Pecetluirea, mai exact însemnarea oamenilor de către Antihrist este înțeleasă adesea doar din capitolul 13 din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul și neglijează un alt pasaj foarte important despre același subiect. Este vorba despre cap. 20: 4: „Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi/decapitați pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei şi care nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani”. Acest verset este explicat în detaliu de Părintele Atanasie Mitilineos în cuvântările sale exegetice pe marginea cărții Apocalipsa.
Am trecut peste precizările frumoase, edificatoare și foarte clare despre sufletele celor cărora li s-a dat să șadă pe tronuri. Pe scurt, aceștia sunt apostolii, învățătorii, mucenicii și toți creștinii sfinți care au biruit asupra păcatului și duhurilor rele și domnesc împreună cu Hristos, judecă lumea prin exemplul lor și sunt vii până la Judecata finală și bineînțeles că și în împărăția cerurilor de apoi. Accentul pe faptele bune, nu pe o amprentare formală a trupului se poate vedea și în comentarea pasajului care ne interesează.
Cum vom înțelege cine au pecetea fiarei
Trebuie să mai remarcăm ceva la care vă rog să luați aminte în mod deosebit. În mod deosebit. Un lucru pe care l-am spus de multe ori în explicarea pe larg a Apocalipsei.
Deci o mai spun o dată. Că: „sufletele celor decapitați” (Apoc. 20: 4), adică este o observație primară și anacronică, ca să spunem așa cumva. Spune: cei care au fost decapitați, adică cei care au fost junghiați, cărora li s-a tăiat capul cu securea, adică mucenicia. Care sunt Sfinții Mucenici. Aceștia spune explicit textul că nu s-au închinat chipului fiarei, nici nu au luat însemnul pe fruntea sau pe mâna lor, pe care le-o punea Antihristul, fiara în epoca lui. Dar știm că asta nu este posibil pentru că Antihristul încă nu a sosit. Deci cum este această devansare? Cum s-a întâmplat? Pentru că Sfinții și Mucenicii au trăit din epoca lui Hristos continuu până în veci. Antihristul nu era. Deci cum s-au silit să nu se închine chipului lui și l-au negat? Asta vreau să vă spun.
Există amăgirea că mulți consideră că va veni Antihristul, vai, vai, ce vom face? Iubiților, duhul Antihristului este răspândit. Este răspândit duhul Antihristului. Nu a spus Sfântul Evanghelist Ioan că ați auzit că vine Antihristul și deja există mulți antihriști în lume (1In. 2:18)? Cum va veni și deja există antihriști? Înseamnă că Antihristul vine ca o persoană concretă, dar înainte-mergătorii lui reprezintă duhul Antihristului, iar duhul Antihristului este orice mă îndepărtează de Evanghelia lui Hristos.
Mă îndepărtează moda? Este: Mă închin la chipul lui Antihrist. Mă îndepărtează lumea? Mă închin la chipul lui Antihrist. Primesc plăcerile acestei lumi? Mă închin la chipul lui Antihrist. Mă îndoiesc de firea omenească a lui Hristos? Mă închin la chipul lui Antihrist. Și, în acest timp, primim pe frunte și pe mână însemnul lui Antihrist. Vom putea să-i spunem unui om în stare avansată de demonizare: Fă-ți cruce! Imposibil. Își face cruce? Imposibil. De ce? Mâna i-a fost însemnată de diavol. Cum să-și facă cruce? Trupul i-a fost însemnat de diavol. Cum își va face cruce? Înțelegeți, iubiții mei?
Nu așteptați venirea lui Antihrist și să ziceți, cum fac mulți: „Să-mi închei viața și apoi Antihristul poate veni când îi place”. Antihristul este prezent. Duhul Antihristului este prezent. Va veni numai ca persoană concretă când va veni. Până atunci, el este prezent în înainte-mergătorii săi și în duhul lor și acest duh rău deja existent va fi întrupat în persoana lui Antihrist chiar la finalul istoriei. Asta e tot. Ați înțeles?
Aretas punctează: cum vom putea vedea precis însemnul lui Antihrist pe fața omului, pe frunte sau pe mână? Vă voi citi o parte din ce explică el despre faptul că Hristos îi însemnează pe următorii Săi iubitori de Dumnezeu: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4: 6) la fel cum Antihrist își pune pecetea lui pe păcătoșii necredincioși și nepocăiți (PG 106, 752B) Hristos pune un însemn, dar și Antihrist pune un însemn. Însemnul lui Hristos este că s-a însemnat peste noi lumina lui Hristos, semnul lui Hristos, lumina lui Hristos, adică cinstita Cruce. Căci cel care are pe față lumină, ca acei credincioși pe fața cărora există lumină sunt însemnați ca un semn distinctiv pentru cei iubitori de Dumnezeu. Așa și cei necredincioși sunt însemnați pe frunți. Fiți atenți la acest punct!
Vede cineva că evlavia o are ca pe ceva pe fața lui, înlăuntrul lui. Ceva. Fie că fața lui este plăcută sau nu, chipul lui trece printr-o schimbare dumnezeiască. Îngerii văd ceva mult mai mult decât putem noi vedea între noi. Sfinții pot să vadă acest „ceva mai mult”. De multe ori văd lumina slavei dumnezeiești.
Oamenii de rând contemporani cu Iisus nu au văzut slava pe înfățișarea lui Hristos, chiar dacă era mereu prezentă. Au văzut-o? Nu au văzut-o. Totuși exista. Când s-au dus să-L prindă pe Domnul în grădina Ghetsimani și s-au apropiat, înainte să treacă aceia la fapte, îi întreabă Domnul. Fiți atenți! Aici este firea umană a lui Hristos, să nu uităm. Îi întreabă Hristos: Pe Cine căutați? Pe Iisus Nazarineanul. Eu sunt. Abia au auzit: Eu sunt, au făcut un pas înapoi, spune Evanghelistul. S-au ridicat iarăși și au venit din nou aproape. V-am spus: Pe Cine căutați? Pe Iisus Nazarineanul (cf. In. 18: 4-8). Ce i-a făcut pe acești oameni să acționeze astfel? Erau străjeri înarmați cu săbii și ciomege care se apropiau de un om neînarmat, Care avea toată bunătatea să le spună că Eu sunt. În mod inexplicabil, în prezența conducătorilor lor, un număr de străjeri antrenați și-au pierdut inima și s-au dat înapoi de la un singur presupus nelegiuit. Care a fost cauza acestui comportament ciudat?
Cauza a fost acest ceva, acest ceva de pe fața Lui slava harului dumnezeiesc de pe fața lui Hristos. Ceea ce au Sfinții, ce au cei evlavioși, acel ceva. Este o schimbare care s-a imprimat pe fața lor din inimă. Și această schimbare este o încredințare că ai un om blând, pe fața căruia ca om s-a însemnat lumina lui Hristos. Cerem îndeosebi aceasta în rugăciunile noastre să se însemneze peste noi lumina feței Sale: „Hristoase, Care luminezi pe tot omul care vine în lume… să se însemneze peste noi lumina feței Tale”! … să se însemneze peste noi lumina feței Tale! Adică să se întipărească, să se imprime pe fruntea noastră, pe existența noastră lumina feței Tale!
Dimpotrivă, însemnul lui Antihrist pătrunde pe fața și întreaga existență a oamenilor necredincioși, nerușinați, fără de scrupule și morală, care aleg o viață de întuneric. Se vede pe fața lui că are pecetea lui Antihrist. Însemnul lui Antihrist devine mult mai evident și vizibil din cauza faptelor lor întunecate. Ca să fie mai vădit, mai arătat, mai clar celorlalți că au primit pecetea lui Antihrist, o vede cineva în faptele lor.
Iubiții mei, pecetea fie a lui Hristos, fie a lui Antihrist îi conduce pe oameni în epoca în care trăiesc. Deci să nu considerăm că va fi o stare viitoare. Este prezentă în orice clipă această stare și privește fiecare generație de credincioși. Este o înșelare să credem că este irelevant pentru noi pentru că Antihristul adevărat și final va veni în viitorul îndepărtat. Cred că au fost clare…
Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)
Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?
Care este esența ritualurilor ortodoxe
Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?
Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu
lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai
ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință,
fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu
noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum
definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este
să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare
neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.
Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este
nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile
inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o
pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim
fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli
Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie
experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și
strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar
neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de
evlavie conștientă.
Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent
simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a
întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până
la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate
acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în
măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este
sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca
urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a
lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și
speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru
totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de
Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].
Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în
miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine
se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea
pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce
trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea
impus prin Sinod?
Elementele ecumenismului actual
Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente
concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este
ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său
în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii
din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o
declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980:
«Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă,
sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și
adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag
concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși,
precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979),
concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte
biserici creștine dețin, de asemenea,
harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine
sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii
ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2].
Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate
în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că
Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de
formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi
și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și
inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează
în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au
puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și
alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt;
nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria
bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și
integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum
teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor
Sinoade și rânduieli bisericești.
Pentru a ne face o imagine completă asupra
liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din
articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea
Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și
oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul
insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și
nici negarea denumirii lor ca biserici.
Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri,
dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să
contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există
mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu
lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos
este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul
că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se
numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici
și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii
nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat
o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu
referire la neortodocși.
Din toate acestea rezultă un program bine conturat
și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu
ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor
de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca
ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de
harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și
să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată
sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum
„ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge
la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre
ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul
înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.
Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta
Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste
în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se
desprind chiar ideile mișcării ecumenice:
1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»
Această frază exprimă convingerea implicării în
fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod
deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine
reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu
este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una
eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din
convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte
culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în
contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că
unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la
ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie
conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai
negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.
Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi
care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu
pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost
prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios,
intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele
deciziilor lui, în care
prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există
indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru.
După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta
„demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu
broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar
care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.
Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat,
comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă
parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh,
că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar
se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo
nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un
loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată
această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui.
Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru
dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a
Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.
2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»
După cum s-a văzut în textul de mai înainte,
acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o
inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale
Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi
nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se
referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și
pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare
de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea
din sântul Bisericii una sancta, ci
se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte
cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o
stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar
această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.
Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi
acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar
produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al
unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un
compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar
CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar
care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția
autentică și acordurile teologice care au loc.
Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori
dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar
nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu
vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care
înscriu întreaga Biserică.
3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»
Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe
a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul
lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a
rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din
afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în
exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.
4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe.»
Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus
în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută
câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.
Desigur că singură participarea la CMB este suficientă
pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile
amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.
Păstrarea smerită,
dar curată a predaniei ortodoxe
Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri
eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie
cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră
i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau
strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie
Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat
semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt
comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu
mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri
pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.
Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi
condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim
indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar
el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta
dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre
apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos
să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este
mădular mort sau bolnav.
Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se
impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe
vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi
știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!
[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.
