Filmul 21 de Rubini a încetat să fie un simplu act artistic încă din momentul lansării sale, fapt ce provoacă confuzii pe toate planurile.
Mai întâi că filmul reprezintă o realizare cinematografică de înaltă ţinută, care se distinge prin jocul actorilor şi prin scenariul său complex, pe două fire temporale, regizat şi realizat cu o pricepere cu adevărat surprinzătoare. Filmul este un act artistic reuşit, unul dintre cele mai bune din categoria filmelor postdecembriste româneşti, dovadă că a fost receptat ca atare de către cei care nu au o miză polemică sau ideologică subsidiară.
Standardul calitativ incontestabil atribuie filmului semnificaţii culturale, social-religioase şi, vom vedea, politice, care nu puteau fi evocate de o realizare mediocră, indiferent de subiectele pe care le-ar fi tratat sau de conţinutul concret al scenariului. Confruntat cu cenzura şi indiferenţa prefabricate ierarhic, filmul a străpuns barajul izolării sale şi a rămas relevant pentru public la multă vreme de la lansare.
Se ridică de la sine întrebarea: prin ce anume este şi va rămâne important filmul 21 de Rubini?
Mecanismul relevanţei
Pe soclul calităţii sale artistice, filmului i s-au grefat, cu sau fără intenţia producătorilor, semnificaţii social-religioase, culturale şi politice, care nu mai pot fi disociate de actul artistic.
Mecanismul de adăugire a semnificaţiilor rezidă în Adevărurile sugerate de film, nerostite dar insinuate publicului cunoscător. Filmul nu face dezvăluiri inedite şi nu confruntă deschis personaje politice din Biserică sau din afara ei. Filmul intră însă într-o conversaţie onestă cu cei care cunosc atât semnificaţiile cât şi implicaţiile mai adânci ale temelor tratate în film.
Sub aspectul conţinutului său, obiectiv vorbind, filmul se poate scutura fără pată de acuzaţiile ce s-au formulat împotriva sa. Filmul riscă să dezamăgească pe cei care abia de acum înainte urmează să îl vizioneze, tocmai din pricina faptului că nu trânteşte în văzul tuturor mizeriile despre care cu toţii ştim că există. Cu toate acestea, la final, orice spectator înţelege că filmul pune punctul pe i într-un mod mult mai deranjant decât dacă şi-ar fi asumat explicit o acuzaţie, o condamnare, un partizanat politic sau ideologic.
Ce anume deranjează?
Filmul pune la dispoziţia publicului o grilă de înţelegere a lumii noastre. Fiecare spectator este liber să recunoască în cele ce vede maximul de adevăr pe care îl pot susţine puterile sale sufleteşti. Mulţi s-au oprit la tranziţia noastră post-comunistă oarecum eşuată, alţii s-au poticnit în păcatele ierarhilor Bisericii şi în starea morală a clerului de mir, unii au găsit nepotrivită revalorizarea deţinuţilor politici foşti membri ai Mişcării Legionare precum şi condamnarea morală a informatorilor securişti din rândul clerului superior, ceilalţi s-au ofuscat din pricina abordării luptei anticorupţie şi a statutului ţării noastre de colonie fără drept de cuvânt. Acestea între multe altele, suprinzător de multe şi de unitar tratate.
Filmul evită să puncteze decisiv spre un subiect sau altul, purtând pe spectator printr-o emoţie neconsumată, ne-epuizată, până la finalul său, când niciuna dintre aceste teme, luate separat, nu mai are importanţă.
Însă privite împreună, toate aceste subiecte care ne ating conştiinţa pictează un tablou individualizat, personalizat, al realităţii pe care fiecare dintre spectatori alegem să o vedem şi să o înţelegem, în interiorul căreia suntem dispuşi sau nu să acţionăm.
În aceasta (cred eu că) rezidă forţa artistică a filmului şi această stimulare a conştiinţelor puse spre adormire este cea care deranjează.
Libertatea
Pornind de la calitatea regizorului şi producătorilor de membri ai Bisericii, filmul risipeşte libertatea ignoranţei voite şi mascate sub felurite pogorăminte, dacă acceptăm să o facă. Dacă nu, suntem lăsaţi liberi să-i descoperim filmului felurite hibe, exagerări, conjecturi, inadecvări şi intenţii mascate. Factual, nu vom putea argumenta onest niciuna, dar discuţia din prezent dovedeşte că nici nu e nevoie.
Filmul nu ne răpeşte libertatea de a crede orice dorim şi interpreta după pofta inimii oricare dintre temele fierbinţi, însă cei mai mulţi dintre privitori vom descoperi că există un fir roşu al adevărului, care deşiră pretextele artificiale. Asupra acestora, vom dezbate ulterior vizionării anunţate.
Ce teme lipsesc?
Filmul nu tratează nici direct şi nici indirect temele francmasoneriei şi cea a dominaţiei evreieşti asupra societăţii noastre, ambele subiecte fiind strâns legate împreună. Aceasta pare că a fost o alegere voită a părintelui regizor (şi scenarist), alegere care, în aceste zile, este interpretată ca o cauţionare duplicitară a influenţei francmasoneriei în Biserică şi în afara ei.
Trebuie menţionat însă că filmul a fost editat în varianta sa finală de 2 ore şi 30 de minute, deşi banda efectiv filmată a fost substanţial mai lungă şi ar fi permis lansarea filmului în două sau chiar trei părţi. Nu cunosc dacă temele menţionate au fost eliminate la montajul final sau dacă nu au făcut deloc obiectul scenariului; despre cazul subiectului Sinodului din Creta de pildă, am aflat că a fost eliminat din varianta finală pentru raţiuni pe care tind să le consider justificate.
Poate că alte vremuri şi alte conjuncturi politice sau bisericeşti vor îngădui lansarea versiunii „Extended” a filmului, sau măcar a unei noi versiuni „Director’s Cut”. Cert este că grija părintelui regizor de a nu provoca prea mare deranj prin conţinutul explicit al filmului nu l-a scutit de torentul de calomnii şi acuze ce s-au abătut asupra sfinţiei sale, chiar şi pentru varianta puternic domesticită a filmului.
Doare subiectul masoneriei?
Ulterior participării la Festivalul de Film de la Moscova, părintele Ciprian Mega a fost aspru (şi nedrept) criticat (de unii clerici şi credincioşi ortodocşi) pentru faptul că nu s-ar fi disociat public de actorul Dorel Vişan, mason premiat recent de o lojă oarecare, personalitate publică care a vehiculat în mod repetat, inclusiv la televiziunea patriarhiei, convingeri străine de ortodoxie (care convingeri, pentru mine, reprezintă apostazie şi impun excomunicarea acestuia din Biserică).
Chiar şi aşa, subliniem că nu părintele Ciprian Mega este cel care l-a promovat pe actorul Dorel Vişan ca model creştinesc, ci chiar cei aflaţi în tabăra care îl luptă pe părintele Ciprian Mega. Acesta din urmă a emis cu promptitudine un punct de vedere lămuritor în care arată că detestă francmasoneria şi că o condamnă, totodată precizând că nu este de acord cu multe din convingerile actorului Dorel Vişan, de care însă îl leagă o prietenie veche şi un mare grad de recunoştinţă profesională.
În privinţa actorului Dorel Vişan, relevantă în contextul filmului rămâne calitatea prestaţiei sale actoriceşti, incontestabilă, iar nu conţinutul convingerilor sale religioase, la fel de neortodoxe cum sunt cele ale altor actori din film.
Îndrăznesc un gând personal, ce rămâne a fi dezvoltat în secţiunea de comentarii dacă va fi cazul, prin care susţin că cei care îi pretind părintelui Ciprian Mega să se disocieze public(!) de actorul Dorel Vişan, sau de oricine altcineva din sfera publică sau privată, comit un abuz de conştiinţă şi girează o tentativă străvezie de a compromite filmul pentru raţiuni concrete care nu au provocat, la fel de recent, nici pe departe reacţii similare. Am în vedere muşamalizarea recentă a subiectului clericului candidat la funcţia de şef al masoneriei române, cleric premiat şi onorat de însuşi părintele patriarh. Din care muşamalizare înţeleg că subiectul masoneriei în Biserică nu doare chiar atât de tare şi că, de fapt, operăm cu un pretext pentru ponegrirea părintelui Ciprian Mega.
Este filmul unul anti-B.O.R. şi anti-România?
Părintele Ciprian Mega a afirmat repetat că înţelege activitatea sa regizorală ca pe o prelungire a slujirii clericale şi că, prin urmare, slujeşte Adevărului, ortodoxiei şi ţării, potrivit conştiinţei sale. Somat fiind (nelegal!) de către reprezentanţii puterii de stat să părăsească de urgenţă Moscova, părintele a declarat că este un om liber şi că nu îngăduie nimănui să îi dicteze cum să îşi iubească ţara.
Pentru a răspunde la întrebarea din subtitlu, fiecare român preocupat de subiect trebuie să se dumirească în privinţa scopurilor şi intereselor presupus afectate de activitatea părintelui. Este necesară o aplecare conştientă şi onestă asupra intereselor B.O.R. şi ale statului român şi judecarea acestora prin lentila legitimităţii lor.
Că filmul poate deranja pe aceşti ierarhi sau pe aceşti conducători ai statului român este adevărat. Motivele pentru care ar putea fi ei deranjaţi sunt însă, în opinia mea supusă contestării, necurate şi condamnabile.
Că filmul deranjează prin simpla sa existenţă, mai mult decât prin ceea ce scoate la lumină sau condamnă direct, este şi mai aproape de adevăr. Despre aceste chestiuni vom reveni în secţiunea de comentarii, dacă va fi cazul.
Este o listă surprinzătoare de nume cu care părintele Ciprian Mega a intrat în legătură în timpul vizitei sale la Moscova. Deşi nu sunt puţini cei care se îndoiesc că aceste întâlniri chiar au avut loc, mai cu seamă cea cu preşedintele Vladimir Putin a cărui inaccesibilitate este notorie, din fotografiile publicate deja reise certitudinea că părintele Ciprian Mega a stabilit contacte de nivel politic la care reprezentanţii statului român nu au acces.
Cele câteva fotografii publicate fac rezonabilă inclusiv susţinerea că părintele a fost primit de către Vladimir Putin, căruia părintele Ciprian i-a oferit în dar ceasul (cu cei 21 de Rubini), artefactul artistic al filmului şi cheia unitară de deschidere spre înţelegere a realităţilor sugerate în film.
Vizita părintelui Ciprian Mega la Moscova dovedeşte faptul că relaţiile româno-ruse pot fi îmbunătăţite dacă ar exista voinţă din partea reprezentanţilor statului nostru şi că blocajul este la noi iar nu la ruşi. Deschiderea spre dialog este una de nişă, subsumată demersului de manual de diplomaţie culturală, însă este grăitoare sub aspectul său funcţional. Din partea noastră, în timp ce părintele Ciprian Mega era onorat la Moscova, Ministerul Culturii anula difuzarea (în regim privat) a două filme artistice ruseşti în locaţii aparţinând instituţiilor noastre publice.
Invitaţie spre vizionare
Despre toate susţinerile de mai sus, cei interesaţi îşi vor putea forma o părere avizată în urma anunţului făcut de producătorii filmului.
Filmul 21 de Rubini urmează a fi difuzat în România, în a doua zi de Paşti, de televiziunea Realitatea TV. Aşadar, luni, 06 mai 2024, ora 22:00, avem program cinematografic, în urma căruia vom putea discuta la obiect, în deplină cunoştinţă de cauză.
De ce îi cinstim pe acești Sfinți? Cum s-a manifestat atât de clar și de neîndoielnic dragostea lor pentru Dumnezeu și pentru aproapele, după cum și pentru patrie? Răspunsul este simplu – în dorința lor de a păstra pacea și dragostea frățească în patria lor, chiar și cu prețul vieții lor. După moartea Marelui Duce Vladimir cel întocmai cu Apostolii, Rusia kieveană putea să se afunde în conflicte îndelungate și sângeroase. De aceasta, Sfinții Principi Boris și Gleb trebuia doar să-și revendice drepturile față la tronul princiar, să adune oaste și să înceapă o luptă armată pentru putere cu frații lor. Totuși au ales alt drum – drumul binecuvântat al făcătorilor de pace, care și-au dat viața pentru a scăpa viețile celorlalți și să păstreze patria lor.
Astăzi problema a venit din nou în casele noastre. Opoziția politică continuă în regiunile Donetsk și Lugansk. Războiul fără precedent al informațiilor continuă. Propaganda distruge relațiile frățești dintre nații și rupe chiar și legăturile de sânge. Unde să căutați mântuirea? Cum putem să depășim dificultățile și conflictele când semințele vrăjmășiei sunt semănate abundent între frații de credință și lupta între frații de credință aduce roade însângerate?
Sângele care a curs în ultimul timp pe pământul nostru strigă la cer.
Numai Domnul cel atotbun este în poziția să-i elibereze pe credincioșii Săi de toate poverile. Numai „Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutorul nostru în necazurile care ne nenorocesc” (Psalm 45:2). „Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul, și vă veți mântui” (Is. 45:22).
În acest moment dificil, îi chem pe toți frații credincioși să-și amintească mereu de răspunderea lor pentru viitorul Sfintei noastre Biserici și al patriei noastre Ucraina. Trebuie să facem ceea ce este posibil ca să se termine războiul și să fie întemeiată pacea foarte așteptată în țara noastră. Pentru cler, orice apeluri la atacuri armate și dușmănie sunt inacceptabile. În nici un caz nu avem dreptul să îndreptățim războiul cu sloganuri religioase. Fac apel la ortodocșii care se găsesc acum în ambele părți ale ciocnirii armate să se vadă unul pe altul ca frați și să impună un armistițiu.
Tremurăm cu cutremur și durere când vedem chinul poporului lui Dumnezeu. Moartea subită șterge toate diferențele dintre cei vii. Nu mai există dreapta sau stânga în morminte. În morminte astăzi stau copiii Bisericii noastre în Ucraina de Est, centrală și de Vest.
Dacă nu oprim războiul în inimile noastre, se va înteți din nou. În aceste zile, Domnul ne dă prilejul să ne încercăm credința și devotamentul nostru față de învățăturile lui Hristos.
Vom cere de la Dumnezeu să ne facă înțelepți și să umple inimile noastre de dragoste.
(…)Un alt text al capului Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina:
«Din postura de cap al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adresez chemarea către toți cetățenii Ucrainei. S-a produs o catastrofă. Din păcate, Rusia a dezlănțuit o ostilități asupra Ucrainei și în acest moment critic vă îndemn să nu vă panicați, să fiți bărbătoși și să arătați dragoste pentru țara voastră și unul față de altul. Peste toate, vă chem la rugăciune intensă de pocăință pentru Ucraina, pentru armata noastră și pentru poporul nostru, vă cer să uitați conflictele reciproce și răstălmăcirile noastre și să fim uniți de dragostea pentru Dumnezeu și patria noastră.
În această perioadă tragică, exprimăm dragostea și sprijinul nostru față de soldații noștri, care se află la datorie, care apără și ocrotesc pământul și poporul nostru. Dumnezeu să-i țină bine și să-i păzească!
Susținând suveranitatea și integritatea Ucrainei, ne adresăm Președintelui Rusiei și cerem terminarea imediată a războiului ucigător de frați. Poporul ucrainean și cel rus au ieșit din cristelnița Dniprului și războiul dintre aceste popoare este o reluare a păcatului lui Cain, care a ucis din invidie pe fratele său. Un astfel de război nu are nici o îndreptățire, nici la Dumnezeu, nici la oameni.
Îi chem pe toți la bun simț, care ne învață să soluționăm problemele prin dialog reciproc și înțelegere reciprocă și sper sincer că Dumnezeu ne va ierta păcatele și că pacea lui Dumnezeu va împărăți pe pământul nostru și în toată lumea.”
De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina de pe 24 februarie, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Kievului și al toată Ucraina și alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene au făcut apel guvernelor atât din Ucraina, cât și din Rusia, să înceteze războiul fratricid. Însuși Sfântul Sinod a emis de curând o declarație în care face din nou apel la Președintele Putin, ca și la Președintele ucrainean Vladimir Zelenski și la Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia să facă tot posibilul să pună capăt războiului.
De menționat că în special în eparhiile ucrainene vestice, unde BOaU și bisericile uniate sunt mai numeroase decât BOU și naționalismul este mai puternic și mai violent, clerul este sub mare presiune să se separă de Patriarhia Moscovei. Există și cereri din câteva eparhii către Mitr. Onufrie să înceapă procesul de cerere a autocefaliei și o seamă de eparhii au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril. Potrivit statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, nici Sfântul Sinod, nici chiar Sinodul lărgit al Episcopilor nu au autoritatea de a acorda autocefalie, ci doar un Sinod Local, compus din episcopi plus reprezentanți clerici, monahi și mireni.
În același timp, există voci din Biserica Ucraineană care cheamă pe clerici să se roage întâi decât să cedeze emoției și să se implice în asemenea discuții pe social media, inclusiv Mitropolitul Luca de Zaporojie.
Poate prima care a anunțat decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului Chiril a fost Eparhia Sumi. O seamă de clerici din eparhie au informat pe Mitropolitul Evloghie despre decizia lor și, în schimb, au publicat o declarație luni dimineață. Ea sună:
Deja în prima zi de război, Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina a publicat un apel către turmă și a înregistrat și un mesaj video în care condamnă fără echivoc acțiunile agresive ale Federației Ruse, a susținut deplin forțele armate ale Ucrainei și a făcut apel la conducerea rusă să oprească această nebunie sângeroasă. Suntem în deplină solidaritate cu Preafericirea Sa și îi mulțumim sincer pentru aceste importante adresări pline de înțelepciune și responsabilitate pastorale.
În același timp, suntem forțați să admitem cu întristare deosebită că, în timpul acestor zile teribile, Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia nu a condamnat deloc acțiunile agresive ale autorităților ruse. În adresarea sa din 24 februarie 2022, Patriarhul Chiril doar a chemat „toate părțile din conflict să facă tot posibilul să evite pagubele civile”. Astfel, războiul în sine nu este condamnat aici. Invazia neloială a armatei ruse în Ucraina nu doar că nu este condamnată, dar nici nu este numită. Duminică, 27 februarie, în timpul slujbei dumnezeiești în Catedrala Hristos Mântuitorul, Patriarhul a citit o rugăciune pentru Ucraina, în care a numit ce se întâmplă în țara noastră drept „conflict și dezordine” interne. Și, în cuvântul de după Liturghie, Patriarhul Chiril spune ad literam: „Dumnezeu să nu permită ca situația curentă politică din Ucraina fraternă, care este aproape de noi, să ducă la asigurarea că forțele răului, care s-au luptat împotriva unității Rusiei și Bisericii Ruse, vor birui”. Din nou, aceste cuvinte nu condamnă actul de agresiune comis împotriva patriei noastre. Mai mult, aceste cuvinte dau motiv să gândim că Patriarhul aprobă deplin forțarea Ucrainei să renunțe la suveranitatea statală și să fie încorporată forțat în Rusia.
„În această situație dificilă, trasată de imperativele conștiinței pastorale, am decis să oprim pomenirea Patriarhului Moscovei la slujbele dumnezeiești. Această decizie este dictată și de cererile turmei noastre, care, vai, nu mai vrea să audă numele Patriarhului Chiril în bisericile noastre”, spune declarația.
Mai departe explică faptul că acesta nu este un act de schismă sau delict canonic, de vreme ce canoanele doar obligă pe clerici să pomenească pe episcopul lor local. „Rămânem parte a Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, scriu clericii, remarcând și faptul că unii preoți deja au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril de câțiva ani, deși ei rămân statornic în interiorul Bisericii Ucrainene.
Când a fost publicată, declarația a fost semnată de 28 de preoți și diaconi.
În plus, Mitropolitul Teodor de Mukacevo a scris pe scurt: „Eparhia de Mukacevo a BOU încetează pomenirea Patriarhului Chiril la toate slujbele divine”.
Același lucru a fost anunțat de Eparhiile de Jitomyr, Rivne, Vladimir-Volyn, Khmelnițki, Liov și Volyn — toate situate în Ucraina vestică. Eparhia de Vinnitsa, de asemenea în Vestul Ucrainei, a publicat informații că au cerut clericii să oprească pomenirea Patr. Chiril, deși răspunsul Mitr. Varsanufie nu este indicat explicit.
Potrivit comentariilor Mitr. Evloghie de Sumi, clerul din Eparhia de Tulcin este și el binecuvântat să nu pomenească pe Patr. Chiril.
Mai mult, clericii din câteva eparhii fac apel să fie ridicată chestiunea autocefaliei Bisericii Ucrainei.
Declarația din partea protopopiatelor, clerului și monahilor din Eparhia Rivne către episcopul lor, publicată pe site-ul eparhial, face apel la Mitr. Onufrie să convoace Sinodul ucrainean să ceară Patriarhului Chiril să acorde autocefalie Bisericii Ucrainene. Clerul din Episcopia Volyn face și el apel la ierarhul lor să ridice problema autocefaliei.
În Episcopia Vladimir-Volyn, Sinodul episcopal a făcut apel la Mitropolitul Vladimir să ceară, la rândul său, o sesiune a Sinodului Ucrainean pentru a cere autocefalia și cererea lor a fost postată pe pagina episcopală cu sprijinul ierarhului pentru cererea lor.
Într-o adresare video, clerul din Episcopia de Kiev anunță, de asemenea, că au oprit pomenirea Patr. Chiril și fac apel la Mitr. Onufrie să convoace un sinod și să ridice chestiunea autocefaliei.
În orice caz, nu toți din Biserica Ucraineană este de partea unor asemenea apeluri. Într-o postare pe Telegram de ieri, Mitropolitul Luca de Zaporojie amintește clerului că datoria lor este să se roage și că acum nu este vremea de a avea asemenea discuții pe social media. El scrie:
Turmă din Zaporojie, dragă inimii mele! Astăzi trecem printr-un timp dificil și trist pentru toți. Mai mult ca oricând, acum trebuie să fim una cu Dumnezeu și unii cu alții. Dușmanul rasei umane caută să facă tot posibilul să ne împartă și să ne dezbine. A făcut asta cu ajutorul așa-numitului „tomos”, când a semănat dușmănie în timpul pandemiei între suporterii și oponenții vaccinării. Acum ne împarte cu mâinile acelor păstori care aduc confuzie în turma lui Hristos.
Există tradiții diferite în Biserică. În unele Biserici Locale, clerul pomenește doar pe episcopul în funcție, în altă parte pomenesc pe întâistătătorii Bisericilor împreună cu el. Nu acesta este subiectul, ci că acum, când trebuie să ne rugăm cu toții împreună pentru stabilirea rapidă a păcii în patria noastră mult-suferindă, unii clerici, cedând emoțiilor și patimii mândriei, seamănă dezbinare. Este astăzi timpul potrivit pentru a avea discuții pe rețelele sociale despre una sau alta? Este asta prima noastră preocupare într-un moment așa de grozav? Orice război este lucrarea diavolului. Pentru mine, nu doar ca episcop, ci și ca persoană ortodoxă, cel mai teribil lucru este că oamenii care au ieșit din aceeași cristelniță, ale căror mame se roagă în aceeași Biserică, la piepturile cărora atârnă aceleași cruci se omoară unii pe alții. Ambii citesc aceleași rugăciuni înainte de luptă și se întorc la același Dumnezeu. Inima Maicii Domnului este sfâșiată când vede toată această nebunie a copiilor ei! Fac apel și cer clerului din episcopia Zaporojie: Încetați să semănați confuzie în turma noastră; nu mergeți pe urma diavolului! Amintiți-vă, va trebui să răspundeți pentru orice cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să vă ridicați la chemarea voastră – să arătați chipul lui Hristos în această lume: să fiți alături de toți, să arătați milă tuturor, să arătați dragoste jertfelnică și să nu fiți târâți în jocuri politice.
Nota noastră: În mod evident, războiul din Ucraina este unul purtat între popoare frățești și este o dramă. Ucrainenii, împărțiți după regiuni, mai apropiați de Rusia cei din Est și mai europeni cei din Vest, sunt într-un conflict cu Moscova, care este un stat imperialist, o super-putere. Din această luptă, are de suferit și Biserica Ucrainei, care se vede divizată, o bună parte cerând desprinderea de Patriarhia Rusă, mai exact regiunile estice.
Soluția pe care o propune public Biserica Ucraineană prin vocea Mitropolitului Onufrie este încetarea ostilităților. În plus, credința ar trebui să ducă la oprirea disensiunilor interne, să ducă la înțelegere între frați, între ucraineni și ruși. Asistăm la o concentrare în mic, pe teritoriul ucrainean, a confruntării dintre două civilizații, occidentală și rusească. Ambele folosesc des forța brută, dar și războiul cultural. Din păcate, Biserica se găsește la mijloc, mai bine reprezentată de valorile Federației Ruse, dar totuși departe de a fi ale ei proprii. Am putea defini succint această ciocnire drept LGBT vs. normalitatea rusească sau demonizare vs. imperialism. Nici una din variante nu ține strict de valorile Bisericii și, cel mai important, nu justifică din punct de vedere creștin războiul. E adevărat, câștigă teren civilizația antihristică a destrămării ordinii morale și a mondializării; totuși soluția nu este împotrivirea cu forța armată.
Pentru fiecare creștin, înțelepciunea care cred că ar trebui să o desprindă din această situație este că alipirea de bunurile pământești întruchipate în atracțiile occidentale reprezintă sămânța războiului din Ucraina. Fiecare a contribuit cu ceva în acest sens la modul concret; a întărit răspândirea „drepturilor omului”, care adesea calcă în picioare religia, normalitatea și bunul simț. Fie că acceptăm sau nu, noi, România, suntem înrolați în tabăra care produce dezastru în lume atât prin forțele NATO, cât și economic, dar îndeosebi spiritual.
În ce privește autocefalia Bisericii Ucrainene, vor veni zile critice, determinate și de soarta războiului.
Dar cel mai important lucru este că războiul armat nu este justificat pentru un creștin, ci jertfa de sine. Creștinismul a biruit mereu prin mucenicie, nu prin arme. Încurajarea conflictului de către Patriarhul Chiril nu se justifică; nu este normal să pășească pe urmele papilor nu de demult, care au încurajat în anii din urmă războaiele de destrămare a Iugoslaviei.
Bineînțeles, o componentă tot mai aprigă a războiului de astăzi este propaganda, manipularea mediatică și cenzura. Minciuna cu care suntem hrăniți sistematic ar trebui să ne oripileze și să ne scârbească la fel de mult, ca și creștini, ca vărsarea de sânge din război.
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au citit Comunicatul Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria cu privire la întemeierea Exarhatului din Africa de către Biserica Ortodoxă Rusă, publicat pe 12 ianuarie 2022.
Sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse consideră necesar să răspundă încercărilor făcute în acel document de a distorsiona adevăratele motive și împrejurările întemeierii Exarhatului.
Decizia Patriarhiei Moscovei este explicată în Comunicat ca decurgând „din faptul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei de către Preafericitul Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”.
Afirmația de acest fel se întemeiază pe o poziție evident mincinoasă pentru că Biserica Ortodoxă Ucraineană, așa cum a existat, tot astfel urmează să existe până astăzi ca o parte autonomă în administrație a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu a cerut și nu a primit nici o autocefalie Biserica Ucraineană. Dimpotrivă, a respins categoric procedura de acordarea a așa-zisului Tomos de autocefalie impus ei din afară și prin susținerea conducătorilor politici de atunci ai țării și al schismaticilor. Acestea au fost menționate repetat și public în declarațiile oficiale ale Sinodului Ierarhiei și ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cuvântările ierarhilor, ale clericilor, ale monahilor și ale mirenilor ei, a căror majoritate covârșitoare au dorit și doresc păstreze unitatea cu Patriarhia Moscovei.
Așa-zisa autocefalie a fost acordată de Patriarhia de Constantinopol nu Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice – cea mai mare confesiune din Ucraina, care numără 108 episcopi, 12.381 parohii, 12.513 clerici, 260 sfinte mănăstiri și 4.630 monahi – ci unei grupări de schismatici, care s-au rupt de ea și urmează să o războiască. Tocmai pe baza acestor indivizi, care nu dispun de hirotonie validă și de harul preoției, și a celor de un cuget cu ei, Patriarhia Constantinopolului a constituit prin încălcarea canoanelor o „biserică autocefală”. Tocmai această structură schismatică, care este lipsită de har, a primit-o în comuniune Preafericitul Patriarh Teodor al Alexandriei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei semnalează cu tristețe schimbarea ecleziologiei ortodoxe, care a fost manifestată prin materializarea scenariului așa-zisei autocefalii ucrainene. Totuși schimbarea aceasta nu a fost comisă de Biserica Rusă, cum susține Comunicatul Sinodului Bisericii Alexandriei. Se regăsește în acțiunile Patriarhiei de Constantinopol, care a comis o intruziune ilegală în Ucraina, precum și în declarațiile reprezentanților ei înalți. eforturile de desemnare a unui Întâistătător primat în diptice ca „primul fără egali” în Biserica Ortodoxă, care chipurile deține dreptul exclusiv după judecata lui să acorde și să ridice autocefalii, să rupă segmente din Bisericile Locale, să revoce unilateral documente istorice de mai bine de trei sute de ani, să anuleze abuziv decizii disciplinare ale Sfintelor Sinoade ale altor Biserici autocefale, să „repună” abuziv în preoție persoane care niciodată nu au avut-o, constituie o apostazie evidentă de la învățătura despre Biserică a Sfinților Părinți și de la tradiția ortodoxă străveche.
Membrii Sfântului Sinod își amintesc cuvântările Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe a Alexandriei pentru Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina în sânul Patriarhiei Moscovei, fiind cuprinse declarațiile Preafericitului Patriarh Teodor, pe care le-a susținut în mod repetat în trecut până de curând. După cum dădea mărturie Preafericirea Sa în 2016 în unul din interviurile sale, mereu a urmat o „asemenea poziție, că Biserica Ucraineană constituie o parte indivizibilă a Bisericii Ortodoxe Ruse”. În 2018, când a vizitat Odessa, Întâistătătorul Patriarhiei Alexandriei a îndemnat pe credincioși să rămână dedicați „Bisericii canonice a Ucrainei de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie”.
Totuși, pe 8 noiembrie 2019, Preafericitul Patriarh Teodor brusc a declarat că recunoaște gruparea schismatică ucraineană, a început să-l pomenească pe conducătorul ei la sfintele slujbe și, pe 13 august 2021, la primit în comuniune euharistică directă.
După cum este cunoscut, recunoașterea structurii schismatice din Ucraina de către Preafericitul Patriarh Teodor nu a fost primită printre alții nici în propria Biserică Ortodoxă a Alexandriei. Mulți clerici ai ei s-au poziționat public pentru Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană, și-au declarat dezacordul față de decizia evident ilegală a Întâistătătorului lor și nu au dorit să se supună canonic aceluia care a urmat calea schismei.
Doi ani Biserica Rusă nu a răspuns cererilor clericilor africani pe care le-a primit, ci a așteptat cu răbdare ca Preafericitul Patriarh Teodor să-și schimbe decizia. Totuși, în perioada care a trecut, Preafericitul nu s-a mărginit numai la pomenirea în dipticele Întâistătătorilor ortodocși a căpeteniei uneia dintre grupările schismatice ucrainene, ci l-a primit în comuniune euharistică pe el și pe alți „ierarhi” ai acestei structuri. Aceste fapte grozave au convins Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse despre nevoia de a răspunde cererilor care i-au fost depuse și, în aceste condiții excepționale, să întemeieze Exarhatul Patriarhal în Africa.
Această decizie care nu este deloc ușoară, care a fost luată în regimul recunoașterii schismaticilor ucraineni de către Patriarhia Alexandriei în nici un chip nu constituie expresia unei revendicări a teritoriului canonic al Bisericii străvechi a Alexandriei, ci urmărește unicul scop de a oferi acoperire canonică acelor clerici ortodocși din Africa ce nu doresc să participe la legiferarea schismei.
Îndemnăm pe Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa și pe ierarhii Preasfintei Biserici a Alexandriei să ridice susținerea lor față de schismă și să revină la calea canonică pentru a păzi unitatea Sfintei Ortodoxii.
Precizările făcute de Sinodul Patriarhiei Ruse cu privire la formarea Exarhatului din Africa sunt bine-venite și corecte, lămuresc unele aspecte care ar fi trebuit clarificate chiar în decizia patriarhală de înființare a structurii în discuție, și anume: cauza discordiei rezidă într-o învățătură eretică, primatul papist, Exarhatul înființat are caracter temporar și condiționat și nu reprezintă o pretenție jurisdicțională, o intruziune permanentă, ci doar o formă de acoperire canonică pentru clericii din Africa, de apărare a învățăturii și ordinii ortodoxe.
Chiar și așa, persistă lipsa referirii la canoane sau rânduieli și temeiuri patristice concrete care permită această acțiune a rușilor, ce ar putea fi ușor interpretată drept o agresiune jurisdicțională. O justificare temeinică ar pune în discuție mai limpede atât abaterile grave doctrinare comise de Fanar și diviziunile din cadrul Bisericii Ortodoxe produse, cât și soluționarea lor prin convocarea unui Sinod Panortodox.
O abordare pertinentă a subiectului a fost realizată deja, cu rezerva că este părtinitoare pro-rusă și ascunde lacunele deciziei Moscovei în loc să le penalizeze. Extragem mai jos doar detaliile canonice și dogmatice ale problemei, cu toate că sunt foarte interesante și celelalte aspecte de politică bisericească tratate:
Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a încălcat sfintele canoane pășind pe teritoriul canonic al unei alte Biserici Autocefale și creând acolo o ierarhie paralelă? Susținătorii Fanarului/ BOaU/ Patriarhiei Alexandriei în publicațiile lor spun fără echivoc că da și, mai mult, a creat o schismă în Africa. Dar orice persoană de bun simț poate vedea că actul BORu este doar o reacție la schisma reală pe care Fanarul a creat-o în 2018 prin legalizarea schismaticilor ucraineni pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În același timp, la momentul invaziei Patriarhiei Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu se afla în schismă cu Biserica Ortodoxă, nu a fost acuzată de erezie și nu s-a întinat cu fapte sau decizii necuviincioase. Când ierarhia BORu a avertizat Fanarul că, intervenind în Ucraina, va deschide „cutia Pandorei”, nimeni nu a vrut să o asculte.
În cazul creării Exarhatului Rus în Africa, situația este fundamental diferită: Patriarhia Alexandriei, prin recunoașterea BOaU, a deviat în schismă. Hotărârea Sfântului Sinod al BORu din 29 decembrie 2021 spune: „Ca urmare a căderii în schismă a Patriarhului Teodor al Alexandriei, pomenirii la Sfânta Liturghie a conducătorului așa numitei „Biserici Ortodoxe a Ucrainei” la 8 noiembrie 2019 printre Întâistătătorii Bisericilor Autocefale, recunoașterii grupării schismatice menționate și coliturghisirea cu conducătorul acesteia la 13 august 2021, o parte a clerului Patriarhiei Alexandriei, după ce și-a declarat dezacordul cu poziția Întâistătătorului lor, s-a adresat Patriarhului Chiril al Moscovei și al întregii Rusii cu cererea să fie acceptați în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse”. Adică la momentul creării Exarhatului Patriarhal Rus în Africa, Patriarhia Alexandriei se afla deja în schismă.
Am putea spune că BORu a acționat absolut canonic în această situație, la fel ca clericii africani, care s-au desprins de comuniunea cu patriarhul lor pentru a se alătura BORu. Dar nu totul este atât de simplu și lipsit de ambiguitate.
Există Canonul 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, care prescrie ca clericii să se desprindă de episcopii lor în cazul în care aceștia din urmă deviază la erezie: „Dar cel care, din cauza unor erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau părinții Bisericii, se desparte de comuniunea cu Întâistătătorul său pentru că el predică public erezia și fățiș o mărturisește în Biserică, astfel de persoane nu numai că nu sunt supuse pedepsei canonice pentru că s-au îndepărtat de comuniunea cu așa-zisul episcop înainte de o clarificare sinodicală, dar ei vor fi considerați vrednici de cinstea cuvenită în rândul ortodocșilor. Căci ei nu au condamnat un episcop adevărat, dar episcopi mincinoși și învățători mincinoși și nu au fragmentat unitatea Bisericii prin schismă, ci de schisme și dezbinări au căutat cu stăruință să elibereaze Biserica”.
Acest canon a fost citat ca argument de către ierarhii și țarii ruși când, fără binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, ei l-au ales în mod independent pe episcopul Iona de Reazan ca mitropolit al Kievului și al întregii Rusii la Sinodul Local din 1448 (de fapt, au proclamat autonomia Bisericii). Rușii au decis atunci să facă acest lucru deoarece Patriarhia Constantinopolului căzuse în erezie acceptând unitatea de la Florența în 1439.
Un detaliu istoric interesant – Mitropolitul Iona a devenit Întâistătătorul Bisericii nu numai în Cnezatul Moscovei, dar și în Mitropolia Kievului, care se afla sub stăpânirea Marelui Ducat al Lituaniei. Adică Biserica Rusă era atunci una în ambele state, dar a fost împărțită în două Mitropolii nu de Patriarhul Constantinopolului, ci… de Papa Calixt al III-lea la 15 octombrie 1458. Papa, conform Unirii de la Florența, se considera cap al Bisericii și credea că astfel de probleme țin tocmai de competența sa. Patriarhul uniat al Constantinopolului Grigorie al III-lea Mammas a crezut la fel și abia după decizia Papei l-a făcut pe Grigore Bulgarul „Mitropolit al Kievului, Lituaniei și Rusiei”.
Mai târziu, toată lumea a recunoscut această stare de lucruri, dar adevărul rămâne adevăr: Mitropolia Kievului a fost separată de cea Moscovei de un conducător absolut necanonic al Bisericii Catolice și a făcut parte din Patriarhia Constantinopolului până în 1686, când prin decizia Patriarhului Dionisie al IV-lea al Constantinopolului a fost realipită la Biserica Rusă, care la acel moment devenise deja patriarhie.
Totuși, aceasta este doar o remarcă istorică. Să revenim la aspectele canonice ale creării Exarhatului Rus în Africa.
Conform Canonului 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, clericii trebuie să întrerupă comuniunea cu episcopii lor dacă ei cad în erezie. Dar schisma și erezia nu sunt aceleași lucru. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune următoarele în legătură cu aceasta: „Vechile autorități <…> foloseau nume de erezii, de schisme și de adunări ilegale. Prin erezii ei au înțeles oameni care erau cu totul îndepărtați și înstrăinați de dogmele adevăratei credințe; prin schisme erau caracterizate persoanele care se desprindeau din motive ecleziastice și cauze care puteau avea o soluție; adunările ilegale neautorizate erau ținute de prezbiteri sau episcopi caterisiți sau de mireni neinstruiți”. Adică schisma este o împărțire a opiniilor asupra problemelor care pot fi vindecate și, spre deosebire de erezie, nu justifică crearea unei ierarhii paralele.
Înseamnă că BORu a acționat necanonic? Din nou, totul nu este atât de simplu. Cert este că toate acțiunile Fanarului în Ucraina – recunoașterea schismaticilor, crearea BOaU, „desființarea” Bisericii Ortodoxe Ucrainene – nu sunt doar acțiuni schismatice, dar și manifestări ale unei erezii reale – erezia papismului la Constantinopol. Și toți cei care sunt de acord cu acțiunile Fanarului sunt, în primul rând, susținători ai ereziei. Până la urmă, Biserica mărturisește de la bun început că numai Iisus Hristos este Capul Bisericii. El exercită această conducere în mod direct și nu are nevoie de „adjuncți”, „vicari” sau alți „executori” aici pe pământ. Aceasta este o problemă de principiu și nu presupune niciun compromis. Dezacordul asupra acestei probleme nu poate fi vindecat numai prin respingerea doctrinei false a vreunui ierarh care este capul Bisericii pe pământ sau, ca să spunem mai diplomatic, are autoritate exclusivă. Se poate spune că erezia papismului de la Constantinopol nu a fost încă condamnată de vreun Sinod, dar orice erezie a fost respinsă și condamnată de ierarhi individuali sau de Bisericile Autocefale chiar înainte de condamnarea oficială la Sinoadele Ecumenice.
Papismul de la Constantinopol a fost de fapt condamnat la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2008. Deși cuvântul „erezie” nu a fost menționat la acel moment, ci a fost înlocuit diplomatic cu sintagma „noua concepție eclesiologică”, conținutul acestei erezii era deja formulat și s-a notat că Biserica Ortodoxă Rusă a respins-o.
Textul Rezoluției Speciale sună astfel: „Sinodul își exprimă profunda îngrijorare față de tendințele <…> manifestate în declarațiile unor reprezentanți ai Sfintei Biserici din Constantinopol. Plecând de la o interpretare a Canonului 28 al celui de-a IV-a Sinod Ecumenic, neîmpărtășit de plenitudinea Bisericii Ortodoxe, acești ierarhi și teologi dezvoltă o nouă concepție eclesiologică care devine o provocare pentru unitatea pan-ortodoxă. Conform acestei concepții: a) doar Biserica Autocefală care este în comuniune cu Scaunul Constantinopolului este considerată că aparține Ortodoxiei Universale; b) Patriarhia Constantinopolului are jurisdicție exclusivă în toate țările în care este răspândită credința ortodoxă; c) în aceste țări numai Patriarhia Constantinopolului reprezintă opiniile și interesele Bisericilor Autocefale în fața autorităților publice; d) orice arhiereu sau cleric care slujește în afara teritoriului canonic al Bisericii sale Autocefale se află sub jurisdicția ecleziastică a Constantinopolului, chiar dacă el însuși nu își dă seama; e) Patriarhia Constantinopolului stabilește limitele geografice ale Bisericilor și, dacă opinia sa nu coincide cu opinia unei anumite Biserici în această privință, își poate stabili propria jurisdicție pe teritoriul acelei Biserici. <…> Această viziune a Patriarhiei Constantinopolului asupra propriilor drepturi și împuterniciri intră în contradicție acută cu tradiția canonică multiseculară pe care se sprijină existența Bisericii Ortodoxe Ruse și a celorlalte Biserici Autocefale”.
De ce Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a dat numele de erezie? Pentru că era anul 2008, încă nu a avut loc invazia Fanarului în Ucraina și mai exista speranța că ierarhii de la Constantinopol își vor veni în fire și vor înțelege că se mișcă în direcția greșită.
Însă Arhimandritul Sofronie (Saharov), un ascet ortodox rus, un cleric al Patriarhiei Constantinopolului și un ucenic al Sfântului Siluan din Athos, a fost mai liber în declarațiile sale. În 1950, el a scris următoarele: „În prezent, în sânul Sfintei noastre Biserici există un mare pericol de a devia de la învățătura dogmatică. <…> Vă puteți întreba: Prin ce putem cunoaște această denaturare în prezent? Răspundem: la Constantinopol neo-papismul, care încearcă rapid să treacă de la faza teoretică la cea practică. <…> Trebuie oare să menționăm că această formă de papism este o erezie eclesiologică ca și papismul roman?”.
Se poate presupune că erezia papismului de la Constantinopol va fi numită erezie și condamnată la viitorul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2022, iar apoi în așa-numitul format Amman de către primații și reprezentanții Bisericilor Autocefale care au hotărât că nu sunt de acord cu această erezie sub forma recunoașterii BOaU.
Pe baza celor expuse mai sus, se poate argumenta că BORu, după ce a creat Exarhatul Patriarhal în Africa, a procedat corect atât în privința canoanelor, cât și a diplomației bisericești, deoarece o astfel de decizie ar fi putut fi luată aproape imediat după recunoașterea BOaU de Patriarhul Teodor al Alexandriei. Cu toate acestea, BORu a așteptat mai bine de doi ani și se poate presupune că în această perioadă au avut loc contacte informale la diferite niveluri pentru a explica ierarhilor alexandrini caracterul necanonic și neconstructiv a poziției lor.
În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.
Pe 24 aprilie a
trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o
Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut
repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție
contra coronavirusului.
Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult: „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.
Este de notat că există mai multe cazuri
raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în
care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului
Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o
pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat
pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe
tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului
și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.
„Scopul nostru,
busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei
noastre.
Biserica Ciprului are
o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul
și conlucrarea lor este normală.
A făcut apel ca
medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de
precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece
în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea
Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost
de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că
Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se
vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli
laice.
Guvernul are
consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe
Președinte și-și va exprima ideile ei.
Biserica nu va fi
influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând
subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și
al lumii pe care o slujește Biserica.
Arhiepiscopul a
transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus
coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat
încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să
apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la
lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind
că Biserica nu dorește așa ceva.
De asemenea, a transmis
mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul
când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul
poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni
responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”
Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.
Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.
Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.
Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.
