucru se poate vedea prin:

1. Concentrarea salariilor în jurul salariului minim în momentul actual, peste o treime din totalul salariaţilor cu normă întreagă sunt încadraţi la nivelul salariului minim pe economie.

Lipsa negocierilor reale care să împingă creşterile de salarii pe grilă în sus a făcut ca de la an la an, cu fiecare creştere a salariului minim, numărul celor plătiţi la acest nivel să crească. În 2011, înainte de adoptarea legii nr. 62/2011, la salariul minim erau încadraţi aproximativ 8% dintre angajaţi, cam aceeaşi proporţie care este în prezent în Germania. intre timp, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mare (40%).

Acest lucru are consecinţe nu doar în prezent, prin lipsa posibilităţii de a asigura un trai decent, ci şi pentru viitor:

• Pensii mici la finalul perioadei active, care de multe ori nu depăşesc pensia socială;

• Distrugerea sănătăţii şi afectarea vieţii personale şi/sau de familie pentru că de multe ori insuficienţa veniturilor obligă mulţi lucrători să muncească în plus, prin ore suplimentare, în timpul sărbătorilor legale sau alte activităţi aducătoare de venit;

• Lipsa perspectivelor de dezvoltare economică, deoarece în aceste condiţii are loc o migraţie continuă, în special a personalului calificat.

2. Dispariţia coeficienţilor şi aplatizarea grilelor de salarizare

Dacă în sistemul public, prin efectul legislaţiei, s-au putut menţine totuşi ierarhizările salariale în funcție de diferite criterii — experienţă, nivel de pregătire, responsabilităţi — în sectorul privat, acest lucru nu se poate realiza în lipsa instrumentelor negocierii colective care să asigure o creştere măcar echitabilă, dacă nu proporţională, a celorlalte salarii, odată cu creşterea salariului minim.

Astfel, în sectorul privat, peste jumătate din contractele individuale de muncă sunt încadrate cu salariul minim sau mai mic. În acelaşi timp, 8 din 10 români au un salariu de bază net de sub 2050 de lei.

Concret, avem de-a face cu egalizarea salariilor în cazul multor salariaţi care au calificări şi nivel de experienţă diferite şi care ocupă posturi cu cerinţe foarte diferite. Acest lucru are loc practic automat, odată cu eliminarea coeficienţilor de salarizare din contractual colectiv de muncă la nivel naţional și din contractele colective de muncă sectoriale din mediul privat. În mod firesc, această egalizare produce nemulțumire de partea salariaţilor mai calificaţi, alimentând şi mai mult fluctuaţia de personal cu care se confruntă întreprinderile.

3. Distribuţia inechitabilă a rezultatelor economice între capital şi muncă

Ponderea remunerării salariaţilor în PIB a scăzut semnificativ după 2008 şi a rămas până în prezent la un nivel mult inferior perioadei pre-criză. Uşoara revenire în 2017, în special ca efect al creşterii salariilor din sectorul bugetar, nu schimbă semnificativ această situaţie. Nicio altă ţară din Europa Centrală şi de Est nu a înregistrat o traiectorie atât de puternic descendentă a ponderii remunerării salariaților în PIB în ultimul deceniu. Acesta este un indicator relevant pentru a înţelege în ce măsură salariaţii beneficiază de pe urma creșterii economice la care contribuie în mod direct şi arată modul profund inechitabil al distribuţiei rezultatelor creşterii economice între cei care muncesc şi reprezentanţii capitalului, acţionarii.

Companiile păstrează o proporție mai mare de venituri, ca profit, în detrimentul salariilor şi este necesară reînnoirea negocierilor colective pentru a obţine salarii mai echitabile.

Aceştia sunt câţiva dintre indicatorii care arată deteriorarea situaţiei salariaţilor din România. Mai sunt şi alţii: nivelul sărăciei în muncă, inegalităţile sociale, creşterea ratei de profitabilitate pe unitatea orară de muncă.

Recomandările Comisiei Europene, Consiliului Europei, Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt toate în sensul modificării Legii nr. 62/2011 a dialogului social pentru eliminarea obstacolelor care împiedică funcţionarea negocierilor colective:

– Recomandările specifice de ţară ale Comisiei Europene: (13) În România, cadrul pentru negocierile colective nu favorizează funcţionarea armonioasă a sistemului de relaţii de muncă. Dialogul social este caracterizat de un nivel scăzut de negociere colectivă, în special la nivel de sector, şi de o participare redusă a sindicatelor şi a organizaţiilor patronale. Pragurile ridicate de reprezentativitate şi definirea vagă a sectoarelor se numără printre principalele obstacole în calea unui dialog social mai eficient. S-au înregistrat puţine progrese până în prezent în privinţa modificărilor legislative care vizează îmbunătăţirea cadrului instituţional.”

– Avizul Consiliului privind Programul de convergenţă al României pentru 2018: Consiliul RECOMANDĂ ca, în perioada 2018-2019, România să întreprindă acțiuni astfel încât:

  • să finalizeze reforma venitului minim de incluziune;
  • să îmbunătăţească funcționarea dialogului social;
  • să se asigure că salariul minim se stabileşte pe baza unor criterii obiective;
  • să îmbunătăţească programele de actualizare a competenţelor şi oferirea unui învățământ general de calitate, în special pentru romi şi pentru copiii din zonele rurale;
  • să îmbunătăţească accesul la asistenţă medicală, inclusiv prin favorizarea tratamentului ambulatoriu.

– România a ratificat Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea de asociere și protecția dreptului de organizare, cât şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. De asemenea, Convenţia privind Reprezentarea lucrătorilor (nr. 135) şi Convenţia de negociere colectivă (nr. 154). Conform Constituţiei României, acestea au prioritate în aplicare faţă de legislaţia internă.

În Memorandumurile de comentarii tehnice din 2011, 2012, 2015 și aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii oferă asistenţă şi expertiză pentru modificarea legislaţiei în acord cu Recomandările şi Convenţiile internaţionale privind munca.

4. Realitatea statistică arată o diluare semnificativă a dialogului social în România

Secţiunea sintetizează blocajele majore în desfăşurarea negocierilor colective la nivel de unitate-companie, sector sau naţional şi deficienţele actualei legislații, precum şi principalele propuneri pentru deblocare, în conformitate şi cu orientările cuprinse în Memorandumurile tehnice ale Biroului Internaţional al Muncii.

După adoptarea Legii nr. 62/2011 putem constata o înrăutăţire a dialogului social şi o scădere semnificativă a numărului contractelor la toate nivelurile, în special la nivel de sector de activitate, unde nu mai există, practic, contracte colective de muncă.

Toate eforturile partenerilor sociali în toţi aceşti şapte ani de a încheia un contract de muncă la nivel de sector de activitate au avut ca rezultat, în cel mai bun caz, un contract de grup de unităţi.

În acelaşi timp, Legea nr. 62/2011 a fost adoptată prin asumarea răspunderii și fără ca proiectul să fie supus dezbaterilor parlamentare şi să fie discutat în mod real cu partenerii sociali îndreptăţiţi, cărora li se adresează. Au existat, ulterior adoptării, mai multe documente care au atras atenţia cu privire la potenţialul impact negativ asupra dialogului social din România.

Realitatea oferită în cifre arată un declin evident al dialogului social, locul unui dialog real sau al acţiunilor de protest organizate în mod legal de sindicate fiind adeseori luat de mişcări spontane de protest ale lucrătorilor. Astfel, dacă în 2010 existau 17 ramuri de activitate acoperite de contracte colective, astăzi nu mai există niciun sector în care să se fi încheiat contract colectiv de muncă.

Mai mult, în şapte sectoare de activitate din economia naţională nu există nicio federaţie sindicală şi nicio federaţie a angajatorilor care să-şi fi dobândit reprezentativitatea, în timp ce în 10 sectoare există doar federaţii sindicale reprezentative, iar în alte trei doar federaţii ale angajatorilor reprezentative.

Aşadar, în cel puţin 20 de sectoare de activitate nu există astăzi parteneri legitimi care ar putea începe negocierea unui contract colectiv la nivel de sector, nefiind îndeplinite nici măcar premisele negocierii sectoriale.

La nivel de unitate, constatăm, în egală măsură, o scădere semnificativă a numărului de contracte colective de muncă încheiate cu sindicate, preponderente fiind contractele colective de munca încheiate cu reprezentanţii salariaţilor.

Astfel, în 2016, doar 15% din contracte erau încheiate cu o organizaţie sindicală reprezentativă. În egală măsură, situaţia a fost şi este creată şi prin reglementarea unui procent de reprezentativitate la nivel de unitate mult prea ridicat (50% plus unu), dar şi de excluderea reprezentanţilor lucrătorilor ce fac parte din altă organizaţie sindicală decât sindicatul reprezentativ, de la negocierea colectivă.

Mai mult, prin modalitatea de reglementare a reprezentării la negociere a lucrătorilor, în situația în care nu există sindicat reprezentativ, este afectat principiul reglementat de art. 5 din Convenţia OIM nr. 135/1971, privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora.

Totodată, am asistat la o restrângere a conflictelor colective legal organizate (de la 73 în 2010, la doar 30 în 2016). Fenomenul la care asistăm este însă acela al înlocuirii acţiunilor legale de protest cu conflicte spontane iniţiate de lucrători, conflicte ce se dezvolta într-un cadru nereglementat şi neorganizat.

Impactul acestei stări de fapt a dialogului social este acela că în lipsa unor contracte colective, asistăm la o aplatizare în mod excesiv a ierarhiilor salariale în sectorul concurenţial. La 3 martie 2018, aproximativ 41% din contractele individuale de muncă cu timp complet erau încheiate cu un salariu de bază egal cu salariul minim.

În ce priveşte libera asociere a lucrătorilor constatăm faptul că:

Legea actuală impune unele restricţii în ce priveşte libera asociere sindicală, prin limitarea categoriilor de lucrători care au dreptul să se asocieze în sindicat, pe de o parte, iar pe de altă parte prin condiţionările impuse la constituirea sindicatelor, prevedere ce restrânge libertatea de constituire a unui sindicat pentru peste 1,2 milioane de lucrători, în special de la unităţile cu sub 15 angajaţi.

Legea limitează dreptul de asociere, deoarece un sindicat poate fi înfiinţat numai de cel puţin 15 salariaţi, care trebuie să fie angajaţi ai aceleiaşi întreprinderi.

Având în vedere că economia României se bazează predominant pe întreprinderile mici şi mijlocii – 92,5% din întreprinderile active din România au sub 15 salariaţi, iar 95% dintre companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi — pentru aproximativ un sfert dintre salariaţi, legea interzice exercitarea dreptului fundamental de asociere, garantat de Constituţia României şi tratatele internaţionale ratificate.

Este de notat faptul că există diferenţe semnificative la nivel sectorial: spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsindu-i de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe angajaţii care lucrează în astfel de entităţi.

Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare”.

Mai mult, prin faptul că doar angajaţii cu contract de muncă au dreptul să fie reprezentanţi de sindicat, legea interzice acest drept altor categorii de lucrători, precum zilierii (care activează în 14 sectoare de activitate), lucrătorii pe cont propriu sau cei angajaţi în noi! tipuri de relaţii de muncă (spre ex. platforme digitale). Sunt aproximativ 1.500.000 de lucrători pe cont propriu, iar aproape jumătate dintre aceste persoane sunt în afara sistemului de protecţie socială, fiind şi categoria socială cea mai puţin protejată şi cea mai expusă riscului de sărăcie.

Astfel, prin prevederile sale, actuala Lege nr. 62/2011 împiedică o mare parte dintre lucrători să formeze sau să adere la un sindicat pentru a-şi promova drepturile colectiv.

În ce priveşte libertatea părţilor de a negocia la nivel naţional:

Legea interzice încheierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Ultimul contract naţional a fost eliminat abuziv în 2011, prin voinţa guvernului, fără a prelua însă în legislaţia naţională prevederile sale, rezultatul unui îndelungat proces de dialog social bipartit a partenerilor naţionali.

În ce priveşte negocierea contractelor colective la nivel de sector de activitate:

Pentru a avea un contract colectiv la nivel de sector, organizaţiile sindicale care participă la masa negocierilor trebuie să reprezinte peste 50% dintre salariaţii din întregul sector. În acelaşi timp, şi organizaţiile de angajatori participante la negociere trebuie să aibă 50% +1 dintre salariaţii din întregul sector.

Astfel, condiţiile impuse de lege pentru încheierea de contracte colective la nivel de sector/ramură de activitate sunt exagerate şi nerealiste.

Practic, la acest nivel, contractele colective de muncă au dispărut complet, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, numărul scăzând brusc de la 47 de contracte semnate între 2005 şi 2010 (o medie anuală de 8 contracte) la 0 între 2011 şi 2017.

În ce priveşte reprezentarea lucrătorilor de către organizațiile legal constituite:

Pentru a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-companie, şi, în cazul în care negocierea se blochează, să poată declanşa conflictul de muncă, un sindicat trebuie să aibă membri peste 50%+1 dintre lucrători. Pragul este dificil de atins, iar dintre lucrătorii care pot fi membri de sindicat este de ajuns un număr mic să se retragă la presiunile (directe sau indirecte) ale angajatorului pentru ca sindicatul să nu atingă sau să îşi piardă statutul de reprezentativ (s.n. theodosie.ro).

În plus, actuala Lege nr. 62/2011 limitează posibilitatea de acţiune a sindicatului nereprezentativ: acesta poate negocia contractul colectiv numai dacă este afiliat la o federaţie reprezentativă în sectorul de activitate, iar la negociere participă şi reprezentanţii salariaţilor. Dacă însă nu se ajunge la un acord cu angajatorul, sindicatul nu are dreptul să declanşeze conflictul de muncă (greva), fiind astfel lipsit de principalul instrument pentru promovarea intereselor colective ale membrilor. În schimb, chiar dacă sindicatul nu este de acord, contractul colectiv poate fi înregistrat oricum, doar cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor.

Astfel, legea favorizează reprezentanţii salariaţilor în raport cu sindicatele. În absenţa unei proceduri clare, transparente și validate pentru alegerea lor — spre deosebire de sindicate care trebuie să parcurgă un traseu anevoios pentru a obţine personalitatea juridică — reprezentanţii angajaţilor sunt de cele mai multe ori persoane apropiate de conducere, care semnează contracte colective de muncă fără să aibă loc o negociere reală. Ceea ce este îngrijorător este că aceste contracte preiau în general prevederi legale sau stipulează drepturi ipotetice (spre exemplu, cu formulări de tipul “salariaţii pot beneficia de…”, fără a include şi condiţiile în care se concretizează presupusul beneficiu).

Constatam că 9 din 10 contracte colective de muncă încheiate în ultimii ani au fost înregistrate cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor, fiind instrumente lipsite de conţinut în ceea ce priveşte beneficiile pentru lucrători. Principala lor funcţie este în schimb aceea de a asigura aşa-zisa pace socială pentru angajator, pentru a da bine în faţa finanţatorilor şi partenerilor de afaceri și pentru a împiedica o negociere reală cu salariaţii.

Comitetul de experți al OIM, în observaţiile din 2012 şi 2015, a exprimat îngrijorare cu privire la tratamentul legislativ general al discriminării, în special în ceea ce priveşte absenţa sancţiunilor pentru discriminarea anti-sindicală în noua legislaţie. Experții au remarcat absenţa unor proceduri eficiente şi rapide de remediere în materie de drept şi de practică, disponibile victimelor discriminării anti-sindicale. Totodată, România s-a angajat să respecte libertatea de asociere şi obligaţiile de negociere colectivă în conformitate cu Statutul OIM, Declaraţia de la Philadelphia şi Convenţiile 57, 154, 98 şi 135 ale OIM.

2. Schimbări preconizate

Prezentul proiect de act normativ îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

Proiectul de act normativ vizează în principal:

  • Reducerea numărului de membri necesari pentru ca un sindicat să fie înfiinţat, de la 15 la 3 membri din aceeaşi unitate sau 10 membri din unităţi din acelaşi domeniu de activitate, cu scopul de a da cât mai multe şanse salariaţilor de a se organiza în sindicate pentru a-şi apăra mai bine şi mai eficient drepturile şi interesele economice şi sociale.
  • Includerea unei prevederi astfel încât dreptul de a forma şi/sau adera la un sindicat să fie recunoscut tuturor categoriilor de lucrători, nu doar strict celor angajaţi cu contract de muncă.
  • Includerea posibilităţii ca negocierea colectivă să se poată desfăşura şi la nivel naţional, dacă părţile doresc.
  • Includerea posibilităţii de a declanşa conflicte de muncă și la nivel naţional.
  • Modificarea condiţiilor pentru încheierea contractelor colective la nivel de sector, astfel încât să reflecte situaţia reală şi să fie posibil de îndeplinit.
  • Recunoaşterea dreptului organizaţiilor sindicale de a iniţia conflict de muncă la nivel de sector şi grup de unităţi.
  • Aplicarea erga omens a contractului colectiv de muncă sectorial dacă federaţiile sindicale şi federaţia angajatorilor participante la negociere au reprezentativitate.
  • Modificarea prevederilor legii astfel încât reprezentanţii salariaţilor să poată fi parteneri la negocierea colectivă numai în unităţile unde nu există sindicate constituite.
  • Includerea unor prevederi clare de interzicere a oricărui tip de ingerinţă în activitatea organizaţiilor sindicale şi a oricărui tip de măsură de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale sau activităţilor sindicale, împreună cu sancţiuni eficiente.
  • Reducerea pragului pentru reprezentativitate la nivel de unitate la 35%, conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
  • Modificări în reglementarea conflictelor colective pentru a asigura, pe de o parte, o uniformizare terminologică, apărând probleme de interpretare în acest sens în practică, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul legislativ pentru desfăşurarea conflictelor colective şi de a descuraja în acest fel acţiunile spontane de protest ale lucrătorilor.

Prezenta reglementare este menită să contribuie la flexibilizarea constituirii partenerilor sociali, la dezvoltarea dialogului social, la deblocarea negocierii colective la nivel de sector de activitate şi naţional şi la asigurarea dreptului de a declanşa conflicte de muncă organizaţiilor sindicale îndreptăţite să participe la negocierea colectivă. Apreciem ca modul de reglementare propus de actualul proiect va avea drept consecinţă dezvoltarea unui dialog real, transparent şi constructiv, precum şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea păcii sociale.

3. Alte informaţii

Având în vedere cele prezentate, supunem Parlamentului spre dezbatere şi adoptare prezenta propunere legislativă, în regim de urgenţă.

INIŢIATOR,