Într-un comentariu pe care l-am reţinut din newsletter-ul New York Times, în ziua de după alegerile europarlamentare, se reţinea faptul că, deşi fiecare naţiune a avut mizele interne care au tensionat la nivel local jocul electoral, privit la nivelul întregii uniuni, singura trăsătură comună este caracterul de referendum faţă de politicile europene. Prezenţa de peste 50% la alegeri validează întreg eşafodajul european, indiferent fiind că au rezultat cote electorale istorice pentru partide eurosceptice. Am putea conchide chiar că zbaterea euroscepticilor a fost mai degrabă utilă, a adus culoare unui demers electoral altfel cenuşiu, a produs miză electorală, a impulsionat votul multor indecişi sau indiferenţi.
Nu sunt puţini cei care au semnalat faptul că alegerile europarlamentare din România nu au vizat componenţa Parlamentului European sau politicile europene. După cum ştim, acestea au fost despre şeful PSD iar opinia publică păstrează în continuare această inerţie electorală, centrată pe PSD.
Un alt comentariu, apărut în ziarul Bursa, mai semnala un efect interesant al acestor alegeri europarlamentare despre PSD, respectiv optimismul investitorilor de la Bursa de Valori Bucureşti (B.V.B.) ocazionat de înfrângerea electorală a.. iniţiativelor legislative năşite de actuala putere parlamentară. Iată aşadar un alt efect surprinzător al unor alegeri despre care noi ştiam că ar fi vizat pe şeful PSD. Editorialistul Bursa arată în articolul publicat, care merită să fie parcurs integral, o listă succintă de iniţiative înecate de votul recent pentru europarlamentare:
„Legea anti-lăcomie e tot mai criticată azi, iar recentele proiecte depuse de senatorul Zamfir în Parlament, legi care vizează plafonarea dobânzilor, conversia creditelor din valută în lei sau posibilitatea preluării de către debitori a creditelor cesionate de bănci la costurile la care s-a făcut cesiunea au o soartă incertă şi probabil că vor rămâne îngropate în Parlament pentru o lungă perioadă. Coaliţia care a păstrat majoritatea în legislativ nu pare dornică de noi confruntări, nici pe justiţie, nici pe economie sau finanţe, cel puţin până nu îşi securizează guvernarea (va trăi de acum permanent cu sabia unei moţiuni de cenzură deasupra capului), aşa că polemicile din zona parohiilor păstorite de BNR se amână. Adio, deci, legi „anti-bănci”. Aş paria că nici legea privind repatrierea aurului, deja votată, nu va avansa prea mult… Ce se va alege de proiectul de reformă a programului Prima Casă, cel cu dobândă fixă de 5,5% de la care să se aplice discounturi de dobândă pentru familiile cu venituri mai mici şi copii în întreţinere? Cred că nici în acest caz nu se vor face paşi suplimentari. Statul ar urma să îşi majoreze garanţiile de la 50% la 80%, iar partidele care sunt (încă) în opoziţie, dar care au câştigat majoritatea la europarlamentare sunt adepte ale unei gestiuni mai prudente a finanţelor statului (sic! s.n. theodosie.ro).”
Un al treilea efect ciudat al acestor alegeri europarlamentare pe care îl putem invoca este miza recentă a ocupării funcţiei de Avocatul Poporului, o demnitate publică cu o greutate cu totul deosebită în statul român, funcţie pentru care este propus un reprezentant al taberei progresiste din UDMR. Din nou, subliniem că Avocatul Poporului nu are legătură cu Parlamentul european.
Dincolo de umorul involuntar al acestor digresiuni în aparenţă fără legătură, ceea ce intenţionez să descriu prin aceste exemple separate este conjunctura politică în care angajamentul singular, de moment, votul, este transferat de tabăra câştigătoare în direcţiile nici măcar sugerate în campania electorală.
Se întâmplă acest lucru deoarece angajamentul politic este redus strict la acţiunea de a vota, dar semnificaţia votului este una fluidă şi este determinată de cei care au puterea să construiască naraţiunea dominantă, să interpreteze post-factum semnificaţia acestui vot.
Bineînţeles că nu e greu de înţeles caracterul indirect al votării: de referendum pentru politica europeană, de sancţiune pentru şeful PSD, de învestire a opoziţiei cu legitimitate pentru jocuri politice ulterioare etc, dar întinderea efectului indirect asupra chestiunilor nepuse în discuţie se întâmplă pentru motivul că, deşi votează, electoratul a renunţat să-şi apere, susţină şi să promoveze interesele care oferă semnificaţie explicită votului.
Aceasta este cauza principală a votului negativ din societatea românească, indiferent că se manifestă împotriva unei persoane, unui partid, unui curent politic sau a unei ideologii.
În România locuieşte o populaţie care, paradoxal, deşi este de o vehemenţă generalizată când se exprimă cu privire la chestiuni politice, în fapt este dezînvestită politic în favoarea celor care au puterea să ne explice a doua zi după închiderea urnelor pentru ce anume am votat de fapt.
Aceste alegeri europarlamentare ale anului 2019, cu o participare cu totul excepţională, entuziasmantă din punctul de vedere al celor care militează pentru o nouă clasă politică şi alte cele, reprezintă de fapt, în opinia celui ce scrie aceste rânduri, doar o altă înfrângere a democraţiei şi statului de drept despre care se tot vorbeşte. Se va continua probabil în această direcţie câtă vreme nu va exista un angajament politic care să protejeze semnificaţia legitimă a votului, iar acest lucru nu se poate întâmpla dacă nu vom şti să elaborăm şi să propunem mize politice proprii.
În lipsa acestora, votul alb se va manifesta mereu, post-factum, împotriva noastră.
Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.
Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?
Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:
– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;
– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;
– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);
– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;
– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.
Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:
– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;
– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;
– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;
– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.
Cu ce rămânem?
Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.
Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.
Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.
Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.
Politicianul ortodox. Acesta, din păcate, ne lipsește. Există într-adevăr politicieni care, meteoric sau chiar cu o anumită consecvență, adoptă poziționări publice care, cu indulgență, pot fi trecute „în tabăra noastră”. Au existat în anii post-decembrişti mai multe personalităţi care au apelat la simbolistica creştin-ortodoxă, care au manifestat simpatie pentru Biserica Ortodoxă şi pentru credincioşi sau care au dezavuat public sau tacit iniţiativele necreştine din societatea noastră.
Consider însă că, în mare măsură, românii ortodocşi sunt încă blocaţi într-o aşteptare nerealistă privind politica, aşteptare care pendulează între două extreme: a deznădejdii înaintea vremurilor lui antihrist, pe de o parte, şi a eroului salvator trimis de Domnul ca răspuns rugăciunilor sfinţilor noştri părinţi, pe de alta.
Atât cât îmi
permite statura de creştin ortodox, mă pronunţ categoric împotriva
primului tip de atitudine, vecin cu deznădejdea, ce ne cuprinde pe
unii când ne vedem aflaţi înaintea tăvălugului antihristic,
temere care ar putea fi justificabilă omeneşte, dar care nu poate
fi primită de cei credincioşi. În paranteză arăt că anume
această împotrivire personală stă la temelia acestui site, care
este, în esenţă, o împotrivire slabă nu faţă de mersul
vremurilor ci faţă de raportarea noastră colectivă la aceste
vremuri.
Suntem din veac
preveniţi de dificultatea încercărilor ce ne aşteaptă şi, de
curând, am fost martorii suferinţelor celor care au traversat
dictatura comunistă, mântuindu-se. Şi mai cred că efortul de
informare şi documentare asumat de mediul online ortodox nu trebuie
să ne aducă nici la adormirea conştiinţei sau la împietrire faţă
de cele ce vor urma dar nici la decepţii copilăreşti şi abandon
prematur. Cred sincer că acesta este momentul când suntem chemaţi
să prindem curaj şi să ridicăm capetele noastre, pentru că
răscumpărarea ni se apropie.
Pe de altă parte,
nu este îngăduit bărboşilor să se amăgească singuri aşteptând,
de la sine, îndreptarea mersului lucrurilor ce ne-au fost
încredinţate spre stăpânire şi lucrare, ştiind că obligatorie
e lupta, nu biruinţa.
Nu sunt puţini cei
care vorbesc astăzi de epuizarea atributului de reprezentare în
politica tradiţională. Subscriem şi arătăm că, în opinia
noastră, nu mai e astăzi posibilă sau rodnică politica electorală
clasică, potrivit căreia poporul alege în fruntea sa persoana cu
însuşirile nimerite să îl reprezinte înaintea mai marilor lumii
şi să îl conducă spre viaţa veşnică. Nu promovăm însă nici
formele moderne de democraţie directă sau instrumentele tehnologice
care impun politicienilor un mandat imperativ în chestiuni
punctuale.
Exemplul Măriei
Sale Sfântul Neagoe Basarab este sugestiv pentru că întrepătrunde
atât alegerea sa de către boieri şi poporul ortodox cât şi
cucerirea tronului prin sabie şi prin diplomaţie. Există în acest
caz atât lucrarea individuală a Sfântului Neagoe Basarab cât şi
participarea poporului, în graniţele chemării sale, la aducerea la
îndeplinire a binecuvântării Sfântului Ierarh Nifon.
Revenind la tema consideraţiilor noastre şi concluzionând că reprezentarea politică clasică şi-a consumat substanţa cunoscută de ştiinţele politice şi că în prezent există o reorientare spre politica tip platformă, care presupune implicare (eng. engagement) şi forme pragmatice de participare publică din partea electoratului, apreciem că este necesar să promovăm o sumă de teme, de revendicări politice, în forme cât mai apropiate de versiunea utilă şi oportună pentru confruntările politice (repertoriu ortociv).
În acest context,
politicianul ortodox din viitor nu va fi doar persoana angrenată în
jocul politic de putere şi de reprezentare simbolică a ortodoxiei,
nu va fi doar demnitarul înarmat cu temele şi revendicările
electoratului ortodox distilate în forme acţionabile de politici
publice (eng. policies) ci, mai ales, politicianul ortodox va fi acea
persoană care îşi va manifesta în mod transparent intuiţia şi
simţul politic pentru avansarea chestiunilor valoroase pentru
ortodoxie, în legătură cu problemele noastre la zi. Nu doar acela
care redactează programul de guvernare şi include suma intereselor
noastre civice şi politice punctuale, ci omul politic a cărui
spirit de iniţiativă lărgeşte orizontul de înţelegere şi
acţiune socială a creştinilor ortodocşi.
Aşadar, în
înţelegerea noastră, politicianul ortodox care lipseşte României
nu este acela care achiesează la punctele noastre de discurs, nici
cel ce bifează majoritatea sau chiar totalitatea revendicărilor din
repertoriul intereselor politice ale ortodocşilor, ci acela care,
asemenea Sfântului Neagoe Basarab, intuieşte şi acţionează aşa
încât roadele eroismului şi milosteniilor sale să rămână
câştigate şi folositoare neamului românesc şi la cinci sute de
ani distanţă în viitor, sau pentru cât ne mai este îngăduită
vreme.
