Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”. Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR. Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.
Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:
Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]
Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.
De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.
Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.
Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.
Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.
Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.
O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.
În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.
În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].
Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.
Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel, „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.
Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.
„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.
Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.
Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…
Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.
Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.
Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului”[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.
Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!
Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].
Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.
În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.
Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8].
În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?
În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?
Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?
Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?
Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.
„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.
De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.
Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.
Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.
Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.
Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.
Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?
Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?
Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?
Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?
Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?
La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].
Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.
Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.
În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.
Cu deosebit respect,
1 mai 2019
Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Patriarhia Română informează cu privire la contactul pe care-l va avea Papa Francisc cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române că va fi o întrevedere la Palatul Patriarhal cu sinodalii, urmată de o primire a sa de către PF Părinte Patriarh. Întâlnirea de la Palat nu ridică probleme în avans dar
„Programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult”.
Istoria se repetă?
Afirmația că nu există serviciu liturgic comun, ci consecutiv este hilară. Din păcate, oficialii noștri preferă să scalde mereu și mereu cele ale credinței.
Se face caz de situația bisericilor închiriate din Occident de la catolici pentru a se oficia Liturghii ortodoxe în ele. Totuși există o serie de diferențe importante ale rugăciunilor din diaspora:
slujba nu se face împreună cu catolicii (sau cu protestanții) de la care a fost închiriat lăcașul;
nu se slujește pe masa lor, ci pe una improvizată, pe antimis orthodox;
participă doar credincioși ortodocși.
Așadar nu poate fi vorba de un
climat sincretist pentru că nu există comuniune de nici un fel. Este folosită
doar clădirea simplă, fără simbolistica ei eretică. Distincțiile sunt clare la
nivel de cult. De cele mai multe ori este plătită chirie pentru spațiul care
oricum nu este folosit. Deci este la mijloc și interesul „gazdei”.
Același pretext a fost folosit și după Sinodul din Creta, în 2016, pentru a arăta chipurile că orice „creştin ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini”, dându-se ca exemplu că există 670 de biserici închiriate în diaspora. Cred că nimeni nu a bănuit că, de fapt, sub masca acestor închirieri, „se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural” cu acele culte proprietare ale imobilelor.
În acest sens, canonul 71 apostolic este clar: „Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească”. Așadar este interzisă comuniunea, manifestată prin participarea la sărbători eretice sau ducerea ori primirea de daruri de la altarele străine, nu simpla intrare în lăcașurile eterodoxe. Deci Liturghiile săvârșite în diaspora nu intră sub incidența canoanelor pentru că se oficiază slujbe ortodoxe și sunt ținute sărbătorile Bisericii.
Revenind la primirea Papei, se
observă un pas mai departe:
Rugăciunea se face în prezența ambelor culte, ortodox și catolic, reprezentate la cel mai înalt nivel. Nu este vorba de vreo festivitate neutră, cum ar fi o sărbătoare profană, laică, la care fiecare s-ar ruga separat, ci de o întâlnire religioasă, în spațiu ortodox. Nu este doar o întâlnire de dialog, ci una cultică, semnalată de rugăciuni și cântări religioase și de un salut pascal.
De data aceasta, nu ortodocșii sunt cei ce merg în clădirile catolice, ci invers, ceea ce este o diferență importantă. Cinstirea unui cleric eretic în biserică ortodoxă echivalează cu profanarea locașului proaspăt sfințit. Un spațiu afierosit slăvirii ortodoxe este pângărit prin săvârșirea unor acte de cult eretice, cum este cinstirea ca și cleric a Papei și intonarea unor rugăciuni și cântece catolice.
Sinodalii noștri ar fi cinstit să priceapă că nu pot sluji la doi domni. Atitudinea aceasta echivocă, de a respecta formal și tras de păr cerințele canoanelor, dar a fi și pe placul ereticilor, este perdantă și duce și poporul în mare rătăcire. Bineînțeles, până să înțeleagă asta arhiereii, ar trebui să conștientizăm noi, fiecare, acest lucru prin neparticipare și dezicere de primirea cu ospitalitate a Papei în România.
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de
realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și
credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și
adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet
creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să
altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în
mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a
avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în
societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru
a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele
Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat
aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că
acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor
noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea
valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică.
Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime
în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că
există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare
și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte
diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și
isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise
la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora
viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar
și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare
câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și
cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în
Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru
că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003,
Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”.
Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar
publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în
duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe
interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că
acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze
cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee,
care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până
atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau
acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat).
Dar o voce care să exprime
răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru
mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate
acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem
ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să
ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o
reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă
perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult
timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de
poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un
episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate
face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la
vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui
caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de
pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am
insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar
din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile
simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la
sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și,
în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de
atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”.
Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate
diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel
mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni,
să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă
mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea.
Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși
autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea
de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai
cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o
atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose,
care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea
foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite
extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat,
modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost
lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii
schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a
părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el.
Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din
Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi
evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem
nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm
să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu
Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea
interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce
este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este
cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările
vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o
răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra
atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu
pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune
neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci
trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos
este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri,
să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o
astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în
afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți
prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una
pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de
demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm
și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile
pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați
în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul
bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul
bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar,
dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări
sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă.
Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei
rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața
unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință
abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până
atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul
care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească:
duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc
viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare
și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este
dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă
trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și
o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care
conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută
zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este
pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din
atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum
homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie
în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii;
atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată,
amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de
remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă
evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica
nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie
trecut.
Ecumenismul, laxismul
dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu
generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot
aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc
dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el
are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc,
politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult
mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel
pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri
revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui
Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de
credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este
mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a
ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia
în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă
transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a
focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor,
intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii
duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea
literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima
necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine
făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care
au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu
există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări.
Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care
ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de
orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile,
vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe,
dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și
presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt
pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună.
Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o
restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce
a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc
pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie
prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital
pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la
extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider
că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i,
o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate
fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și
deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar
trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De
aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o
ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt
indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau
indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem
vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor
la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al
Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi
Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității.
Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește
folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea
duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar
fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați,
problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale
și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor,
cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de
pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a
fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte
cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21,
27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a
păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi
dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție
că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc
cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se
construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o
datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de
Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a
lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la
moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată
din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare,
dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă
împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu
există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
Părintele Eftimie Mitra şi-a exprimat recent opinia cu privire la preoţii care au întrerupt pomenirea ierarhului pentru semnarea documentelor de la Sinodul din Creta:
Opiniile majorității nepomenitorilor duc spre separarea tot mai vizibilă de Biserica canonică, sub pretextul „îngrădirii” de erezie. O fi din zel prea mult și lipsa discernământului sau o strategie a pașilor mărunți gândită de cineva?
Subiectul opririi pomenirii este tot
mai puțin important, atât pentru mine, cât și pentru marea majoritate a
credincioșilor BOR. Aceasta, în primul rând datorită smintelilor făcute
de scandalurile dintre nepomenitori pornite mai întâi de către grupul
celor din Moldova, iar apoi continuate de Ciprian Staicu. Dacă ar fi
existat smerenie și trăire ortodoxă, aceste scandaluri nu ar fi avut
loc, iar lupta antiecumenistă avea alte rezultate.
Un alt aspect
al dezinteresului credincioșilor ortodocși față de mișcarea
nepomenitorilor estre modul de abordare. Aceștia tratează cu
superioritate si/sau dispreț pe cei care nu i-au urmat etichetându-i ca:
eretici, fricoși, trădători, vînduți, corupți etc… În multe situații,
pe cei care nu au oprit pomenirea îi consideră chiar adversari.
Aceștia au și atitudini schismatice deoarece consideră că împărtășania
din potirul „pomenitorilor” este spre osândă, aceasta fiind doar o
opinie a lor, nu și o realitate. În acest sens, unii dintre ei le spun
adepților pe care îi mai au: „Cine se împărtășește la pomenitori e ca și
cum s-ar împărtăși la sectari” ceea ce arată o concepție schismatică
față de BOR, din care fac parte toți pomenitorii (cu bune, cu rele la un
loc), dar chiar și față de Patriarhiile care au respins pseudosinodul
din Creta.
Sunt unul dintre puținii care am susținut public ideea
de oprire a pomenirii, dar nu așa cum o fac majoritatea nepomenitorilor
de azi. Oprirea pomenirii este o formă de luare de atitudine împotriva
unei probleme foarte grave despre care canoanele sau Sfinții Părinți au
atenționat deja. Dar a lua atitudine nu înseamnă a te umfla în pene, a
te considera mai perfect sau a desconsidera pe Hristos din Potirul celor
care nu au făcut ca tine. Unii, la un moment dat, considerau că sunt
două Biserici: una adevărată și alta oficială.
Dacă lucrurile au
luat această întorsătură m-am retras și am decis că nu mai am ce discuta
cu astfel de „mărturisitori”. Nu toți sunt așa, dar cei care s-au
erijat în lideri ai lor, care dau „dispoziții” și „decrete” după mintea
lor, sunt tocmai cei care au confiscat lupta antiecumenistă și au dus-o
în derizoriu. Aceasta, la început prin site-urile extremiste gen
SACCSIV, ortodoxinfo, Glasul strămoșesc, Strana ortodoxă etc. (nici nu
le mai țin minte pe toate – aproape fiecare avea cel puțin câte un
astfel de site/blog) unde publicau doar pozițiile extremiste, nu și alte
poziții, care nu erau ca ale lor. Astfel, puținii nepomenitori
echilibrați nu erau auziți și credincioșii nu știau și despre opiniile
acestora.
Au făcut sinaxe și întruniri în care se certau pentru
divergențe de opinii, fiecare încercând să își impună punctul de vedere,
ceea ce arată că acolo nu este duhul sobornicității. Așa că m-am dezis
de aceștia, făcând public în mai multe rânduri pe pagina mea de facebook
(aceasta), considerând că nu merită să îmi pierd timpul cu astfel de
„lupte interne” și „mărturisiri pătimașe”.
Recent, un student la
teologie mi-a trimis un text de la una din întrunirile acestora,
cerându-mi părerea. Nu știu dacă e sincer sau dacă e o provocare, dar
consider că lucrurile merită tratate (încă o dată) pentru că există și
câțiva oameni sinceri care, informîndu-se de pe site/blog-urile lor,
sunt dezorientați.
Mă voi opri asupra unor paragrafe contradictorii între ele:
1. „Ne delimităm de cei care judecă întregul popor credincios al
Bisericii Ortodoxe Române ca eretic, pentru că până acum cei mai mulți
preoți și credincioși nu au luat atitudine publică împotriva ereziei
ecumenismului din diverse motive, altele decât atașamentul deschis față
de erezie; reafirmăm că au cugetare eretică, conform Sfintelor Canoane
și Sfinților Părinți, doar aceia care mărturisesc atașamentul față de
erezia ecumenismului și o apără în mod public” (pct. 3) din Declaratia
Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019) 2. „Considerăm întreruperea
pomenirii cea mai corectă poziție canonică, conform acriviei patristice,
și cel mai eficient mijloc de atragere a atenției ierarhiei față de
greșeala susținerii ereziei ecumeniste, dar nu un scop în sine al
luptei; încurajăm orice formă de mărturisire publică canonică a
preoților și credincioșilor ortodocși români ca forme de respingere a
ereziei și de dezacord cu învățătura ierarhilor care au îmbrățișat
erezia” (pct. 8), „Considerăm că toți preoții și credincioșii au datoria
de a mărturisi public prin întreruperea pomenirii sau măcar prin
dezacordul exprimat deschis față de ecumenism” (pct. 9) și „Suntem
deschiși colaborării cu toți preoții și credincioșii din Biserica
Ortodoxă Română care doresc să ia atitudine publică față de erezia
ecumenistă” (pct. 11) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai
2019); 3. „Prin actul îngrădirii de erezie am întrerupt comuniunea
bisericească cu ierarhul eparhiot, semnatar sau susținător al sinodului
ecumenist din Creta, nemaiparticipând la slujbele oficiate de preoții
care continuă să îl pomenească” – notificare a vointei înmormântare.
Conform teoriilor organizatorilor sinaxei de la Botoșani, există 3
stări (feluri) de credincioși ortodocși în raport cu ecumenismul. Aceste
categorii pot fi inspirate doar de la Sf. Teodor Studitul, dar oricum
nu sunt aplicate întocmai. Abia cei de pe linia monahului Sava Lavriotul
sunt fideli acestei teorii, care implică interzicerea comuniunii și cu
preoții și episcopii ce nu s-au rupt de eretici, cum este cazul
arhiereilor de astăzi din cele 4 Biserici neparticipante în Creta, deși
sunt în comuniune toți cu cei ce au fost în Kolimbari.
Cele trei stări, după viziunea Botoșani 2019, sunt: a) Ierarhii adepți ai Sinodului din Creta și preoții care-i susțin fățiș, care sunt eretici,
b) Cei care-i pomenesc sau merg la slujbele unde sunt pomeniți acești
episcopi, care nu sunt eretici, dar comuniunea cu ei este interzisă ca
fiind părtășie la erezie și cu care se poate doar colabora (!!) și c) Cei care s-au îngrădit de erezia ecumenistă prin oprirea pomenirii sau prin neparticiparea la slujbele pomenitorilor.
În grupările formate de către aceștia întâlnim tot mai mult cuvintul
„îngrădie”, sub pretextul îngrădirii de erezie. Ei consideră că singura
variantă de „îngrădire” față de erezia ecumenistă este oprirea
comuniunii, care este confundată cu oprirea pomenirii făcută în viziunea
lor. Prin această greșită formă de „îngrădire” singuri se autoizolează
făcându-și grupuri și grupulețe, ajungând să nu fie luați în seamă de
nimeni.
Așa-zisa deschidere a nepomenitorilor de la Botoșani față
de preoții pomenitori care mărturisesc fățiș împotriva ecumenismului
este semnul lor distinctiv, doar că este discutabilă, neclară și
neserioasă. Cum se pot ei gândi că va colabora cineva cu ei fără să aibă
comuniune bisericească? Ruperea comuniunii este ceva foarte grav și
marchează o delimitare evidentă. Ei cer cumva ca cei ce nu au întrerupt
pomenirea să se pună la dispoziția lor într-o situație de „vinovați”
moral de erezie. Altfel nu poate fi înțeleasă cooperarea cu cineva cu
care nu sunt în comuniune.
Este evidentă aroganța și
superioritatea cu care îi tratează acești nepomenitori pe ortodocșii
pomenitori. Înțelegerea pe care o arată față de ei ascunde o
desconsiderare nejustificată. Trist este că nepomenitorii cu
discernământ sunt boicotați de către aceștia, pentru că, în opinia lor,
„Nu gândesc corect ortodox”. Aceasta nu este altceva decât fanatism, iar
Hristos nu a fost fanatic. Este nevoie de o rigurozitate, dar nu de
fanatism.
Este limpede că la mijloc este vorba de o înșelare: au
blană de mărturisitori, dar pe dinăuntru au nărav de lup, părere de sine
și duh de stăpânire și dispreț.
Bineînțeles că nu au nici o bază
canonică pentru a rupe comuniunea cu clericii și credincioșii care nu
s-au manifestat ca ecumeniști. Totuși își mențin această atitudine
periculoasă atât canonic, cât și duhovnicește, iar consecințele se văd
destul de bine…
Mișcarea de nepomenire este un fenomen foarte încâlcit, din păcate, dominat de multe certuri, inconsecvențe și atitudini extreme. Practic, avem de-a face cu toate simptomele și duhul unei schisme, deși formal nu este vorba de așa ceva, adică nu s-a format o entitate aparte de BOR. P. Eftimie punctează foarte bine minusurile cu părerea de rău că reacția față de legalizarea ecumenismului la Sinodul din Creta se compromite, posibil intenționat.
Un punct sensibil este opinia că pomenirea episcopului presupune acceptarea credințelor lui personale publice. Liturghia și Tainele sunt valabile și cu har, dar participarea la ele este, chipurile, spre osândă nu din cauza conștiinței credinciosului, ci a preotului. De ce ar trebui să dea seama fiecare credincios de conștiința altora în fața lui Dumnezeu, asta rămâne cel mai greu de explicat. Pe de altă parte, cum se poate face afirmația că Tainele sunt valide, dar făcute pe o credință greșită, eretică, care intervine prin pomenirea episcopului ecumenist sau prin convingeri eronate dogmatic? Măcar Sf. Teodor Studitul afirma limpede că Tainele celui cu cuget eretic, deși necondamnat, nu au har. (actualizare 10.06.2019)
Cât privește strict Sinaxa Botoșani 2, din dorința de a avea un duh mai pașnic, mai puțin schismatic, organizatorii pledează pentru colaborarea cu preoții pomenitori, adică arată o deschidere. Mai afirmă că toți ierarhii sau Bisericile Locale care nu acceptă deciziile din Creta prin neparticipare sau nesemnare nu sunt eretici și au comuniune cu ei. Pe de altă parte, refuză comuniunea cu toți preoții din țară care pomenesc, chiar dacă nu și-au manifestat aprobarea față de ecumenism și Creta. Acceptă comuniunea doar cu preoții pomenitori care iau atitudine publică de împotrivire. Totuși nici Sinodul Rus nu a respins textele din Colimbari ca fiind eretice și au comuniune cu toate Bisericile participante. Intervine un dublu standard: episcopii care nu au semnat în Creta sunt buni, dar preoții de rând care resping Sinodul sunt răi, deși ambele categorii sunt în comuniune cu ierarhii ecumeniști.
Nu în ultimul rând, și eu cred că poate părea sfidătoare atitudinea propusă la Botoșani de a colabora cu preoții pomenitori, dar fără a avea comuniune cu ei. M-aș bucura să apară preoți dispuși să facă asta, dar nu înrezăresc că vor fi. Aceasta nu poate duce decât la o izolare nejustificată și neroditoare.
