Calea lui Hristos, nu doar adevărul Lui pentru a confrunta pe episcopii ecumeniști. Soluționarea sinodală (Pr. Peter Heers)

Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)

Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.

Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.

Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie

Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.

Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.

Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.

Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.

Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.

Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.

Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.

Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.

Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”

Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:

„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.

Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.

Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.

Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”

De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:

„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.

Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.

Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …

Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.

Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.

Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.

Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”

Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei

Foarte mulți ortodocși simt în Părintele Serafim Rose (†1982, a cărui pomenire o facem astăzi) o voce autentică a credinței într-un veac al descreștinării lumii. Dar puțini știu că Biserica Rusă din exil, al cărei membru a fost, pe vremea sa era într-o opoziție și separare similară cu cea de astăzi între Patriarhia Moscovei și cea de Constantinopol, adică nu avea comuniune cu Biserica serghianistă de odinioară. Îndrăznim să spunem că era într-o postură asemănătoare cu nepomenitorii care s-au ridicat împotriva hotărârilor ecumeniste semnate la Sinodul din Creta 2016. Aceeași atitudine tradiționalistă și de păstrare a credinței autentice îi anima și pe Părinții de atunci. Articolul de mai jos este o prezentare a poziției moderate recomandate pentru împrejurările cu care se confruntau, atât de folositoare și pentru noi, cei de acum. Ispitele de-a stânga și de-a drepta sunt o constantă pentru viața bisericească, poate mult mai întețite în zilele noastre.

Probabil cel mai relevant aspect este acela că Biserica Rusă din exil a ajuns să fie recunoscută de toți îndeosebi datorită Sfinților pe care i-a dat, pe când zelotiștii greci nu au reușit să se coaguleze corect și rămân într-o stare de schismă. Lucrul care cântărește cel mai mult este sfințenia, trăirea credinței, nu lupta seacă pentru literă și dreapta credință în formă. Mai precis, este vorba de o spiritualitate sănătoasă, ferită de lumesc, dar și de rigorism sec și de exagerări apocaliptice.

Calea împărătească.
Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei

Păr. Serafim Rose

Precum grăiesc Părinții, extremele de-a stânga și de-a dreapta sunt la fel de vătămătoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, evitând extremele de ambele părți. (Sf. Ioan Casian, Cuvantarea a II-a)

CREȘTINII ORTODOCȘI viețuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmașul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile și se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioși de la calea mântuitoare înfățișată de către Biserică, ci chiar să biruiască Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinței Mântuitorului (Mat. 16:18), și să transforme însuși Trupul lui Hristos într-o organizație „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.

Știm, desigur, că această încercare a lui Satan va eșua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos chiar până la sfârșitul lumii și Îl va întâmpina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită și nestricată de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, pe care și-o pun toți creștinii ortodocși, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câți dintre noi ne vom mai găsi în ea rezistând puternicelor încercări ale diavolului de a ne trage din sânul ei?

Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a fi dizolvată în necuvioasa Unire cu latinii. Cu mult mai rele și primejdioase sunt vremurile noastre decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu forța, din exterior, pe când acum ortodocșii au fost pregătiți vreme îndelungată pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor și religiilor, după decenii de relaxare, indiferență, duh lumesc și îngăduință în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toți ceilalți care își spun creștini. Biserica Ortodoxa a supraviețuit falsei uniri de la Florența și chiar a cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior și de înflorire duhovnicească înăuntrul ei; dar, după noua falsă unire ce se urmărește acum cu un elan sporit, va mai exista Ortodoxia în afara catacombelor și a pustiei?

În timpul ultimilor zece ani și mai mult, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de Patriarhul Atenagora și urmașii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja periculos de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declarație „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiatira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb. 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conștiința ortodoxă de către Biserica Locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiți în „creștinătatea” eterodoxă a Apusului înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregătește.

RĂDĂCINILE ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc până la renovaționismul și modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă, aceste tendințe au zămislit, pentru început, mișcarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să il înlăture pe Patriarhul Tihon și să „reformeze” Biserica într-o maniera protestanta radicală, iar apoi – ca un urmaș mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituția bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia și țelurile comuniste (conform scandaloasei „Declarații” a Mitropolitului Serghie din 1927), și doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăși, pe tărâmul renovaționismului ecleziastic prin participarea sa activă în mișcarea ecumenică. În Biserica Greacă, situația a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaționist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă și renovaționiștii au trebuit să se mulțumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.

Mari mișcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor, atât în Biserica Rusă, cât și în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor și credincioșilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mișcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsura și a devenit cunoscută drept „adevărata biserică ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităților ei actuale au ajuns la lumina, ducând la masuri de reprimare aspre din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei Întâistătător (Mitropolitul Teodosie), ca și cel al unuia dintre cei zece sau mai mulți episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziție anti-serghianistă fermă și, cu numeroase ocazii, și-a exprimat solidaritatea față de adevărata biserică ortodoxa din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiționalismul ei intransigent și neclintit în această problemă, precum și în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruși ai Europei Apusene și Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărțindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicție” din diaspora rusă.

În Grecia, mișcarea de protest, printr-un instinct ortodox asemănător, a luat și ea denumirea de „creștini ortodocși adevărați”. De la începuturile ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mișcarea a fost puternică mai ales printre călugării, preoții și mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei și s-a alăturat mișcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta își urmează până astăzi viața și organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea creștinilor ortodocși din Grecia și poate peste jumătate dintre călugări și maici. Deși este cunoscută popular ca „vechii calendariști”, „adevărații creștini ortodocși ai Greciei” susțin un tradiționalism ferm în viața și, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar că un prim stagiu sau ca pe o piatră de temelie a modernismului și reformismului.

În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămășitele mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată de către cei mai simțitori membri ai jurisdicțiilor ortodoxe „oficiale” cauzei și reprezentanților Bisericilor anti-ecumeniste și anti-reformiste ale Rusiei, Greciei și diasporei. Unii, văzând că jurisdicțiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcție anti-ortodoxă, le abandonează ca pe niște nave ce se scufundă și vin în rândul „adevăraților creștini ortodocși”; alții, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în Ortodoxia mondială, consideră pentru moment a fi de ajuns să își exprime simpatiile pentru „adevărații creștini ortodocși” și să protesteze cutezători împotriva mentalității „reformiste” din jurisdicțiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.

Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea tradiției ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevărate și fără compromis ar putea fi auzită în întreaga lume și ar putea avea un efect profund asupra direcției de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „cel de-al optulea Sinod Ecumenic” renovaționist și unirea „ecumenică” ce zace în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să pășească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdicții ce o vor urma până la capăt; și, în orice caz, persoane sau chiar comunități întregi pot fi salvate, cu siguranță, de la această cale, fără a-i mai menționa pe acei eterodocși ce și-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui Hristos.

ESTE DE O IMPORTANȚĂ vitală, deci, ca această voce să fie una a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziții fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părți și înțelese greșit de către cealaltă, și astfel o impresie pe de-a-ntregul înșelătoare se zămislește în unele minți, cum că astăzi cauza adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcția predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârșire falsă. Această luptă, din contra, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderației, a unui mijloc între extreme; este ceea ce Sfinții Părinți numesc CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ.

Învățătura acestei „căi împărătești” este expusă, de pildă, în Sfaturile duhovnicești ale Avvei Dorotei, care citează îndeosebi din cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deut. 5:32; 17:11), și de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuții”. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învățătură de către marele Părinte ortodox al secolului al V-lea, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de astăzi: să înfățișeze învățătura curată a Părinților Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovnicește și nu puteau încă să înțeleagă profunzimea și subtilitatea învățăturii duhovnicești răsăritene, tinzând astfel către extrema laxității ori către cea a hiper-stricteții la aplicarea acesteia în viață. Sf. Casian expune învățătura ortodoxă a căii împărătești în Convorbirea sa despre „cumpătare” (sau „discernământ”) – Convorbire lăudată de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă și măreață”:

„Cu toată puterea noastră și cu toată străduința noastră, să ne silim a dobândi darul cel bun al cumpătării, care ne poate ține nevătămați de excesele ambelor părți. Căci, precum grăiesc Părinții, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât și umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât și somnul peste măsură și celelalte exagerări.” Cumpătarea „îl învață pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu-i îngăduie să cadă în înșelare din pricina abstinenței excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare și destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Abstinența excesivă este mai dăunătoare decât a te îmbuiba; căci, împreună cu pocăința, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înțelegere, însă de la cea dinainte nu este cu putință” (de ex., din pricină că mândria cuiva pentru „virtutea” proprie îi stă în calea smereniei pline de pocăință care l-ar putea izbăvi). (Convorbiri, II, capitolele 16, 2, 17)

Aplicând această învățătură la situația noastră, putem spune despre „calea împărătească” de astăzi a adevăratei Ortodoxii că este un mijloc între extremele ecumenismului și reformismului, pe de o parte, și a „râvnei fără cunoștință” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictețe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacție fariseică, exclusivism și neîncredere, pe de alta. Această moderație adevărată ortodoxă nu trebuie confundată cu indiferența sau cu o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine cu vederi hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderația cea cu adevărat ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine privește problema mai profund și aplică dreptarul patristic va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învățător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderație grăitoare și arzătoare precum răposatul Arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale articole și predici respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovnicești a Ortodoxiei celei adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă”, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).

BISERICA RUSĂ din afara Rusiei a fost așezată, din pronia dumnezeiască, într-o poziție foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească” în mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al XX-lea. Viețuind în exil și sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferința oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinței ce îi unește norodul, aflându-se, în mod firesc, străina întregii mentalități ecumenice, care este întemeiată pe indiferență religioasă și auto-satisfacție, pe bogăție materială și internaționalism fără de suflet. Pe de altă parte, a fost ținută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declarația că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conștientizarea profundă a faptului că Biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de organism, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situației ei este cel mai bine să fie lăsată unui Sinod liber al Bisericii ruse din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicție logică” („dacă nu îi tăgăduiți Tainele, atunci de ce nu sunteți în comuniune cu ea?”), aceasta e o problemă doar pentru cei raționaliști; cei ce se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât și cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziția aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse din Diaspora de către înțeleptul ei Întâistătător, Mitropolitul Anastasie (+1965).

Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarității și a comuniunii depline cu Adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei din subteran, a cărei existență este ignorată cu desăvârșire și chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii și poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înțelege mai bine situația Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este ca și pe mai departe Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau să nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mișcarea ecumenică a izolat-o și a făcut să devină un reproș la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu) și, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puțin pasiv) la încercările de proveniență politică ale Patriarhiei Moscovei de a o declara „schismatică” și „necanonică”.

În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat susținere și recunoaștere și „Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei”, a căror situație, de asemenea, a fost extrem de dificilă și neînțeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declarația” Mitropolitului Serghie în Rusia și din această pricină a avut nevoie mai multă vreme conștiința teologică a grecilor ortodocși să zărească întreaga ei semnificație anti-ortodoxă. Mai mult, puțini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoși spre a se alătura mișcării (în vreme ce, în comparație, numărul episcopilor ne-serghianiști de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Și doar în ultimii ani, cauza vechilor calendariști a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulți absolvenți de Facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuții, uneori destul de puternice, din partea statului și a Bisericii oficiale și până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticați” și fără nici o recunoaștere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînțelegerile și dezbinările interne au continuat să ducă la slăbirea cauzei vechilor calendariști și ei duc lipsă de o singură voce unanimă, care să exprime poziția lor pentru Ortodoxia patristică. Totuși, poziția lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată și nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări grăitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.

Realizarea Sporită în ultimii ani a unei unități fundamentale a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendariști ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare spre a se opune mișcării ecumenice, care a luat în posesie Ortodoxia „oficială”. Totuși, în condițiile actuale, acesta se va materializa cu greu; și, în orice caz, este o viziune politică asupra situației, ce privește într-o manieră prea exterioară semnificația misiunii adevăratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate, în Rusia. Dar nu este cu putință ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori și campioni ai ortodoxiei celei adevărate din veacul al XX-lea să fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să Își țină zeloții pe calea împărătească a adevăratei Ortodoxii, credincioși Lui și Sfintei Lui Biserici, până la sfârșitul veacului!

Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.

Comentariu adăugat: Pentru a înțelege mai bine contextul vieții bisericești în care s-a format Părintele Serafim, este utilă o scurtă istorie a Bisericii Ruse din afara granițelor (ROCOR).
Aceasta s-a format în anii 1919-1921, când, în urma unor îndrumări ale Patriarhului Tihon în caz de situații de urgență, părți din Biserica Rusă s-au organizat autonom în conjuncturi extraordinare. Foarte mulți ierarhi și credincioși au părăsit teritoriile rusești ca urmare a persecuțiilor lansate de regimul comunist care a venit la putere în 1917. Exista deja o diasporă cu mult înainte de anii persecuției, mai ales în Răsărit, adică în Asia, dar și în Europa Occidentală, pe lângă ambasadele rusești. Așadar foarte ușor s-a constituit o structură bisericească din diaspora.
Mai întâi a existat o organizare în interiorul teritoriilor rusești fără a avea posibilitatea de a lua legătura cu Patriarhul Tihon. Mai apoi, când comuniștii au învins pe opozanți, majoritatea și-au continuat activitatea în afara granițelor. Primul pas în organizarea lor bisericească a fost un apel la Patriarhia Ecumenică de a li se îngădui să se ocupe în continuare de turma lor cuvântătoare, permisiune acordată la data de 29 dec. 1920 de către locțiitorul de Patriarh de atunci (scaunul fiind vacant), Dorotei.
Patriarhul Tihon însuși a recunoscut structura aceasta, deși ulterior a semnat un decret prin care desființa Administrația bisericească ce a fost constituită, dar se pare că la presiunile bolșevicilor pentru că la scurt timp a fost întemnițat. Primul Sobor, care a înlocuit Administrația proviziorie anterioară, a fost organizat în fosta Yugoslavie în noiembrie 1921, unde a fost ales întâistătător Mitropolitul de Kiev Antonie, cel mai în vârstă dintre ierarhi.
Întâistătător a fost considerat Patriarhul Tihon, care era pomenit ca atare la slujbe, iar mai apoi Mitropolitul primat Antonie. Acesta a făcut unele demersuri pe lângă ambasadele străine pentru a interveni în favoarea Pariarhului Tihon, care a fost eliberat astfel din închisoare.
După moartea Patriarhului tihon a fost recunocut locțiitorul lui, anume Mitropolitul Petru. Când a urmat Mitropolitul Serghie, ROCOR-ul s-a adresat lui pentru lămurirea unor chestiuni organizatorice. Acesta a răspuns cu o scrisoare plină de iubire prin care îi îndemna să se autoadministreze singuri. Ulterior, când Serghie a început compromisurile cu regimul sovietic și a făcut celebra Declarație de supunere față de bolșevici, a emis și un decret prin care cerea diasporei să facă același gest de recunoaștere și supunere.
Au fost mulți ierarhi și clerici care s-au opus Declarației lui Serghie, printre care chiar Mitropolitul Petru, locțiitorul de drept. (Situația era de așa natură că Serghie era locțiitorul lui Petru, care se credea a fi mort și care desemnase trei candidați drept urmași ai săi înainte de a fi întemnițat, deși încă a mai fost ceva timp în viață). Mulți ierahi au rupt chiar comuniunea cu Serghie doarece considerau gestul lui unui trădător și schismatic, fără acordul legitim al Bisericii, pe lângă faptul că era o concesie de credință și apostazie.
Mitropolitul Evloghie a fost unul dintre cei care au semnat supunerea. Dar, după ce a săvârșit o slujbă la Londra în cinstea celor persectuați de regimul sovietic, a fost renegat de Serghie. Drept aceea Evloghie a cerut primirea în Patriarhia Ecumenică și a format în cadrul ei un Exarhat rusesc care a dăinuit până anul acesta. El s-a deosebit de restul Bisericii ruse din diaspora prin faptul că a acceptat Declarația de supunere față de regimul sovietic, deși, cum am văzut, comemora pe martirii din Rusia comunistă.
Cei mai mulți ierarhi au refuzat supunerea și au păstrat comuniunea cu Mitropolitul Petru, pe care îl considerau superiorul lor. Patriarhul Varnava al Serbiei a încercat să mijlocească o împăcare între episcopi și Serghie până s-a convinsă că cel din urmă este o unealtă nocivă a comuniștilor. De atunci a depus eforturi și a îndemnat pe toți să formeze o structură unită. Într-un final, a fost semnat în 1935 un „Decret despre Biserica Rusă de peste granițe”.
A existat comuniune și cooperare strânsă nu doar cu Biserica Serbiei, ci și cu Antiohia, Alexandria și Ierusalim.
În general, ROCOR a existat ca Biserica Rusă, diferită și nesupusă regimului comunist, pe care îl privea ca fiind străin de etosul rusesc. A rupt comuniunea cu serghianiștii pentru și prin faptul că nu au semnat supunerea față de bolșevici. În același timp, diaspora era conștientă că cei din Rusia trăiesc în alte condiții decât cei din afară și nu pot fi judecați. Totuși cei din afara granițelor nu puteau să-și asume niște gesturi de compromis incompatibilie cu niște oameni aflați în deplină libertate. Au simțit și nutrit un sprijin permanent pentru cei din țara lor, dar s-au delimitat de linia ateist-comunistă.
Materialul din care am extras în mare parte ideile de mai sus a fost publicat chiar într-un număr al revistei Părintelui Serafim Rose, The Orthodox Word.
În 2006 a fost restabilită comuniunea deplină, semnată oficial de Patriarhul Alexie II și Mitropolitul Laurus pe 17 mai 2007.

Translate page >>