Am semnalat recent pe canalul de Telegram vestea trecerii la Domnul a cărturarului Dan Zamfirescu, intelectual fanion al naţionalismului românesc, cel căruia îi datorăm în cea mai mare măsură restituirea adevărului privitor la autoratul Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, autorat care în trecut a fost puternic pus sub semnul întrebării din pricina profunzimii duhovniceşti a operei, în primul rând.
S-a crezut mult timp că nu este posibilă o atât de luminată intuiţie duhovnicească împletită cu un mănunchi atât de pragmatic şi de aplicat de sfaturi în conducerea politică şi militară, împrejurare care ar fi pledat pentru ideea unei compilaţii scrisă simultan de un monah şi de către un sfetnic de curte cu experienţă politică, în numele Măriei Sale. Această teză a fost definitiv şi categoric infirmată în urma studiilor filologice publicate de Dan Zamfirescu, victorie care a deschis mai apoi drumul spre canonizarea Măriei Sale, Sfântul Neagoe Basarab.
Plecarea dintre noi a lui Dan Zamfirescu obligă la o evocare a activităţii sale intelectuale, care nu s-a mărginit doar la fixarea adevărului istoric şi filologic privind opera Sfântului Neagoe Basarab. După cum vor observa cei care vor parcurge portretul lui Dan Zamfirescu publicat în anul 2017 de Mihail Diaconescu (el însuşi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ortodocşi contemporani), activitatea sa a jalonat cele mai însemnate repere ale naţionalismului românesc.
Privind cronologic, eforturile sale s-au centrat pe Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab, pe recuperarea, studierea şi publicarea Cazaniilor Sfântului Mitropolit Varlaam (limba vechilor cazanii, vorba poetului Alexie Mateevici), pe reînnoirea spirituală adusă de Sfântul Paisie de la Neamţ (cu efectele sale culturale şi naţionale), pe fermentul intelectual interbelic şi pe activitatea lui Nae Ionescu, pe efortul aducerii la lumină a Volumului X din Opera integrală a lui Mihai Eminescu, pe afirmarea spiritului naţional românesc în perioada postdecembristă, pe recuperarea prin editura Roza Vânturilor a unor titluri greu accesibile.
Dan Zamfirescu a propus şi a produs fundamentul unei infrastructuri intelectuale solide pentru cei care se încăpăţânează să vadă, să proiecteze şi să viseze la un viitor românesc. Cărţile sale, uneori redactate cu o tuşă polemică excesivă, furnizează fără îndoială ştiinţă şi conştiinţă naţională de absolută necesitate pentru corecta şi utila înţelegere a civilizaţiei româneşti.
Îmi exprim amărăciunea de a nu-l fi cunoscut şi de a nu fi comunicat niciodată cu Dan Zamfirescu, deşi l-am citit în cea mai mare parte, deşi mi-ar fi fost foarte la îndemână acest privilegiu. Mă apasă gândul că am tratat cu prea mare uşurinţă posibilitatea şi bucuria unei aşa întâlniri, protejându-mi neutralitatea de a îl putea evoca cu recunoştinţă excesivă, fără să fiu suspectat de coterii oportuniste. Totodată, nu am reuşit să-mi sistematizez în timp util problematica morală de abordat în urma relaţiei lui Dan Zamfirescu cu Securitatea comunistă, chestiune pe care astăzi o văd cu alţi ochi şi o înţeleg prin lentila războiului dus împotriva României, cu episodul la vedere din decembrie 1989.
Acum, la trecerea lui Dan Zamfirescu la Domnul îmi pare rău că nu i-am comunicat direct recunoştinţa ce i-o port pentru imensa bogăţie ce ne-a lăsat-o în urma unei lungi vieţi de studii şi strădanii editoriale. Simt că mi-am încălcat una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale intelectualului de condiţie medie, aceea de a căuta prilej de întâlnire, sfătuire şi mai ales de slujire cu abnegaţie a mai marilor noştri. Nădăjduiesc să-mi şterg din vină prin adăugarea lui Dan şi a lui Mihail pe pomelnicul celor adormiţi.
În continuare, redau portretul redactat cu generozitatea specifică stilului literar al evocării, portret pe care l-am regăsit în cartea Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii, Editura Magic Print, 2017, p.438-450, publicată de enciclopedistul ortodox Mihail Diaconescu, şi el plecat la Domnul, cu mult prea multă discreţie, în anul 2020.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor doi prieteni şi să ne dăruiască nouă, celor mici şi neputincioşi, tăria şi luminarea întâlnirii cu operele lor!
PROFESORUL DAN ZAMFIRESCU
Unul dintre marii scriitori şi savanţi care ilustreazǎ cultura română contemporană este medievistul, filologul, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar Dan Zamfirescu.
L-am cunoscut în redacția revistei Luceafǎrul, care, în plinǎ epocă a aşa-zisului socialist victorios, a adunat în jurul ei importanți scriitori, cugetători și erudiți de orientare patriotică și naționalistă.
Înalt, bine legat la trup, elegant, cu o vorbă categorică, tǎioasǎ dacă era cazul, Dan Zamfirescu își domina interlocutorii când se discuta despre diverse creații teologice, istorice şi literare produse nu numai în cuprinsul culturii române, ci în tot Răsăritul Ortodox.
Toţi cei care erau de faţă când dialoga el cu redactorii de la Luceafărul îl ascultau cu interes și cu mare încântare. Avea un aer didactic şi categoric. Informațiile ştiințifice din monologul său erau supraabundente. Ştia să prezinte faptele de cultură în primul rând sub latura lor spirituală. Avea un mod neobișnuit de a discuta într-o epocă în care ideologia marxist-leninistă și ateismul zis „științific” erau politică oficială de stat, promovată cu cele mai variate mijloace.
La un moment dat am aflat că Dan Zamfirescu este licenţiat şi în teologie, și în filologie. În anii formării sale intelectuale el beneficiase de autoritatea și îndrumarea unor mari învăţați precum Alexandru Elian, strălucit savant bizantinolog, profesor sever, dar drept, specializat în paleografie greacă și romană, în cultura epocii brâncovenești și în relațiile istorice româno-elene; Teodor M. Popescu, eminent patrolog şi specialist în istoria Bisericii universale; Dan Simonescu, cu care își pregătise un strălucit doctorat în filologie.
Ca să-l cunosc mai bine, i-am citit câteva cărți: Studii și articole de literaturǎ românǎ veche (1967), România – pǎmânt de civilizaţie şi sintezǎ (1969), Atitudini (1970), Spre noi înşine (1971), Neagoe Basarab şi Învǎţǎturile cǎtre fiul sǎu Theodosie. Problemele controversate (1973), una dintre marile realizări ale istoriei noastre literare, Istorie și cultură (1975).
Am descoperit un autor paradoxal. Pe de o parte, scrisul său este sec în expunere, fondat pe un mare număr de date istorice precise, pe fapte de studiul Evului Mediu, de filologie, de literatura comparată, de bizantinologie și de teologia dogmatică, liturgică şi patristică ortodoxă.
Pe de alta, se simte în studiile, articolele şi eseurile lui Dan Zamfirescu o forţă expozitivă aparte, un ton categoric, numeroase accente apăsate, întemeiate pe energia unor convingeri profunde, intens trăite, şi pe tentaţii polemice dominate cu greu.
Cine citeşte magnifica sintezǎ Neagoe Basarab și Învǎţǎturile cǎtre fiul său Theordosie.Probelemele controversate, volum apărut în prestigioasa colecţie „Universitas” a Editurii Minerva, poate constata nu numai erudiţia studiilor medievale, bizantinologiei, slavisticii și filologiei, ci şi plăcerea cu care îi executǎ pe medieviştii A.D. Xenopol, Leandros Vranussis și Demostene Russo, autori ai unor teze eronate cu privire la capodopera teologică și literară neagoeană.
Argumentarea lui Dan Zamfirescu este zdrobitoare. Totul este expus însă calm, la obiect, sec, demonstrativ.
Dar dincolo de datele seci ale demonstrației filologice, istorice şi comparatiste, vocația de polemist a lui Dan Zamfirescu se manifestă în toată splendoarea ei.
Bineînțeles, în aceste condiții, puterea de atracția a scrisului său acționează excepțional de puternic asupra lectorului. Bucuria lecturii și a descoperirii se transformă astfel într-o mare sărbătoare a spiritului.
Pentru că sunt fiu de preot și revistele teologice ale tatei, cu studiile lor de dogmatică, liturgică, patrologie, istorie bisericească, artă sacră, muzicologie psaltică, bizantinologie și filosofie medievală și modernă de orientare spiritualistă mi-au fost un îndreptar sigur în multe dintre demersurile mele intelectuale, m-am angajat de mai multe ori, acolo, în redacție la Luceafărul, în convorbiri cu Dan Zamfirescu. Când el evoca teme culturale, văzute dintr-o perspectivă spiritualistă, eram amândoi, cum se spune, pe aceeași lungime de undă.
Când discutam despre cultura română în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, el îmi era însă net superior. Nimic din ceea ce spunea el nu era banal sau deja cunoscut. Erudiţia lui se manifesta firesc, totdeauna la obiect, fără nimic arogant sau ostentativ în ea. Poate şi de aceea îl ascultam cu atâta interes.
De câteva ori discuțiile de la Luceafărul s-au prelungit în afara redacției, pe trotuarul bulevardului care duce spre Arcul de Triumf.
Am aflat astfel că se trage dintr-un neam de intelectuali și oameni politici liberali din Argeş şi că tatăl său a fost inginer agronom.
Când i-am spus că părinții mei au fost cununați de Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti, un bărbat erudit, posesor al trei licenţe – în litere, drept şi filosofie – şi al unei biblioteci imense, distruse de politruci la puţin timp, mi-a precizat că acela este unchiul său după tată.
Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti era fratele lui Ion Zamfirescu, inginer agronom, tatăl istoricului literar Dan Zamfirescu, cunoscut de mine în redacția revistei Luceafǎrul.
Datorită dialogului, am ajuns să fim ceva mai apropiaţi sufleteşte. Şi, pentru a-mi demonstra că apreciază calitățile mele de interlocutor, într-una din zile Dan Zamfirescu m-a invitat la el acasă.
Locuia atunci în plin centrul Bucureştilor, pe lângă Grădina Icoanei, la mansardă, într-o casă splendidă, un mic palat, o bijuterie arhitectonicǎ în stilul eclectic de la începutul secolului al XX-lea, adoptat de mulți boieri şi bogătaşi români.
Nu pot să uit camera lui de primire cu pereții acoperiți de rafturile unei biblioteci pline de tratate științifice, de enciclopedii române şi străine, de lucrări științifice de referinţă cu coperţile legate în piele.
Camera era dominată de o icoană frumoasă cu Maica Domnului. Icoana era pusă în spațiul alb dintre două rafturi cu cărți, în peretele de la răsărit. Lumina venea printr-o fereastră tăiată direct în acoperiş.
Icoana, lumina intensă a zilei de vară și cărțile pe rafturi dădeau laolaltă o atmosferă stranie, de autoritate intelectuală, dar și de mister. Dan Zamfirescu locuia acolo ca un ascet dedicat cercetărilor sale ştiințifice.
M-a poftit să iau loc și m-a îmbiat cu un coniac de Focşani de cea mai bună calitate.
Pe masa de lucru erau puse frumos exemplare ale cărților sale, pentru care, de fapt, venisem. Le-am răsfoit. Pe toate am găsit frumoase dedicații adresate mie.
Când i-am spus că am unele dintre aceste cărți și că le citisem cu mare atenție, cu creionul în mână, ca să-mi fac extrase și însemnări, Dan Zamfirescu mi-a spus că pot să le țin în biblioteca mea pe cele cu dedicații, iar pe cele cumpărate mai înainte să le fac cadou oricui doresc.
Am discutat despre unele dintre aceste cărți. La un moment dat, nu știu ce mi-a venit, l-am întrebat unde își petrece timpul cel mai mult: prin bibliotecile Bucureştilor sau la masa de lucru, acolo, în mansarda plină de cărți de mare valoare.
Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar. Pur și simplu extraordinar. Dan Zamfirescu m-a invitat să-i văd ,,comorile”.
A deschis uşa mansardei. Am ieşit amândoi într-un coridor. Apoi a deschis o altă uşă care dădea spre adevărata lui bibliotecă, plasată într-un mare spațiu, pe toată întinderea clădirii, între acoperiș și grinzile de beton ce susțineau pereții acelui mic palat, unde îşi găsise el locuință. Erau acolo, puse într-o ordine perfectă, pe rafturi de fier sau de lemn, pe toată întinderea podului, printre grinzile de beton armat care asigura rezistenţa acelui mic palat eclectic, câteva mii de volume, frumos legate, şi ele, diverse colecții de reviste mai vechi sau mai noi, numeroase bibliorafturi cu felurite înscrisuri sau cu articole tăiate de prin ziare.
O masă de scris potrivită în lumina puternică a altei ferestre, tăiată cu unele dintre cǎrţile lui Dan Zamfirescu, dar fără dedicaţii. Şi pe acelea mi le-a făcut cadou.
Am întârziat mult printre rafturile acelea. Cărți rare, obținute fără îndoială pe bani grei de la anticariatele din Bucureşti, colecţii de reviste pentru care la Biblioteca Academiei Române trebuia să obții aprobări speciale. Diverse comori apte să ilustreze cea mai rafinată şi mai pătimaşă bibliofilie se aflau acolo într-o ordine perfectă, aranjate fie pe autori, fie pe teme, fie pe diverse criterii cronologice.
Umblând printre rafturi și cărți am trecut atunci de la curiozitate, la uimire și încântare, apoi la stări de exaltare. Îl admiram și îl invidiam pe Dan Zamfirescu pentru comorile sale. Niciodată până atunci nu mai trăisem ceva asemănător în fața cărţilor.
Dan Zamfirescu răspundea la întrebările mele, îmi explica unele chestiuni care îl pasionau, se entuziasma sau se încânta în funcție de temele abordate. Vorbea într-o manieră explicativă, aşezat, pedant, sau, din contră, cu pasiune. Indiferența îi era străină. Înțelegeam că pasiunea îl poate înălța pe om pe cele mai înalte culmi ale spiritului.
La plecare am pus într-o plasă mare cărțile pe care mi le dăruise.
Eram copleșit de impresii, de idei noi, de precizia, dar şi de ardoarea demonstrată de Dan Zamfirescu.
Ca să mă liniştesc m-am aşezat pe o bancă în Grădina Icoanei. M-am gândit insistent la sutele de cărți de o excepțională valoare ştiințifică pe care Dan Zamfirescu le adunase. El trăia printre cărți și pentru ideile nobile care i-au direcţionat viața.
Am înțeles acest fapt și mi-am dat seama că întâlnirea noastră acolo, în podul acela larg, transformat în bibliotecă, a marcat definitiv memoria mea intelectuală și afectivă.
Peste ani, utilizând alte nume și modificând unele amănunte ale impresiilor, dar fără să trădez spiritul lor, am evocat întâlnirea mea cu Dan Zamfirescu în romanul Nopţi și nelinişti. Pseudojurnal metafizic. Am scris despre el cu profundǎ admirație.
O caracteristică importantă a scrierilor lui Dan Zamfirescu este înțelegerea justă a dimensiunii bizantine a culturii române.
Eu însumi am scris despre ea în eseul ,,Dimensiunea bizantinǎ”, publicat ca editorial în Argeş, serie nouă, Piteşti, anul II (36), nr. 5 (236),februarie 2002, pp. 1-2.
Eseul publicat ca editorial, afirmând deci nu numai punctul meu de vedere, ci al întregii grupări de intelectuali constituite în jurul revistei, începea cu următoarele afirmații:
,,În fiecare dintre numerele care au apărut până acum din seria a doua a revistei Argeş am publicat articole, studii, fotografii și eseuri care amintesc dimensiunea bizantină a existenţei noastre istorice, naţionale, religioase şi spirituale. Vom face aceasta şi în viitor.
Este răspunsul nostru la atacurile indecente şi iresponsabile ale celor ce încearcă să acrediteze ideea că apartenenţa românilor la lumea Răsăritului este o cauză a închistării, a exclusivismului şi a lipsei noastre de comunicare cu alții, un fapt incompatibil cu valorile europene, în general, şi cu cele occidentale, în special.
De fapt, aceste atacuri nu sunt ceva nou. De mai bine de două secole, intelectualii din Europa ortodoxă trăiesc în regimul unei duble solicitări, care echivalează pentru unii cu o sfâșiere lăuntrică profundă. Pe de o parte, ei aparţin Răsăritului, atmosferei specifice instituite de istoria, splendorile artistice, tradițiile, cultura și spiritualitatea bizantină.
Pe de alta, în mod firesc, ei sunt atenţi la valorile create de Occidentul european, pe care le cunosc, le imită şi le însuşesc, şi le resimt uneori ca valori proprii, fără să uite însă că aparţin Răsăritului.
Când tensiunea dintre cele două solicitări creşte nemăsurat, una din ele cedează. Echilibrul se rupe. Apar, astfel, atitudini pro-occidentale fanatice sau, din contră, manifestări vehemente, care accentuează diferenţele, contradicţiile şi incompatibilitatea spirituală fundamentală dintre Răsăritul și Apusul Europei.
În cultura română, un prim exces pro-occidental s-a produs după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821. Din cauza repulsiei profunde și justificate provocate de fostul regim fanariot, unii intelectuali au ajuns să spună că tot ceea ce este mai rău la noi vine din Orient, inclusiv din…Bizanţ.
Printre cei care şi-au manifestat repulsia profundă faţă de fanariotismul politic, economic și, mai ales, moral, se numără şi Mihai Eminescu. El n-a fost însă niciodată un pro-occidental fanatic. În plus, Eminescu a fost un apologet consecvent al Ortodoxiei şi al Bisericii noastre strămoşesti.
Ideile despre răul care ne vine din Orient, inclusiv din Bizanţ, au făcut carieră și au fost reluate adeseori în diverse contexte.
Cine citeşte memoriile răposatului arhiepiscop catolic al Bucureştilor, elveţianul Raymund Netzhammer, altminteri un istoric erudit și un filoromân sincer (întronizat la 7 decembrie 1905 şi rămas în funcţie până la 3 februarie 1927, când, la insistenţele Papei Pius al XI-lea, şi-a dat demisia), constată cu uimire că ideea de a-i converti la catolicism pe unii conducători politici şi bisericeşti din România a trecut prin capetele înfierbântate ale unor cardinali de la Vatican de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. O componentă principală a propagandei catolice în România a fost antibizantinismul.
În perioada interbelică, reacţia drastică la excesele occidentalizanţilor, catolicizanţilor şi, în general, la inepţiile celor care echivalau moştenirea noastră bizantină cu fanariotismul, cu tot ceea ce este relict-oriental în moravuri, cu decăderea şi cu înapoierea, a venit din partea şi a celor care scriau la Gândirea condusǎ de Nichifor Crainic. Reacţia lor identitară a fost foarte puternică.
Îndeosebi Nae Ionescu, continuator spiritual al lui Vasile Pârvan şi al lui Nicolae Iorga, cel care a creat forma mentis generaţiei intelectuale interbelice, creator de şcoală în filosofie şi ştiinţă, a fost necruţător cu toţi cei care au negat dimensiunea bizantină şi ortodoxă a existenţei noastre naționale, istorice și spirituale.”
În încheierea eseului (editorialului) meu afirmam:
,,Bizanțul, cu normele sale de viaţă, cu dimensiunea sa metafizicǎ, cu tradiția sa artisticǎ şi esteticǎ, dar mai ales cu strǎlucirea sa spiritualǎ intensǎ trǎieşte puternic şi deosebit de activ în fiecare dintre noi şi în întregul neam românesc.
Identitatea spirituală românească nu poate fi înţeleasă fără să ne raportăm la Bizanţ -creație istorică și instituţională măreaţă a strămoşilor noştri.
Discutăm despre dimensiunea bizantină a existenţei noastre etnice, istorice și religioase, a unor creații culturale de mare prestigiu capabile să ne reprezinte în timp și în lume, pentru a ne întelege mai bine pe noi înşine, într-o epocă plină de mari prefaceri, dar şi de tensiuni teribile şi de ameninţări de tot felul, în care tocmai principiul sacru al identităţii naţionale este negat.”
Am reprodus aceste fragmente (m-am autocitat) pentru că lui Dan Zamfirescu i se spune, mai în glumă, mai în serios, Bizantinul. Alții îi spun Marele Bizantin. Alţii îi spun noul Nae Ionescu sau Fantoma lui Nae Ionescu, sau Bizanţul ofensiv, sau Uraganul antimodernist, sau în alte feluri.
Sunt nume care arată modul cum este receptată opera lui Dan Zamfirescu în cultura română de azi. Această operă provoacă adeziuni profunde sau respingeri. Dar indiferent nu-l lasă pe niciunul dintre cei care o cunosc.
Dan Zamfirescu a lucrat la un moment dat în redacţia revistelor editate de Patriarhie. Ca redactor i-a cunoscut personal pe toţi ierarhii Bisericii din vremea noastră, pe toţi profesorii de teologie de la Bucureşti şi Sibiu, pe toţi savanţii medievişti, slavişti, bizantinologi şi filologi dedicaţi literaturii noastre în epoca feudalǎ.
A lucrat, de altfel, şi la Asociaţia Slaviştilor (între 1961 şi 1968), unde a participat la zeci de seminarii, sesiuni ştinţifice, simpozioane naționale sau internaționale pe teme de o mare diversitate.
Informat mereu, la zi, cu cele mai diverse cuceriri ale domeniului său predilect – literatura şi cultura română în epoca feudală -, el a adus în studiile dedicate acestor perioade istorice, lumina puternică a unor demonstraţii şi concluzii impuse definitiv în ştiinţa românească şi europeană.
Sunt studii despre documentele greceşti emanate de cancelariile domnilor români, despre Sfântul Domnitor Neagoe Basarab, marea pasiune a vieții sale, despre unele aspecte ale artei cuvântului în textele noastre din epoca feudală, dar și despre probleme precum opera Sfântului Simeon Noul Teolog, despre difuzarea Filocaliei în spațiul ortodox, despre relația dintre local, național și universal în actele de culturǎ.
Cele mai importante eforturi ştiințifice au fost dedicate de Dan Zamfirescu Sfântului Domnitor Neagoe Basarab.
Citim volumele sale exegetice despre creaţia teologica, literarǎ şi sapiențială neagoeană şi înțelegem câtă erudiție, precizie documentară şi acribie filologică aduce Dan Zamfirescu în tot ce scrie.
Aceleași calități dominante le găsim în paginile pe care le-a dedicat Sfântului Paisie de la Neamț, Filocaliei sau rolului pe care viaţa monahală românească l-a avut în evoluția culturii europene, îndeosebi acelei din aria ortodoxiei.
Studiul său Paisianismul – un moment românesc în istoria spiritualității europene (1996) este, în acest sens, un model și un reper inconturnabil pentru toți cei interesați de raporturile dintre cultura noastră și alte culturi.
De altfel, Dan Zamfirescu a tipărit în 1990 într-un volum masiv, copleşitor, pur și simplu, Dobrotoliubie, o ediție anastatică a Filocaliei în limba slavonă pe care teologia ortodoxă o datorează Sfântului cuvios Paisie de la Neamt.
Metoda comparativă, consecvent utilizată de Dan Zamfirescu ca medievist, bizantinolog, slavist, filolog și istoric literar, ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce el însuşi numește ,,esenţa istoriei şi destinului spiritual românesc”. În acest sens, protocronismul său este nu numai consecvent şi clar afirmat, ci și puternic și convingător argumentat. De altfel, după cunoștințele mele, nimeni n-a îndrăznit până acum să polemizeze cu Dan Zamfirescu pe teme filologice, istorico-literare sau medievistice. Sunt sigur că dacă un nesăbuit ar avea tupeul să iniţieze o astfel de polemică, erudiţia, rigoarea demonstraţiilor şi logica expunerii practicate de Dan Zamfirescu l-ar strivi.
Rigoare documentară, fineţe exegetică, erudiţie istorică şi comparatistă, forţă demonstrativă şi o severă acribie filologică găsim şi în recenta recenta reeditare a capodoperei pe care Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (1585-1657), a intitulat-o atât de frumos Carte românească de învăţătură (Cazania) tipărită la Iaşi în anii 1641-1643.
Noua ediţie, realizată în două impresionante tomuri (vol. I studiul, vol.II textul), a fost tipărită la Bucureşti în anii 2011-2012 în 1500 de pagini.
În raport cu această nouă, splendidă ediţie a Cazaniei lui Varlaam, cea publicată de J.Byck la Bucureşti în 1943, este, pur şi simplu, doar un exerciţiu minor de popularizare. Byck nu are totdeauna rigoare filologică.
Pe Dan Zamfirescu, oratorul, capabil să stârnească în auditori mari energii sufleteşti, l-am întâlnit în mai multe împrejurări, când a luat cuvântul la Piteşti, la Brăila sau la Bucureşti. Puterea cu care îi fascina pe auditori era extraordinară. În mod sigur, şi pentru arta şi forţa oratoriei sale lui Dan Zamfirescu i se spunea discipol al lui Nae Ionescu.
Aici trebuie spus că în multe dintre scrierile care îl reprezintă pe Dan Zamfirescu în ipostaza de discipol spiritual al lui Nae Ionescu există o importantă dimensiune filosofică. Discutând unele dintre creaţiile reprezentative ale culturii noastre, el trece de la comentarii şi demonstraţii la concluzii teoretice care țin de filosofia culturii și filosofia ştiinţei (epistemologie).
Studiile sale fac trimiteri la logica evoluției istorice (Hegel, care nu este numai filosof, ci și teolog, a teoretizat relația dintre istoric, spiritual şi logic; noi, ortodocşii, îi spunem acestei relații Pronie Dumnezeiască), la criteriile incluse de sociologia culturii, la principiile epistemologiei, îndeosebi la relațiile complicate dintre descriere, interpretare şi explicaţie. Metodele sale de abordare a faptelor culturale din trecut ţin cont, de asemenea, de contextul lor și de paradigmele descoperirii şi ale justificării ştiinţifice.
O importantă dimensiune filosofică au mai ales cărțile pe care Dan Zamfirescu le-a intitulat Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice (1992), Rǎzboiul împotriva poporului român (1993), lucrare care trebuie să fie pusă la loc de cinste în biblioteca fiecǎrui intelectual demn de acest nume, Lucian Blaga şi condiţia culturii româneşti (1995), Cultura românǎ – o mare culturǎ cu destin universal (1996), Cultura românǎ – sintezǎ europeanǎ (2002).
Rezultatele cercetării istorice concrete îl duc pe Dan Zamfirescu la concluzii de ordin general. Logica expunerilor sale este de tip inductiv: partea vorbeşte despre întreg.
Dar filosofia istoriei pe care o practică nu urmăreşte să rezolve aceste probleme de ordin general, ci doar să clarifice din punct de vedere teoretic, originea, respectiv fundamentele lor. Este inevitabil ca practica investigaţiei istorice, filologice şi comparatiste să-l ducă pe autorul studiilor la reflecţii de ordin general. Pentru că orice domeniu al practicii intelectuale poate duce, în anumite condiţii, la evaluări logico-filosolfice şi metodologice, la generalizări necesare.
În acest sens, disponibilitatea reflecţiei filosofice ne apare ca o prelungire firească a practicii şi experienţei intelectuale.
Ca discipol în spirit al lui Nae Ionescu, istoricul literar şi filologul Dan Zamfirescu a vorbit întotdeauna despre Ortodoxia noastră nu numai dintr-o perspectivă analitică sau istorică, ci, mai ales, teologică, respectiv filosofică şi apologetică.
Este cunoscut faptul cǎ Nae Ionescu a scris articole precum „Ortodoxia românească şi pancreştinismul”, „Tineretul şi ortodoxia”, „Sufletul mistic”, „Pentru reintrarea în ortodoxie”, „Ortodoxia”, „Ce e predania”, „Vremea teologilor”, „Justa crucem” şi altele asemănătoare.
Ca apologet al Ortodoxiei, Nae Ionescu s-a manifestat însă nu numai în scris, ci şi în cursurile sale de filosofie ţinute la Universitatea din Bucureşti, în modul de a-şi selecta și promova discipolii, în numeroase situații care impuneau atitudini clare, tranşante.
Despre calitatea de apologet al Ortodoxiei, pe care Nae Ionescu şi-a asumat-o în tot ceea ce a înfăptuit ca dascăl de filosofie, dar mai ales de simțire şi conştiință românească, Mircea Eliade a scris cuvinte de neuitat.
Încercând să-l evocăm pe Dan Zamfirescu într-o schiţă de portret, cum dorim să fie aceste rânduri, cred că este bine să ne amintim de modul cum Mircea Eliade l-a caracterizat pe marele său dascăl Nae Ionescu. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune spiritul reîntrupat al lui Nae Ionescu.
În volumul Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, apărut în 1933 la Editura Cultura Națională din Bucureşti, găsim, la paginile 421-444, eseul pe care autorul capodoperei Maitreyi l-a intitulat ,,…Şi un cuvânt al editorului”.
Iatǎ câteva afirmații extrase din eseul lui Mircea Eliade:
,,Acum, la sfârşitul acestei cărţi bogate – a cărei tipărire a însemnat una dintre cele mai neaşteptate bucurii din câte mi-a dăruit tinereţea -, îmi este foarte greu să scriu aşa cum se cuvine despre gândirea şi fapta învăţătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenţia sa hotărâtoare în cultura şi viaţa civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s-o fac într-o zi – cât de curând – şi pe îndelete. Prezenţa lui Nae Ionescu a fost, şi continuǎ sǎ fie, atât de copleşitoare, încât numele sǎu s-a întins de-a lungul ţării transfigurat în mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbeşte de Nae Ionescu e prezentă legenda sau ura; şi una şi alta mărturisind, cu aceeaşi prisosinţă, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani reface şi clădeşte o ţară.
Puţini bărbaţi se pot mândri că au fost cinstiţi cu atâta ură câtă au adunat gândul şi fapta profesorului Nae Ionescu.
Dar, de asemenea, niciun cărturar – de la Nicolae Iorga încoace – n-a mai întâlnit aderenţa maselor şi a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit avută de Nae Ionescu.
Noi, care trăim astăzi în preajma lui Nae Ionescu, anevoie ne putem da seama de statura spirituală şi de măreţia acestui îndrumător frăţesc al tineretului. Opera sa scrisă, ca şi gândirea şi fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru, încât cercetătorului de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie şi mai firesc , idei, sugestii, formule şi lozinci de la un singur om, care nici măcar nu s-a ostenit să ţină socoteală de ele” (pp.421-422).
Iată ce scria Mircea Eliade despre apologetul Ortodoxiei Nae Ionescu:
,,În anii când domina problema fiinţei, în aceeaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mântuirii. Ontologie, soterie, primat al spiritului. Era momentul cǎutǎrii cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieții spirituale autohtone.
Problema mântuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane, trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice (…).
Să vorbeşti despre «mântuire», «sfinţenie», «ortodoxism», «erezie» înseamnă să te abați de la o tradiție bine stabilită de idealism şi pozitivism.
Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dintâi – cu competenţă și originalitate – aceste probleme în centrul lecţiilor sale.
Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o «falsă sau imperfectă filosofie». Vasile Pârvan, singur, a vorbit despre istoria religiilor cu simpatie, căldură și înţelegere. Ca un adevǎrat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit însă, să-şi deschidă cel dintâi curs universitar cu o lecţie despre dragoste (…).
Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistic şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician şi făcea cursuri de filosofie a ştiinţei, şi-şi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de «misticism», de diletantism” (pp.439-440).
Nu întâmplător am pus în acest text fragmentele extrase din evocarea pe care Mircea Eliade a dedicat-o lui Nae Ionescu.
Cine citeşte cărţile lui Dan Zamfirescu poate uşor constata faptul că, la fel ca în cazul lui Mircea Eliade, ele sunt profund impregnate de atitudinile şi gândirea lui Nae Ionescu.
De altfel, în ipostaza de fondator şi director al Editurii Roza Vânturilor, Dan Zamfirescu şi-a început activitatea publicând în 1990 în ediţie anastasică tocmai volumul cu articolele lui Nae Ionescu îngrijit de Mircea Eliade.
În eseul „La început de drum” pus în deschiderea ediţiei anastatice, Dan Zamfirescu și-a justificat astfel demersul:
,,Am ales pentru această inaugurare cartea lui Nae Ionescu deoarece suntem convinşi că nicio altă carte românească nu se cere mai urgent cunoscută şi valorificată, şi anume într-o direcţie vitală pentru existenţa naţională: învăţarea metodei de a gândi cu mintea proprie, cu priză la real și cu înţelegerea acelui lucru esențial, care este viața, ipostaza vie a realului (…).
Ca dascăl de gândire, și anume de gândire și exprimare logică în coordonatele «realismului organic» românesc, Nae Ionescu este unic şi, cine nu l-a citit și recitit de zeci și sute de ori în capodoperele sale ziaristice ( amintind prin bogăţia lor şi prin perfecţiunea formală capodoperele poeziei sau prozei) nu poate aspira la un veritabil destin ziaristic în cultura română.”
Dan Zamfirescu nu s-a mărginit însă la reluarea cărții lui Nae Ionescu într-o ediție anastaticǎ.
El a acționat, a dialogat cu diverse personalități, a insistat pentru ca lui Nae Ionescu să-i fie dedicată o sesiune ştiințifică specială la Brăila. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune ,,Noul Nae Ionescu”.
La 3 iunie 1995, la Brăila, în cuprinzătoarea sală a Inspectoratului Judeţean pentru Cultură s-au desfășurat lucrările Simpozionului Naţional ,,Nae Ionescu”.
Manifestarea a fost pusǎ sub autoritatea Societății Culturale ,,Lamura” și a Inspectoratului Județean pentru Cultură Brăila. Eu sunt convins însă că fără acţiunea organizatorică a lui Dan Zamfirescu simpozionul nu ar fi fost realizat.
Invitaţi de onoare la această manifestare ştiinţifică au fost Preasfințitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, care a binecuvântat lucrările și a rostit un cuvânt inaugural de o înaltă ținută teologică, filosofică şi apologetică ortodoxă, un adevărat regal intelectual, criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, Ilie Lascu, prefectul judeţului Brăila, şi Veronica Dobrin, inspector-şef la Inspectoratul Judeţean pentru Culturǎ Brǎila.
Au prezentat comunicări Prof.Univ.Dr. Ilie Bădescu, şeful catedrei de sociologie a Universitǎţii Bucureşti („Nae Ionescu. O concepţie asupra partidelor politice”) Lector Univ. Adrian Bouaru de la Academia de Arte Bucuresti („Nae Ionescu şi filosofia românǎ interbelicǎ”), Prof. Ionel Cândea, Directorul Muzeului de Istorie Brăila („Nae Ionescu şi revista de culturǎ regionalǎ Analele Brailei”), Conf. Univ. Dr. Mihail Diaconescu de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucurşti („Posteritatea lui Nae Ionescu”), Dan Dungaciu, student la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti („Realism organic şi cauzalitate în opera lui Nae Ionescu. O viziune antropologică”), Prof. Mariana Marțian de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila („Nae Ionescu şi metafizica iubirii”), Prof. Valentin Popa, inspector de filosofie la Inspectoratul Școlar al Judeţului Brăila (,,Heracliteism şi eleatism în gândirea lui Nae Ionescu„) şi Dr. Dan Zamfirescu, directorul Editurii Roza Vânturilor (,,Nae Ionescu și destinul mondial al spiritului românesc”).
Nu pot sublinia îndeajuns importanta excepţională a reuniunii ştiințifice desfășurate la Brăila. Simpozionul Național „Nae Ionescu” a fost prima manifestare ştiinţifică din istoria culturii române dedicată marelui filosof.
Politrucii de obedienţă marxist-leninistă, care au înfăptuit holocaustul culturii române în anii sumbri de după cel de-al Doilea Război Mondial, l-au urât pe Nae Ionescu.
L-au urât pentru naționalismul său puternic spiritualizat, pentru activitatea lui de apologet al Ortodoxiei noastre, pentru faptul că a creat forma mentis a strălucitei generații care în perioada interbelică a dus realizările noastre culturale pe culmile cele mai înalte ale universalității, pentru că moştenirea pe care el a lăsat-o este total incompatibilă cu balivernele ideologiei marxist-leniniste și cu crimele socialismului real.
Odraslele lor ticăloase îl mai urăsc și azi, de parcă un fel de sifilis ideologic ereditar ar rămâne intact, ca o moştenire stabilă, de la o generație la alta.
După decenii de interzicere severă și ponegrire sistematică, plină de ură delirantă, a operei sale, simpozionul de la Brăila a avut semnificația unei restitutio științifice mai mult decât necesare.
Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite simpozioane ştiințifice la care am participat. A fost, mai ales un moment important în acțiunea de recuperare a operei lui Nae Ionescu.
La finele programului, când trebuia să vorbească, deși venise cu un text scris, Dan Zamfirescu a preferat să-şi rostească intervenția în mod liber.
A fost un moment magnific, de neuitat. Calităţile de orator ale lui Dan Zamfirescu s-au revărsat din plin. Tonul său era calm şi ferm. Era tăios uneori. Era categoric, întemeiat pe o erudiţie şi o ireproşabilă logică a demonstraţiei. Era revelator şi emoţionant. Era ceva cu totul şi cu totul deosebit.
M-am gândit atunci că Dan Zamfirescu are o solidă pregătire teologică. În cadrul acestei pregătiri, omiletica, catehetica şi apologetica au o pondere importantă.
Numai cine și-a însușit sistematic, temeinic, normele şi severele exigenţe ale cateheticii ca disciplină ce studiază şi expune dogmele şi învăţăturile morale ale credinţei ortodoxe, poate fi atât de clar şi de convingător în exprimare.
Omiletica, disciplină teologică privitoare la regulile şi principiile predicilor bisericeşti (ale retoricii bisericeşti) completează stilul sistematic al cateheticii.
Şi numai cine înţelege că apologetica este un act de justificare a unor idei, convingeri şi principii de acţiune fondat pe o mare diversitate de argumente valabile poate fi de acord cu un orator care ne solicită adeziunea sufletească.
Intervenția lui Dan Zamfirescu m-a bucurat mai mult decât pot eu să spun. A fost ca un fel de finale maestoso într-o simfonie de idei. Datoritǎ lui am descoperit aspecte nebănuite ale operei lui Nae Ionescu.
De altfel, în raport cu cărțile lui Dan Zamfirescu mi se întâmplă ceva foarte interesant. Dacă reiau lectura lor descopăr mereu ceva nou, ceva incitant, de parcă nu le-aş fi citit. Polivalența scrisului său este inepuizabilă.
Acelaşi sentiment al descoperirii îl au toți cei care au citit sau au recitit cărțle lui Dan Zamfirescu. Este unul dintre motivele pentru care, ca şi în cazul lui Nae Ionescu, modelul său intelectual, civic și moral, Dan Zamfirescu s-a impus drept una dintre cele mai înalte autorități ale culturii române de azi și de mâine.
Părintele Patriarh Daniel a dat astăzi publicităţii un mesaj menit să încununeze activităţile Bisericii Ortodoxe Române ce s-au desfăşurat cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului nostru Voievod. Dincolo de toate rezervele ce pot fi exprimate cu privire la activitatea Părintelui Patriarh Daniel, despre care s-a scris şi aici pe blogul nostru şi despre care vom continua să scriem (chiar curând), mesajul Preafericitului Părinte Daniel este unul mai mult decât binevenit în condiţiile în care modalitatea în care unii ierarhi au înţeles să comunice cu acest prilej poate fi catalogată, eufemistic, ca fiind deficitară. Mesajul PF Daniel umple acest gol/deficit de comunicare şi cinsteşte momentul însemnat pe care l-am parcurs cei care avem evlavie faţă de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Textul integral al mesajului Părintelui Patriarh Daniel, publicat pe basilica.ro:
Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe ctitor de biserici şi pedagog creştin
Neagoe Basarab (1512-1521) a urcat pe tronul Ţării Româneşti într-o perioadă foarte agitată, în care mai toată creştinătatea se temea de puhoiul otoman ce ameninţa, năvalnic şi fanatic, libertatea atâtor popoare.
Dezordinea şi confuzia din Imperiul Otoman, dezordine creată de luptele dintre Baiazid II şi Selim pentru titlul de sultan, a uşurat, oarecum, urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab.
Noul domn al Ţării Româneşti avea multe de făcut în ţară, trebuia să reducă la tăcere glasurile care murmurau împotriva sa, imputându-i că nu este „fiu de domn”, că nu i se cuvine scaunul domnesc.
Dar problema cea mai spinoasă în activitatea sa diplomatică era de ordin extern.
În împrejurările vitrege de atunci, voievodul a căutat, pe de-o parte, păstrarea păcii cu otomanii, în condiţiile unui tribut care oprea amestecul acestora în treburile interne ale ţării, pe de altă parte, cultivarea unor relaţii diplomatice intense cu toate forţele politice ostile Imperiului Otoman, în aşa fel încât Ţara Românească să nu se afle izolată în faţa otomanilor şi să poată primi, la nevoie, un ajutor de la aceste puteri creştine care, în mod tradiţional, erau aliate ale Ţărilor Române în lupta contra Imperiului Otoman.
O astfel de situaţie era, evident, destul de dificilă, dar poate cea mai promiţătoare în condiţiile complexe ale epocii respective. În acest sens, relaţiile cu Regatul Ungar şi cu Transilvania, care ocupa o poziţie specială, aproape autonomă, în cadrul acestui regat, constituie preocuparea de seamă a politicii externe a lui Neagoe Basarab în lumea creştină.
Domnul muntean trăia în raporturi de prietenie şi bună vecinătate cu Ludovic II Iagello, regele Ungariei, care – la 9 iunie 1517 – dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului de Jos, cu vreo 20 de sate în jur, ca loc de refugiu. Oraşele Sibiu şi Braşov au avut legături economice şi comerciale cu Ţara Românească în timpul voievodului Neagoe Basarab.
Mai mult, din corespondenţa pe care domnul Ţării Româneşti o purta cu saşii din Sibiu, reiese că el furniza acestora chiar şi unele informaţii cu caracter politic. Cele mai multe scrisori, însă, au în vedere probleme de interes comercial, deoarece saşii erau pricepuţi argintari în acea vreme.
Astfel, meşterii Ioan şi Celestin lucraseră în Ţara Românească 17 potire de argint aurit. Relaţii asemănătoare avea şi cu braşovenii pe care îi invită, într-o scrisoare din 24 aprilie 1520, la o a doua deschidere (inaugurare) a bisericii Mănăstirii Argeş, pentru că la prima inaugurare biserica nu fusese terminată în exterior.
Neagoe Basarab a căutat să stabilească legături diplomatice şi cu alte state interesate în lupta antiotomană. Este vorba de Republica Veneţiană şi Statul papal. Astfel, în 1518, Hieronim Matievici era trimis cu o solie la Veneţia, unde a fost primit cu multă căldură. Este pentru prima dată când întâlnim un sol al Ţării Româneşti în Republica Sfântului Marcu. Apusul vedea în Neagoe Basarab o forţă ce putea intra în combinaţiile şi interesele lui politice, şi nu un supus docil al otomanilor.
Din cele spuse până aici reiese clar interesul voievodului pentru ţara pe al cărei tron urcase şi că nu putea fi indiferent la frământările şi planurile expansioniste ale Semilunei.
Dar Neagoe Basarab rămâne în istoria poporului nostru o figură importantă, mai ales prin activitatea sa cultural-religioasă, sferă în care el – am putea spune – a excelat. Stăruinţa domnului Ţării Româneşti pe acest plan are şi un substrat politic: întărirea unităţii creştinilor ortodocşi în lupta lor cu otomanii.
Fără nicio exagerare se poate spune că Sfântul Neagoe Basarab a fost susţinătorul tuturor creştinilor aflaţi sub stăpânire otomană, din Carpaţi până în Siria şi de la Marea Ionică până în Egipt. Numele voievodului român se pomenea atunci în nenumărate mănăstiri, în Balcani, în Grecia, în Asia Mică.
Cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului”, referindu-se la daniile pe care le-a făcut Neagoe Basarab atâtor mănăstiri din Răsărit, scria: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Să zicem toate câte sunt în Evrota, în Trachia, în Elada, în Ahaia, în Eliric, în Cambania, în Elipsod, în Misia, în Machidonie, în Tetulia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi multă milă pretutindenea da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.”
Ceea ce impresionează în mod deosebit sunt ajutoarele acordate de Domnitorul Neagoe Basarab mănăstirilor din Muntele Athos, încât azi el este pomenit ca şi ctitor sau binefăcător în 13 din cele 20 de mănăstiri atonite. El face renovări, răspândeşte daruri, obiecte de cult şi danii anuale băneşti la mănăstiri cum sunt: Cutlumuş, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xeropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu. Sumele anuale ce constituiau daniile în bani sunt foarte mari, aşa de pildă: la Vatoped, dăruia anual 200 de taleri; la Ivir, oferea anual 200 de taleri; la Hilandar, 7000 aspri în fiecare an; la Cutlumuş, 10.000 aspri; la Zografu, 3.000 aspri anual; la Xenofont, 2.000 aspri; la Rusicon, 4.000 aspri danie anuală.
Mai mult, la Constantinopol a acoperit Patriarhia şi a înnoit chiliile; la Ierusalim, la Muntele Sinai, la Meteorele de pe Stânca Tesaliei, la Tescavita, Cuşnita şi Cuteasca face alte şi alte daruri. La Ascalon, în Siria, întăreşte fortul cu o culă înarmată.
În Ţara Românească, Neagoe Basarab face daruri unor mănăstiri, iar pe altele le renovează. Aşa, de pildă, acoperă cu plumb Tismana, termină Mănăstirea Dealu, ajuta mănăstirile Cotmeana, Vişina, Dobruşa, Cozia, aduce icoana Sfântului Gheorghe de la Constantinopol la Mănăstirea Nucet.
Neagoe Basarab era ucenicul spiritual al Sfântului Nifon, care a fost Patriarh al Constantinopolului de două ori, între 1486-1488 şi 1497-1498, apoi, începând cu anul 1503 până în 1505, fostul Patriarh Nifon a devenit mitropolit al Ungrovlahiei, însă, din cauza unui conflict cu Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi a murit, în 1508, la Mănăstirea Dionisiu în Muntele Athos.
Aducerea moaştelor Sfântului Nifon, fostul dascăl al lui Neagoe Basarab (mai ales la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, începând cu anul 1502), este descrisă detaliat de către acelaşi Gavriil Protul în lucrarea Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, unde arată că moaştele acestuia au fost aduse în anul 1517 din Sfântul Munte Athos cu mare alai şi aşezate la Mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni de iertare, iar după aceea au fost trimise înapoi la Mănăstirea Dionisiu într-un chivot de argint aurit, împodobit cu pietre preţioase şi cu email, un dar preafrumos al lui Neagoe pentru Mănăstirea Dionisiu.
Drept răsplată, călugării de la Dionisiu i-au dăruit Domnitorului, ca moaşte, capul şi mâna Sfântului Nifon, „iar el (Domnitorul) – spune Gavriil Protul – primi acele daruri cu mare bucurie ca şi Moise tablele legii vechi, şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (caretă) ca şi Israil racla legii”.
Momentul culminant, însă, al domniei lui Neagoe Basarab, moment cu răsunet peste veacuri, îl constituie zidirea Mănăstirii Argeş, târnosită cu mult fast la 15 august 1517. Târnosirea acestui aşezământ monahal a fost prilej de întâlnire a mai multor ierarhi ai popoarelor subjugate de otomani şi contribuia efectiv la întărirea solidarităţii creştine.
Festivitatea târnosirii a fost minunată. Alături de Domnitorul Neagoe, de Despina Miliţa, de copiii lor şi de toţi boierii, au participat într-un sobor impresionant: Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, patru mitropoliţi din Răsărit, mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei, o mulţime de egumeni (stareţi) de la Athos, în frunte cu protosul lor, Gavriil, şi încă alt numeros cler din ţară.
Acelaşi Gavriil Protul notează: „Şi dacă sfârşiră dumnezeiasca Liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pe toţi, pe cei mari şi pe cei mici, pe săraci şi pe văduve… şi tuturor câţi li se cădea milă le-a dat”.
Într-adevăr, Mănăstirea Curtea de Argeş nu este o simplă ctitorie a unui Domnitor; aceasta este o capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă calităţile spirituale deosebite ale poporului nostru: jertfelnicia, armonia (echilibrul) şi dorinţa sa de-a crea sinteze (comuniune).
Gavriil Protul, cel ce a luat parte la târnosirea acestei mănăstiri şi descrie evenimentul, exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este aşa mare şi sobornică precum Sionul pe care îl făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia pe care o făcu Justinian împăratul, însă cu frumuseţea este mai pe deasupra decât acelea”.
Vizitând biserica, sirianul Paul din Alep, pe la mijlocul sec. XVII, impresionat de frumuseţea ei, o caracteriza ca fiind „un obiect de minunăţie a minţii şi fără asemuire printre mănăstirile din acest Principat”.
Grija deosebită a voievodului pentru acest odor al culturii româneşti se observă citind pe lespedea de piatră aşezată pe mormântul lui Neagoe Basarab, unde, printre altele, stă scris: „Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păstreze acest loc de odihnă şi lăcaş al oaselor mele, ca să fie nestricat”.
Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este adevărata coroană a ctitoriilor Sfântului Neagoe Basarab, mărturia cea mai de seamă a preocupărilor sale ctitoriceşti.
Între ctitoriile sale, se află şi biserica Mănăstirii Snagov din judeţul Ilfov, construită în timpul domniei sale (1512-1521), după model monahal atonit. Astfel, Domnitorul isihast Neagoe Basarab şi-a legat numele de această aşezare monahală, cu începuturi modeste în secolul al XI-lea, dar îndrăgită de mai mulţi Domnitori ai Ţării Româneşti, începând cu secolul al XIV-lea: Vladislav I Vlaicu (1364-1377), care a zidit aici un paraclis; Mircea cel Bătrân (1386-1418), de la care avem până astăzi o clopotniţă mare; Vladislav II, care a zidit aici în 1453 o biserică, având hramul Buna Vestire; apoi Vlad Ţepeş († 1476), care, între anii 1456-1462, a înzestrat mănăstirea cu ziduri de apărare, un pod de lemn (distrus la 1821 în timpul Eteriei), un tunel de refugiu pe sub apă, şi tot el a organizat aici o închisoare pentru „trădători şi tâlhari”; Domnitorul Mircea Ciobanu (la mijlocul sec. XVI) a închis pridvorul acestei biserici, iar fiul său, Petru cel Tânăr, a dispus pictarea aceste bisericii, finalizată în anul 1563.
Un moment important din trecutul acestei mănăstiri îl constituie dorinţa lui Antim Ivireanul de a înfiinţa aici, ca stareţ al Mănăstirii Snagov, o tiparniţă, în care au apărut cărţi de cult şi de zidire sufletească în limbile română, greacă şi arabă (1694-1705), fiind sprijinit de Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Aşadar, trei sfinţi, Sfântul Neagoe Basarab (†1521), Sfântul Constantin Brâncoveanu (†1714) şi Sfântul Antim Ivireanul (†1716) au iubit mult această mănăstire care a fost adesea o „antecameră” sau un pridvor al Raiului pentru mulţi monahi şi pelerini.
Viziunea spirituală, morală, politică, diplomatică şi militară a lui Neagoe Basarab se află în lucrarea sa literară, pedagogică şi filosofică: Învăţăturile către fiul său Theodosie, prima de acest gen în cultura românească.
După cum remarcă domnul Dan Zamfirescu: „«învăţăturile» ne apar, astfel, în acelaşi timp ca o operă de instrucţie şi de educaţie religioasă şi morală, un breviar de ascetică şi mistică răsăriteană, o antologie de texte pedagogice selectate şi aranjate potrivit scopului general al lucrării, un tratat de teorie politică a monarhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie şi tehnică a guvernării autoritare moderne, o sinteză a experienţei şi gândirii diplomatice româneşti, o carte de tactică şi strategie militară şi una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română”.
Recent, Academia Română a evidenţiat şi mai mult importanţa acestei opere, publicând volumul: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ediţie de Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2020, 1183p.
Educaţia aleasă bisericească pe care a primit-o îl ajuta pe Neagoe Basarab să citeze din Sfântul Ioan Hrisostom şi din alţi Sfinţi Părinţi ai Biserici, utilizând datele Sfintei Scripturi cu o uşurinţă uimitoare. „El – zice Nicolae Iorga – este cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină”.
Într-adevăr, Neagoe Basarab a avut o viziune largă, iubind moştenirea bizantină, în special spiritualitatea isihastă, dar totodată el este principele vremii sale, deschis spre noua cultură a Renaşterii. Fără să fie luptător cu armele, ca voievodul Ştefan cel Mare, voievodul Neagoe Basarab – prin toată grija şi dărnicia sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, „domn al culturii” creştine europene, în special al culturii creştine bizantine.
În 1521, după 9 ani de domnie, Neagoe Basarab se stinge din viaţă, lăsând în urma sa multă lumină, ale cărei raze vin până la noi cei de astăzi.
Trupul său a fost depus în gropniţa frumoasei sale ctitorii de la Curtea de Argeş.
Privită în ansamblul ei şi în contextul epocii sale, domnia lui Neagoe Basarab poate fi considerată o renaştere spirituală românească. Neagoe Basarab a fost un fiu şi un Domnitor demn de poporul din care făcea parte şi pentru a cărui propăşire spirituală, culturală şi socială s-a ostenit foarte de mult.
Domnitor înţelept, evlavios şi darnic, Neagoe Basarab rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un exemplu pentru generaţiile de azi şi de mâine.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2008, l-a trecut în rândul Sfinţilor din calendar, cu dată de pomenire la 26 septembrie.
† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
*Text publicat în vol. Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, pp. 150‑154, revizuit şi îmbogăţit de autor în 2021, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea Sfântului Voievod Neagoe Basarab la viaţa veşnică (1521‑2021).
Aducem la cunoştinţa cititorilor noştri programul publicat de Arhiepiscopia Tîrgoviştei cu ocazia sărbătorii Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, sărbătorire ce se va desfăşura în perioada 10-11 august 2021. Ca şi în anii trecuţi, Arhiepiscopia Tîrgoviştei organizează o serie de manifestări la care sunt chemaţi să participe toţi credincioşii ortodocşi care au evlavie la Sfântul Patriarh Nifon, cel care a fost, printre multe altele, şi duhovnicul Sfântului nostru Voievod, Neagoe Basarab.
Îndemnăm pe cei care se vor deplasa la Tîrgovişte să aibă în vedere împrejurarea că arhiereul locului, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Mitropolit onorific şi Exarh patriarhal, este unul dintre cei care promovează în mod deschis, cu capul descoperit, erezia ecumenistă, motiv pentru care sugerăm credincioşilor să chibzuiască şi să decidă dacă este oportună participarea la slujbele oficiate de acest ierarh.
Este drept că mesajul transmis cu acest prilej, mesaj pe care îl preluăm mai jos, este unul potrivit şi ortodox şi ne exprimăm nădejdea că ierarhul locului îşi va fi părăsit din convingerile sale ecumeniste sau că va face la această sărbătoare a ocrotitorului său primul pas spre lepădarea de această cumplită erezie şi molimă spirituală reprezentată de învăţătura ecumenistă.
Însă, în afara acestui motiv de întristare şi de amărăciune, încurajăm efectuarea pelerinajului la Tîrgovişte, ca fiind un prilej de apropiere de Sfântul Patriarh Nifon, acest cu adevărat mare sfânt al nostru, a cărui viaţă reprezintă un model de urmat pentru ierarhii Bisericii şi, totodată, o vie mustrare pentru neputinţele sinodalilor noştri de astăzi. Încurajăm prin urmare ca după parcurgerea mesajului ierarhului de acum al Tîrgoviştei, să fie citită şi minunata viaţă a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti.
Sfinții reprezintă, în Ortodoxia universală, mijlocitorii noștri către Bunul Dumnezeu, pilde de viață, de speranță și de credință, precum și călăuzitori pe drumurile vieții pentru poporul dreptcredincios. Astfel, ei aparțin tezaurului de spiritualitate și de viață întru Hristos, dar și firescului manifestărilor cotidiene al trăirii principiilor de viață creștine, așa cum reflectă ele propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Ei reprezintă puternice lumini în întunericul lumii contemporane, ce reflectă strălucirea slavei lui Hristos, așa după cum Mântuitorul Însuși a zis, iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan L-a citat, consemnând: Eu sunt lumina lumii. Cine Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții(Ioan VIII,12). Această lumină, nu este prezentă numai în exterior, în lumea văzută, ci, de asemenea, în interiorul nostru, în istoria noastră personală, deoarece Hristos este lumina care strălucește în întunericul sufletelor noastre și al creației. Astfel, dacă vom fi dispuși să-i urmăm Lui, vom deveni ceea ce El dorește să fim, lumină, asemenea Lui și misionari ai Cuvântului celui plin de lumină.
Lumea pe care cei de astăzi o moștenesc are nevoie disperată de autentic sens al comuniunii, al dialogului și al solidarității umane, dar și de mărturisitori ai luminii și ai iubirii lui Hristos, la fel cum au fost toți Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Dintre aceștia, se remarcă ocrotitorul principal al Eparhiei noastre, cel dintâi sfânt canonizat pe teritoriul țării noastre, precum și cea mai importantă personalitate religioasă de la începutul secolului al XVI-lea, în Muntenia, Sfântul IerarhNifon, Patriarhul Constantinopolului și Întâistătătorul Bisericii din Țara Românească, plin de lumină dătătoare de viață nouă în Hristos, care reprezintă până astăzi reperul cel mai important pe plan spiritual, moral și cultural care ne inspiră viața de credință, îndemnându-ne la aprofundare și intensificare a vieții întru Hristos.
Ierarh erudit, bun cunoscător al provocărilor pastoral-misionare ale epocii sale, Sfântul IerarhNifona înnoit profund viața religioasă și morală de la noi, a reorganizat Biserica munteană, imprimându-i o amplă deschidere spre nevoile concrete ale timpului său. De altfel, rodnicia sa duhovnicească este mărturisită cel mai bine de celebrul său ucenic – Sfântul Voievod Neagoe Basarab – model desăvârșit de om politic creștin, dar și de efervescența spirituală a deceniilor ce au urmat.
Cu o impresionantă deschidere spre lumea culturii și a nevoilor misionare ale timpului său, Sfântul Ierarh Nifon a îndemnat la folosirea celor mai noi mijloace tehnice ale acelei epoci pentru optima propovăduire a valorilor evanghelice. De aceea, la îndemnul său, a fost utilizat tiparul în misiunea Bisericii, astfel că Voievodul Radu cel Mare a sprijinit, la vremea potrivită, opera tipografică a Ieromonahului Macarie, care a editat, aici la Târgoviște, primul Liturghier ortodox din lume și prima carte de pe teritoriul țării noastre, în anul 1508, urmând apoi Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).
Mărturisitori ai luminii pururi neapuse în contemporaneitate, tinerii și familiile creștine au misiunea de a păstra conștiința vie a prezenței Mântuitorului Hristos în viața și în lumea noastră. De altfel, cu toții suntem chemați să facem să strălucească frumusețea și lumina Evangheliei Lui – izvor al iubirii dumnezeiești pentru om – în interiorul lumii secularizate de astăzi, în mare parte insensibilă la valorile spirituale.
Fidelă misiunii ei de a fi “lumină a lumii”, vestitoare neînfricată a Evangheliei mântuirii, Biserica este aceea care împărtăşeşte, cu încredere şi speranţă, harul tămăduitor, sfinţitor şi îndumnezeitor al lui Hristos, şi este icoană neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, semn al iubirii şi milostivirii dumnezeieşti.
Și în acest an, în pofida inconvenientelor create de măsurile de eradicare a pandemiei care ne tulbură viețile, respectând toate normele legale și sanitare în vigoare, ne vom bucura împreună de mijlocirea Sfântului Ierarh Nifon, cu ocazia sărbătorii sale – moment spiritual central al Eparhiei noastre – în ziua de miercuri, 11 august a.c., de la ora 7.00, la Mânăstirea Stelea din Târgovişte, unde va fi oficiată Sfânta Liturghie şi vă veţi putea închina la racla cu sfintele moaşte, până seara târziu.
Ceremoniile liturgice vor fi inaugurate de Pelerinajul Tinerilor din Arhiepiscopia Târgoviştei ce se va desfășura în ziua de marți, 10 august, ora 17.00, de la Catedrala mitropolitană la Mânăstirea Stelea, unde se va oficia slujba Vecerniei, pe un podium special amenajat în apropierea bisericii mănăstirii, de la ora 17.30.
Dorindu-vă spor duhovnicesc, pace și bucurie, vă împărtășesc tuturor arhierești binecuvântări.
O iniţiativă salutară, care aduce în atenţia publicului momentul împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, este anunţată de siteurile Basilica.ro şi Rador.ro. Omagiul Romfilatelia este unul binevenit şi ne exprimăm speranţa că acesta nu va rămâne un demers singular între cele din acest an ale instituţiilor statului român.
Reamintim cu această ocazie lansarea la sfârşitul anului trecut a ediţiei Academiei Române, seria Opere Fundamentale, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, apărută sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, o încununare a multor decenii de studii şi eforturi intelectuale menite a ne aşeza înainte un tezaur spiritual cu adevărat unic.
În vremuri în care post-adevărul şi realismul cinic al dominaţiei şi puterii se impun în viaţa publică în calitate de singur model de stăpânire şi guvernare, Învăţăturile… se menţin ca unic manual politic de sfinţenie şi de mântuire pentru conducătorii politici ai neamului românesc şi pentru supuşi, o lectură care îşi aşteaptă în continuare fiii şi legatarii să se întoarcă dezgustaţi de roşcoavele politice ale machiavelismului, preceptelor secătuite ale creştin-democraţiei contemporane sau ale înlănţuirilor francmasonice.
Nădăjduim că acest demers reprezintă un îndemn suplimentar adresat creştinilor ortodocşi pentru a relua lectura acestei opere cu adevărat fundamentale pentru civilizaţia românească. Stăruim fierbinte, în aceste vremuri tulburi, către orice suflet înţelegător să-şi asume jertfa efortului de receptare şi transpunere în duhul Sfântului nostru Voievod, înţelegându-i Învăţăturile… ca pe rodul unei chemări şi al unei experienţe personale, laolaltă politică şi duhovnicească, acumulată într-un context istoric cu multe asemănări zilelor noastre.
Prin Învăţăturile sale, Sfântul Voievod nu a căutat să se transforme într-un autor de literatură parenetică, moralizatoare, nu a urmărit cultivarea intelectului sau a unor forme seci de spiritualitate dilematică, ci ni se adresează în modul cel mai personal şi direct fiecăruia dintre noi, dorindu-ne propăşirea şi mântuirea.
Pe cât de limpede şi de netăgăduit este importanţa ctitoririi Mănăstirii Curtea de Argeş pentru identitatea naţională a poporului român, din păcate, pe atât de trecută sub uitare şi indiferenţă este opera sa cardinală de conştiincioasă sfătuire a urmaşilor săi.
Este de neînţeles împietrirea poporului nostru şi incapacitatea elitelor sale de a se reconecta, cu costul unui efort intelectual minimal, de a se realinia la duhul în care au fost scrise şi transmise Învăţăturile…
Romfilatelia introduce în circulație, joi, 5 august 2021, emisiunea de mărci poștale Neagoe Basarab, 500 de ani de la trecerea la cele veșnice.
Neagoe Basarab (1482-1521) pare a se fi născut ca urmare a relației mamei sale, Neaga, cu Basarab al IV-lea cel Tânăr, supranumit Țepeluș. În urma căsătoriei mamei cu Pârvu Craiovescu, este adoptat de acesta și, în consecință, primește o educație deosebită, stăpânind greaca, slavona și latina.
De foarte tânăr ajunge să ocupe locuri importante la curtea domnească – mare postelnic, mare comis. În timpul domniei lui Mihnea Vodă (cel Rău) conduce corpul de armată al celor răzvrătiți care îl îndepărtează pe acesta de pe tron (1510). Urmașul la tron, Vlad cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512), este și el învins de trupele lui Neagoe și decapitat (1512).
Tronul țării, pentru următorii zece ani, este ocupat de Neagoe, care, spre a se legitima, își ia numele de Basarab, nume la care ar fi avut dreptul prin naștere.
Domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521) a fost una de durată medie, dar cu efecte spectaculoase. A construit mai multe biserici, dar cea mai importantă rămâne cea de la Curtea de Argeș. Este o capodoperă, pe seama căreia s-a născut celebra baladă a meșterului Manole, în care Neagoe devine Negru Vodă, ctitorul nemulțumit de întârzierea lucrării. Se pare că voievodul era mândru de ctitoria sa, pentru că a ținut să fie înmormântat acolo.
Pe lângă frumoasa mănăstire pe care a ctitorit-o, trebuie să adăugăm și o scriere: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Scrise în limba slavonă, limba liturgică a epocii și, totodată, limba de cancelarie, a actelor oficiale, Învățăturile rămân un martor important al unui timp și al unui mod de a înțelege lumea la nivelul celui chemat să conducă locuitorii unui teritoriu. În mod aproape sincron, în Occident apărea o lucrare, aparținând lui Niccolò Machiavelli, dedicată aceluiași subiect – Principele. Ca și celebrul italian, Neagoe caută să stabilească locul și menirea celui chemat să conducă ajutat de autoritatea tronului.
Emisiunea de mărci poștale este alcătuită dintr-un timbru și o coliță dantelată.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 9 lei este reprodus portretul lui Neagoe Basarab, așa cum apare în pictura votivă de la Mănăstirea Curtea de Argeș, executată în secolul al XVI-lea de Dobromir. Cu prilejul restaurării întreprinse în secolul al XIX-lea, pictura a fost desprinsă de pe peretele bisericii și, după un periplu de mai multe decenii prin diferite instituții muzeale, a ajuns la Muzeul Național de Istorie a României, unde a fost supusă, în anii 2008 și 2009, unui meticulos proces de restaurare.
Pe timbrul coliței dantelate, cu valoarea nominală de 31,50 lei, este ilustrată o icoană reprezentându-l pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, canonizat în anul 2009, iar în compoziția grafică a coliței emisiunii se regăsește reproducerea picturii votive din biserica Mănăstirii Curtea de Argeș în care, alături de domnitor, apar Doamna Despina Milița și cei șase copii ai lor (al treilea din stânga este fiul său Teodosie).
Romfilatelia mulțumește Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Muzeului Național de Istorie a României și domnului Silviu Angelescu pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.
Emisiunea de mărci poștale „Neagoe Basarab, 500 de ani de la trecerea la cele veșnice” va fi disponibilă începând de joi, 5 august 2021, în magazinele Romfilatelia din București, Bacău, Brașov, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, precum și în magazinul nostru online: http://romfilatelia.ro/store/.
Una dintre sursele de inspirație pentru acest blog a fost și apariţia la începutul anului 2017 a Asociației Culturale Matricea Românească, ce reprezintă un proiect al Societății Civile de Avocați „Bulboacă şi Asociaţii” Bucureşti:
„Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect cultural al Bulboacă şi Asociaţii SCA, este un demers de responsabilitate civică, în spiritul perioadei antebelice, când avocaţii erau implicaţi în bunul mers al vieţii naţionale şi în cultura românească. În 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, crucială în perspectiva Unirii. Azi, avocaţii au din nou, prin Statutul profesiei lor, dar mai ales prin vocaţia lor publică, obligaţia de a contribui la binele social, economic și cultural al României„
Deşi civismul ortodox ar trebui să cuprindă o paletă mult mai largă de preocupări şi activităţi, considerăm că Matricea Românească are caracter reprezentativ pentru menirea culturală pe care trebuie să şi-o asume diferitele categorii profesionale, atât pentru sporirea prestigiului corpului profesional, cât şi pentru exprimarea propriilor individualităţi în interiorul aceluiaşi cerc social.
Nu doar din rândul avocaţilor, ci şi din rândul altor categorii profesionale, cu cadre active sau aflate la pensie, trebuie să izvorască iniţiative similare, energii culturale noi, prilejuri noi de reîndrăgostire de ţară şi de neam.
Ne folosim de acest prilej de a prelua un material despre un text al lui Sextil Puşcariu (biografie Wikipedia) despre Sfântul nostru Voievod Neagoe Basarab, identificat de Matricea Românească într-un manuscris aflat la Biblioteca Naţională:
Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională. Sursă imagine: Matricea.ro
Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.
Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.”
Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.
Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas
Vă recomandăm situl matricea.ro, acolo unde puteţi regăsi încă un articol despre Măria Sa Neagoe Basarab, împreună cu o formulare deosebit de simpatică a autorului care, vorbind despre primul principe isihast al neamului românesc, arată că Măria Sa „s-a restras în liniște și a meditat” 🙂
Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Sfinte Voievodule Neagoe Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotărâtă în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina şi a Sfântului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizării a avut loc la Bucureşti, de praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie.
Domnitor preaînțelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de locașuri sfinte, prieten al Sfinților Părinți, învățător luminat de Duhul Sfânt și mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul Sf. Voievod Neagoe Basarab (glasul al 8-lea)
Pe apărătorul credinței și darnic ocrotitor al creștinilor din toată Ortodoxia, pe învățătorul și împlinitorul Sfintelor Scripturi, care a adus liniștea pustiei în viforul tulburărilor lumești, să-l lăudăm cu bucurie și să-i cântăm cu dragoste: Bucură-te, Sfinte Neagoe, binecredincios voievod al Țării Românești!
Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Ţării Româneşti după Mircea cel Mare, ştiut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ţinut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane (1).
După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi fraţi, Preda, viitor ban al Craiovei, şi Pârvu, şi două surori, Vlădaia şi Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica şi ambiţioasa familie a boierilor Craioveşti, care avea în Oltenia o situaţie aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” şi-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situaţie privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.
Înzestrat cu însuşiri excepţionale şi cu o mare sete de a învăţa, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească şi să se formeze în împrejurări tot excepţionale. Membru al celei mai bogate şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar şi cărturărească. Barbu Banul şi fraţii săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistriţa din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaştele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaş un prestigios loc de pelerinaj. Bistriţa a devenit imediat cel mai mare centru cultural al ţării, mai ales în urma relaţiilor directe cu muntele Athos şi cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.
Bistriţa olteană era pentru Ţara Românească, la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamţu şi Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” şi prima şcoală de cărturărie a ţării. Unul din stareţii mănăstirii, care conducea obştea de la Bistriţa chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereţi, se numea Macarie şi cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al ţării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una şi aceeaşi persoană cu Macarie, stareţul Bistriţei şi că acesta a fost părintele duhovnicesc şi primul învăţător al voievodului (2). Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o aşa de largă cunoaştere a teologiei şi a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistriţa familiei sale, lângă părinţii îmbunătăţiţi şi cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci şi cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ţinut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.
Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în acelaşi timp, educaţia de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor şi ascultând pe ai săi în discuţiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viaţă, pe când el însuşi se ridicase la vârsta înţelegerii depline a lumii, pe cel mai mare şi mai slăvit domn al românilor, Ştefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar şi în ţările de primprejur şi chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost aşezat în mormântul de la Putna şi neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul şi în mintea sa personalitatea şi faptele marelui Ştefan. Deşi nu-l numeşte nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea şi le petrecuse în iradierea gloriei şi puterii părintelui Moldovei.
Dar în acelaşi timp Neagoe creşte într-o lume românească ce era confruntată cu greutăţi fără seamăn şi asupra căreia se întindea ameninţătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuşi marele Ştefan fusese obligat să vâre sabia în teacă şi să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părţi ale Europei şi că de pe tronul de odinioară al binecredincioşilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creştină îi caută prietenia, bunăvoinţa şi uneori chiar alianţa. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-şi asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejeşti reuşiseră să păstreze: fiinţa politică şi absoluta independenţă în cele dinlăuntru ale ţării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, şi de oşti încă puternice.
Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii şi strănepotul „cavalerului” (3) Dan al II-lea a trebuit să înveţe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanşa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror şir îl încheiase Ştefan al Moldovei, reuşiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înţelegere cu românii şi să primeşti tribut de la ei, decât să-i înfrunţi pe câmpul de luptă şi să-i obligi să-şi apere ţara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor şi le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică şi de buna lor gospodărie, iar oile şi caii româneşti umpleau Stambulul şi făceau fala grajdurilor sultanului.
Aşa se stabiliseră nişte raporturi speciale care apăraseră ţările române de cucerirea directă, de administraţia otomană, garantând libera exercitare a legii proprii şi a credinţei, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, ţările române rămăseseră astfel ca nişte oaze ale libertăţii către care se îndreptau ochii creştinilor robiţi. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, erau ajutaţi ierarhii şi credincioşii din Balcani şi din Orient să-şi păstreze credinţa şi nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuşi să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi să se întărească ei înşişi pe aceleaşi temelii.
Marele Ştefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea străluceşte fără teamă. Iar legea creştină este legea locului. Era biruinţa cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.
Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creştinătatea balcanică şi ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea ţintea apărarea creştinătăţii de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.
Boierii Craioveşti au fost printre cei dintâi care au înţeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toţi fraţii Craioveşti şi pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor (4). Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi şi gestul măsoară ambiţiile lor politice.
Politica lui Ştefan cel Mare din ultima perioadă îşi găseşte în Ţara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaş şi în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II şi alungat de Ştefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieţii şi a competiţiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească şi înţelepciunea de dincolo de lume. Ţara îl obligase să ia sceptrul şi să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minţii şi ochiul obişnuit să vadă departe şi adânc în firea lucrurilor, al celor obişnuiţi cu contemplarea zilnică a eternităţii.
Vlad Călugărul a fost un domn vrednic şi abil, care a ştiut să câştige şi pe cei din ţară şi pe cei din afară şi care a pus în Ţara Românească temeliile unei adevărate tradiţii politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiţia legăturilor strânse cu lumea creştină din imperiu. La moartea lui ţara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe păşea pragul adolescenţei spre vârsta raţiunii şi începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În faţa ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaştere”, un domn care-şi purtase mulţi ani paşii prin lumea apuseană şi care ştia că pe acolo artele şi frumosul, fastul şi strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înţelegea să fie şi el un astfel de principe şi va fi cel dintâi care, înălţând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârşitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admiraţie şi a duce faima ctitorului.
Ştefan îşi dobândea la Târgovişte, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Ţara Românească primea şi ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creştinătăţii apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinţei, prin afirmarea forţei creatoare a neamului în capodopere de artă şi în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenţei naţionale, simboluri ale condiţiei politice româneşti în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălţimea turcului încălecat. Creştinii trebuiau să intre în pământ ei înşişi, în faţa stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-şi înălţa turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu şi dovedeau că legea, la ei, şi-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, şi înălţarea ei făcea aproape cât o bătălie câştigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.
În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ştefan cel Mare şi adierile Renaşterii. Radu cel Mare începea să aşeze pe români în curentul de idei şi aspiraţii ale veacului modern.
Acesta este domnul în timpul căruia îşi începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab (5). În 1501, când Craioveştii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic şi va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcţia era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza şi grija odăii domneşti) şi totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea şi prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcţia presupunea cunoaşterea de limbi străine şi faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe şi-o asumă, dovedeşte că îndeplinea condiţiile.
Aşadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puţin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curţii şi-şi începe educaţia politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăţa şi ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtăşit celor din preajmă cunoştinţele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în şir. Dar realităţile româneşti nu erau cele ale Italiei. În faţa uriaşei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinţei strămoşeşti. Imperiului teocratic otoman, care cotropea şi trecea prin foc şi sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană şi umanismul, ci tot tăria unei credinţe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică şi bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ştefan cel Mare o ştia de mult, de când îşi luase ocrotitori ai oştilor pe Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Radu cel Mare a învăţat repede lecţia şi în 1503 el aducea în ţară, cu îngăduinţa sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credinţă şi rezistenţă creştină din câţi urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară şi exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simţise forţa şi abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminţii, îi obţinuse eliberarea şi, venit în ţară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene şi cinstit ca un împreună conducător al ţării.
Patriarhul a adus aici marea lui experienţă, dar şi tradiţia şi amintirea Bizanţului, dorinţa Bisericii ecumenice de a salva şi continua această tradiţie. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Ţara Românească.
Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanţă între idealurile servite de patriarh şi cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanţă hotărâtoare pentru istoria politică şi bisericească a întregului Răsărit şi Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiţii imperiale bizantine, în care intra şi obligaţia de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe (6). Prezenţa patriarhului ecumenic, fie el şi în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Ţării Româneşti făcea dintr-o dată ca la Târgovişte să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situaţie amintind de imperiul creştin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Ţara Românească se înfăţişa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creştinătatea robită privea ca la o oază a speranţei.
Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn şi clasa conducătoare a ţării de rolul lor excepţional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moştenitori ai împăraţilor bizantini, misiune din care decurgea obligaţia de a deschide şi mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creştinătăţii balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulţumit să execute voinţa domnului de a pune ordine în treburile bisericeşti şi a numi doi episcopi, ci i-a învăţat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuie” (7).
Prin Nifon, acel „Bizanţ după Bizanţ” – cum l-a numit N. Iorga – îşi găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material şi moral, iar în locul „cavalerilor” atleţi cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român şi o nouă politică activă: moştenitorul tradiţiilor imperiale creştine şi sprijinitorul sistematic şi prestigios al creştinătăţii robite. În felul acesta, în faţa capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgovişte un fel de capitală nedeclarată a lumii creştine din imperiu. Nifon al II-lea şi Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiţii. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creştine supuse imperiului care descoperă noua funcţie a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credinţe şi a civilizaţiei creştine din Europa sud-estică şi din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păşi, timp de secole, numeroşi alţi mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creştină supusă. Pentru toţi, pământul românesc va apărea aşa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenţei creştine, rezistenţă ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru aşezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârşitul secolului şi va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.
E greu de spus cât va fi înţeles şi urmat Radu cel Mare din această învăţătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanţul, adus ca într-o raclă vie în sufletul şi gândul patriarhului, îşi găsise omul în stare să-l facă a renaşte! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-şi aştepta în linişte ceasul.
Dar nu numai moştenirea Bizanţului, ci şi moştenirea celeilalte foste ţări creştine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăţia sârbească, trece tot acum pe pământul Ţării Româneşti. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creştini ai sârbilor, se refugiază la Târgovişte, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Miliţa şi Elena Brancovici (8). Prin ele supravieţuiau „ţariţele” Serbiei, ale căror vieţi au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărăţii a lui Ştefan Duşan.
Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea şi acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Ţării Româneşti dă adăpost şi este împodobită cu două mari figuri ale creştinătăţii balcanice, iar curtea de la Târgovişte a lui Radu cel Mare capătă o înfăţişare nouă, de loc de refugiu şi întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.
Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomaţie argumentul unităţii de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei fraţii de acelaşi neam (9). Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacşici, unul din fruntaşii de atunci ai sârbilor.
Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor şi ai sârbilor o realizează Maxim când reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naşte trei băieţi şi două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia lângă sine o soţie simbolizând un întreg trecut politic şi o veche tradiţie. Al treilea va fi Petru Rareş, viitorul soţ al celeilalte domniţe sârbeşti de la curtea muntenească, Elena Brancovici.
Din păcate, aşa cum se întâmplase uneori şi în Bizanţ, nu peste multă vreme între noul „împărat” şi fostul patriarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele şefului ţării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea şeful spiritual. Domnul voia să-şi dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Ţara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soţie de care nu fusese despărţit canonic, şi atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relaţii ce începuseră a nu mai fi bune, între domn şi patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească ţara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveştilor, ceea ce arată că legăturile cu aceştia deveniseră strânse şi mai ales că puternica familie îşi permitea asemenea gesturi de independenţă faţă de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic şi spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii sale, să umplură amândouă”.
Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaştere teologică, patosul moral şi gândirea politică a Bizanţului, pe care o cunoştea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărţi şi nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învăţăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea şi prin mănăstiri. Comparând cele ce – potrivit biografului său – Nifon le-ar fi predicat Curţii din Târgovişte cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învăţăturile sale, asemănările sunt izbitoare şi ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuţi de Nifon la Târgovişte şi timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului şi aeve şi într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă şcoală de teologie şi duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic şi un sfânt.
Prin Nifon va fi aflat Neagoe şi de obiceiurile împăraţilor bizantini de a scrie cărţi de învăţătură pentru fiii lor.
Legătura dintre ucenic şi dascăl a fost aşa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obţine de la patriarhia ecumenică şi celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învăţăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii şi în acelaşi timp un om politic de înaltă clasă.
Nifon părăseşte Ţara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere faţă de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunităţii Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare şi el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.
În acelaşi an apare cea dintâi tipăritură din cărţile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaştere” românească are deci norocul să-şi înscrie numele şi pe cel dintâi semn că românii şi-au însuşit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenţia ce avea să revoluţioneze lumea şi să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcţionat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistriţa şi că nu domnul, ci Craioveştii avuseseră ideea de a o înfiinţa. Dovadă că apar cărţi şi după moartea lui Radu cel Mare şi că s-au găsit, în ctitoria Craioveştilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.
Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru ţară şi-l pune pe tânărul Neagoe în situaţia de a face o experienţă hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi şi va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.
Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătaţi, înţelepţi, cu largi orizonturi şi se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă şi o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfăţişat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câştigat pe toţi cu făgăduieli şi cu o faţă atrăgătoare. A reuşit să-i păcălească şi pe Craioveşti, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simţit cu mâna pe frânele puterii „şi-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul şi a început să dezlănţuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea şi nebunia acestui fiu, care moştenise de la tată numai firea întunecată şi gustul uciderii. Duşmănia lui înverşunată pe toţi ce-i care-i puteau sta în cale şi-i puteau frâna dezlănţuirea de cruzime şi fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craioveşti. Aceştia, simţind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Dunăre, la o rudă a soţiei lui Barbu Banul, şeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg şi ajunsese atotputernicul paşă al Nicopolei.
Unul din fraţii Craioveşti, Radu, n-a mai apucat să fugă şi a fost ucis de ostaşii trimişi în Oltenia de domn. Aceştia au dărâmat casele fraţilor Craioveşti şi au bătut chiar mănăstirea Bistriţa cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinţii Apostoli zidită de Neagoe.
Împreună cu ai săi, Neagoe porneşte mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude şi prieteni influenţi şi el însuşi se bucura de mare trecere. Prin aceştia, cei trei fraţi rămaşi, Barbu banul, Pârvu şi Danciu, ajung la sultan şi obţin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău şi a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduţ, care nu avea decât 17 ani. Întorşi la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detaşament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedeşte că avea reputaţia unui bun militar. Nu a dezminţit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui şi conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost aşa de categorică încât domnul n-a mai aşteptat să apară şi restul oştirii, ci a fugit spre munţi, la Sibiu, sperând că va reuşi să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveştilor l-a urmărit şi acolo, unde şi-a găsit moartea.
La urcarea pe tron a lui Vlăduţ, ne spune cronica ţării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn şi Craioveşti, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situaţia ţării era grea şi împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiţii, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate şi conştient de primejdiile ce ameninţă ţara, că socoteşte venit timpul să-şi dezvăluie pretenţia la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenţie, care amintea stema ţării (10), aşa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan şi anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduţ, nu era simplă închipuire.
Ca urmare a investigaţiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins şi atunci sunt convocaţi Craioveştii care, spre a-l scăpa, jură în faţa domnului credinţă. Că jurământul era fals şi dictat de împrejurări o dovedeşte faptul că imediat după aceea au trecut iarăşi Dunărea, au revenit cu oştile lui Mehmed Beg şi, sub motiv că Vlăduţ nu şi-a ţinut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis ţara întreagă alege domn pe Neagoe. O ştim asta de la cronicarul favorabil lui.
Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău şi nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturaţi de saşi la Braşov şi unii au fost chiar omorâţi, domnul le trimite conducătorilor braşoveni teribila ameninţare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oştile ţării şi „va face Ţara Bârsei de nu i se va mai cunoaşte nici locul”. Ameninţarea a fost de ajuns, semn că se ştia că este în stare să o pună în aplicare, iar relaţiile bune s-au statornicit din nou.
Conflictul dintre structura lui morală şi crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le aşternea pe hârtie spre sfârşitul vieţii. Modul cum a reuşit să-şi pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Haşdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (şi numai doi alţii după el, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reuşit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ştefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, şi dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puţin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui şi nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruinţă!
Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viaţa noastră politică şi culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său şi mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului şi vărsării de sânge, ci pe aceea a înţelepciunii şi deschiderii către viitor ce-l va aşeza în conştiinţa urmaşilor ca începător de tradiţie. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei ţări, el şi-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viaţă o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înţelepciune. Dumnezeu i-a dat-o şi lui!
A fi puternic prin Dumnezeu şi în Dumnezeu fusese marea lecţie a lui Ştefan Vodă, care înfruntase duşmanii de zeci de ori mai tari simţindu-şi alături de el oştile nevăzute ale binelui şi pe sfinţii Dimitrie şi Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face faţă celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ştearsă de pe harta Europei doar la câţiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român şi-a ridicat ţara la un prestigiu şi o strălucire ce nu reuşise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el şi cu neamul său, şi uimirea lui Haşdeu este îndreptăţită.
Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Ţării Româneşti se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneţiei într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianţă în cadrul unei proiectate cruciade.
Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu şi Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numeşte în scrisoarea din 1519 „Preaînălţatul şi preastrălucitul şi preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod şi împărat şi autocrat a toată Ungrovlahia”.
În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, şi când în 1517 a avut loc sfinţirea măreţei catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciiş chiemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistriţa lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel şi de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie şi de la Simopetra. Aceşti egumeni toţi veniră la Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul şi pe Teolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi de la Sereş, de la Sardia, de la Midiia şi de la Melichin. Şi veniră şi ei şi-i primi cu mare cinste. Şi chiemă şi pre egumenii din ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dimpreună cu Neagoe şi cu Macarie mitropolitul ţării la mănăstirea cea nouă şi minunată de la Argeş”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalţii ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul şi domnul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţării. Şi se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu cântări iară alţii oamenii zicea toţi g(ospo)di pomilui. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe.Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tinda pentru stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue.
Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.
Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrănie şi cu liturghie.
Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari de cât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi se făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestem”.
Iată şi descrierea măreţului monument de la Argeş, făcută de Gavriil Protul: „Şi sparse mitropoliia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 Apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute din piatră cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita Troiţe. Iar pre supt straşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o straşină tot marmură albă, cioplită cu flori şi fo(a)rte scobite şi sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; şi crucile pre turle tot cioplite cu flori şi unile făcute sucite; şi împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, sămănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altariul, înpreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o înpodobi pre dinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.
Neagoe le dădea tuturor creştinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul şi nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că ţapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniţă: ţapul cu un corn, străpungând balaurul. Şi toţi cei ce păşeau pe sub ea ştiau ce mesaj să citească!
Neagoe a întemeiat definitiv, în conştiinţa întregii lumi creştine din imperiu, ideea că românii continuă tradiţia împărăţiilor creştine robite de turci şi că aici este refugiul şi centrul rezistenţei tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedeşte că cei ce şi-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reuşit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgovişte. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar mai presus de toţi Constantin Brâncoveanu.
Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul şi-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care ştie să prindă clipa când munţii nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Şi în loc să-şi dea frâu liber pornirilor omeneşti de slavă deşartă, s-a nevoit să dea ţării sale cea mai trainică nemurire: a culturii şi artei. La ea ajunsese în cele din urmă şi Marele Ştefan al Moldovei.
Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă şi în echilibrul moral al personalităţii. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieţii lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăşi vocaţia sa a fost aceea a unui om stăpân pe simţurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un şir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, şi frâu liber pornirilor trupeşti, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viaţă de familie fără pată. Reputaţia lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.
Viaţa l-a încercat din greu şi a primit totul creştineşte, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieţi şi două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-şi pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruţătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeaşi vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu.
Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate faţă de acest creştin ce-şi pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înţelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou şi cum odată prăbuşită „poarta Europei” – Belgradul – sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăşi de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru ţara şi viitorul neamului său, dar scutit de umilinţa şi înfrângerea în care se va prăbuşi regatul vecin. De grija ce-l stăpânea ştim de la un om care avea să-şi câştige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce ameninţa iar lumea şi făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacşu „ot Dlăgopole” – Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgovişte, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.
Boala fără leac şi ameninţarea morţii au făcut din voievodul de la Argeş cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei româneşti. La fel ca păstorul din Mioriţa, care în faţa morţii în loc să se chircească şi să-şi acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieţii, se ridică la grandioasa viziune a nunţii cosmice şi înfruntă neantul printr-o creaţie de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii şi certitudinii sfârşitului apropiat încordându-şi toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca şi Mioriţa, ea a ieşit din aceeaşi atitudine în faţa morţii: de a potenţa viaţa prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, şi de a se îndrepta spre pragul final cu gândul aşezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam şi măsura sufletească a unei naţii o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Şi puţine neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălţimile ameţitoare ale Mioriţei şi la rodnicia experienţei lui Neagoe Basarab.
Neagoe Basarab şi-a scris Învăţăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar şi cu gândul de a se împărtăşi tuturor urmaşilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viaţă scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale şi în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeş şi tradiţia politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generaţiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistriţa olteană şi al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câţi au scris la vremea sa şi înainte de dânsul.
Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, şi mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie şi atâta cunoaştere a Scripturii şi Părinţilor Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputinţă, ca şi cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reuşit să dea un scriitor creştin încoronat, în stare să se înalţe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împăraţii Bizanţului (care şi ei au scris sfaturi către fiii lor) şi nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată şi aceasta este un har de la Dumnezeu către dânşii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă şi smerită la strigătul de luptă şi victorie asupra vrăjmaşului. Deschidă oricine cărţile şi scrisorile Bizanţului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, şi va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgovişte. Citească oricare memoriile şi sfaturile oricărui rege al altor popoare, şi se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi şi simţi, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toţi.
Neagoe Basarab a săvârşit şi minunea de a aşeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omeneşti despre om, iar în lumea noastră dobândeşte o actualitate tot mai vădită.
Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă şi reţinere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forţă neegalată de nimeni spre a apăra dogma creştină a unicităţii fiinţei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, şi pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate şi judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă şi dureroasă insistenţă decât această propoziţie a demnităţii şi unicităţii omului, cu care se deschid Învăţăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărţile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forţă a omeniei sale.
Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creştine, a credinţei lui în dreptate, în puterea binelui, în biruinţa legică şi finală a binelui pe lume.
Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Nici învăţatul episcop Bossuet, autorul, peste două secole, al cărţii intitulate Politica scoasă din înseşi cuvintele Scripturii Sfinte nu a reuşit să facă din duhul creştin şi puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparaţie cu toate cărţile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.
Dar nu numai un gânditor politic creştin şi român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci şi un uriaş cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învăţaţii laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomaţie şi războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost şi oştean şi şef de stat!
Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbeşte despre cele dumnezeieşti, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei şi spiritualităţii creştine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, şi să-şi primească adevăratul răspuns (11). Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină. Voievodul format printre călugării de la Bistriţa în aceeaşi măsură în care s-a format la curtea de la Târgovişte este primul nostru mare teolog şi primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.
Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” şi am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului şi al creştinului dornic de desăvârşire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate şi adesea însângerate ale politicii a fost geniul şi unicitatea lui Neagoe Basarab. Şi a face din politică o slujire a dreptăţii şi a binelui a fost poate una din misiunile încredinţate neamului nostru, până în zilele de acum.
A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărţi în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea şi renaşterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptăţii.
Arhim. CIPRIAN
1. N. Iorga îl trece printre „Cavaleri” în Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, şi-l numeşte „Dan Vodă cel Viteaz”. 2. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la „Vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople”, capitolul „Une nouvelle hypothese au sujet de la personne du metropolite Macaire de Hongrovalachie”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. V, 1967, nr. 1-2, p. 56-58. 3. Denumirea e dată de N. Iorga acelor domni care au asimilat în personalitatea lor idealul apusean al cavalerului medieval, pentru care vitejia este suprema virtute şi câmpul de luptă se confundă cu însăşi existenţa. Timpul „Cavalerilor” trece şi lasă loc abilei diplomaţii, dar în scrierea lui Neagoe idealul vitejesc al epocii „cavalerilor” şi-a găsit cea mai puternică expresie literară şi doctrinară din toată literatura română. Idealul său este vitejia înţeleaptă. 4. Textul lui în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. II, p. 6-9. 5. Pentru originea şi cariera lui politică vezi Dan Pleşia în „Valachica”, Târgovişte, I, 1969 şi II, 1970. 6. Vezi Nicolae M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1914. 7. Viaţa Patriarhului Nifon… în Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăila şi Dan Zamfirescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (colecţia „Lyceum”, p. 74). 8. I. C. Filitti, Despina, princese de Valachie, fille presumee de Jean Brankovith, extras din „Revista istorică română”, I, 1931, p. 241-250. Ion-Radu Mircea, care a identificat numele mamei Despinei, crede că era şi ea un copil din flori al despotului, soră numai după tată cu Elena Rareş, care este cunoscută ca fiică legitimă a despotului Ioan. Vezi De l’ascendance de Despina, epouse du voevode Neagoe Basarab, A propos d’une inscription slavonne inedite, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 435-437. 9. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 şi Literatura română veche…, I, p. 173 numeşte pe Maxim „adevărat fiu al luminii” şi adaugă că a fost „înălţat de arhiereii moldoveni la rangul de mitropolit”, ceea ce arată legăturile Bisericii din Ţara Românească cu cea din Moldova. Solia sa de pace ocupă în cronică un rol însemnat, dar argumentul comunităţii de neam apare nu aici, ci în Cronica lui Ureche: „pentru că sunt creştini şi de o seminţie”. Adaosul lui Ureche nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului acestor cuvinte : ele nu se referă la rudenia celor doi domni, cum susţin unii istorici, ci la faptul că aparţin aceluiaşi popor. Maxim Brancovici a fost canonizat de Biserica sârbă în cuprinsul căreia şi-a sfârşit zilele, zidind mănăstirea Kruşedol. Viaţa lui a fost tipărită şi tradusă după ediţia din „Glasnik” de Haşdeu în Arhiva istorică a României”, II, p. 65-68. Cităm de aici: „Alungat din pasă şi din patrie, fericitul Maxim luă cu el moaştele fratelui său şi ale părinţilor săi şi merse la Radu, domnul Munteniei, carele fiind iubitoriu de Hristos îl primi cu bucurie sufletească şi cu veselie şi-i dete loc de odihnă ca şi în patrie. Dar diavolul duşman al faptelor bune aţâţă răsbel între domnii ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă, şi era aproape să se înceapă bătălia, când iată fericitul Maxim sbură ca o pasăre în mijlocul ambelor armate şi prin dumnezeiasca înţelepciune a minţii sale alină pe amândoi domnii, carii întăriţi prin dragoste s-au întors fiecare pe acasă, lăudând pe Dumnezeu şi pe sfântul, pe care amândoi îl luară în dragoste. Atunci Maxim fără voia lui fu înălţat şi hirotonit la tronul mitropolitan al Munteniei” (p. 67). Mănăstirea Kruşedol a fost zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab şi există donaţii ale sale şi ale doamnei Despina la Kruşedol. De observat că şi pentru autorul necunoscut al Vieţii…, Ţara Românească şi Moldova sunt „amândouă Daciile”, deci ideea unităţii de neam a românilor apare şi aici. Grigore Ureche consemna o tradiţie rămasă printre moldoveni, dar ne-consemnată de Macarie, atunci când spunea că Maxim a folosit argumentul apartenenţei la acelaşi neam. 10. Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 405-434. La p. 412 este reprodus fotografic sigiliul atârnat la hrisovul lui Vlad cel Tânăr din 17 august 1511. Asemănarea cu stema ţării e clară, şi după această dată va fi izbucnit şi conflictul. 11. Dr. Antonie Plămădeală, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în vol. „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.
Învăţăturile tale, Sfinte Neagoe, lăsate moştenire fiului tău Teodosie şi poporului binecredincios, sunt şi pentru noi chemare sfântă la împlinirea poruncilor pline de mireasmă duhovnicească ale Evangheliei lui Hristos şi la cântarea Dumnezeului Celui în Treime lăudat: Aliluia!
Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de
lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de
Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe
Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul 1
Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei,
măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l
cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de
Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te,
Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Icosul 1
Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte
Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele
mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei
lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru
aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi
aducem această cântare:
Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor;
Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi;
Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh;
Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată;
Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon;
Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;
Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor;
Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi;
Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa;
Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori;
Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 2-lea
Aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după vârsta de treizeci de
ani, a ieşit la propovăduirea Cuvântului vieţii, aşa şi tu, Sfinte
Neagoe, dacă ţi-ai desăvârşit dobândirea învăţăturilor omeneşti şi
duhovniceşti, la aceiaşi vârstă ai fost chemat să primeşti sceptrul
domniei unui popor smerit şi evlavios, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Asemenea lui Moise cel de demult, care a condus poporul ales spre
pământul făgăduinţei, scoţându-l din robia lui Faraon, şi tu,
înţeleptule voievod, ai chivernisit bunurile materiale şi sfintele
doriri ale neamului tău, învăţând pururi că pământul făgăduinţei nu este
în lumea aceasta, ci în ceruri. După atâtea veacuri ne minunăm de
înţelepciunea ta şi darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu,
cântându-ţi:
Bucură-te, voievod desăvârşit între dregătorii neamului românesc;
Bucură-te, că Hristos a fost povăţuitorul de taină al sufletului tău;
Bucură-te, că pe Moise, prietenul lui Dumnezeu, l-ai avut ca model;
Bucură-te, mare biruitor, asemenea împăratului Constantin;
Bucură-te, urmaş vrednic al împăraţilor Bizanţului strălucitor;
Bucură-te, simbol al Ortodoxiei, plăcut lui Dumnezeu;
Bucură-te, protector al creştinătăţii din Balcani şi din întregul Orient;
Bucură-te, soare care ai întunecat semiluna;
Bucură-te, icoană mult cinstită de creştinii ortodocşi;
Bucură-te, cel ce ai avut conştiinţa că dregătoria ta este de la Dumnezeu;
Bucură-te, principe creştin, cel ce ai condus popoarele la pocăinţă;
Bucură-te, mărite voievod, închinat slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 3-lea
Precum soarele de pe cer luminează şi pe cei buni, şi pe cei răi, tot
aşa şi tu, binecredinciosule voievod, ai fost, în toată viaţa ta,
acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare. Căci nimănui, Sfinte, nu
ai făcut părtinire, ci ai ajutat deopotrivă pe cei bogaţi şi pe cei
săraci, pe călugări şi asceţi, pe văduve şi pe orfani, văzând în fiecare
chipul lui Dumnezeu în lumina asemănării; şi dând slavă pururea Sfintei
Treimi, ai cântat: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Bineştiind, Sfinte Neagoe, că demnitatea şi misiunea principelui
creştin înţelege stăpânirea pământească, chip al Împărăţiei cerurilor,
te-ai socotit împreună cu Macarie, Mitropolitul Ţării Româneşti, simbol
al aceluiaşi Hristos – Împărat şi Arhiereu – lucrând toate cu dreaptă
socotinţă şi smerenie. Drept aceea îţi cântăm aşa:
Bucură-te, om al lui Dumnezeu cu minte luminată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai dovedit că stăpânirea oamenilor se face prin cultivarea sufletelor;
Bucură-te, filosof care ai despărţit ştiinţa lumii deşarte de învăţătura lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai ocupat de ştiinţa conducerii popoarelor creştine;
Bucură-te, duhovnicesc voievod, chip şi asemănare a marilor împăraţi;
Bucură-te, cel ce ai avut povăţuitor în ceruri pe Împăratul Hristos şi Sfântul Nifon pe pământ;
Bucură-te, binefăcător şi ocrotitor al celor oropsiţi;
Bucură-te, erou al libertăţii şi făcător de pace în Balcani;
Bucură-te, prieten al sfinţilor şi vorbitor cu îngerii;
Bucură-te, voievod creştin, icoană a Împăratului Celui veşnic;
Bucură-te, umanist ortodox, purtătorul peceţii culturii bizantine;
Bucură-te, prinţ cu demnitate neveştejită, altoit pe viţa Hristos;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 4-lea
Învăţăturile tale, Sfinte Neagoe, lăsate moştenire fiului tău
Teodosie şi poporului binecredincios, sunt şi pentru noi chemare sfântă
la împlinirea poruncilor pline de mireasmă duhovnicească ale Evangheliei
lui Hristos şi la cântarea Dumnezeului Celui în Treime lăudat: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Preaînălţate, preastrălucite, preaevlavioase şi preaortodoxe ai fost
numit, mărite voievod, ca un înţelept al vremurilor tale; dar noi nu te
vom chema mai mult decât Sfinte al lui Dumnezeu şi prieten al sfinţilor,
cântând aşa:
Bucură-te, domnitor creştin iubitor de linişte şi bunăstare;
Bucură-te, condeiul inspirat de harul Duhului Sfânt;
Bucură-te, apărător al dreptăţii şi împăciuitorul celor răzvrătiţi;
Bucură-te, pildă de smerenie şi chip al blândeţilor;
Bucură-te, aducător de pace şi bucurie oamenilor;
Bucură-te, cel ce ai statornicit reguli sfinte pentru Biserică şi domnitori;
Bucură-te, mărinimos împodobitor al lăcaşurilor sfinte;
Bucură-te, semănătorul curăţiei şi al adevărului;
Bucură-te, purtător de grijă al celor oropsiţi;
Bucură-te, ritor al credinţei celei mântuitoare;
Bucură-te, purtător de biruinţă asupra vrăjmaşilor;
Bucură-te, alăută dumnezeiască a Ortodoxiei;
Bucură-te, luceafăr care străluceşte în întunericul necunoştinţei;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 5-lea
Toată viaţa ta, Sfinte, ai arătat, prin faptă şi cuvânt, că virtuţile
creştineşti sunt trepte de urcuş către Dumnezeu-Iubire, de la Care vine
toată darea cea bună şi toată dreptatea. De aceea, îndeletnicindu-te cu
postul, rugăciunea, curăţia, smerenia şi milostenia, ai urcat treptele
urcuşului duhovnicesc către Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Din sfaturile tale, mărite voievod, învăţăm că adevăratul umanism
înseamnă realitatea umanităţii îndumnezeite după modelul lui Hristos.
Pentru a ajunge pe această treaptă, toată viaţa ai împlinit decalogul
desăvârşirii, pe care şi noi vom încerca să-l împlinim, fericindu-te,
zicând:
Bucură-te, cel ce ţi-ai îndreptat propria viaţă după poruncile lui Hristos;
Bucură-te, că inima ta a fost sălaş al luminii necreate;
Bucură-te, domnitor creştin, rugător pentru supuşii tăi;
Bucură-te, principe isihast, aducător de pace în lume;
Bucură-te, gură de aur, care a rostit cuvintele înţelepciunii;
Bucură-te, cel ce n-ai făcut nici un rău aproapelui;
Bucură-te, că ai dobândit smerita cugetare ca început al virtuţilor;
Bucură-te, că n-ai dispreţuit pe săracii fără ajutor;
Bucură-te, conducător, care ai făcut făgăduinţe şi le-ai împlinit;
Bucură-te, că ai iubit pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din toată virtutea ta, iar pe aproapele ca pe tine însuţi;
Bucură-te, chipul dregătorului, adevărat iubit de popor;
Bucură-te, părtaş al lucrurilor şi necazurilor semenilor tăi;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 6-lea
Mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi înzestrător neîntrecut al multor
biserici şi mănăstiri te numim pe tine, binecredinciosule voievod; căci
n-ai precupeţit nici un efort pentru ca sălaşele lui Hristos pe pământ
să strălucească în frumuseţe şi podoabe ca luminătorii pe cer. Pentru
toate ai adus mulţumire lui Dumnezeu Celui ce te-a îmbogăţit de darurile
cereşti, cântând: Aliluia!
Icosul al 6-lea
„Această casă Tatăl o a zidit, această casă Fiul o a înnoit, această
casă Duhul Sfânt o a luminat şi a sfinţit sufletele noastre”, s-a cântat
la târnosirea Sionului românesc de la Argeş, Sfinte Neagoe. Aşadar,
Meşterul Manole, ziditorul sălaşului Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, nu-i altul decât Însuşi Emanuel, Dumnezeu, Cel mai înainte de
veci. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut!
Bucură-te, ctitorul Sionului românesc de la Argeş;
Bucură-te, că faima frumuseţii acestuia s-a răspândit în toată lumea;
Bucură-te, cel ce ai dăruit lui Dumnezeu buchet de flori duhovniceşti;
Bucură-te, că biserica ta este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Sfânta Filofteia sălăşluieşte în ctitoria ta;
Bucură-te, cel ce ai înzestrat cu podoabe scumpe ctitoria îngropării tale;
Bucură-te, că mulţi se minunează de această casă a lui Dumnezeu;
Bucură-te, că lăcaşul tău a devenit sălaş de veşnică odihnă multor dregători;
Bucură-te, cel ce ai dăltuit în piatră istoria neamului tău;
Bucură-te, că măreţia acestei biserici s-a păstrat peste veacuri;
Bucură-te, că şi în ceruri ţi-ai zidit lăcaş sfânt;
Bucură-te, că Dumnezeu a primit jertfa ostenelilor tale;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 7-lea
Mare sărbătoare s-a făcut la târnosirea lăcaşului de la Argeş în
cinstea Preasfintei Fecioare Maria; căci toţi egumenii Sfântului Munte,
în frunte cu Patriarhul Teolipt al Constantinopolului, împreună cu
preoţi şi popor ales, au purces la această sfântă prăznuire, glăsuiesc
predaniile sfinte. Toţi s-au minunat de frumuseţea nespusă a bisericii
ctitorite de tine, binecredinciosule voievod, cântând lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul al 7-lea
Dacă s-a săvârşit sfinţirea bisericii, unde avea să se sălăşluiască
în pace sfântul tău trup, ai rânduit, Sfinte Neagoe, ca această ctitorie
să rămână sălaş de linişte şi rugăciune pentru monahi şi pelerini, căci
Mitropolia ţării ai strămutat-o la Târgovişte, unde iarăşi ai zidit
măreaţă biserică, mulţumind lui Dumnezeu, iar noi îţi cântăm:
Bucură-te, fala Târgoviştei şi a întregului neam românesc;
Bucură-te, ctitorul Mitropoliei Ţării Româneşti;
Bucură-te, împăciuitorul Sfântului Nifon cu Radu Voievod;
Bucură-te, că minuni ai săvârşit prin credinţă adevărată;
Bucură-te, împodobitorul sfintelor moaşte a duhovnicescului tău părinte;
Bucură-te, ctitor înnoitor al Lavrei Dionisiu şi al altor mănăstiri athonite;
Bucură-te, că şi în Serbia ai înnoit mănăstiri şi biserici;
Bucură-te, înzestrător al multor lăcaşuri sfinte în toată Ortodoxia;
Bucură-te, că nici o biserică a ţării tale n-a fost lipsită de ajutor;
Bucură-te, cel ce ai statornicit legi şi predanii pentru ctitoriile tale;
Bucură-te, că nimeni nu poate spune multele tale înfăptuiri în numele lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 8-lea
Dreapta credinţă păzind, calea săvârşind, cu pomul vieţii tale
încărcat de faptele credinţei, la sfârşitul vieţii pământeşti, te-ai
înfăţişat, Sfinte Neagoe, mare voievod, înaintea Dreptului Mântuitor,
Care ţi-a rânduit cununa împărătească a vieţii veşnice, aşezându-te în
ceata împăraţilor creştini pentru a cânta: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Voind Hristos să arate lumii că nu în zadar se ostenesc cei ce iubesc
podoaba Casei lui Dumnezeu şi împlinesc voile Sale, aici pe pământ, a
preamărit cu aleasă cinste pe Sfântul Neagoe la săvârşirea sa din viaţa
aceasta trecătoare, aşezându-l în odihna Sa cea veşnică, de unde se
roagă pentru noi, cei ce-i cântăm:
Bucură-te, Sfânt voievod, cel ce ai avut gândul la moarte şi mintea înălţată la Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce ai plecat din valea plângerii înainte de vreme;
Bucură-te, că Hristos ţi-a prevestit ceasul sfârşitului;
Bucură-te, că îngerii ţi-au slujit la petrecerea ta;
Bucură-te, că ai avut sfârşit bun şi creştinesc;
Bucură-te, cel ce ai cunoscut că sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de dânsele;
Bucură-te, că sufletul tău s-a lămurit ca aurul în topitoare;
Bucură-te, că ai nădăjduit în Dumnezeu, Care ţi-a descoperit minunile Sale;
Bucură-te, că dragostea pentru El te-a mistuit toată viaţa;
Bucură-te, că ai aflat milă şi har înaintea Dreptului Judecător;
Bucură-te, cel plin de lumină treimică şi suavă;
Bucură-te, rugător pentru neamul românesc cel binecredincios;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 9-lea
Trupul tău, Sfinte Neagoe, plin de mireasma virtuţilor, a fost
îngropat cu cinste în Biserica Maicii Domnului, pe care ai zidit-o, iar
sufletul a fost aşezat de Mântuitorul Hristos, pe care L-ai iubit, în
grădina raiului desfătării, unde vezi faţă către faţă pe Dumnezeu,
Căruia Îi cânţi: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Ştim din Sfintele Scripturi că nimic necurat nu intră în Împărăţia
lui Dumnezeu; iar Tradiţia adaugă: Nici un creator nu intră în veşnicie
decât purtând pe umeri pecetea vieţii sale. Tu, Sfinte Neagoe, eşti unul
dintre aceştia, că Hristos S-a recunoscut în chipul şi în faptele tale
pe care le-ai săvârşit aici pe pământ, spre slava Lui. De aceea îţi
cântăm:
Bucură-te, candelă aprinsă din lumina lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te veseleşti împreună cu soboarele de îngeri;
Bucură-te, cel ce te desfătezi cu sfinţii, prietenii şi casnicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce vezi pururea faţa Celui pe Care L-ai slujit;
Bucură-te, că urci din slavă în slavă către taina Sfintei Treimi;
Bucură-te, că în ceruri stai în lumina cea negrăită;
Bucură-te, cel ce ai descoperit din tainele lui Dumnezeu;
Bucură-te, că în juru-ţi s-aprind mulţime de lumini;
Bucură-te, că fiinţa ta este pătrunsă de mireasma harului;
Bucură-te, cel a cărui viaţă a fost ca o Sfântă Liturghie;
Bucură-te, că te împărtăşeşti din hrana cea nematerialnică;
Bucură-te, cel ce mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ce ai primit;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 10-lea
Dacă te-ai adăpat din izvorul luminilor necreate ale cerului, ai
devenit pentru noi izvor de binecuvântare, şi prin tine contemplăm raza
luminii celei întreit strălucitoare a dumnezeirii şi ne învăţăm a cânta:
Aliluia!
Icosul al 10-lea
Cultivând pe pământ, Sfinte Neagoe, ogorul sufletelor în care
Dumnezeu a picurat în chip nevăzut din harul Său, acesta a făcut roadele
Duhului Sfânt, iar ţie, care eşti în ceruri, îţi mulţumim pentru râvna
lucrului împlinit şi te cinstim cum se cuvine, zicând:
Bucură-te, floare rară a grădinii româneşti, răsădită în raiul desfătării;
Bucură-te, trandafir binemirositor cu petalele-n lumina necreată;
Bucură-te, auroră cu raze strălucitoare şi pururea vii;
Bucură-te, minte plină de parfumul bunelor învăţături;
Bucură-te, ochi lăuntric care vezi cele nevăzute de noi;
Bucură-te, fericit voievod, podoaba plaiurilor româneşti;
Bucură-te, văzătorul dumnezeieştilor taine ale cerului;
Bucură-te, icoană preafrumoasă a întregii Ortodoxii;
Bucură-te, piatră preţioasă tăiată din piatra Hristos;
Bucură-te, mărgăritar care împodobeşte cerul;
Bucură-te, lumină cerească aprinsă pentru veşnicie;
Bucură-te, scara virtuţilor împlinite pe care urcăm către ceruri;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 11-lea
Binecredinciosule voievod al neamului românesc, Sfinte Neagoe
Basarab, urcându-te în carul virtuţilor, te-ai înălţat la frumuseţea cea
nespusă a Împărăţiei cerurilor. Roagă-te, plăcutule al lui Dumnezeu, ca
să ne mântuim şi învaţă-ne să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Mărite voievod, Sfinte Neagoe, nemitarnic mijlocitor la Dumnezeu
pentru neamul din care ai ieşit, fă milostiv pe Hristos pentru noi şi
roagă-L să dăruiască sufletelor noastre înţelepciune, pace şi mare milă,
ca să putem cânta:
Bucură-te, ajutorul celor căzuţi în vâltoarea necazurilor;
Bucură-te, alinarea durerilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, vindecătorul bolilor celor nevindecate;
Bucură-te, dătătorul de înţelepciune tinerilor râvnitori;
Bucură-te, ocrotitorul văduvelor şi ajutorul orfanilor;
Bucură-te, părinte bun, sprijin pentru oropsiţi;
Bucură-te, purtătorul de balsamul tămăduirilor;
Bucură-te, călăuza pelerinilor şi a călătorilor;
Bucură-te, aducător de pace şi de belşug;
Bucură-te, împodobitorul bisericilor şi mănăstirilor;
Bucură-te, nădejdea celor fără de nădejde;
Bucură-te, reazemul celor osteniţi şi mângâierea nefericiţilor;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 12-lea
Făclie purtătoare de lumină te are poporul român binecredincios,
Sfinte Neagoe, că luminezi şi acum căile lui şi întăreşti Biserica sa ca
să poată birui uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Pentru
aceasta, lui Dumnezeu Îi mulţumim că te avem purtător de grijă şi
luminător al neamului, cântându-I: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Veniţi, toţi fiii neamului românesc, să lăudăm pe înţeleptul între
voievozi, Sfântul Neagoe Basarab, care de veacuri ne cheamă să ne
închinăm Preasfintei Treimi, Dumnezeului nostru, să îngrijim grădina
Maicii Domnului şi să cinstim pe sfinţi, urmându-le învăţăturile,
zicând:
Bucură-te, zid de pace şi linişte pentru neamul românesc;
Bucură-te, bucuria argeşenilor şi lauda Târgoviştei;
Bucură-te, stejar crescut în Grădina Maicii Domnului;
Bucură-te, străjer care veghezi asupra plaiurilor româneşti;
Bucură-te, risipitorul eresurilor şi al învăţăturilor deşarte;
Bucură-te, rugător fierbinte pentru toată creştinătatea;
Bucură-te, învăţător al învăţaţilor şi pildă dregătorilor;
Bucură-te, porfiră care împodobeşti Biserica Ortodoxă;
Bucură-te, vistierie plină de bunătăţi duhovniceşti;
Bucură-te, grabnic ajutor celor ce cinstesc numele tău;
Bucură-te, sprijinul nostru în vremea sfârşitului;
Bucură-te, scară către cer celor ce se mântuiesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 13-lea
O, preaînţelepte voievod, Sfinte Neagoe Basarab, primeşte această
smerită rugăciune ce ţi-o aducem cu inimi curate noi, fiii neamului
românesc pe care l-ai iubit, izbăveşte-ne de toate necazurile şi
ispitele vieţii, rugând pe Dumnezeu să ne mântuiască sufletele, ca
împreună cu tine să-I cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Fiu preastrălucit…, Condacul 1: Pe cel ce a strălucit…,
Icosul 1
Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte
Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele
mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei
lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru
aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi
aducem această cântare:
Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor;
Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi;
Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh;
Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată;
Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon;
Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;
Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor;
Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi;
Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa;
Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori;
Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul 1
Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei,
măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l
cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de
Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te,
Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
şi această
Rugăciune către Sfântul Voievod Neagoe Basarab
Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul îndurărilor şi a toată
milostivirea, Cel minunat întru sfinţii Tăi şi cărora le asculţi
rugăciunile, primeşte cererea noastră pe care Ţi-o aducem în ziua
prăznuirii prietenului şi casnicului Tău, Neagoe Basarab. Tu, Doamne, ai
rânduit neamului nostru, în toate timpurile şi locurile, unde se
preamăreşte numele Tău, eroi ai credinţei şi sfinţi care ţi-au plăcut
din neam în neam, între care străluceşte şi măritul Voievod Neagoe
Basarab. Pentru rugăciunile lui, revarsă peste noi toţi pacea şi
liniştea Ta binefăcătoare, ca să biruim fiecare necazurile şi ispitele
vieţii: dregătorilor trimite-le dreaptă înţelepciune, ierarhilor chip
sfinţeniei, preoţilor împlinirea misiunii la care au fost chemaţi,
monahilor răbdare şi smerenie, iar poporului binecredincios ocrotire şi
ajutor în vremea necazurilor, ca toţi să Te preamărim pe Tine, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii
vecilor. Amin.
Poate primul articol pe care mi l-am imaginat că îl voi publica pe acest site, în anii din urmă în care m-a tot măcinat ideea blogului, a fost o încercare de apologie a mediocrităţii. În multe discuţii în care m-am angajat, am testat (fără succes) ideea de utilitate reziduală a mediocrităţii pentru societate, pentru comunitate, pentru colective profesionale, în fine, chiar şi pentru grupuri restrânse de persoane.
Suntem foarte defensivi în această privinţă, inclusiv noi cei care acceptăm, fără rezerve, că facem parte din categoria omului obişnuit, din rândul intelectualităţii mijlocii şi aşa mai departe, fără însuşiri sau caracteristici care să mandateze pretenţii elitiste. Ne temem deosebit de tare de captivitatea din interiorul unei false modestii, preferăm o smerenie tranzitorie către succesuri şi succese răsunătoare, măcar între cei ai noştri. Recunoaşterea stării noastre mijlocii ne închide orizonturi.
Sunt puţini cei care mai mizează pe această formă de mediocritate specifică, una care reprezintă de fapt o bună aşezare în sine, o înrădăcinare în judecată sănătoasă, în cunoaşterea propriei persoane distinct de aspiraţii, dorinţe, toane, capricii. Am încercat deja, într-o modalitate nereuşită, să vorbesc despre un efect punctual al mediocrităţii care poate fi util unei comunităţi. Este o abordare greşită să descriu mediocritatea prin efectele punctuale care ar trebui recunoscute sub observaţie, aşa că am ales altă cale.
Într-o conferinţă şezătoare despre satul românesc, ce este redată mai jos, la care a participat părintele Mihai Andrei Aldea, s-a făcut trimitere în mod fericit la multe elemente care aparţin aceluiaşi ethos românesc, la care părintele se referă când vorbeşte despre cultura românească veche şi felul de a fi al românilor din vechime. Prin forţa nivelatoare a generalizării obţinem un contur foarte apropiat de trăsăturile pe care le considerăm de dorit şi de apreciat pentru intelectualitatea mijlocie de astăzi.
Nu este vorba despre romanticizarea unor personaje istorice colective, nici despre mitologii de genul celor ce se cer demistificate, ci despre un tipar practic de vieţuire despre care susţinem cu tărie că este confirmat, în mod direct, de opera Sfântului Neagoe Basarab, de Învăţăturile sale către fiul Theodosie. Deşi învăţăturile practice ale Sfântului Domnitor vizează chestiuni esenţialmente elitiste, achiesăm că sunt mai ales rodul înţelepciunii isihaste şi doar în secundar efectul inteligenţei sale operaţionale, agerimii sale intuitive. Anume acest model de înţelepciune ni-l propunem nouă, o metodă de cernere şi aşezare în sinele nostru a lucrurilor bune.
Forţa probantă superioară pe care o invocăm în apărarea acestor susţineri se referă la ideea de „înţelegere de la sine” despre care vorbeşte părintele Aldea, despre aptitudinea abandonată astăzi de a aduna înţelepciune din semnificaţiile mărunte ale vieţuirii noastre zilnice, astfel cum sunt ele cernute de gândire, de inima bună şi de gândul smerit.
Această formă specific românească de „dezvoltare personală continuă”, o deprindere cognitivă şi sufletească în acelaşi timp, îndrăznim să o propunem în toate năzuinţele noastre, pentru uzul limitat al clasei noastre intelectuale de mijloc şi, respectiv, să o opunem îndemnului generalizat pentru dezvoltare personală exclusiv în scop de dominare, de ascensiune către resorturi de putere socială, economică, politică, chiar şi pentru atunci când se invocă scopuri nobile.
Facem un scurt oficiu de prevenire: conferinţa nu este una academică, părintele este uneori mai exaltat în formulările sale, argumentele invocate nu au „autoritate ştiinţifică”, dar pot fi validate de fiecare dintre cei care primesc acest cuvânt şi urmează modelul deductiv sugerat de părinte. Aşa cum vor fi înţeles şi românii din vechime că cei trei magi de la răsărit erau de fapt crai, nu prin scolastică ci prin înţelegere de la sine, prin deducţii la îndemână, aşa şi noi suntem chemaţi să ne adâncim în credinţă, în lumea mică şi mijlocie din imediata noastră apropiere, să ne decuplăm selectiv şi cu discernământ de la mizele înalte, să ne recalibrăm cercul moral şi să îmbogăţim vremurile cu roade de folos pentru mântuire.
Pentru cei interesaţi doar de varianta audio a intervenţiei părintelui Aldea:
(03) Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea – „Veșnicia s-a născut la sat” (2019.05.24, Fac. de Biotehnologii)
Mai jos, înregistrarea video
şi transcrierea.
Facem precizarea că părintele Aldea nu este un apropiat al sitului theodosie.ro, nu este implicat în acest proiect şi nu şi-a exprimat susţinerea pentru năzuinţele noastre, însă are parte de recunoştinţa noastră pentru activitatea sa de cleric şi de intelectual public.
TRANSCRIERE:
Părintele Mihai Andrei Aldea: Hristos a înviat!
Publicul: Adevărat a înviat!
Părintele Mihai Andrei Aldea:
Vedeți că fratele Ciprian [Voicilă n.n] a atins foarte multe lucruri, foarte importante și, dacă am fi așezați în vechea cultură românească, și asta ar fi acum, de pildă, o șezătoare, am avea o vreme de tăcere, cinci minute, un sfert de oră, în care toată lumea ar sta şi ar aşeza în sufletul ei ceea ce a auzit, cernând după priceperea fiecăruia, după dragostea fiecăruia, după supărările fiecăruia, aşa cum face omul.
Noi
suntem obişnuiţi însă cu supunerea faţă de o cursă întinsă
de diavol omului de astăzi: goana după nou. Neîncetat omul de
astăzi caută noul, aleargă după nou, şi se poate vedea lucrul
acesta, [de
pildă], din
purtarea oamenilor atunci când se uită la televizor. Să spunem că
ei urmăresc un film, o emisiune, nu are
nicio însemnătate [ce,
dar] atunci când
încep reclamele există două tipare comportamentale: fie urmăresc
reclamele, fie îndată se duc să facă diferite treburi prin casă,
ceva repede, vorba aia, de la dus la toaletă până la stinsul
focului că a fiert destul fasolea, nu contează, după care se
întorc repede să nu piardă emisiunea.
Or, amândouă tiparele comportamentale
arată aceeaşi problemă: o fractură între primirea informaţiei
şi gândire. Omul nu mai stă să cântărească informaţia. Dacă
omul ar sta să cântărească informaţia, atunci când a venit
reclama, omul ar ar pune pe mut şi ar sta să se gândească: mă,
ce-am urmărit eu acum? Dar nimeni nu face aşa, să zicem [poate]
unul dintr-o mie de oameni. Oamenii tot
timpul aleargă după informaţii noi. Se termină emisiunea: Mamă,
ce interesant a fost [dar]
acum la ce ne [mai]
uităm?
Or,
dacă a fost interesantă, acum trebuie să
te gândeşti la ea, să cugeţi, să cerni, să aşezi ceea ce este
bun în tine, să dai la o parte ceea ce este rău, cele rele să se
spele, cele bune să se adune. Aceasta este [doar]
o bucăţică din aşezarea lumii, a lumii
româneşti, că despre asta vorbim, pe care am pierdut-o foarte tare
astăzi, şi este o pierdere gigantică.
Vedeţi,
am locuit vreo 12 ani într-un bloc din Berceni, la etajul 10 şi
vreau să vă spun că până cu puţin înainte să plec, aveam
repetat acelaşi dialog cu oamenii cu care mă întâlneam pe scări:
Părinte, s-a stricat liftul? Şi eu mă
gândeam: Am auzit liftul mergând? Şi dacă îl auzisem, spuneam:
Nu s-a stricat, l-am auzit mergând. Dacă nu, spun nu ştiu, n-am
încercat. Şi dialogul continua, după 12 ani, cu aceeaşi oameni:
Şi de ce mergeţi pe scări? Păi, dacă stăteam în capul
dealului, luam liftul până în capul dealului? Liftul este pentru
când sunt extrem de obosit sau când am greutăţi prea mari. Dacă
nu, urc şi cobor pe scări, şi zic: m-am dus până sus în deal,
am coborât din deal. E un lucru simplu. Următoarea întrebare la
cei care nu se închinau că e popa nebun, era: Păi dar pierdeţi
timp părinte! Da, în clipa în care urc, am măsurat să văd cât
e, atunci când urcam făceam între 3 minute şi 3 minute şi
treizeci. Atunci când urcam cu liftul făceam 30 de secunde, dacă
nu mai veneau şi alţii şi erau opriri intermediare. Deci, teoretic
pierdeam între 2 minute şi jumătate şi 3 minute, ca timp de
urcare, răstimp în care ce făceam? Gândeam. Gândeam, nu eram
nici la televizor, nu eram nici la radio, nu stăteam nici pe mobil.
Gândeam, mă rugam, mă linişteam. Între crucea de la biserică,
de la oamenii cu suferinţe, din spitale sau de la parohie unde
mergeam, între toate răutăţile şi greutăţile lumii şi
lucrurile care mă aşteptau acasă. Ştiţi, când ajungi acasă,
copiii te iau de proaspăt. Erau câteva minute în care sufletul meu
se aşeza, se liniştea şi puteam să întâmpin pe copii cu
bucurie. Nu eram în alergarea aceea extraordinară: repede, cheamă
liftul, să ajung acasă, să nu se deschidă uşile, am
ajuns repede! Şi pe urmă copiii te iau şi, bineînţeles eşti
supărat, eşti nervos, pentru că nu există aceste clipe de pace şi
omul nici nu le caută. Dacă nu le cauţi, dacă nu încerci să te
gândeşti la ce ţi s-a întâmplat astăzi, la ce ai auzit astăzi,
la ce vei face mâine, dacă vei reuşi să fii mâine un pic mai bun
decât astăzi, n-i cum să creşti, n-ai cum să fii aşezat în
Dumnezeu, n-ai cum să fii aşezat în Duhul Sfânt, n-ai cum să
câştigi înţelepciune. De aceea, în clipa în care fratele
Ciprian a spus nişte lucruri care
sunt foarte frumoase şi foarte adânci, dacă eram la o şezătoare,
am fi avut o vreme de tăcere, în care fiecare ar fi cântărit, ar
fi cernut şi ar fi aşezat în suflet
lucrurile pe care le-a auzit, aşa cum îl zidesc pe el.
[Dar]
ce se întâmplă acum, când noi nu facem
aceste lucruri? Fratele
Ciprian a pronunţat un cuvânt:
schizoidie, şi alt cuvânt şi mai aspru, schizofrenie. Schisma,
care este ruperea de biserică, este un fenomen al cărui termen vine
din aceeaşi rădăcină cu aceste două cuvinte, schizoidie şi
schizofrenie. Pe scurt, este vorba despre sfâşiere. Despre o
sfâşiere a unui om, sau a unei societăţi, sau a unei comunităţi,
între două direcţii contrare, care nu se pot aduna la un loc. Se
întâmplă acest lucru şi, citatul de astăzi „Veşnicia s-a
născut la sat”, este un strălucit
exemplu al acestei schizoidii, al acestei schizofrenii, care ne aduce
atâta suferinţă fără rost. Există suferinţă cu rost, care te
înalţă către Dumnezeu, şi există o suferinţă fără rost,
care te doboară sau pe care o ai de îndurat din nepricepere, din
prostie sau, Doamne fereşte, din păcat, şi atunci, iarăşi, te
duce către iad.
Veşnicia s-a născut la sat. Cine a lăsat aceste cuvinte ca o amprentă în cultura română contemporană? Lucian Blaga. Lucian Blaga, un om depărat de ortodoxie. Un om care reprezintă chiar prin aceste cuvinte pe care le-a spus, un chip al schizoidiei, ca să nu zic al schizofreniei româneşti. De ce? Pentru că el are rădăcina înfiptă adânc în sufletul satului românesc. Tot ce a scos extraordinar Lucian Blaga vine din seva satului românesc. Problema este că el a fost altoit foarte mult şi nu întotdeauna altoiul este bun. Uneori poate să fie parazit. Şi atunci, el traduce, ca să nu spunem că răstălmăceşte, seva pe care o extrage din străbuni, din satul românesc, în cu totul alte lucruri, ce pleacă de la un lucru minunat şi ajunge la ate lucruri care nu mai sunt atât de minunate. Se pierde pe undeva pe drum. Şi să vedeţi de ce vă spun acest lucru: poate o să căutaţi poezia în care sunt aceste versuri ale lui, Veşnicia s-a născut la sat, o poezie cu nişte picături intelectualiste, în mod paradoxal deşi este vorba despre sat, [poezie] în care ratează sensuri esenţiale deşi spune adevăruri teribile: veşnicia s-a născut la sat.
Ştiţi cât de adevărat este acest cuvânt? Este dumnezeiesc de adevărat pentru că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut la sat, într-o iesle, într-o peşteră care era grajd, al unui sat, pentru că Bethleemul la acea vreme era un sat. De aceea nici nu şi-au găsit loc acolo unde să se adăpostească. Dumnezeu, veşnicia, s-a născut la sat şi primii care i s-au închinat au fost păstorii. Veşnicia s-a născut la sat iar oraşul a răstignit-o, a ucis-o în chinuri, pe cruce, a batjocorit-o şi a ucis-o în chinuri pe cruce. Dar veşnicia nu poate fi ucisă, ş-a înviat. Vă gândiţi cât de adevărat este acest cuvânt, că veşnicia s-a născut la sat? Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut în sat. Nu s-a născut într-o cetate, nu s-a născut într-un oraş, deşi erau oraşe foarte mari în vremea respectivă, de la unele din China sau India, până la Roma, de pildă, şi altele mari care erau în apropiere. Erau Alexandria, Antiohia, chiar şi Ierusalimul. Dar Dumnezeu nu s-a născut într-un oraş ci Dumnezeu s-a născut la sat, veşnicia s-a născut la sat în cel mai direct şi practic mod.
Iar
satul românesc este obştea celor care au înţeles că veşnicia
s-a născut la sat şi-au vrut ca Dumnezeu să fie viu pentru
întotdeauna în satul lor. Acesta
este satul românesc în esenţa lui. În clipa în care ne uităm la
cultura română mai aproape de noi, ea este din ce în ce mai
deviată de la sensurile vechi pe care le avea şi care sunt, la
origine, total creştine. Satul românesc este în esenţa lui total
creştin. Să ştiţi că nu este o afirmaţie partizană. Eu am
avut discuţii în această privinţă cu renumiţi specialişti,
mitilogizanţi, păgânizanţi, care vor neapărat că românii nu
sunt ortodocşi şi au ei o religie a lor păgână, paralelă cu
ortodoxia şi care ar fi de fapt adevărată, şi aşa mai departe,
tot felul de gogoşi de acestea. Şi în clipa în care am susţinut
anumite teze, au venit foarte indignaţi: Păi cum să pretindem că
ortodoxia este esenţa satului românesc. Păi, zic, eu nu pretind,
eu constat. Eu constat un fapt, ştiinţific vorbind, noi trebuie să
ne uităm la ceea ce este.
Or, dacă iei orice cătun românesc, orice sat românesc, există un singur element deosebit, în afară de casele oamenilor, care există în fiecare cătun şi în fiecare sat, şi care constituie inima oricărei comunităţi rurale: biserica. Nu există altceva. Şi mi-au spus: dar vrăjitorii? Şi am răspuns: Da, există vrăjitori şi vrăjitoare, unul la câteva sate şi obicei e să fie în marginea satului, fie în afara satului. În cele mai multe cazuri, în cele mai multe regiuni româneşti, vrăjitorul sau vrăjitoarea nu stau în sat pentru că satul este creştinesc, pentru că satul este loc sfinţit, pentru că în trecut, în fiecare început de lună se sfinţea fiecare casă şi fiecare grădină. Pentru că a fost o vreme în care fiecare sat românesc era o cetate creştină, era o inimă a credinţei care bătea acolo. Şi lucrul acesta se poate constata ştiinţific. Inima satului a fost întotdeauna Biserica.
Or,
aici avem o problemă gigantică: normele adevărate ale etnologiei,
ale folcloristicii, obiective, cum le prezintă de exemplu marele
folclorist italian Giuseppe Cocchiara, un om clar şi obiectiv, şi
el fără să aibă vreo legătură cu ortodoxia ca să spui că ar
avea o problemă partizană: Atunci când analizezi un fapt folcloric
nu trebuie să te conduci după exotismul lui. [Dar]
de obicei asta se caută, chestiile
exotice. Asta au făcut şi culegătorii noştri de folclor, să
ştiţi, în secolul al XIX-lea şi în XX. Ei au ignorat ceea ce se
făcea de către toţi ca să se ducă la lucrurile interesante,
exotice. Şi-au transformat excepţiile în regulă. Pentru că era
unul care se ducea la vrăjitoare dar tot satul mergea la biserică.
Şi ei l-au luat pe acela unul şi l-au pus pe post de exemplu al
folclorului românesc şi toţi ceilalţi, care se duceau la biserică
au fost aruncaţi la gunoi. Şi sunt aruncaţi la gunoi până
astăzi, în foarte multe cercetări. Sunt total ignoraţi.
Eu
nu am înţeles cu adevărat de când am început să studiez
etnologia, şi am făcut-o foarte greu, mulţi ani, sistematic,
pornind de la [], eu
nu am înţeles profunzimea creştinismului popular românesc până
în clipa în care am fost rugat de o revistă de etnologie din
Constanţa, care din păcate nu mai apare, să fac un material de
Crăciun despre colind. Şi le-am spus: îmi pare rău, eu sunt
specializat ca folclorist, ca etnolog, sunt specializat pe basm, nu
sunt specializat pe colind. Le-am recomandat uite, pe doamna Sabina
Ispas, cutare sau cutare, de la institutul naţional de etnologie şi
folclor, am dat câteva nume. Ei au insistat, nu că vrem să ne daţi
dumneavoastră, aşa, nu ştiu ce.. Şi-am zis că o să încerc. Şi
am început să fac un studiu pe un colind: Trei crai de la răsărit.
Am zis, domnule, iau un colind popular, că e un colind popular Trei
crai de la răsărit, un colind popular arhicunoscut, şi fac o
analiză. Şi mi-a luat câteva pagină pentru
a analiza: „Trei crai de la răsărit/Spre stea au călătorit”,
pentru că au trebuit să explic de ce trei crai, de ce de la
răsărit, de ce spre steaua sau cu steua au călătorit.
Fiecare dintre aceste cuvinte, pe care noi le luăm [ca] fireşti pentru că le-am auzit de atâtea ori, în realitate are o aşezare teologică extraordinară. De ce sunt trei? E o problemă foarte mare: în catolicism şi în protestantism există varianta în care sunt şapte, sunt doisprezece, sau cât au ei chef. La noi întotdeauna au fost trei. De ce? Pentru că atunci când te duci în vizită la cineva, împreună cu nişte prieteni, să zicem că e ziua lui, spui: mă, tu ce îi iei? Păi eu iau cutare lucru. Bine mă, să nu iau şi eu la fel. [Pentru] că fiecare vine cu altceva să-şi exprime dragostea. Or, darurile aduse au fost: smirnă, aur şi tămâie. Deci au fost trei, că dacă ar fi fost patru ar fi fost şi pere sau orice altceva. Înţelegeţi. De ce au fost trei? [Pentru] că a fost: smirnă, aur şi tămâie. Trei daruri deci trei oaspeţi. De ce sunt crai? De ce nu spune trei magi de la răsărit. Cuvântul magi este în limba română, se foloseşte în alte creaţii folclorice. De ce românii într-o serie întreagă de colinde spun trei crai, vorbesc de crai în loc să spună magi? De unde şi până unde scot ei că sunt crai? Crai, adică regi sau împăraţi. Scrie aşa ceva în Biblie? Scrie! Ştiţi unde scrie? Acolo unde scrie că Pilat [Irod, corect] i-a rugat după ce îl găsesc să îi spună şi lui.
Vă
închipuiţi acest dictator criminal, care a fost în stare să-şi
ucidă propriul copil de frică să nu fie Mesia, că i-ar fi lăsat
să plece liberi dacă ei nu erau nişte împăraţi? Respectul cu
care s-a purtat cu ei arată că erau nişte reprezentanţi ai unor
puteri mai mari decât a lui. Deci în mod evident ei erau crai. Că
erau şi magi este alt lucru, dar erau şi crai. Lucrul acesta nu se
înţelege decât dacă citeşti, [de
fapt] nu dacă
citeşti, [ci]
dacă ai în inima ta Evangheliile şi
înţelegi, şi îi înţelegi pe oamenii aceia, îl înţelegi pe
Irod, scuzaţi, pe Irod [nu
Pilat], am greşit
pentru că mă gândeam la nişte amănunte legate de răstignire,
[aşadar]
dacă,
îi înţelegi pe Irod, pe Pilat şi pe ceilalţi, pe Ponţiu Pilat
şi pe toţi, ca pe nişte făptuiri reale.
Dar ca să-i cunoşti ca atare, trebuie să cunoşti cu adevărat
Scripturile şi să fie în inima ta. Iar în inima românilor [asta]
era! Ei ştiau că Irod eset criminalul
care şi-a omorât copilul. Ştiau că nu s-ar fi comportat politicos
cu cineva care propovăduieşte în Ierusalim. Vă daţi seama că ei
au stârnit rumoare în Ierusalim. Apropo, credeţi că trei magi,
zdrenţăroşi, veniţi de pe drum, ar fi stârnit rumoare în
Ierusalim, că spun ei că a venit Mesia? Nu i-ar fi băgat nimeni în
seamă. Dar în clipa în care era vorba de trei împăraţi sau
regi, veniţi cu alai, puternici, care au venit să se închine celui
care s-a născut, în clipa aceea şi-a adus aminte tot Ierusalimul
de proorocia care spune că neamurile i se vor închina. Şi atunci
şi-au zis: Da, dacă au venit neamurile să i se închine s-ar putea
ca Mesia să se fi născut şi s-a tulburat tot Ierusalimul, pentru
că nu erau nişte oarecare. Erau nişte regi.
Vedeţi
cât a luat acum foarte pe scurt să explic, vedeţi dintr-o dată de
ce spune românul crai, pentru că erau crai. Şi Scriptura
ne spune că erau crai, dar ne spune indirect. Ne spune foarte clar,
dar numai cu condiţia să o cunoaştem foarte bine, iar pentru
străbunii noştri lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Atât
de puternic evanghelică era cultura românească sătească încât
aceste lucruri se înţelegeau de la sine.
Basmul românesc, teza mea de folcloristică în facultate a fost pe basmul românesc, şi-am încercat să înţeleg cât de păgân este basmul românesc, măcar dintr-o perspectivă: ideea predestinării. Vedeţi, se spune această absurditate, că românii ar predestinaţianişti, ceea ce vine în totală contradicţie cu ortodoxia. Dar aşa se pretinde, că românii ar fi fatalişti, predestinaţianişti şi aşa mai departe. [Poate că] ne-or fi făcut politicienii în ultimele secole, dar la sat nu exista aşa ceva. Şi, am făcut analiză pe basm. Ş-am putut să constat câtă ortodoxie şi cât echilibru ortodox există în gândirea aceasta, în creaţia folclorică veche. Cum basmul românesc adevărat este în realitate cateheză. Este cateheză, dar nu o cateheză de tip occidental, scolastică. Acolo nu şi se prezintă lucrurle în care e bine să crezi. Nu ţi se spune, uite, asta este legea lui Dumnezeu. Pe aceea o auzi când te duci la biserică.
Basmul îţi arată ce se întâmplă cu omul care trăieşte după legea lui Dumnezeu şi [ce se întâmplă] cu omul care trăieşte împotriva legii lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să spună după ce lege trăieşte unul şi după ce nelegiuire trăieşte celălalt. Asta se înţelege de la sine, de vreme ce te duci la biserică şi cunoşti învăţătura. Acolo vezi doar consecinţele trăirii, în basm. Şi basmul este o cateheză cu atât mai puternică. Pentru că nu pleacă de la scolastică, ci este studiu de caz, dacă putem să punem aşa, sigur, înfrumuseţat artistic, cu o bogăţie simbolică şi aşa mai departe, dar care se află pe alt plan. Nu am atins nici măcar coaja vechii culturi româneşti, pentru că dacă ar fi să iau şi de la părintele Arsenie Boca, şi de la părintele Cleopa, şi de la părintele Justin Pârvu, şi de la părintele Arsenie Papacioc, de la toţi sfinţii noştri din apropiere, vedem că toţi îşi trag rădăcinile din această cultură veche românească şi puterea lor vine tocmai din faptul că şi-au asumat-o. Nu s-au ruşinat de ea, nu s-au scârbit de ea, ci au reuşit să o retrăiască.
Şi
aici este speranţa noastră, faţă de deznădejdea
lui Ernest Bernea care în anii 50 spunea
că vechea cultură românească a
murit, pentru că a murit hora, [care]
a fost înlocuită de căminul cultural sau
de discotecă, a
murit şezătoarea, a murit claca, au fost înlocuite de munca
voluntară obligatorie şi aşa mai departe. Au murit instituţiile
româneşti care exprimau sufletul satului, care exprimau o viaţă
extraordinar de bogată. Dar
Biserica nu a murit. Aşa
că de fapt cultura veche românească n-a murit, dar s-a adunat tot
mai mult în sămânţa care a fost la început, adică în taina
Bisericii.
Şi
o să închei cuvântul meu, poate prea lung, mă iertaţi, cu
o pildă a frumuseţii duhovniceşti a culturii vechi româneşti. Ar
fi foarte multe de spus, am o lucrare, vorbeam cu fratele Ciprian, am
o lucrare care este sub tipar, şi dacă editorul o să-mi dea voie,
sper să-mi dea voie, o să încerc să o pun şi online ca cei care
nu pot să o cumpere, care nu-şi permit să o cumpere, să o poată
avea ca atare. Este o lucrare de istorie şi
etnologie la care
Dumnezeu ştie cât de mult am lucrat, şi în care puteţi să
găsiţi mult edintre lucrurile pe care le-am spus aici, care nu sunt
ale mele, sunt ale neamului nostru. Eu nu am făcut acolo o lucrare
originală, [ci]
pur şi simplu am scormonit şi am scos la iveală cât am putut de
multe din vechea cultură românească.
Printre
altele, menţionez nişte cuvinte ale lui Arthur Gorovei care pe la
1900 spune ceva cumplit, mai ales în
situaţia, fac această paranteză, mai
ales în situaţia în care suntem astăzi,
în care satul, de cele mai multe ori, este o mahala rurală. Satul
de astăzi, în cea mai mare parte, este o mahala rurală. Nu este
sat, este o extindere a oraşului, la ţară. Pentru că satul
presupune o familie, o obşte, adunată în jurul bisericii. Acolo
unde avem o familie adunată în jurul bisericii avem un sat,
indiferent dacă este la oraş sau [dacă]
este la ţară. Acolo unde nu avem o familie adunată în jurul
bisericii, acolo nu avem sat, avem o mahala rurală, în care oamenii
se mai duc şi la biserică, de obişnuinţă, de spectacol, să mai
facă un ban atunci când fac o cununie sau un botez, şi aşa mai
departe, dar acesta nu este satul românesc.
Şi Arthur Gorovei spune, la 1900, atenţie, aproximativ 96% din populaţia României trăia la sat şi doar 4% din populaţia României trăia la oraş. E foarte important să ţineţi minte această disproporţie ca să vă daţi seama că 4% au înghiţit pe cei 96% din punct de vedere cultural. Asta se numeşte genocid, genocid cultural, iar în ultimele decenii, prin exodul de populaţie, este un genocid fizic, direct, clar. Arthur Gorovei spune aceste cuvinte şi comparaţi-le cu ce am spus acum legat de cifre şi genocid, ca să vă daţi seama că poţi să spui că a fost prooroc. A zis: În ţara noastră există două lumi care sunt atât de deosebite una de cealaltă încât am putea să spunem că sunt cu totul străine, dacă nu cumva am putea spune că sunt cu totul duşmane. Asta spune Arthur Gorovei şi, în cartea mea, o să vedeţi acolo exact citatul, ca să nu credeţi că am născocit eu, se găseşte; dacă nu chiar duşmane le spunea el. Şi dovada acestei duşmănii este genocidul care a avut loc în ultimii o sută şi ceva de ani, în mod categoric, în care satul a fost masacrat sistematic de fiecare regim politic.
Nu
a existat măcar un regim politic, măcar de un an doi de zile care
să încerce să ocrotească satul şi valorile satului, care să
creeze un cadru în care valorile culturale ale satului, care sunt
gigantice, sunt uluitoare, să poată fi păstrate şi eventual să
fie îmbogăţite să meargă mai departe. A spus el [Ciprian
Voicilă] mai
devreme despre Mioriţa, am ajuns să avem câteva tipuri de Mioriţă,
în toată România, în popor, [iar]
alea care există ştiţi de ce există?
Pentru că sunt atât de departe de tiparul oficial încât oamenii
nu le recunosc ca fiind Mioriţa. Şi apropo, ştiţi ce este Mioriţa
la origine? Mioriţa este balada, este cântecul care deschidea
cântecele haiduceşti şi de vitejie, şi poveştile de vitejie.
Până
şi Sadoveanu, în Hanul Ancuţei, consemnează lucrul acesta, pe
care unii care sunt conducătorii noştri au atâta incultură încât
nu ştiu. Şi teoretic, Hanul Ancuţei este lectură
şcolară ştiţi, şi a fost şi înainte, deci când te gândeşti
că ei sunt oameni din generaţii mai vechi: păi voi n-aţi citit
Hanul Ancuţei? N-am citit
Hanul Ancuţei; nu ştie.
Mioriţa
se citea înainte
de cântecele de vitejie. De ce? Pentru că la români nu se cânta
fanfaronada. Nu se cânta făcutul pe grozavul, se cânta vitejia.
Vitejia trebuia să aibă un scop nobil. Şi atunci, Mioriţa care se
punea în faţă, spunea aşa: cine trăieşte
pentru Dumnezeu ştia că moare şi intră în veşnicie, şi duce cu
el în veşnicie pământul pe care l-a sfinţit prin viaţa lui. Şi
asta spune Mioriţa: Să nu te temi de moarte dacă trăieşti pentru
Dumnezeu, că şi dacă mori sfinţeşti pământul pe care l-ai
călcat şi-l uneşti cu Dumnezeu şi cu cerurile, ceea ce este un
adevăr biblic! Este un adevăr biblic fundamental! Asta spune
Mioriţa, şi după aceea începeau cântecele de vitejie, cântecele
de haiducie, poveştile de haiducie şi legendele. De ce? Ca
nu cumva cineva să facă greşeala de a crede că vitejii din aceste
cântece, din aceste legende, din aceste basme sunt nişte fanfaroni
care sar şi ei la bătaie.
Nu, în primul rând să înţeleagă că nu s-au dus la luptă ca să se bată cu cineva. Ci pentru că a fost nevoie de luptă ca să apere ceea ce trebuia apărat. Au fost nişte luptători ai lui Dumnezeu. Nu bravadă; nici laşitate, nici bravadă. Niciuna din cele două nu erau acceptate în vechea cultură românească. Asta apropo de Mioriţa şi de faptul că cineva, de curând, voia să scoată Mioriţa din şcoală pe motiv că o înţelege el strâmb.
Spuneam că vreau să închei cu un exemplu de cultură populară românească şi cu o deosebire fundamentală între cultura populară românească şi alte culturi populare. În cultura românească veche, desfrânarea şi cu atât mai mult adulterul, erau condamnate, în stil creştin caracteristic. Nu se practica nici arderea pe rug, nici omorârea, dar erau foarte ruşinoase, era oprire de la împărtăşanie, ceea ce însemna o scădere a legăturii cu ceilalţi din familia creştină de care teoretic aparţineai. Până aici lucrurile sunt destul de normale, repet, cu excepţia a lipsei ieşirilor extremiste din alte culturi. Ştiţi că era, în caz de desfrânare sau nu ştiu ce, gata, îi tai gâtul, îl spânzuri, îl omorî, o omorî, o spânzuri, ca să nu se discute de acte şi mai bestiale care se săvârşeau în unele culturi.
Deosebirea la care vreau eu să ajung este a rodului legăturilor nelegiute, copiii care se năşteau din desfrânare sau din adulter. Cum erau priviţi în alte părţi? Copii ilegitimi în cel mai bun caz, de obicei copii bastarzi, bastarzi termenul folosit. La noi, se foloseşte acest cuvânt, copii din flori. Copii din flori – expresia este de o căldură extraordinară şi vă spune şi Arthur Gorovei şi vă spun şi alţii: copiii aceştia erau socotiţi nişte copii ai lui Dumnezeu. Se făcea o despărţire totală între actul de cădere în care fusese conceput copilul şi apariţia copilului. Copilul acela era considerat o binecuvântare a lui Dumnezeu, o mângâiere a lui Dumnezeu pentru cei care căzuseră. Se socotea că Dumnezeu a venit la cei care căzuseră şi încearcă să-i ridice trimiţând acel copil; copilul acela era considerat binecuvântat. Eu nu cunosc altă cultură în care să existe acest concept al copilului din flori privit şi primit cu atâta dragoste în întreaga obşte. La noi nu exista să se lepede copilul şi dacă cineva găsea un copil lepădat acela era fericit şi alerga cu copilul în braţe către satul lui, că a găsit cea mai mare comoară cu putinţă. Asta era în satul românesc vechi, fragment, dar poate este destul de limpede ca să arate frumuseţea creştină a satului românesc şi să înţelegem că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat. Nu la mahalaua rurală, la sat, acolo unde oamenii sunt uniţi împreună cu privirea către Dumnezeu.
