Taina Trupului și Sângelui lui Hristos; importanța dreptei credințe

Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:

„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire.
Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile.
Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)

„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)

* * *

De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.

O nouă minune a Pr. Serafim Rose

Când s-au adunat credincioșii la Mănăstirea Sf. Gherman la pomenirea a 22 de ani de la adormirea Pr. Serafim, printre ei a fost un ortodox american convertit, Celia Yentzen, care a trăit de curând o vindecare minunată prin rugăciunile Pr. Serafim. Celia a venit cu soțul ei, David, de asemenea un convertit. Pe 4 septembrie 2004, la două zile după adunarea pentru pomenire, Celia a trimis la mănăstire următoarea relatare despre vindecarea ei, care a survenit cu mai puțin de două luni mai înainte:

Această scrisoare are menirea de a da mărturie despre o vindecare minunată pe care am primit-o în timp ce vizitam Mănăstirea Sf. Gherman din Alaska în iulie 2004.

Vin vara anului 1996, când aveam douăzeci și patru de ani, am suferit o leziune traumatică la spate de la sport, din care nu mi-am revenit niciodată deplin. Nu mai eram în stare să alerg din nou și aveam dureri și o înțepenire când mergeam sau stăteam mai bine de 20 sau 30 de minute. Mai târziu în anul acela, razele X au confirmat unele modificări ușoare degenerative care începeau să intervină în partea de jos a coloanei, în ciuda faptului că eram tânără. Tatăl meu are o boală degenerativă de disc (DDD) în partea de jos a coloanei. După mulți ani fără ameliorare a durerii mele, DDD era soarta mea de bună, deși nu exista o modalitate reală de a confirma diagnosticul într-o stare atât de incipientă. În ultimii opt ani am încercat multe tipuri de tratament, de la tratamente de stimulare electrică “TENS” până la terapie fizică, prescrierea de medicamente, unguente și programe felurite de exerciții. Nici una din aceste tentative nu a funcționat pentru mine. Mă duceam la somn în fiecare noapte cu durere.

Timp de opt ani, durerea nu mi s-a potolit niciodată; am crescut obișnuită să trăiesc cu ea zilnic. Am fost nevoită să renunț la alergatul pe care-l iubeam atât de mult, dar am fost mereu recunoscătoare că eram sănătoasă pe de altă parte și capabilă să merg fără prea mare opreliști, în ciuda prezenței durerii.

În iulie 2004, soțul meu, David, și eu am făcut un pelerinaj la Mănăstirea Sf. Gherman din Alaska în Platina, California. În timp ce eram acolo, am mers la mormântul Pr. Serafim Rose pentru a ne ruga. La un moment dat, în timpul rugăciunilor noastre în tăcere, David a pus mâinile sale pe spatele meu și a continuat să se roage. Nu știam pentru ce se ruga el, dar, știindu-l pe David, am bănuit că s-ar putea să se fi rugat pentru spatele meu. (Mereu am fost stânjenită cât de mult am permis durerii de spate să interfereze în viața lui David și a mea și mereu am sperat că voi fi mai bine la sarcinile zilnice fără ca el să știe că sunt în durere.) Gândindu-mă că David ar putea să se fi rugat pentru ușurarea durerii mele, am spus o foarte scurtă rugăciune: „Părinte Serafim, știu că soțul meu mă iubește foarte mult, încât să se roage pentru ușurarea mea, dar cu adevărat, nu merit să mi se răspundă la o cerere așa de măreață. Sunt mult, mult prea egoistă”.

David mi-a spus mai târziu: „Ce l-am rugat pe Pr. Serafim au fost mijlocirile lui nu neapărat pentru o vindecare totală, dar măcar să ai cel puțin o reducere a durerii tale cronice, așa încât să te descurci mai bine în viața de zi cu zi”.

Dimineața următoare, 8/21 iulie, când ne pregăteam să plecăm din mănăstire, am observat că aveam o perioadă neobișnuit de ușoară când îmi căram sacul în deal de la arhondaric (casa de oaspeți). În zilele care au urmat, am început să observ că mă sculam constant în fiecare dimineață fără nici o urmă de durere și că durerea nu evolua în timpul zilei, indiferent cât de obositoare ar fi fost datoriile zilei. De când am devenit ortodoxă, nu am fost niciodată capabilă să fac o plecăciune (metanie) completă fără să-mi îndoi genunchii și să-mi adun spatele împingând cu mâna în picior. Câteva zile după ce am plecat de la mănăstire, în timp ce ne spuneam rugăciunile de dimineață, când m-am dus la o serie de metanii, am atins pământul cu genunchii drept cu ușurință deplină și fără durere pentru prima dată! În șoc când mi-am dat seama ce tocmai făcusem, m-am uitat imediat la soțul meu cu totală uimire! David era copleșit de bucurie. Știam atunci că rugăciunile lui David fuseseră ascultate într-adevăr. Am cântat rugăciuni de mulțumire către Pr. Serafim pentru mijlocirile sale și am cântat Acatistul de mulțumire către Dumnezeu.

Într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, ca răspuns la bucuria pe care începeam să o simt la această nouă viață, m-am hotărât să merg la alergat, așa cum îndrăgeam să fac înainte să mă fi lovit. Am mers trei mile și am alergat jumătate de milă! Nu am simțit nici o durere și m-am trezit a doua zi fără nici o durere. Nu mai trăisem așa o libertate de mișcare de atât de mulți ani!!

Chiar când scriu acestea, nu am durere; am alergat o milă câteva zile în urmă. Timp de șase săptămâni de când am plecat de la mănăstire, am fost fără durere, în afară doar de un moment scurt ca o consecință a căratului unui rucsac cu aproape 13 kg de alimente pe o distanță de o milă. Dar, după cum mi-a amintit David, nu a cerut o vindecare deplină, doar să primesc o ușurare așa încât să pot trăi normal viața de zi cu zi fără opreliști; și tocmai aceasta am primit!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate și nenumărate mulțumiri Fericitului Părinte Serafim pentru mijlocirile sale minunate!

The Orthodox Word, nr. 238, 2004

Traducere din engleză după: Credo.press

Translate page >>