Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, doi frați în rătăcire (Imagine: UJO)
Printr-un recent Comunicat oficial despre repunerea în treaptă a cinci clerici caterisiți de Biserica Lituaniană, Patriarhia Ecumenică revendică în mod clar dreptul de primat de putere în întreaga lume ortodoxă. Dacă în cazul autocefaliei ucrainene ar mai fi existat dubii asupra pretențiilor ei papiste, puse în umbră de celelalte probleme legate de validitatea hirotoniilor și apartenența jurisdicțională a Ucrainei, acestea sunt spulberate în momentul de față. În mod limpede avem de-a face cu o răsturnare a ordinii canonice prin anularea sobornicității și înlocuirea ei cu o dominație de tip papist.
Cu câteva luni în urmă, s-au adresat prin scrisori SS Arhiepiscopului Bartolomeu al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic Preacucernicii Protoprezbiteri din Lituania Vladimiras Seliavko și Vitalijus Mockus și prezbiterii Vitalis Dauparas, Gintaras Sungaila și Georgy Ananiev, supuși pedepsei de caterisire de la preoție de către Patriarhia Moscovei și au pus în aplicare, după cum au dreptul, apelul în recurs înaintea Sa.
Patriarhul nostru, având în mod exclusiv și responsabilitatea apelului din dumnezeieștile și sfintele canoane (9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic) și din practica consfințită a Bisericii, a primit cererile depuse.
După studierea îndelungată a cazurilor în judecare, s-a încredințat pe de o parte că acestea au fost judecate în ultimă instanță în fața conducerii lor bisericești care se impunea, pe de altă parte că motivele pentru care au fost impuse pedepsele nu provin nicidecum din criterii bisericești, ci din împotrivirea dreaptă a clericilor menționați față de războiul din Ucraina.
Drept aceea și Sanctitatea Sa, judecând irevocabil apelurile acestea în recurs, a prezentat Sfântului Sinod din jurul său ridicarea caterisirii din preoție impusă asupra lor și restabilirea lor în rangul bisericesc pe care-l dețineau, ceea ce s-a și decis în unanimitate.
Față de acestea și după restabilirea făcută astfel, Patriarhul Ecumenic a primit, în urma cererii lor sub cinstitul său omofor pe clericii receptați, având în vedere cele predanisite despre Tronul său, după cum sunt consemnate de altfel relevant și în explicația lui Teodor Balsamon al Antiohiei la canoanele 17 și 18 ale Sinodului trulan, dar și la al 10-lea al Sinodului VII Ecumenic («Din prezentul canon să fie semnalat expres că numai Patriarhului de Constantinopol i se permite să primească clerici străini și fără scrisoare de eliberare a celui care i-a hirotonit»).
Reședința Patriarhală, 17 februarie 2023
Din partea Secretarului General al Sfântului Sinod
Temeiurile canonice ale așa-zisului primat al Constantinopolului
Sunt arhi-cunoscute de acum pretențiile bazate pe invocarea canoanelor 9 și 17 de la Sinodul IV Ecumenic. Există deja multe dezbateri și studii pe tema lor. Prima dată au fost aduse în discuție la începutul anilor ’20 de Patriarhul Meletie Metaxakis pentru a-și subordona diaspora. A reușit să ocupe doar pe cea grecească din America și Europa, deși este vizat orice alt teritoriu de la toate celelalte nații.
Canoanele sună astfel în traducere românească revizuită:
Canonul 9 IV Ecumenic:
Dacă vreun cleric are un lucru cu alt cleric, să nu lase pe episcopul propriu şi să nu alerge la tribunale lumeşti, ci mai întâi să se investigheze chestiunea de către episcopul propriu sau, cu știrea episcopului său, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se instituie cele ale dreptăţii; iar dacă cineva ar face împotriva acestora, să se supună certărilor canonice.
Iar dacă vreun cleric are un lucru cu episcopul propriu sau chiar cu un altul, să se judece de către sinodul provinciei (eparhiei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul acelei provincii (eparhii), să fie luat exarhul diecezei sau scaunul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi să se judece de către acesta.
Canonul 17 IV Ecumenic:
Parohiile cele de la ţară sau de prin sate să rămână neclintite la episcopii care le deţin şi mai ales dacă au iconomisit să le dețină fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă în cei treizeci de ani s-a întâmplat sau s-ar întâmpla vreo dispută asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiți să meargă pentru acestea la sinodul eparhiei/regiunii. Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească sau dacă s-ar înnoi iarăși, atunci rânduiala/ordinea parohiilor/teritoriilor bisericeşti să urmeze și ea modelelor/tipurilor politice şi sociale.
După cum se poate observa, aceste două canoane pun pe plan de egalitate pe Patriarhul de Constantinopol cu exarhul diecezei, nu deasupra lui.
Dacă e să examinăm mai cu atenție canoanele Sinodului IV, în special cele două de mai sus, se poate observa că ierarhia bisericească era următoarea: episcopii erau sub mitropoliții de provincie (eparhie), iar deasupra lor erau mitropoliții de dioceze, peste care era Patriarhul de Constantinopol. Dar acesta nu era superiorul tuturor diecezelor, ci al Pontului, Asiei și Traciei, potrivit canonului 28 al acestui Sinod. Practic, se subînțelege din contextul mai larg al tuturor canoanelor de la Sinodul IV Ecumenic că Patriarhul de Constantinopol era egal cu exarhii celor trei dieceze și coordonator al lor, după cum Patriarhii de astăzi au în subordine o Mitropolie, dar și întreaga Patriarhie.
Mult mai de încredere în interpretarea acestor canoane este Sf. Nicodim Aghioritul, care, într-o notă explicativă din Pidalion, arată că Patriarhul de Constantinopol nu este judecător absolut asupra altor Patriarhii, cum vor unii să spună. Acest lucru ar fi împotriva celorlalte canoane de la toate Sinoadele Ecumenice, care stabilesc clar jurisdicțiile Patriarhiilor, dar și contrar legilor împărătești din acea vreme, care erau conforme cu realitatea bisericească și nu stabileau astfel de privilegii absolute pentru episcopul din capitala bizantină.
Ca o paranteză, cele trei dioceze menționate de canonul 28 aveau teritorii bisericești care aparținuseră cândva imperiului, dar acum erau stăpânite de barbari. Episcopii din acele regiuni era direct subordonați Patriarhului, nu din orice loc, cum este cazul diasporei de astăzi.
Cazul preoților lituanieni
În ce privește pe cei cinci preoți lituanieni, Biserica Ortodoxă Lituaniană a publicat deja un răspuns prin care respinge acțiunea Constantinopolului pe teritoriul său canonic. În comunicatul lor oficial se precizează că aceștia nu aveau cum să fie caterisiți pe motiv că s-ar fi opus războiului dus de Rusia în Ucraina pentru că aceasta este poziția publică exprimată de însuși Mitropolitul primat de Vilnius. Dimpotrivă, ei au fost depuși din treaptă pentru că au încercat să lucreze la formarea unei structuri bisericești desprinse de Moscova și supusă Fanarului, adică pentru activitate schismatică prin care era tulburată ordinea canonică a Bisericii Locale.
Era de așteptat cumva ca Patriarhul Bartolomeu să-și apere uneltele sale, dar modul cum o face produce o rană mare în Ortodoxie și îl arată a fi un factor de subminare a Bisericii, nu de stabilitate.
Din bogata comoară duhovnicească a Sf. Nectarie de Eghina, avem multe perle de preț să le oferim cititorilor evlavioși. Teologia sa ortodoxă, experiența duhovnicească, învățăturile folositoare de suflet și povățuirile ascetice, toate acestea sunt prezente din belșug în lucrările sale minunate, pe care le-a scris urmând Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe în toate. Dar există ceva nou în lucrările sale, pe care cititorul ortodox de astăzi îl va afla folositor și necesar de știut, așa că noi doar îl vom menționa aici. Este vorba despre părerea și aprecierea Sf. Nectarie, ca un Părinte contemporan al Bisericii și ca istoric bisericesc (deoarece a fost și un teolog învățat), despre despărțirea Bisericii Latine de Apus de Biserica Ortodoxă de Răsărit.
Sfântul Nectarie vede principalul motiv al despărțirii, adică al separării creștinismului apusean de creștinismul răsăritean, în dorința mândră și iubitoare de stăpânire a Papei de la Roma după putere și dominație asupra Bisericii lui Dumnezeu. Nici un Apostol nu a avut o astfel de autoritate după cum pretinde Papa pentru sine asupra întregii Biserici, nici măcar Sf. Apostol Petru însuși pe care îl invocă Papa în zadar. „Deoarece, dacă proprietățile și autoritatea Apostolului Petru”, scrie Sf. Nectarie, „erau așa cum le râvnește Biserica Romană, atunci duhul Evangheliei ar fi de neînțeles și foarte problematic, pentru că, în acest caz, ar fi o confuzie de concepte și un conflict de principii: pe de o parte, principiul egalității și al inegalității (tuturor Apostolilor) ar fi de neînțeles, mai precis egalitatea până la a sluji unul pe altul (cf. Mc. 42-45) și, pe de altă parte, principiul inegalității, mai precis până la aroganța și stăpânirea unuia asupra altuia”. Oricum, Sfântul adaugă în continuare: „Unitatea Bisericii nu a fost întemeiată și fondată pe unul dintre Apostoli, ci a fost și este fondată pe o Persoană, cea a Mântuitorului Iisus Hristos, Care este capul Bisericii și pe Unul Duhul Sfânt, într-o singură credință, nădejde, dragoste și slujire față de Dumnezeu” (Cartea I, p. 68-69). „Unitatea Bisericii constă în unitatea membrilor ei cu Domnul. Toți care au crezut în Hristos prin Apostoli au fost uniți cu Domnul Iisus și au fost sfințiți de adevărul lui Dumnezeu Tatăl” (In. 17: 17-22). De aceea Apostolul Pavel, în Epistolele sale, „scrie adesea despre unitatea Bisericii, despre acea unitate, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă nicăieri nu menționează pe Apostolul Petru drept legătura conectoare a acelei unități a Bisericii” (Cartea I, 70-73). „Legătura unificatoare a tuturor credincioșilor în Biserică și a tuturor Bisericilor Locale între ele”, scrie Sfântul Nectarie mai departe, „era conexiunea și unirea sfinte și tainice a tuturor credincioșilor în Hristos prin credința comună, nădejde și dragoste pentru Hristos, Mirele Bisericii, și prin ierarhia comună și cultul comun”. Această unitate s-a manifestat și se manifestă în slujba comună a dumnezeieștii Liturghii și în Împărtășanie și în alte Sfinte Taine comune și sfinte slujbe, bazate pe mărturisirea uneia și aceleiași credințe drepte-slăvitoare și, de asemenea, în Sfintele Sinoade comune ale Bisericii. De aceea Biserica nu a recunoscut niciodată orice altă autoritate peste Sfintele sale Sinoade Locale și Ecumenice” (Cartea I, p. 48-51 și 84-85).
„Sinoadele Ecumenice”, scrie Sfântul Nectarie, „sunt trăsătura cea mai caracteristică a aranjării și organizării Bisericii și duhul care domnește în Biserică și ele sunt o expresie a cinstei egale și a valorii egale și a importanței tuturor Bisericilor Locale”. Și mai mult: „Ele sunt cea mai clară mărturie a întregii Biserici despre infailibilitate, care se găsește numai în Biserica una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească (și nu la Papă)” (Cartea I p. 93-94). Ca un bun cunoscător al istoriei Bisericii, Sfântul Nectarie știe că Papii romani au greșit de multe ori în decursul istoriei în materie de credință și morală și de aceea în studiul său enumeră zece Papi romani care au greșit direct în credință, pentru care unii dintre ei au fost condamnați și anatematizați de Sinoade Ecumenice și Locale ale Bisericii întregi (ca, spre exemplu, Papa Onorius, care a fost condamnat de Sinoadele Ecumenice VI și VII) (Cartea I, p. 159-172). De aceea Sfântul spune: „Orice ar spune aderenții infailibilității papale pentru a-și satisface patima lor, istoria ne arată clar că anumiți Papi s-au arătat a fi greșelnici în credință și chiar trădători ai adevăratei credințe” (Cartea I, p. 173).
Sfântul din Eghina declară mai departe că episcopii romani și-au bazat autoritatea lor pretențioasă și mândră asupra Bisericii în decursul istoriei pe documente și decrete false, pe care teologii latini și chiar Papii înșiși le-au falsificat și au amăgit, astfel, pe alții. Acestea au fost documente false, așa-numita „Donația lui Constantin”, „Decretalele lui Pseudo-Isidor” și „Decretele lui Grațian”, toate timpuri ulterioare (din secolele 8-9 și 12). „Cine nu știe”, scrie Sfântul, „că acestea au fost cauzele separării? Cu asta, unitatea a fost ruptă intern deja, legătura morală a fost tăiată, prăpastia separării a fost deja deschisă și o mare distanță deja tăia Apusul, sau mai degrabă Biserica Romană, de Răsărit, adică de Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească. Papii au devenit astfel împărați romani și Biserica Romană o Biserică mai presus de Biserici și episcopul roman episcopul întregii lumi! Papa a devenit un om-zeu! deoarece, potrivit dreptului divin și omenesc, el stăpânește potrivit celor două puteri: puterea divină (adică autoritatea) care îi vine de la moștenirea lui Petru și puterea omenească ce-i vine de la darurile și privilegiile date lui de împărat!” (Cartea I, p. 199-200). „Dar nefericirea a fost”, adaugă Sfântul, „că toate acestea s-au bazat pe minciuni și neadevăruri, pe falsificări” (Cartea II, p. 92). Drept urmare, Sfântul concluzionează pe drept: „Cauza principală a schismei, adică separarea Bisericii Latine, este problema primatului papal” (Cartea II, 8). Pentru că primatul de putere „sucește duhul Evangheliei și neagă principiile de bază ale Evangheliei”. „Toate celelalte motive pentru separare, chiar și cele dogmatice, deși sunt importante, au răsărit de fapt din prima cauză” (Cartea I, 69).
În final, iată ce spune Sf. Nectarie de Eghina despre teoria Bisericii Romane despre Papă și supremația și infailibilitatea papale: „Potrivit acelei teorii (romano-catolice), Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a suit la cer, a lăsat Biserica Sa Apostolului Petru și Petru a lăsat-o succesorilor săi – Papii. De atunci, Hristos de pe tronul slavei Sale doar supervizează Biserica Sa sfântă și ei o administrează mereu bine și o conduc infailibil spre scopul capului său infailibil (adică Papa), de aceea Hristos nu intervine prin participarea Lui personală în administrarea Bisericii, pentru că asta ar fi contrar înțelepciunii Sale divine. În orice caz, această teorie romană îmi pare că nu este diferită de acea teorie filozofică ce acceptă creația lumii, dar nu recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lume pentru că, potrivit acelei teorii, providența ar diminua măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, de vreme ce acea reflecție ar da mărturie că legile naturii (date de Dumnezeu la creație) nu sunt desăvârșite! Personalitatea divină a Papilor romani, infailibilitatea lor și învățătura că unitatea Bisericii este în persoana Papei, nu în Persoana lui Hristos, cum învață Biserica Ortodoxă de Răsărit, derivă din această teorie deistă papală. Din această teorie, Biserica Romană este considerată singura Biserică a lui Hristos și, din această cauză, toate Bisericile Ortodoxe sunt condamnate pentru că nu recunosc primatul Papei și infailibilitatea lui și Biserica străvechii Rome este văzută ca Biserica celor întâi-născuți!” (Cartea II, p. 8). „Din această teorie romană a răsărit toată violența teribilă, unificarea violentă a creștinilor ortodocși nevinovați de-a lungul secolelor de către Biserica Romană.” Pentru Biserica Ortodoxă, spune Sfântul Nectarie, „centrul unității și piatra din capul unghiului Bisericii și Capul Bisericii este Domnul Iisus Hristos răstignit pentru noi. El este Singurul Cap al Bisericii, oricine altcineva ar trebui respins și scuipat pe el, după cum a spus și Sf. Grigorie Teologul”. De aceea Sfântul Nectarie adaugă la sfârșit: „Fie ca Dumnezeu să fie Judecător între noi și ei!” (Cartea II, 224).
Din Viețile Sfinților pe noiembrie. Traducere în engleză de John Sanidopoulos.
Mitropolitul Ilarion în Sinodul Bisericii Ruse (Foto: Orthodox Times)
După formarea unui Exarhat în Africa de către Patriarhia Rusă, au început să apară acuzele de schismă la adresa ei. Mutarea aceasta a fost una constrânsă de împrejurări și pentru a forța o soluționare a conflictului care roade Ortodoxia de mai bine de 3 ani prin schisma ucraineană. Asistăm la un război diplomatic și o tensionare a nervilor, un asalt al pretențiilor inovative fanariote asupra Bisericii, îndeosebi asupra Patriarhiei Moscovei. Problema este cum trebuie să sune un răspuns în duh ortodox și conform canoanelor pentru a aplana schisma și a rezolva disputa, nu pentru a o continua și, eventual, chiar adânci. Altfel spus, rușii trebuie să convingă de bunele lor intenții.
Un episod relevant, un instantaneu al controversei îl constituie interviul acordat pentru agenția RIA Novosti de Mitropolitul Ilarion, șeful Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei. Acesta a fost publicat pe 12 ianuarie, când a apărut decizia Sinodului alexandrin și la o zi după un Comunicat al Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
„Făcându-se cercetare despre intruziunea anticanonică a Bisericii Ruse în jurisdicția străvechii Patriarhii de Alexandria, a fost exprimată unanim susținerea frățească față de ea a Tronului prim al Bisericii de Constantinopol, rezervându-și dreptul să facă tot ceea ce ține de el pentru restabilirea ordinii canonice pe continentul african.”
Înaltpreasfințite, cum puteți comenta declarațiile Patriarhiilor de Constantinopol și Alexandria, îndeosebi apelul de ‘a restabili ordinea canonică în Africa’?
– Patriarhia de Constantinopol trăiește într-o realitate paralelă pe care a creat-o prin acțiunile ei în Ucraina. Așteptăm să fie restabilită ordinea canonică în Ucraina și apoi va fi posibil să începem să discutăm restabilirea ordinii canonice în comunitatea din toată lumea ortodoxă. Felul cum a evoluat situația în Africa este o consecință directă a acțiunilor luate de Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol de a legaliza schisma ucraineană, de a „restabili în rang” persoane care nu au avut niciodată hirotonie canonică.
În comunitatea ortodoxă mondială, din cauza acțiunilor Patriarhului de Constantinopol, unilaterale și ostile față de Biserica Ortodoxă Rusă, s-a creat o situație de haos canonic. În această situație, până ce va fi restabilită ordinea canonică în comunitatea ortodoxă mondială, până când Constantinopolul refuză să aibă un dialog și continuă un monolog prin folosirea unor rezoluții în stilul Roma locuta, cusa finita (Roma a vorbit, cauza s-a încheiat), Bisericile Ortodoxe sunt nevoite să continue să ia decizii neobișnuite.
– De ce a decis Biserica Ortodoxă Rusă să creeze un Exarhat în Africa?
– Sfântul Sinod al Bisericii noastre a luat o decizie de a forma un Exarhat al Africii nu pentru a submina misiunea Patriarhiei de Alexandria sau pentru a îndepărta unele parohii de ea. Biserica Rusă nu are nevoie de asta și nu este interesată de așa ceva. Nu avem vreun simțământ ostil față de Patriarhul Teodor sau față de vreun ierarh al Patriarhiei de Alexandria.
Dimpotrivă, am apreciat mereu sprijinul Ortodoxiei canonice din Ucraina, care a fost dat constant de Patriarhul Teodor până în 2018. Am căutat să dăm tot ajutorul posibil Patriarhiei de Alexandria și nu am creat parohiile noastre în teritoriile ei, deși mulți credincioși de limbă rusă, care trăiesc în diferite țări din Africa ne-au cerut să facem asta. Dar, după ce Patriarhul Teodor a început pomenirea liturgică a liderului schismatic și a intrat în con-slujire cu schismaticii, o situație fără precedent a fost creată cu rezultatul că clericii africani au refuzat să urmeze pe Patriarhul lor în recunoașterea schismei și au apelat la Patriarhul Moscovei. Nu ne-am grăbit să luăm o decizie și am așteptat doi ani. Oricum, pentru că atitudinea Patriarhului Teodor nu s-a schimbat și nici unul din ierarhii Patriarhiei de Alexandria nu și-a exprimat dezacordul cu această atitudine, am considerat că nu mai putem refuza pe clericii care au cerut Patriarhiei Moscovei să-i accepte în jurisdicția Bisericii Ruse pentru un singur motiv – același pe care l-am avut de a rupe comuniunea cu Patriarhul de Alexandria.
– Care va fi răspunsul Bisericii Ruse la declarațiile Patriarhiilor de Alexandria și Constantinopol?
– Erau așteptate, dar, de vreme ce nimeni nu ne-a întrebat, nu este implicat un răspuns. În viziunea mea, calea de a schimba declarații este mai degrabă fără sens și nepromițătoare. Fie ar trebui să negociem regulile comportamentului la nivel inter-ortodox, fie va rămâne pe cont propriu fiecare Biserică Locală și să ia decizii independente.
Recent, nevoia pentru un astfel de dialog la nivel pan-ortodox a fost amintită de Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, care a dedicat mulți ani din viața sa misiunii pe continentul african. (…) Potrivit lui, ‘afirmația că nu există schismă în Ortodoxie, ci doar neînțelegeri îmi amintește de teoria că nu există coronavirus’. Arhiepiscopul Anastasie sugerează că ‘ar trebui să discutăm modalitatea vindecării și aplicării vaccinului prescris de tradiția apostolică: este vorba de pace și împăcare’.
– Cei din Biserica Rusă sunteți gata de dialog cu toate Bisericile Locale pe problema schismei?
– Suntem mereu gata de dialog. Pentru a preveni o evoluție periculoasă a evenimentelor, Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril, a mers la Istanbul în august 2018 pentru a se întâlni cu Patriarhul Bartolomeu. L-am avertizat de consecințele periculoase și catastrofale ale acțiunilor posibile de a legaliza schisma din Ucraina. În mod regretabil, nu a fost de ajutor. Pentru a discuta problemele la nivel inter-ortodox, Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului a convocat în februarie 2020 o conferință la Amman și Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril, a luat parte la ea.
– Care este, în viziunea voastră, ieșirea din această criză?
– Modalitatea de a restabili unitatea și a vindeca rănile produse stă în întoarcerea la situația care era până în toamna lui 2018 – la situația când Bisericile Ortodoxe se consultau împreună și când, potrivit canoanelor, ‘primul’ nu făcea nimic fără acordul restului, în timp ce restul, conduși de ‘primul între egali’, luau decizii sinodal. Acum a apărut printre noi ‘primul fără egali’, în timp ce monologul a devenit un mod de comunicare în locul dialogului. Consecințele acestei tactici greșite sunt evidente.
Nota noastră: Situația Bisericii Ruse și a clericilor din Africa este una încolțită, fără ieșire, cauzată de agresiunea și intruziunea necanonică a Patriarhiei de Constantinopol. Pentru un ochi neavizat și la o examinare superficială, explicațiile oferite atât de Fanar, cât și de ruși par a fi plauzibile, rezonabile. Însă lucrurile trebuie nuanțate mai bine.
Chiar dacă în mod evident fanarioții sunt cei în greșeală, care provoacă tulburare și pagubă, rezolvarea nu constă în a face dreptate rușilor, ci în a restabili pacea și buna-stare a Bisericii în ansamblul ei, adică în a aplica dreptatea lui Hristos, Capul și Stăpânul ei. Altfel spus, acțiunile Moscovei nu trebuie să fie răzbunătoare, să nu provoace altă schismă și noi probleme.
Deși cea mai numeroasă dintre Bisericile Locale, Moscova nu reușește să pună în discuție și să rezolve schisma creată de Constantinopol; celelalte Biserici nu sunt dispuse să întrunească un Sinod. De aceea, și clericii din Africa nu au vreo instanță superioară la care să facă apel în cauza lor. Ei nu doresc să accepte decizia patriarhală de a valida recunoașterea schismaticilor și nu au de la cine să ceară protecție și ajutor. Cea mai îndreptățită soluție a fost să se îndrepte spre ruși, care sunt direct implicați și singurii care au o poziție fermă și corectă pe chestiunea în discuție.
Dacă problema ar fi doar de ordin administrativ (schismă), nu s-ar justifica întreruperea pomenirii și comuniunii, conform canoanelor 13-15 I-II. Oricât ar părea de ciudat, în această situație ar trebui ca Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina pur și simplu să nu-i recunoască pe „autocefali”, ca și până acum, iar clericii africani să nu fie de acord cu decizia Patriarhiei lor și să-și exprime public opinia. Însă intervenția Fanarului are ca bază pretenții papiste, adică o viziune eretică despre Biserică, anti-sobornicească și anti-sinodală. De aceea este îndreptățită și chiar necesară reacția de rupere a comuniunii până la întrunirea unui Sinod Pan-Ortodox (conform canonului 31 apostolic, 15 I-II și 3 Sin III Ec.).
Dar înființarea unui Exarhat în Africa depășește aceste hotare, nu s-a rămas la ruperea comuniunii din partea preoților, ci aceștia au primit o protecție din partea Moscovei, fapt ce constituie o intruziune într-un teritoriu canonic străin. În situații de pace, aceste fapte sunt sancționate de o serie de canoane, cum ar fi: 35 apostolic, 6 Sin. I Ec., 2 Sin. II Ec., 8 Sin. III Ec., 19 Antiohia, 13 Cartagina și altele. Această acțiune este interzisă mai ales pentru că reprezintă o interferență într-o altă Patriarhie, adică la cel mai înalt nivel. Dacă ar fi fost vorba de un conflict între Episcopii din aceeași Patriarhie sau Mitropolie sau Biserică autocefală, rezolvarea ar fi fost mai ușoară pentru că ar fi fost Întâistătătorul lor (Patriarh, Arhiepiscop sau Mitropolit) care să facă dreptate. Însă acum nu există instanță mai înaltă decât Sinodul Pan-Ortodox sau Ecumenic.
Erezia papistă, în cazul acesta, când Bisericile refuză să o discute sinodal, ar fi putut fi tranșată de ruși prin convocarea unui Sinod la care să condamne definitiv și nominal Patriarhia Ecumenică și pe toți aderenții ei, ceea ce ar fi însemnat o nouă rupere nedorită, ca în 1054. O situație asemănătoare, când practic Sinodul unei Biserici Locale a fost considerat Sinod Ecumenic a avut loc pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, la Lateran, în 649. Atunci au participat mulți episcopi apuseni și unul singur din Ierusalim, restul ierarhilor neparticipanți fiind monoteliți. Pe baza împărțirii clare între ortodocși și eretici monoteliți, acel Sinod a avut statut ecumenic. Însă, la intervenția imperială, papa Martin a fost arestat și exilat și decizia nu a putut fi aplicată, ci abia în 681 a fost proclamată învățătura ortodoxă la Sinodul VI Ecumenic.
În cazul în care nu există o hotărâre definitivă, adică Moscova nu a forțat separarea apelor printr-o condamnare definitivă, care ar fi împărțit Bisericile Locale între Fanar și ea, se pune problema cât de îndreptățită este intervenția ei în Africa.
În trecut, credincioșii din Constantinopol au apelat la Sf. Chiril al Alexandriei din cauza ereziei Patriarhului Nestorie, iar Sf. Vasile cel Mare chema în ajutor pe episcopii din Apus împotriva arienilor (ep. 90 și multe altele). Diferența față de situația de astăzi constă în faptul că acum sprijinul este acordat unor preoți, nu unor episcopi; în plus, ereticii de odinioară erau condamnați definitiv de Sinoade adunate împotriva lor, pe când acum există doar o sancționare prin ruperea comuniunii cu Patriarhul Teodor al Alexandriei de către Biserica Rusă.
Ca o paranteză importantă, este de remarcat că Mitr. Ilarion lasă de înțeles că dogmele Bisericii Ortodoxe și poziționarea Moscovei depind de atitudinea Constantinopolului și că, în lipsa ei, fiecare Biserică este forțată să acționeze independent. Sau vorbește chiar de o „negociere a comportamentului la nivel inter-ortodox”. Este surprinzătoare și înfricoșătoare ocolirea apărării cu orice preț a dreptei credințe. Totuși Biserica nu este o instituție lumească și cu reguli de funcționare negociabile.
Revenind, în cazul acestui vid legislativ, o sugestie ar fi ca Sinodul Bisericii Ruse să fi indicat precis motivele, condițiile și limitele acțiunii sale în Africa. Adică să indice și erezia papistă din pretențiile de primat ale Constantinopolului, care stau la baza schismei ucrainene, dar și caracterul provizoriu și regimul limitat al Exarhatului înființat în condiții de forță majoră pentru a oferi clericilor africani posibilitatea să-și trăiască nealterat credința ortodoxă și comunitățile lor să aibă continuitate prin eventuale hirotonii.
Așadar nu e vorba de decizii neobișnuite („non-standard”) pur și simplu, discreționare pe care să le ia Bisericile Locale, ci de conjunctură, pentru a conserva cât mai bine credința și viața bisericească acolo unde sunt amenințate. Oricum, situația este în dezbatere și ieșită din comun, dar și tragică prin lipsa de preocupare autentică față de valorile și principiile ortodoxe.
Conflictul bisericesc dintre Patriarhia de Constantinopol și cea a Rusiei, creat prin recunoașterea schismaticilor ucraineni de către fanarioți, ia o amploare deosebită prin formarea de către Moscova a unui Exarhat în teritoriul canonic ce aparține de Patriarhia Alexandriei. Există semne că s-ar putea ajunge la o escaladare a situației în continuare, după decizia sinodală de ieri (12 ianuarie) a celor din Africa.
Înainte de hotărârea Patriarhiei Ruse de a înființa pe 29 decembrie Exarhatul african, exista o ruptură între ea și Alexandria. Aceasta fusese cauzată de recunoașterea schismaticilor ucraineni și pomenirea în diptice a Întâistătătorului lor, Epifanie Dumenko. Deocamdată doar Bisericile grecofone (Patriarhiile de Constantinopol și Alexandria, Biserica Greciei și cea a Ciprului) au recunoscut pe schismaticii ucraineni printr-o acțiune de solidarizare în jurul Fanarului.
Sediul Exarhatului de Sud din Johannesburg (Foto: UJO)
În jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Rusiei, au fost primiți astăzi, miercuri 29 decembrie 21, 102 clerici ai Patriarhiei Alexandriei din opt țări africane. Sfântul Sinod al Bisericii Ruse și-a declarat neputința pe mai departe de lepădare a clericilor Patriarhiei Alexandriei, care depus cereri să fie primiți în Patriarhia Moscovei.
De asemenea, informațiile se referă la faptul că Biserica Rusiei a decis crearea unui Exarhat Patriarhal în Africa, având titlul „Klinski”. Mitropolit de Klin și Exarh Patriarhal de Africa a fost desemnat Arhiepiscopul Leonidas de Erevan și Armenia, până de curând reprezentant al Secției Relații Bisericești Externe al Patriarhiei Moscovei.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a examinat raportul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Leonid al Erevanului și Armeniei cu privire la cererile numeroși clerici din întreaga Africa care resping recunoașterea schismaticilor ucraineni de către Patriarhul Teodor al Alexandriei și prin urmare, doresc să treacă în subordinea Bisericii Ruse.
Printre deciziile luate la 29 decembrie 2021, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât să primească 102 clerici africani în jurisdicția sa la cererea acestora, relatează Patriarchia.ru. (…)
După ce patriarhul Teodor a coliturghisit cu Dumenko în luna august, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât că nu mai poate ignora cererile preoților.
Reacția imediată a Alexandriei a survenit chiar a doua zi:
În comunicatul Sfântului Sinod al Alexandriei se arată următoarele: “Vechea Patriarhie a Alexandriei își exprimă cea mai profundă mâhnire cu privire la decizia sinodală a Patriarhiei Ruse de a înființa un Exarhat în limitele canonice ale jurisdicției Bisericii Patriarhale din Alexandria, hotărâre luată în perioada sărbătoririi Nașterii lui Hristos și a Botezului Domnului, când se arată Hristos, Regelui lumii”.
Patriarhia Alexandriei a asigurat că „își va îndeplini în continuare îndatoririle pastorale față de turma care i-a fost încredințată de Dumnezeu, călăuzindu-se de tezaurul duhovnicesc al marilor Părinți greci ai Bisericii care, potrivit teologului contemporan rus și regretatului părinte Gheorghe Florovski, a lăsat o amprentă de neșters în teologia Ortodoxă și Biserică”.
Documentul mai prevede că „decizia Patriarhiei Ruse va fi discutată la viitoarea ședință a Sinodului Patriarhiei Alexandriei, la care se vor lua decizii corespunzătoare”.
După această decizie, au apărut unele comentarii și clarificări pe tema ridicată.
Mitropolitul Ilarion, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Ruse, a „susținut că „Noi nu am fi intrat în Africa dacă nu ar fi fost cererile persistente ale clerului african care s-a adresat nouă la scurt timp după ce Patriarhul Teodor al Alexandriei s-a alăturat schismei”. „Prima cerere de acest fel a fost făcută acum doi ani. Am așteptat cu răbdare. Am studiat apelurile clerului care a depus petițiile nouă. Am trimis diferite semnale Patriarhului Alexandriei că nu voiam să invadăm teritoriul Africii”. Și numai „când propunerile noastre au fost respinse, când Patriarhul de Alexandria a arătat că nu avea să-și schimbe poziția în privința Ucrainei, ce puteam face? De aceea, acum i-am acceptat pe aceia care au dorit să ni se afilieze”, a susținut șeful DECR ROC.
Foarte importante sunt discuțiile și perspectivele care se conturează în jurul acestei teme.
În continuare, africanii simpli vor fi chemați să vină la Ortodoxie de două Patriarhii Ortodoxe, fără să aibă comuniune sacramentală între ele. Sminteala și slăbirea mărturiei ortodoxe de la această acțiune dezbinătoare este evidentă. Este vorba despre o evoluție dureroasă. (…)
În noiembrie 2019 am trimis tuturor Întâistătătorilor ortodocși textul în care accentuam întâietatea absolută a datoriei de unitate, nevoia valorificarea dialogului, evitarea coalizărilor etnofiletiste, activarea urgentă a principiului sinodalității, pe care s-a bizuit mereu Biserica Ortodoxă. (…)
Această chemare îndurerată rămâne absolut actuală și astăzi.
Exarhatul Bisericii Ruse, care a fost anunțat anterior, se susține pe opinia greșită că Patriarhia Alexandriei a devenit schismatică prin pomenirea Mitropolitului Epifanie al Bisericii „Autocefale” a Ucrainei. (…) Prin urmare, acțiunea Bisericii Rusiei se susține pe o presupoziție greșită, pentru că nu poți să privești pe cineva și să-l declari schismatic fără constatarea și pedeapsa canonică pe care poate să o impună organul sinodal competent. (…)
Nu se pune în discuție dacă Patriarhia Ecumenică avea sau nu dreptul să acorde autocefalie Bisericii Ucrainei – desigur că avea acest drept – pentru că este Biserica primă ca scaun și până să fie decis alt mod de acordare a autocefaliei, Patriarhia Ecumenică are acest drept. Nu se pune problema dacă Patriarhia Ecumenică a dat bine sau rău autocefalia, ci subiectul este cui a dat-o, adică unui roi de oameni caterisiți, amăgitori, anatematizați, nehirotoniți. (…)
Se cere depășirea acestei crize imediat prin convocarea unui Sinod Panortodox.
La fel și Mitropolitul cipriot Isaia de Tamassos a vorbit despre necesitatea convocării unui Sinod Panortodox cu următoarea explicație: „Pe măsură ce evoluează această stare de confuzie și întrerupere a comuniunii între noi, ea distorsionează strident orice apărăm noi ca și creștini ortodocși și acum, dacă vom continua să mergem pe această cale, care nu duce nicăieri, vom transforma eventual Bisericile noastre în grupuri religioase închise”.
Deja de doi ani, de la faptul recunoașterii de către Preafericitul Papă și Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa a Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene, am primit prin surprindere atacul și intruziunea necanonice și neobișnuite ale Bisericii Ruse prin metode neconforme cu practica și tradiția bisericească pe care au respectat-o toți predecesorii cinstiți ai Patriarhului Chiril al Rusiei, spre cumpărarea clericilor băștinași ai Patriarhiei noastre ca o impunere imediată de sancțiuni în oglindă și de constrângere și răzbunare în prelungire față de noi.
După anunțul din 29 decembrie 2021 al Patriarhiei Moscovei, avem deja decizii oficiale și declarații ale Bisericii Rusiei și interviuri ale membrilor ei despre întemeierea total necanonică a unui «Exarhat» pe baza dispozițiilor ei «regulamentare» interne, nu canonice, în interiorul Patriarhiei noastre, constituită din clerici care s-au îndepărtat singuri, care fie se află sub canonisire și alții de proveniență necunoscută, care se autocaracterizează drept ortodocși, dar care nu au aparținut niciodată de Patriarhia Alexandriei.
Prin aceste acțiuni, se constată efortul de înstrăinare de ecleziologia ortodoxă în mulți parametri distincți ai ei, dar în principal în chestiunea granițelor articulării administrative a structurilor Bisericii lui Hristos, cu punct de plecare depărtat de tradiția ortodoxă. Cu durere înțelegem că toate acestea decurg din rațiuni pătimașe și infectate cu «virusul etnofiletismului», condamnat de Sinodul din 1872. (…)
Sinodul Tronului Alexandriei, cu uimire îndurerată, protestează față de Patriarhul Rusiei și Sinodul din jurul lui. Cu uimire pentru că pentru noi, «care urmăm Sfinților noștri Părinți», granițele fiecărei Biserici Locale sunt clare, geografice și cartografiate de Sinoadele Ecumenice și vrednice de respect. Demonstrăm că în practică niciodată nu ne-am implicat în hotarele oricărei Biserici Locale surori, cu atât mai mult în ale Bisericii Rusești. (…)
Considerăm că prin aceste metode este forțată grosolan încă o dată esența credinței noastre ortodoxe și în câmpul sensibil al Misiunii din Africa, care «este hrănită» de noi «ca un prunc cu lapte, și nu cu hrană teologică tare», după expresia paulină, care constituie pentru noi regula și măsura care urmează lucrarea noastră apostolică.
Față de aceasta s-a decis ca:
Α) Să fie informat cinstita Patriarhie Ecumenică și Bisericile Locale prin Întâistătătorii lor prin scrisori patriarhale care vor fi trimise, care vor descrie încurcătura «infecțioasă» care a căzut asupra «fiilor noștri născuți în Hristos», credincioșii africani, cu consecința unor acțiuni vădite și nevăzute ale unor persoane desemnate de Biserica Rusă și
Β) Aplicarea credincioasă și imediată a pedepselor prevăzute de sfintele canoane bisericești pentru delicvenți.
Conform unor informații exclusive ale orthodoxia.info, imediat va fi trimisă o delegație la Patriarhia Ecumenică căreia i se va încredința o scrisoare patriarhală și sinodală de către Biserica Alexandriei, care îi va cere convocarea Sinaxei Întâistătătorilor cu singura temă intruziunea rusească în Africa.
La acest Sinod vor participa numai Întâistătătorii Patriarhiilor străvechi (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim), precum și Arhiepiscopul Ciprului, adică Întâistătătorul singurei Biserici care a fost întemeiată de un Sinod Ecumenic în afară de Bisericile străvechi. (…)
Conform acelorași surse ale orthodoxia.info, decizia Sinodului privește caterisirea imediată a episcopului rus și a oricărui cleric ce intră și slujește în jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, în timp ce sunt așteptate să existe și validări pe seama clericilor africani care nu se vor «repatria» în Biserica lor.
Nota noastră: Este absolut necesară convocarea unui Sinod Panortodox care să ia serios în discuție schisma aflată în desfășurare și care ia amploare. La acesta ar trebui să participe toate Bisericile Locale, nu doar unele selectiv, pe considerente exclusiviste.
Problema etnofiletismului domină acest conflict. Ea nu ține doar de conflictul intern din sânul Patriarhiei Ruse, care a provocat schisma ucraineană, ci se extinde la interferența grecească evidentă, formată ca un bloc compact din Bisericile elenofone.
Intervenția Patriarhiei Ruse în Africa mi se pare justificată, dar nu bine argumentată. Din această cauză, apar confuzii și chiar motivări greșite, cu caracter schismatic. Ar fi trebuit menționate canoanele care-i permit această mișcare și punctate limpede greșelile ce stau la baza recunoașterii schismaticilor ucraineni. Principalul argument ar trebui să fie acela că toată polemica pornește de la pretențiile papiste ale Constantinopolului, care sunt de factură eretică. Într-o situație disperată ca aceasta, Biserica Rusă este îndreptățită să ajute pe frații ortodocși din Africa să evite o erezie. Din nefericire, chiar și Mitropolitul Serafim de Pireu a ajuns acum să valideze pretențiile papale fanariote.
Mai trebuie menționat că dintotdeauna rușii au căutat o soluționare comună, sinodală, iar Constantinopolul a refuzat categoric orice dialog. Prin această mutare, nu prea mai există altă soluție decât o dezbatere panortodoxă, dar pe care se pare că Fanarul încearcă să o evite chiar și în aceste condiții.
Între 2 și 6 decembrie a.c., Papa Francisc a vizitat Cipru și Grecia, unde s-a întâlnit cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din cele două țări și a participat la slujbe religioase catolice, dar a avut și diferite întâlniri cu caracter politic și social. Cel mai mediatizat eveniment a fost cel în care un preot bătrân ortodox i-a strigat că este eretic. Mesajul de ansamblu este acela că Papa caută o unitate atât la nivel politic, cât și bisericesc, dar în termeni pământești. Străbate un accent pus pe latura lumească și pe subminarea valorilor duhovnicești autentice. Pacea și înțelegerea sunt limitate la nivel social, psihologic, de fațadă.
Cu toate că nu pot fi acoperite toate detaliile vizitei, merită subliniate câteva aspecte relevante.
Ca dublu conducător al Vaticanului, politic și religios, Papa Francisc a punctat pe ambele planuri. Însă pe noi ne interesează întâlnirile cu ierarhia ortodoxă din cele două țări vizitate și declarațiile făcute.
În Cipru
Papa a avut mai multe întrevederi. După întâlnirea privată cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, a urmat una la care au participat 10 sinodali ciprioți (din 17, după cum reiese din fotografiile oficiale) în catedrala din Nicosia. Acolo au fost rostite două alocuțiuni din partea Arhiepiscopului Hristostom și a Papei. Întâistătătorul cipriot a subliniat în discursul său rădăcinile apostolice ale Bisericii Ciprului de la Sf. Ap. Varnava, greutățile provocate în ultimii ani de ocupația turcă și disponibilitatea de a promova dialogul și unirea ecumenistă cu catolicii în schimbul susținerii politice în fața pericolului musulman. Drept răspuns, Papa a dat asigurări că va depune eforturi în sensul sprijinirii Bisericii cipriote, dar a cerut și o renunțare la valorile pământești, după exemplul Sf. Apostol Varnava, pentru o mai mare dedicare unirii pe plan religios.
Cei 10 (din 16 + Arhiepiscopul) sinodali ciprioți prezenți la întâlnirea oficială cu Papa (Foto: site-ul Bisericii Ciprului)
Arhiepiscopul Ciprului a dat exemplul Papei Benedict, care a mijlocit pentru recuperarea a 50 de obiecte aduse în Germania, la Munchen, de traficanții de antichități. În ce privește linia ecumenistă a Bisericii, acesta a declarat, printre altele: „Noi, ca Biserică a Ciprului, urmând cu credincioșie duhul iubirii lui Iisus Hristos, avem relații foarte bune cu toate Bisericile și urmărim dialogul cu toți. Încuviințăm dialogul început între Patriarhia Ecumenică și Biserica Romano-Catolică și ne rugăm pentru reușita lui. Cuvântul lui Hristos: «Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc și vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă, un Păstor» (In. 10: 16) constituie pentru noi axul aspirațiilor noastre, care sunt posibil să fie realizate numai prin iubire și dialog sincer. La acest nivel, am început dialogul chiar și cu musulmanii din Orientul Mijlociu de câțiva ani. Din păcate, ascuțirea patimilor, care au cultivat elemente extreme, nu au îngăduit continuarea dialogului decât unul în Siria. Totuși noi credem ferm în soluționarea pașnică a diferențelor noastre, fie că ele sunt etnice, fie religioase. Și calea dreaptă este numai printr-un dialog sincer real”.
Practic, răspunsul Papei a fost de a pune o presiune mai mare spre unire decât în trecut, o implicare mai mare, chiar dacă asta ar presupune renunțări importante. El a declarat la un moment dat: „ca să fim înnoiți în comuniune și misiune, și noi avem nevoie de curaj ca să ne dezbrăcăm de orice este pământesc, oricât de prețios ar fi, ca să cultivăm deplinătatea unității. Nu mă refer absolut la orice este sacru și ne ajută să ne întâlnim cu Domnul, ci la pericolul de a rămâne absolutiști de la unele obiceiuri și datini, care nu sunt indispensabile ca să trăim credința. să nu ne lăsăm mutilați de frică. Să ne deschidem mintea și să avem curajul să facem gesturi curajoase. Să nu dăm loc unei «diferențe incompatibile», care nu se oglindește în Evanghelie! Să nu permitem tradițiilor, scrise la plural și cu «t» mic, să predomine față de Tradiția, care este la singular și cu «T» mare. Tradiția adevărată ne îndeamnă să-l imităm pe Varnava, să lăsăm în urmă orice, chiar și bun, care poate să pună în pericol deplinătatea comuniunii, întâietatea dragostei și necesitatea unității. … Și noi suntem chemați să ne regăsim pe noi înșine ca parte a aceluiași Trup, chiar să ne aplecăm la picioarele fraților noștri. Practic, cât privește relațiile noastre, istoria a deschis falii mari între noi, dar Duhul Sfânt vrea să ne apropiem mai mult cu smerenie și respect. Ne cheamă să renunțăm la dezbinările din trecut și să cultivăm împreună cu răbdare, grijă și concret ogorul Împărăției. Pentru că, dacă lăsăm deoparte concepțiile separatoare și conlucrăm unul alături de altul, de exemplu în faptele dragostei, instruirea și promovarea demnității umane, îi vom regăsi pe ceilalți ca frați și comuniunea se va coace de la sine spre slava lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va păstra felul său propriu și stilul său, dar încet-încet lucrarea noastră comună va crește armonia și va aduce roade”. Este o lecție despre „unitatea în diversitate”, despre convergența în duh, care va duce și la o unire finală.
Poate nu fără importanță este darul făcut de Papa Arhiepiscopului cipriot. Este vorba despre o carte ce cuprinde lucrări autentice, dar și apocrife (false) ale Sf. Ap. Pavel. Practic, o amestecare a autenticului validat de Biserică și a falsurilor din afara ei.
Vizita în Grecia
Deși nu se precizează cine l-a chemat în Cipru, invitația în Grecia a venit din partea Președintelui statului elen, doamna Katerina Sakellaropoulou. Ca și în România, inițiativa nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe, dar a fost implicată și ea.
Fără să fi fost organizate slujbe în comun, a existat o primire oficială pe 4 decembrie dimineața din partea Arhiepiscopului Ieronim, la care au luat parte din partea ortodoxă, conform surselor oficiale, și cinci episcopi, un arhimandrit și un mirean, „aleși personal de Arhiepiscop pentru că au legătură cu dialogul celor două Biserici”.
În discursul său, Arhiepiscopul Atenei a făcut referire la refugiați, la pandemie și la înființarea statului grec cu 200 de ani în urmă. În ce privește ultimul subiect, a reproșat Papei, nu din dorința de a-l pune într-o „poziție dificilă”, faptul că predecesorii săi nu au sprijinit lupta poporului grec pentru eliberarea de jugul otoman. În final, a fost atins și subiectul unirii religioase: „Vă primim, în final, Sanctitate, recunoscând în persoana Voastră un lucrător destoinic și smerit al mesajului Evangheliei despre unitatea noastră în credința comună în Hristos. Drumul comun al romano-catolicilor cu Biserica Ortodoxă din primul mileniu de creștinism are să ne învețe multe. Mai mult, îndatorarea noastră, a ortodocșilor, de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, 2016, de sub conducerea Marii Biserici din Constantinopol, despre continuarea dialogului teologic constituie un element constitutiv al misiunii noastre. Suntem datori să urmăm dialogul în adevăr și iubire fără compromis și intoleranță «ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos» (1Cor. 9: 12), având desigur asigurarea că nu ne este permis să lăsăm ruptă cămașa necusută a Domnului, de vreme ce, după cum spune Apostolul Pavel, «nu S-a împărțit Hristos» (1Cor. 1: 13).
Față de replica din Cipru, de data aceasta Papa Francisc a lăsat deoparte presiunile și a apelat la o abordare mult mai conciliantă, care dă mai bine pentru imaginea publică. El a spus, printre altele: «Înveninări lumești ne-au infectat, buruiana bănuielii a mărit distanțarea și am încetat să cultivăm comuniunea între noi. Cu rușine – recunosc despre Biserica Catolică – fapte și opțiuni care au puțin sau deloc de-a face cu Iisus și cu Evanghelia, care au derivat mai degrabă din setea de câștig și putere, au ofilit comuniunea dintre noi. Astfel, am lăsat rodnicia să fie compromisă de dezbinări. Istoria are povara ei și astăzi aici simt nevoia să înnoiesc cererea de iertare de la Dumnezeu și de la frați pentru greșelile pe care le-au săvârșit atâția catolici». Bineînțeles că aceste scuze sunt de fațadă și doar pentru a accentua „rădăcinile noastre comune apostolice”. În fapt, acțiunile reprobabile nu au venit doar din partea unor catolici simpli, ci de multe ori chiar direct de la papi. Și nu este vorba doar despre fapte reprobabile, ci și de greșeli doctrinare nepocăite, cum sunt primatul și infailibilitatea papale.
A existat și o altă vizită a Arhiepiscopului la Papa Francisc înainte de plecarea acestuia de rămas-bun, în cadrul căreia a fost făcut un schimb de cadouri protocolar și de la care nu există alte relatări speciale.
Observații finale
Linia unionistă devine tot mai evident una pământească. Sentimentul religios este redus la un sentiment confuz, pacifist și găunos. Conducătorii bisericești se poartă ca niște lideri religioși lumești, promovează pacea pământească la presiunea unor cercuri străine, a unor puteri profane. Deși se face vorbire despre sinceritate, ea nu-și găsește nicidecum locul.
Sinodul din Creta a fost menționat expres de Biserica Greacă drept un moment important în parcursul ecumenist. Dacă acolo a fost proclamată concepția că suntem toți în aceeași corabie/Biserică, de acum trebuie să și conlucrăm în unitate.
Un fapt pozitiv este acela că nu au fost organizate rugăciuni sau manifestări liturgice în comun, că unii ierarhi ciprioți au lipsit (nu par a fi prezenți Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, de exemplu), iar sinodalii greci au fost absenți cu totul.
Din câte se pare, problema nu este compromisul dogmatic, cât cedarea și trădarea credinței la presiunile lumești, lipsa unei conștiințe care să fie dispusă să se jertfească pentru valorile Evangheliei lui Hristos decât să sacrifice adevărul pentru o unitate amăgitoare.
Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden Sursă foto: Iefimerida.gr
Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.
După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.
Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.
Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.
Pandemia
Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?
A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.
Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.
Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.
Schisma ucraineană
Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.
Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.
Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.
Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.
Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi
Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.
Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.
Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.
Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.
Tocmai pentru că prin definiție Biserica este un organism apolitic, nu din lumea aceasta, este un mare deserviciu să fie pusă în slujba unor interese pământești, naționaliste sau chiar geo-politice. Schisma provocată de așa-zisa autocefalie din Ucraina a fost provocată de intervenția factorilor politici, dar ea trebui tranșată conform mizelor bisericești puse în joc. Împletirea între politic și ecleziastic este normală și inevitabilă, dar ar trebui să existe și o demarcare clară între cele două.
Într-o postare pe pagina sa de FaceBook, domnul Daniel Gheorghe, un deputat cunoscut pentru pozițiile sale conservatoare și naționaliste, face unele aprecieri pe subiectul schismei bisericești din Ucraina de pe poziții anti-rusești și pro-Constantinopol, pornind de la declarațiile recente ale Ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Pe considerentul că la mijloc sunt interese rusești politice în Ucraina, politicianul nostru declară: „În calitate de Român Ortodox resping categoric toate aceste manevre rusești care fac mare rău Ortodoxiei și sunt solidar deplin fraților noștri din Patriarhia de Constantinopol!”.
În esență, în postarea sa, Daniel Gheorghe critică Rusia de astăzi, care ar fi o continuare a regimului comunist de odinioară, pentru faptul că se implică în problemele Bisericii Ortodoxe, făcând un mare deserviciu prin criticile aduse „liderului spiritual al ortodocșilor din întreaga lume”. Este evident că credința joacă un rol important pentru Moscova în ce privește interesele sale de putere în regiune; totuși acestea nu sunt atât de intruzive și nefaste pentru „moștenirea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi, pentru Credința trăită curat și pentru legământul istoric păstrat de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți și de la întreg așezământul civilizației și culturii romano-bizantin” pe cât sunt jocurile americane făcute prin Patriarhul de Constantinopol.
Întâlnirea de o zi cu Patriarhul Bartolomeu la București cu ocazia sfințirii Catedralei nu are cum să-l fi încredințat pe domnul deputat despre acesta că ar fi „un mare prieten al ortodoxiei românești și un om care înțelege cu adevărat esența învățăturii noastre străvechi”. Există multe alte fapte publice și notorii care dau dovadă despre contrariu. Dimpotrivă, se poate spune că acesta este unul dintre cei mai nocivi ierarhi pe care îi are Biserica. Numai apărător și cunoscător al Ortodoxiei nu demonstrează că ar fi prin numeroasele sale fapte smintitoare de rugăciuni în comun cu alte credințe și religii și prin conflictul pe care-l întreține în Ucraina.
„Avem o legătură duhovnicească, pe care se străduiesc să o submineze într-un mod energic înșiși camarazii noștri americani, care l-au silit pe Patriarhul Ecumenic să se îndrepte în direcția schismei, a subminării tradițiilor străvechi ale creștinismului ortodox, să fie urmată linia care se numește în Ortodoxie «papism», un papism nou, care a fost respins mereu de o mie și mai bine de ani în Ortodoxia Răsăriteană. Nu este o întâmplare că în lumea ortodoxă nu există un echivalent al Papei de la Roma.
Există Patriarhul Ecumenic, căruia i-a fost acordată până de curând cinstea primului între egali. Cu toate acestea, după constrângerea grosolană, rău ascunsă sau mai degrabă neascunsă deloc a Washington-ului, a urmat calea schismei în Ucraina, a creat o Biserică-marionetă, chipurile numită a Ucrainei, desigur că a amăgit această «Biserică» forfecându-i drepturile pe care i le-a promis și acum se sârguiesc energic împreună cu americanii să influențeze celelalte Biserici Ortodoxe, printre altele Biserica Ortodoxă Greacă, pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, așa încât să treacă și ceilalți la direcția acestor acțiuni de subminare și anticanonice față de Ortodoxia Răsăriteană.
Cred că deja a condus la schismă în Biserica Ciprului «cutia Pandorei», pe care a deschis-o Bartolomeu, la agitație în alte Biserici Ortodoxe, «misiunea» pe care i-au pregătit-o americanii lui Bartolomeu și nu se ascund că lucrează activ împreună cu el sub deviza «libertății religioase sau de credință», misiunea lui Bartolomeu este să îngroape înrâurirea Ortodoxiei în lumea contemporană. Altă explicație nu pot să văd pentru acțiunile acestui om.”
Oricât de dur ar fi limbajul folosit, sunt exprimate adevăruri incontestabile. Atât politic, cât și bisericește, cel puțin de data aceasta are dreptate diplomatul rus.
În primul rând, el face referire la fapte concrete, la o interferență cruntă în viața bisericească a majorității ucrainenilor. Și nu vorbim doar la nivel de dogmă și instituții, ci de agresiuni și scandaluri puternice împânzite peste tot. Foarte multe lăcașuri de cult au fost acaparate, clerici hărțuiți, bătuți și chiar omorâți. Situația este dramatică pentru întreaga Ortodoxie, dar îndeosebi pentru credincioșii simpli ortodocși ucraineni care trebuie să se apere mereu de atacurile orchestrate naționaliștilor. Există nenumărate relatări despre astfel de cazuri, care nu s-au oprit nici până în ziua de astăzi de un an încoace.
Un alt aspect important, Patriarhul Ecumenic nu poate fi considerat nicicum conducătorul întregii Ortodoxii. Biserica are conștiința că nu are un astfel de cap pământesc, ci capul ei este Însuși Hristos, Care o conduce nevăzut, dar mai bine ca orice om văzut. Cârmuirea ei este de altă natură, una duhovnicească, făcută de Duhul Sfânt prin insuflarea care o dă clerului și aleșilor lui Dumnezeu. Așadar înfruntarea pretențiilor supremațiste ale Patriarhului Bartolomeu sunt nimerite, nicidecum o jignire la adresa Bisericii.
Cât despre raportul dintre interesele naționale și credința ortodoxă, acesta rămâne în parametri normali atâta timp cât nu este modificată învățătura și spiritualitatea pentru a sluji unor scopuri pământești. Biserica însuflețește popoarele care îmbrățișează credința, le dă o identitate. Acest lucru s-a întâmplat cu multe nații, printre care și cu noi, românii. Nu e nimic rău în asta. Doar să nu fie adaptată și pervertită pentru a se potrivi poporului, ci pentru a-l ridica la Dumnezeu.
În situația de acum, Ortodoxia este o parte constituentă a slavismului înțeles în limite normale, etnice. Așa cum a fost sufletul imperiului bizantin și cum a ridicat capitala lui, Constantinopolul, în cinste, așa s-a întâmplat în mare măsură și cu Moscova. Problema intervine când credința este instrumentată pentru a cuceri și controla politic o regiune sau o situație politică. Acest lucru îl face clar astăzi Fanarul, care slujește Statelor Unite de mai bine de jumătate de veac prin ecumenism, iar acum și prin neo-papismul prin care aduce o grozavă schismă.
Moștenirea lui Hristos și credința apostolilor moștenită prin tradiție nu a cunoscut niciodată un primat în persoana vreunui Patriarh. Fiecare Biserică autocefală este independentă și se organizează autonom. Arealul ei este definit de canonul 34 apostolic prin gruparea „episcopilor fiecărui neam” în jurul unui Întâistătător (Patriarh), care este egal, nu superior celorlalți. Acest lucru se vede astăzi în populația slavă, care se întinde pe un teritoriu mai larg decât Rusia și cuprinde, printre altele, și Ucraina. Este limpede că există o populație ucraineană naționalistă aici, care dorește independență ecleziastică, dar este prea mică în raport cu Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană și folosește mijloace neortodoxe, care nu dau mărturie de intenții bune, ci străine și dezbinătoare. Etosul ucrainean naționalist este îmbibat de spiritul (greco-)catolic. În plus, schismaticii aceștia s-au format prin acțiuni necanonice, condamnate la nivel pan-ortodox. Așadar metodele lor eronate nu pot fi validate de Constantinopol cu atât mai puțin cu cât Fanarul însuși adaugă la ele pretenții papiste. În plus, ortodocșii canonici de pe acest teritoriu sunt fideli Kievului slav de odinioară, leagănul Bisericii Ruse.
După cum am mai scris despre istoria întemeierii și despre poziția Patriarhiei Ruse, chiar dacă există și elemente criticabile în care slavismul a folosit Ortodoxia de-a lungul vremii, totuși în esență trebuie să-i recunoaștem meritele și nu avem ce să reproșăm Moscovei pe tema schismei ucrainene.
Din nefericire, poziționarea deputatului Daniel Gheorghe este atât de neortodoxă și politizată, încât stârnește indignare și reprobare din partea oricărui credincios fidel tradiției apostolice. Ea nu vădește decât o aliniere la politica progresistă dusă atât de Constantinopol, cât și de aripa interesele americanizate de la noi din țară. Păcat de o astfel de tendință, care trădează neînțelegere a cursului Bisericii.
Problema principală este aceea că deciziile sunt luate despotic, fără o consultare reală, fără argumente concludente și fără a permite contestații, cu atât mai puțin să fie respinsă întemeiat orice obiecție. Sistemul de organizare al Bisericii Ortodoxe pune preț pe ierarhie, dar și pe sinodalitate, care ar trebui să ia în calcul nu doar opinia ierarhilor și clericilor, ci și a tuturor credincioșilor drept-slăvitori. Practic, cugetul ortodox ar trebui să fie vădit de unanimitatea și claritatea deciziilor luate mai ales pe teme dogmatice, dar și pe orice alt subiect administrativ. Întrebarea este dacă împotrivirea arhiereilor ciprioți poate constitui un început al restabilirii rânduielii firești statornicite din vremea apostolilor și ieșirea din papismul și despotismul care cuprinde tot mai mult Ortodoxia.
Ne exprimăm cu mult respect necazul nostru pentru referirea pe care ați făcut-o la noi, că dezacordul nostru cu decizia Preafericitului Întâistătător al Preasfintei Biserici a Ciprului cu privire la autocefalia Bisericii Ucrainei «descoperă nu sensibilitatea noastră față de ecleziologie, rânduiala canonică și unitatea Ortodoxiei, ci mai degrabă indiferența noastră față de ea din cauza altor oportunități».
Sanctitatea Voastră, ne exprimăm nedumerirea dacă avem în final acest drept, ca membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale a Ciprului, să ne expunem părerile liber și fără teamă, fie și dacă sunt chiar diametral opuse opiniilor altor frați ai noștri. Este drept și în acord cu tezaurul regimului sfânt sinodal, prin care sunt administrate toate Bisericile Ortodoxe Locale, dacă unii arhierei sinodali sunt în dezacord, să primească ocări și hărțuieli și exprimări provocatoare deoarece au alt punct de vedere pe un subiect față de Întâistătătorul lor? Sau, iarăși, este drept ca Sfântul Sinod să decidă în unanimitate absolută ceva pe o temă serioasă și deodată Întâistătătorul să desconsidere și să desființeze tot Sfântul Sinod și să acționeze cu totul diferit?
Unde stă atunci canonul 34 al sfinților apostoli, care spune: «Episcopii fiecărei nații trebuie să știe pe cel dintâi dintre ei și să-l considere drept cap și să nu facă nimic mai mult fără opinia aceluia… Dar nici acela (Întâistătătorul) să nu facă nimic fără opinia tuturor; căci așa va fi înțelegerea și va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Sfântul Duh, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh».
Cât despre alte scopuri, pe care poate le slujim în cunoștință de cauză, considerăm că prezența și slujirea noastră de până acum în Preasfânta noastră Biserică ne dau mărturie despre calitatea slujirii noastre și conduita noastră fără cusur.
Referirea voastră că: «Autocefalia ucraineană constituie un fapt bisericesc încheiat și singura stare consecventă ecleziologic este recunoașterea și din partea celorlalți Întâistătători ortodocși, precum s-a întâmplat cu autocefalia tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe surori mai noi de la aceea a Bisericii Rusiei și mai departe» nu ne găsește în acord, de vreme ce nici unul dintre Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale nu a fost prezent la întronizarea lui Epifanie, ci chiar până astăzi l-au recunoscut numai două Biserici Locale. Oricum, și recunoașterea lui din partea Arhiepiscopului Ciprului constituie o faptă arbitrară și anticanonică.
Patriarhul Ecumenic de Constantinopol de oricând, ca Întâistătător al Primului Tron al Bisericii Ortodoxe Catolice/Sobornicești, este «primul între egali» (primus inter pares), o întâietate/primat care nu este «întâietate de autoritate/putere», ci «întâietate de răspundere și slujire» pentru unitatea, dreapta credință și dragostea Bisericii.
Patriarhul Ecumenic este și trebuie să fie mereu păzitorul de-a lungul timpului și garantul atât al rânduielii canonice, cât și al funcționării autentice a sistemului sinodal și ierarhic ortodox. Lucrarea proprie lui este întărirea Bisericilor Ortodoxe pe subiecte critice de interes inter-ortodox.
Am scris cele de mai sus cu responsabilitatea conștiinței noastre arhierești și a respectului nostru cuvenit față de cinstita noastră Patriarhie Ecumenică.
Mitropolitul Atanasie de Limassol Mitropolitul Nichifor de Kikkos și Tiliria Mitropolitul Isaia de Tamassos și Orini Episcopul Nicolae al Amatundei
Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.
Pune la zid
pe Nichifor, Isaia și Atanasie
Atmosfera înconjurătoare
este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema
ucraineană?
Nu. Eu am spus în
sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau
să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și
este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători,
deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă
facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare
nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați
jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este
nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă
pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat
această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.
I-ați certat?
Din nefericire, nu
aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre
fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi,
acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a
luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la
Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu.
Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți
împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar,
dacă nu se îndreaptă, ești pe
picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…
Mesajele Moscovei
Ce mesaje vă
trimite Patriarhul Moscovei?
Mi-a trimis destule
și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu
mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb:
Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul
Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie
că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să
spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu
slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.
Merge spre
schismă situația?
Merge spre schismă.
Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am
zis: Nu vei fi primul niciodată.
Cele 17 secole care
au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul
poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.
Deși este vorba
despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei
importante:
1. Neutralitatea Arhiepiscopului
nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți,
dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod
de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii
canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o
victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).
2. Modul cum este
prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu
chiar indignare: „dacă facem o greșeală între
Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și
greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare,
trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau
chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze
Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu
implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile
în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?
3.
Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este
atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată
întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii
ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei
trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici
(necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni
o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.
4.
Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate,
duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale
Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar
o turmă mică.
i
Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri “autocefale” in Ucraina.
Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.
Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:
Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim, Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei
„Ca membri ai
Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și
părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești
și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre
acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”
1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.
2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al
Constantinopolului ca având întâietate onorifică.
3. Primatul onorific al Constantinopolului este
exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale,
nu și în afara acestuia.
4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții
străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin
opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului
onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa
de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea
prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere
conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe
pierzătoare.
5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei
neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea
poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de
întâietate.
6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda
autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de
autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au
fost respectate în situația de față.
7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a
autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor
acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între
autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:
a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană
canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate
Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie
pedepsită pentru că nu o acceptă.
b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică,
acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată
o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din
diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor
Bisericilor?
c. Toate autocefaliile acordate până acum de
Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica
din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.
d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat
rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii
structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.
e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o
Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.
8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat
popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor
intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în
Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei
ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.
9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele
bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până
în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă
dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896,
1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în
care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332
de ani.
10. Chiar și documentele oficiale ale altor
Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului
(1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.
11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea
hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor
celorlalte Biserici.
12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu
continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite
de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând
anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia
Ecumenică.
13. Nu a fost vindecată preoția
autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu
este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței
hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.
14. Nu putem înțelege cum au putut fi
restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără
decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia
Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp,
episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.
15. Comportamentul conducerii noii biserici nu
denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie
despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului
onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci
respingere a ei.
16. Nu este acceptabilă explicația că prin
acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și
pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți,
ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați
acum și să-i ștergeți din listă.
17. Suntem alături de membrii prigoniți ai
Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor
bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum
poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea
schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?
18. „În final, ne
mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o
problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un
efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice
într-un primat de autoritate de tip papist:
a) Din
păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de
rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a
deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca
un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.
b) Dimpotrivă,
precum Papa:
I) acționează
dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse,
după cum a recunoscut el însuși până de curând;
II) decide
în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși
din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;
III) susține
că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;
IV) consideră
că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci
nici nu este atacată, nici nu este anulată;
V) cere
să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu
și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în
cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești
sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii,
ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau
pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către
Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală
amintește de renumitul Dictatus Papae
(1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre
rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”
Preafericite,
Dificultatea Sinodului
permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie
problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o
astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor
noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date
la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala
bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.
Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.
„Suntem
încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune
în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice
pentru rezolvarea problemei ucrainene.”
