Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.
Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?
Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:
– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;
– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;
– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);
– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;
– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.
Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:
– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;
– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;
– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;
– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.
Cu ce rămânem?
Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.
Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.
Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.
Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.
Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.
Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.
Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele
mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după
libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de
după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate
sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice,
catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii
căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire
radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat
pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus
o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru
cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de
la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se
crease.
Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.
Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.
Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).
Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile
francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o
componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar,
cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au
dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit
să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au
întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare
rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor)
s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în
Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul
la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl
punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele
adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice
caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut
loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații
directe.
Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul
apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a
populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i
convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și
Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă
din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar
înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia
apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci
din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte
probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii
au rămas încăpățânați.
Cât privește mediul bizantin, el trebuie
contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie.
Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care
și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog
catolic, dovedește în cartea sa, The
Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați
și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă
foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în
Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată
îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor
Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o
contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau
mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat
un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra
moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a
foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a
fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci
când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un
concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost
ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar
înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni
politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un
făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a
putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit
un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou
problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani
după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest
sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau
discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri
incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la
care au sosit și delegați ai Papei.
Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie
discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf.
Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă
de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă
aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod
din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar
canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi
bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa
dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră
îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să
evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi
judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea
Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și
nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce
i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce
face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru
a ieși basma curată.
În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie
punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care
aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu
Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul
motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod
răspicat și indiscutabil.
În acest punct trebuie adus în atenție un fapt
important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui
Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care
l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit
când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în
jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături
diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat
și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă,
dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci
și dogmatic.
Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra
bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de
Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa
Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o
negociere în acest sens.
Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul
său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie
nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise,
fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.
Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II
(succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze
problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună
suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților
să semneze de la început un act
(Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și
recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au
participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca
inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum
făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de
catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că
aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în
Occident, asupra cărora vom reveni.
Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de
Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor,
ci a denunțat intervenția latinilor.
După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe
tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost
convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din
partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe
parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin
care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând
deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre,
chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor
franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate
hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în
problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie,
după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența.
Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie,
el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită
credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite
surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu
de bizantini.
În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de
toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost
recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și,
evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme
canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența
autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și
conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.
Revenind, din evenimentele descrise se vede că
papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat
până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul
Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între
Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți,
mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele
s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om
impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând
o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la
convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat
toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a
fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.
Așadar toate punctele sensibile au fost discutate
și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea
azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate
abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau
ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu
înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute
oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una
importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au
ridicat la nivel de credință, de normă.
Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada
din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una
spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de
revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas
(până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare,
interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o
dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura
Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de
Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica
mondialistă.
Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior
prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un
resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat
Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a
adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a
papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența.
Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a
avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu
privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează
discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin
har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii
și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea
posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în
care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat
posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se
explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.
În orice caz, nici istoria despărțirii nu este
cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot
mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne
un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii
lipsiți de profunzime.
Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că „în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și „episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]