Poate primul articol pe care mi l-am imaginat că îl voi publica pe acest site, în anii din urmă în care m-a tot măcinat ideea blogului, a fost o încercare de apologie a mediocrităţii. În multe discuţii în care m-am angajat, am testat (fără succes) ideea de utilitate reziduală a mediocrităţii pentru societate, pentru comunitate, pentru colective profesionale, în fine, chiar şi pentru grupuri restrânse de persoane.

Suntem foarte defensivi în această privinţă, inclusiv noi cei care acceptăm, fără rezerve, că facem parte din categoria omului obişnuit, din rândul intelectualităţii mijlocii şi aşa mai departe, fără însuşiri sau caracteristici care să mandateze pretenţii elitiste. Ne temem deosebit de tare de captivitatea din interiorul unei false modestii, preferăm o smerenie tranzitorie către succesuri şi succese răsunătoare, măcar între cei ai noştri. Recunoaşterea stării noastre mijlocii ne închide orizonturi.

Sunt puţini cei care mai mizează pe această formă de mediocritate specifică, una care reprezintă de fapt o bună aşezare în sine, o înrădăcinare în judecată sănătoasă, în cunoaşterea propriei persoane distinct de aspiraţii, dorinţe, toane, capricii. Am încercat deja, într-o modalitate nereuşită, să vorbesc despre un efect punctual al mediocrităţii care poate fi util unei comunităţi. Este o abordare greşită să descriu mediocritatea prin efectele punctuale care ar trebui recunoscute sub observaţie, aşa că am ales altă cale.

Într-o conferinţă şezătoare despre satul românesc, ce este redată mai jos, la care a participat părintele Mihai Andrei Aldea, s-a făcut trimitere în mod fericit la multe elemente care aparţin aceluiaşi ethos românesc, la care părintele se referă când vorbeşte despre cultura românească veche şi felul de a fi al românilor din vechime. Prin forţa nivelatoare a generalizării obţinem un contur foarte apropiat de trăsăturile pe care le considerăm de dorit şi de apreciat pentru intelectualitatea mijlocie de astăzi.

Nu este vorba despre romanticizarea unor personaje istorice colective, nici despre mitologii de genul celor ce se cer demistificate, ci despre un tipar practic de vieţuire despre care susţinem cu tărie că este confirmat, în mod direct, de opera Sfântului Neagoe Basarab, de Învăţăturile sale către fiul Theodosie. Deşi învăţăturile practice ale Sfântului Domnitor vizează chestiuni esenţialmente elitiste, achiesăm că sunt mai ales rodul înţelepciunii isihaste şi doar în secundar efectul inteligenţei sale operaţionale, agerimii sale intuitive. Anume acest model de înţelepciune ni-l propunem nouă, o metodă de cernere şi aşezare în sinele nostru a lucrurilor bune.

Forţa probantă superioară pe care o invocăm în apărarea acestor susţineri se referă la ideea de „înţelegere de la sine” despre care vorbeşte părintele Aldea, despre aptitudinea abandonată astăzi de a aduna înţelepciune din semnificaţiile mărunte ale vieţuirii noastre zilnice, astfel cum sunt ele cernute de gândire, de inima bună şi de gândul smerit.

Această formă specific românească de „dezvoltare personală continuă”, o deprindere cognitivă şi sufletească în acelaşi timp, îndrăznim să o propunem în toate năzuinţele noastre, pentru uzul limitat al clasei noastre intelectuale de mijloc şi, respectiv, să o opunem îndemnului generalizat pentru dezvoltare personală exclusiv în scop de dominare, de ascensiune către resorturi de putere socială, economică, politică, chiar şi pentru atunci când se invocă scopuri nobile.

Facem un scurt oficiu de prevenire: conferinţa nu este una academică, părintele este uneori mai exaltat în formulările sale, argumentele invocate nu au „autoritate ştiinţifică”, dar pot fi validate de fiecare dintre cei care primesc acest cuvânt şi urmează modelul deductiv sugerat de părinte. Aşa cum vor fi înţeles şi românii din vechime că cei trei magi de la răsărit erau de fapt crai, nu prin scolastică ci prin înţelegere de la sine, prin deducţii la îndemână, aşa şi noi suntem chemaţi să ne adâncim în credinţă, în lumea mică şi mijlocie din imediata noastră apropiere, să ne decuplăm selectiv şi cu discernământ de la mizele înalte, să ne recalibrăm cercul moral şi să îmbogăţim vremurile cu roade de folos pentru mântuire.


Pentru cei interesaţi doar de varianta audio a intervenţiei părintelui Aldea:

(03) Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea – “Veșnicia s-a născut la sat” (2019.05.24, Fac. de Biotehnologii)

Mai jos, înregistrarea video şi transcrierea.

Facem precizarea că părintele Aldea nu este un apropiat al sitului theodosie.ro, nu este implicat în acest proiect şi nu şi-a exprimat susţinerea pentru năzuinţele noastre, însă are parte de recunoştinţa noastră pentru activitatea sa de cleric şi de intelectual public.


TRANSCRIERE:

Părintele Mihai Andrei Aldea: Hristos a înviat!

Publicul: Adevărat a înviat!

Părintele Mihai Andrei Aldea:

Vedeți că fratele Ciprian [Voicilă n.n] a atins foarte multe lucruri, foarte importante și, dacă am fi așezați în vechea cultură românească, și asta ar fi acum, de pildă, o șezătoare, am avea o vreme de tăcere, cinci minute, un sfert de oră, în care toată lumea ar sta şi ar aşeza în sufletul ei ceea ce a auzit, cernând după priceperea fiecăruia, după dragostea fiecăruia, după supărările fiecăruia, aşa cum face omul.

Noi suntem obişnuiţi însă cu supunerea faţă de o cursă întinsă de diavol omului de astăzi: goana după nou. Neîncetat omul de astăzi caută noul, aleargă după nou, şi se poate vedea lucrul acesta, [de pildă], din purtarea oamenilor atunci când se uită la televizor. Să spunem că ei urmăresc un film, o emisiune, nu are nicio însemnătate [ce, dar] atunci când încep reclamele există două tipare comportamentale: fie urmăresc reclamele, fie îndată se duc să facă diferite treburi prin casă, ceva repede, vorba aia, de la dus la toaletă până la stinsul focului că a fiert destul fasolea, nu contează, după care se întorc repede să nu piardă emisiunea. Or, amândouă tiparele comportamentale arată aceeaşi problemă: o fractură între primirea informaţiei şi gândire. Omul nu mai stă să cântărească informaţia. Dacă omul ar sta să cântărească informaţia, atunci când a venit reclama, omul ar ar pune pe mut şi ar sta să se gândească: mă, ce-am urmărit eu acum? Dar nimeni nu face aşa, să zicem [poate] unul dintr-o mie de oameni. Oamenii tot timpul aleargă după informaţii noi. Se termină emisiunea: Mamă, ce interesant a fost [dar] acum la ce ne [mai] uităm?

Or, dacă a fost interesantă, acum trebuie să te gândeşti la ea, să cugeţi, să cerni, să aşezi ceea ce este bun în tine, să dai la o parte ceea ce este rău, cele rele să se spele, cele bune să se adune. Aceasta este [doar] o bucăţică din aşezarea lumii, a lumii româneşti, că despre asta vorbim, pe care am pierdut-o foarte tare astăzi, şi este o pierdere gigantică.

Vedeţi, am locuit vreo 12 ani într-un bloc din Berceni, la etajul 10 şi vreau să vă spun că până cu puţin înainte să plec, aveam repetat acelaşi dialog cu oamenii cu care mă întâlneam pe scări: Părinte, s-a stricat liftul? Şi eu mă gândeam: Am auzit liftul mergând? Şi dacă îl auzisem, spuneam: Nu s-a stricat, l-am auzit mergând. Dacă nu, spun nu ştiu, n-am încercat. Şi dialogul continua, după 12 ani, cu aceeaşi oameni: Şi de ce mergeţi pe scări? Păi, dacă stăteam în capul dealului, luam liftul până în capul dealului? Liftul este pentru când sunt extrem de obosit sau când am greutăţi prea mari. Dacă nu, urc şi cobor pe scări, şi zic: m-am dus până sus în deal, am coborât din deal. E un lucru simplu. Următoarea întrebare la cei care nu se închinau că e popa nebun, era: Păi dar pierdeţi timp părinte! Da, în clipa în care urc, am măsurat să văd cât e, atunci când urcam făceam între 3 minute şi 3 minute şi treizeci. Atunci când urcam cu liftul făceam 30 de secunde, dacă nu mai veneau şi alţii şi erau opriri intermediare. Deci, teoretic pierdeam între 2 minute şi jumătate şi 3 minute, ca timp de urcare, răstimp în care ce făceam? Gândeam. Gândeam, nu eram nici la televizor, nu eram nici la radio, nu stăteam nici pe mobil. Gândeam, mă rugam, mă linişteam. Între crucea de la biserică, de la oamenii cu suferinţe, din spitale sau de la parohie unde mergeam, între toate răutăţile şi greutăţile lumii şi lucrurile care mă aşteptau acasă. Ştiţi, când ajungi acasă, copiii te iau de proaspăt. Erau câteva minute în care sufletul meu se aşeza, se liniştea şi puteam să întâmpin pe copii cu bucurie. Nu eram în alergarea aceea extraordinară: repede, cheamă liftul, să ajung acasă, să nu se deschidă uşile, am ajuns repede! Şi pe urmă copiii te iau şi, bineînţeles eşti supărat, eşti nervos, pentru că nu există aceste clipe de pace şi omul nici nu le caută. Dacă nu le cauţi, dacă nu încerci să te gândeşti la ce ţi s-a întâmplat astăzi, la ce ai auzit astăzi, la ce vei face mâine, dacă vei reuşi să fii mâine un pic mai bun decât astăzi, n-i cum să creşti, n-ai cum să fii aşezat în Dumnezeu, n-ai cum să fii aşezat în Duhul Sfânt, n-ai cum să câştigi înţelepciune. De aceea, în clipa în care fratele Ciprian a spus nişte lucruri care sunt foarte frumoase şi foarte adânci, dacă eram la o şezătoare, am fi avut o vreme de tăcere, în care fiecare ar fi cântărit, ar fi cernut şi ar fi aşezat în suflet lucrurile pe care le-a auzit, aşa cum îl zidesc pe el.

[Dar] ce se întâmplă acum, când noi nu facem aceste lucruri? Fratele Ciprian a pronunţat un cuvânt: schizoidie, şi alt cuvânt şi mai aspru, schizofrenie. Schisma, care este ruperea de biserică, este un fenomen al cărui termen vine din aceeaşi rădăcină cu aceste două cuvinte, schizoidie şi schizofrenie. Pe scurt, este vorba despre sfâşiere. Despre o sfâşiere a unui om, sau a unei societăţi, sau a unei comunităţi, între două direcţii contrare, care nu se pot aduna la un loc. Se întâmplă acest lucru şi, citatul de astăzi „Veşnicia s-a născut la sat”, este un strălucit exemplu al acestei schizoidii, al acestei schizofrenii, care ne aduce atâta suferinţă fără rost. Există suferinţă cu rost, care te înalţă către Dumnezeu, şi există o suferinţă fără rost, care te doboară sau pe care o ai de îndurat din nepricepere, din prostie sau, Doamne fereşte, din păcat, şi atunci, iarăşi, te duce către iad.

Veşnicia s-a născut la sat. Cine a lăsat aceste cuvinte ca o amprentă în cultura română contemporană? Lucian Blaga. Lucian Blaga, un om depărat de ortodoxie. Un om care reprezintă chiar prin aceste cuvinte pe care le-a spus, un chip al schizoidiei, ca să nu zic al schizofreniei româneşti. De ce? Pentru că el are rădăcina înfiptă adânc în sufletul satului românesc. Tot ce a scos extraordinar Lucian Blaga vine din seva satului românesc. Problema este că el a fost altoit foarte mult şi nu întotdeauna altoiul este bun. Uneori poate să fie parazit. Şi atunci, el traduce, ca să nu spunem că răstălmăceşte, seva pe care o extrage din străbuni, din satul românesc, în cu totul alte lucruri, ce pleacă de la un lucru minunat şi ajunge la ate lucruri care nu mai sunt atât de minunate. Se pierde pe undeva pe drum. Şi să vedeţi de ce vă spun acest lucru: poate o să căutaţi poezia în care sunt aceste versuri ale lui, Veşnicia s-a născut la sat, o poezie cu nişte picături intelectualiste, în mod paradoxal deşi este vorba despre sat, [poezie] în care ratează sensuri esenţiale deşi spune adevăruri teribile: veşnicia s-a născut la sat.

Ştiţi cât de adevărat este acest cuvânt? Este dumnezeiesc de adevărat pentru că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut la sat, într-o iesle, într-o peşteră care era grajd, al unui sat, pentru că Bethleemul la acea vreme era un sat. De aceea nici nu şi-au găsit loc acolo unde să se adăpostească. Dumnezeu, veşnicia, s-a născut la sat şi primii care i s-au închinat au fost păstorii. Veşnicia s-a născut la sat iar oraşul a răstignit-o, a ucis-o în chinuri, pe cruce, a batjocorit-o şi a ucis-o în chinuri pe cruce. Dar veşnicia nu poate fi ucisă, ş-a înviat. Vă gândiţi cât de adevărat este acest cuvânt, că veşnicia s-a născut la sat? Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut în sat. Nu s-a născut într-o cetate, nu s-a născut într-un oraş, deşi erau oraşe foarte mari în vremea respectivă, de la unele din China sau India, până la Roma, de pildă, şi altele mari care erau în apropiere. Erau Alexandria, Antiohia, chiar şi Ierusalimul. Dar Dumnezeu nu s-a născut într-un oraş ci Dumnezeu s-a născut la sat, veşnicia s-a născut la sat în cel mai direct şi practic mod.

Iar satul românesc este obştea celor care au înţeles că veşnicia s-a născut la sat şi-au vrut ca Dumnezeu să fie viu pentru întotdeauna în satul lor. Acesta este satul românesc în esenţa lui. În clipa în care ne uităm la cultura română mai aproape de noi, ea este din ce în ce mai deviată de la sensurile vechi pe care le avea şi care sunt, la origine, total creştine. Satul românesc este în esenţa lui total creştin. Să ştiţi că nu este o afirmaţie partizană. Eu am avut discuţii în această privinţă cu renumiţi specialişti, mitilogizanţi, păgânizanţi, care vor neapărat că românii nu sunt ortodocşi şi au ei o religie a lor păgână, paralelă cu ortodoxia şi care ar fi de fapt adevărată, şi aşa mai departe, tot felul de gogoşi de acestea. Şi în clipa în care am susţinut anumite teze, au venit foarte indignaţi: Păi cum să pretindem că ortodoxia este esenţa satului românesc. Păi, zic, eu nu pretind, eu constat. Eu constat un fapt, ştiinţific vorbind, noi trebuie să ne uităm la ceea ce este.

Or, dacă iei orice cătun românesc, orice sat românesc, există un singur element deosebit, în afară de casele oamenilor, care există în fiecare cătun şi în fiecare sat, şi care constituie inima oricărei comunităţi rurale: biserica. Nu există altceva. Şi mi-au spus: dar vrăjitorii? Şi am răspuns: Da, există vrăjitori şi vrăjitoare, unul la câteva sate şi obicei e să fie în marginea satului, fie în afara satului. În cele mai multe cazuri, în cele mai multe regiuni româneşti, vrăjitorul sau vrăjitoarea nu stau în sat pentru că satul este creştinesc, pentru că satul este loc sfinţit, pentru că în trecut, în fiecare început de lună se sfinţea fiecare casă şi fiecare grădină. Pentru că a fost o vreme în care fiecare sat românesc era o cetate creştină, era o inimă a credinţei care bătea acolo. Şi lucrul acesta se poate constata ştiinţific. Inima satului a fost întotdeauna Biserica.

Or, aici avem o problemă gigantică: normele adevărate ale etnologiei, ale folcloristicii, obiective, cum le prezintă de exemplu marele folclorist italian Giuseppe Cocchiara, un om clar şi obiectiv, şi el fără să aibă vreo legătură cu ortodoxia ca să spui că ar avea o problemă partizană: Atunci când analizezi un fapt folcloric nu trebuie să te conduci după exotismul lui. [Dar] de obicei asta se caută, chestiile exotice. Asta au făcut şi culegătorii noştri de folclor, să ştiţi, în secolul al XIX-lea şi în XX. Ei au ignorat ceea ce se făcea de către toţi ca să se ducă la lucrurile interesante, exotice. Şi-au transformat excepţiile în regulă. Pentru că era unul care se ducea la vrăjitoare dar tot satul mergea la biserică. Şi ei l-au luat pe acela unul şi l-au pus pe post de exemplu al folclorului românesc şi toţi ceilalţi, care se duceau la biserică au fost aruncaţi la gunoi. Şi sunt aruncaţi la gunoi până astăzi, în foarte multe cercetări. Sunt total ignoraţi.

Eu nu am înţeles cu adevărat de când am început să studiez etnologia, şi am făcut-o foarte greu, mulţi ani, sistematic, pornind de la [], eu nu am înţeles profunzimea creştinismului popular românesc până în clipa în care am fost rugat de o revistă de etnologie din Constanţa, care din păcate nu mai apare, să fac un material de Crăciun despre colind. Şi le-am spus: îmi pare rău, eu sunt specializat ca folclorist, ca etnolog, sunt specializat pe basm, nu sunt specializat pe colind. Le-am recomandat uite, pe doamna Sabina Ispas, cutare sau cutare, de la institutul naţional de etnologie şi folclor, am dat câteva nume. Ei au insistat, nu că vrem să ne daţi dumneavoastră, aşa, nu ştiu ce.. Şi-am zis că o să încerc. Şi am început să fac un studiu pe un colind: Trei crai de la răsărit. Am zis, domnule, iau un colind popular, că e un colind popular Trei crai de la răsărit, un colind popular arhicunoscut, şi fac o analiză. Şi mi-a luat câteva pagină pentru a analiza: „Trei crai de la răsărit/Spre stea au călătorit”, pentru că au trebuit să explic de ce trei crai, de ce de la răsărit, de ce spre steaua sau cu steua au călătorit.

Fiecare dintre aceste cuvinte, pe care noi le luăm [ca] fireşti pentru că le-am auzit de atâtea ori, în realitate are o aşezare teologică extraordinară. De ce sunt trei? E o problemă foarte mare: în catolicism şi în protestantism există varianta în care sunt şapte, sunt doisprezece, sau cât au ei chef. La noi întotdeauna au fost trei. De ce? Pentru că atunci când te duci în vizită la cineva, împreună cu nişte prieteni, să zicem că e ziua lui, spui: mă, tu ce îi iei? Păi eu iau cutare lucru. Bine mă, să nu iau şi eu la fel. [Pentru] că fiecare vine cu altceva să-şi exprime dragostea. Or, darurile aduse au fost: smirnă, aur şi tămâie. Deci au fost trei, că dacă ar fi fost patru ar fi fost şi pere sau orice altceva. Înţelegeţi. De ce au fost trei? [Pentru] că a fost: smirnă, aur şi tămâie. Trei daruri deci trei oaspeţi. De ce sunt crai? De ce nu spune trei magi de la răsărit. Cuvântul magi este în limba română, se foloseşte în alte creaţii folclorice. De ce românii într-o serie întreagă de colinde spun trei crai, vorbesc de crai în loc să spună magi? De unde şi până unde scot ei că sunt crai? Crai, adică regi sau împăraţi. Scrie aşa ceva în Biblie? Scrie! Ştiţi unde scrie? Acolo unde scrie că Pilat [Irod, corect] i-a rugat după ce îl găsesc să îi spună şi lui.

Vă închipuiţi acest dictator criminal, care a fost în stare să-şi ucidă propriul copil de frică să nu fie Mesia, că i-ar fi lăsat să plece liberi dacă ei nu erau nişte împăraţi? Respectul cu care s-a purtat cu ei arată că erau nişte reprezentanţi ai unor puteri mai mari decât a lui. Deci în mod evident ei erau crai. Că erau şi magi este alt lucru, dar erau şi crai. Lucrul acesta nu se înţelege decât dacă citeşti, [de fapt] nu dacă citeşti, [ci] dacă ai în inima ta Evangheliile şi înţelegi, şi îi înţelegi pe oamenii aceia, îl înţelegi pe Irod, scuzaţi, pe Irod [nu Pilat], am greşit pentru că mă gândeam la nişte amănunte legate de răstignire, [aşadar] dacă, îi înţelegi pe Irod, pe Pilat şi pe ceilalţi, pe Ponţiu Pilat şi pe toţi, ca pe nişte făptuiri reale. Dar ca să-i cunoşti ca atare, trebuie să cunoşti cu adevărat Scripturile şi să fie în inima ta. Iar în inima românilor [asta] era! Ei ştiau că Irod eset criminalul care şi-a omorât copilul. Ştiau că nu s-ar fi comportat politicos cu cineva care propovăduieşte în Ierusalim. Vă daţi seama că ei au stârnit rumoare în Ierusalim. Apropo, credeţi că trei magi, zdrenţăroşi, veniţi de pe drum, ar fi stârnit rumoare în Ierusalim, că spun ei că a venit Mesia? Nu i-ar fi băgat nimeni în seamă. Dar în clipa în care era vorba de trei împăraţi sau regi, veniţi cu alai, puternici, care au venit să se închine celui care s-a născut, în clipa aceea şi-a adus aminte tot Ierusalimul de proorocia care spune că neamurile i se vor închina. Şi atunci şi-au zis: Da, dacă au venit neamurile să i se închine s-ar putea ca Mesia să se fi născut şi s-a tulburat tot Ierusalimul, pentru că nu erau nişte oarecare. Erau nişte regi.

Vedeţi cât a luat acum foarte pe scurt să explic, vedeţi dintr-o dată de ce spune românul crai, pentru că erau crai. Şi Scriptura ne spune că erau crai, dar ne spune indirect. Ne spune foarte clar, dar numai cu condiţia să o cunoaştem foarte bine, iar pentru străbunii noştri lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Atât de puternic evanghelică era cultura românească sătească încât aceste lucruri se înţelegeau de la sine.

Basmul românesc, teza mea de folcloristică în facultate a fost pe basmul românesc, şi-am încercat să înţeleg cât de păgân este basmul românesc, măcar dintr-o perspectivă: ideea predestinării. Vedeţi, se spune această absurditate, că românii ar predestinaţianişti, ceea ce vine în totală contradicţie cu ortodoxia. Dar aşa se pretinde, că românii ar fi fatalişti, predestinaţianişti şi aşa mai departe. [Poate că] ne-or fi făcut politicienii în ultimele secole, dar la sat nu exista aşa ceva. Şi, am făcut analiză pe basm. Ş-am putut să constat câtă ortodoxie şi cât echilibru ortodox există în gândirea aceasta, în creaţia folclorică veche. Cum basmul românesc adevărat este în realitate cateheză. Este cateheză, dar nu o cateheză de tip occidental, scolastică. Acolo nu şi se prezintă lucrurle în care e bine să crezi. Nu ţi se spune, uite, asta este legea lui Dumnezeu. Pe aceea o auzi când te duci la biserică.

Basmul îţi arată ce se întâmplă cu omul care trăieşte după legea lui Dumnezeu şi [ce se întâmplă] cu omul care trăieşte împotriva legii lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să spună după ce lege trăieşte unul şi după ce nelegiuire trăieşte celălalt. Asta se înţelege de la sine, de vreme ce te duci la biserică şi cunoşti învăţătura. Acolo vezi doar consecinţele trăirii, în basm. Şi basmul este o cateheză cu atât mai puternică. Pentru că nu pleacă de la scolastică, ci este studiu de caz, dacă putem să punem aşa, sigur, înfrumuseţat artistic, cu o bogăţie simbolică şi aşa mai departe, dar care se află pe alt plan. Nu am atins nici măcar coaja vechii culturi româneşti, pentru că dacă ar fi să iau şi de la părintele Arsenie Boca, şi de la părintele Cleopa, şi de la părintele Justin Pârvu, şi de la părintele Arsenie Papacioc, de la toţi sfinţii noştri din apropiere, vedem că toţi îşi trag rădăcinile din această cultură veche românească şi puterea lor vine tocmai din faptul că şi-au asumat-o. Nu s-au ruşinat de ea, nu s-au scârbit de ea, ci au reuşit să o retrăiască.

Şi aici este speranţa noastră, faţă de deznădejdea lui Ernest Bernea care în anii 50 spunea că vechea cultură românească a murit, pentru că a murit hora, [care] a fost înlocuită de căminul cultural sau de discotecă, a murit şezătoarea, a murit claca, au fost înlocuite de munca voluntară obligatorie şi aşa mai departe. Au murit instituţiile româneşti care exprimau sufletul satului, care exprimau o viaţă extraordinar de bogată. Dar Biserica nu a murit. Aşa că de fapt cultura veche românească n-a murit, dar s-a adunat tot mai mult în sămânţa care a fost la început, adică în taina Bisericii.

Şi o să închei cuvântul meu, poate prea lung, mă iertaţi, cu o pildă a frumuseţii duhovniceşti a culturii vechi româneşti. Ar fi foarte multe de spus, am o lucrare, vorbeam cu fratele Ciprian, am o lucrare care este sub tipar, şi dacă editorul o să-mi dea voie, sper să-mi dea voie, o să încerc să o pun şi online ca cei care nu pot să o cumpere, care nu-şi permit să o cumpere, să o poată avea ca atare. Este o lucrare de istorie şi etnologie la care Dumnezeu ştie cât de mult am lucrat, şi în care puteţi să găsiţi mult edintre lucrurile pe care le-am spus aici, care nu sunt ale mele, sunt ale neamului nostru. Eu nu am făcut acolo o lucrare originală, [ci] pur şi simplu am scormonit şi am scos la iveală cât am putut de multe din vechea cultură românească.

Printre altele, menţionez nişte cuvinte ale lui Arthur Gorovei care pe la 1900 spune ceva cumplit, mai ales în situaţia, fac această paranteză, mai ales în situaţia în care suntem astăzi, în care satul, de cele mai multe ori, este o mahala rurală. Satul de astăzi, în cea mai mare parte, este o mahala rurală. Nu este sat, este o extindere a oraşului, la ţară. Pentru că satul presupune o familie, o obşte, adunată în jurul bisericii. Acolo unde avem o familie adunată în jurul bisericii avem un sat, indiferent dacă este la oraş sau [dacă] este la ţară. Acolo unde nu avem o familie adunată în jurul bisericii, acolo nu avem sat, avem o mahala rurală, în care oamenii se mai duc şi la biserică, de obişnuinţă, de spectacol, să mai facă un ban atunci când fac o cununie sau un botez, şi aşa mai departe, dar acesta nu este satul românesc.

Şi Arthur Gorovei spune, la 1900, atenţie, aproximativ 96% din populaţia României trăia la sat şi doar 4% din populaţia României trăia la oraş. E foarte important să ţineţi minte această disproporţie ca să vă daţi seama că 4% au înghiţit pe cei 96% din punct de vedere cultural. Asta se numeşte genocid, genocid cultural, iar în ultimele decenii, prin exodul de populaţie, este un genocid fizic, direct, clar. Arthur Gorovei spune aceste cuvinte şi comparaţi-le cu ce am spus acum legat de cifre şi genocid, ca să vă daţi seama că poţi să spui că a fost prooroc. A zis: În ţara noastră există două lumi care sunt atât de deosebite una de cealaltă încât am putea să spunem că sunt cu totul străine, dacă nu cumva am putea spune că sunt cu totul duşmane. Asta spune Arthur Gorovei şi, în cartea mea, o să vedeţi acolo exact citatul, ca să nu credeţi că am născocit eu, se găseşte; dacă nu chiar duşmane le spunea el. Şi dovada acestei duşmănii este genocidul care a avut loc în ultimii o sută şi ceva de ani, în mod categoric, în care satul a fost masacrat sistematic de fiecare regim politic.

Nu a existat măcar un regim politic, măcar de un an doi de zile care să încerce să ocrotească satul şi valorile satului, care să creeze un cadru în care valorile culturale ale satului, care sunt gigantice, sunt uluitoare, să poată fi păstrate şi eventual să fie îmbogăţite să meargă mai departe. A spus el [Ciprian Voicilă] mai devreme despre Mioriţa, am ajuns să avem câteva tipuri de Mioriţă, în toată România, în popor, [iar] alea care există ştiţi de ce există? Pentru că sunt atât de departe de tiparul oficial încât oamenii nu le recunosc ca fiind Mioriţa. Şi apropo, ştiţi ce este Mioriţa la origine? Mioriţa este balada, este cântecul care deschidea cântecele haiduceşti şi de vitejie, şi poveştile de vitejie.

Până şi Sadoveanu, în Hanul Ancuţei, consemnează lucrul acesta, pe care unii care sunt conducătorii noştri au atâta incultură încât nu ştiu. Şi teoretic, Hanul Ancuţei este lectură şcolară ştiţi, şi a fost şi înainte, deci când te gândeşti că ei sunt oameni din generaţii mai vechi: păi voi n-aţi citit Hanul Ancuţei? N-am citit Hanul Ancuţei; nu ştie.

Mioriţa se citea înainte de cântecele de vitejie. De ce? Pentru că la români nu se cânta fanfaronada. Nu se cânta făcutul pe grozavul, se cânta vitejia. Vitejia trebuia să aibă un scop nobil. Şi atunci, Mioriţa care se punea în faţă, spunea aşa: cine trăieşte pentru Dumnezeu ştia că moare şi intră în veşnicie, şi duce cu el în veşnicie pământul pe care l-a sfinţit prin viaţa lui. Şi asta spune Mioriţa: Să nu te temi de moarte dacă trăieşti pentru Dumnezeu, că şi dacă mori sfinţeşti pământul pe care l-ai călcat şi-l uneşti cu Dumnezeu şi cu cerurile, ceea ce este un adevăr biblic! Este un adevăr biblic fundamental! Asta spune Mioriţa, şi după aceea începeau cântecele de vitejie, cântecele de haiducie, poveştile de haiducie şi legendele. De ce? Ca nu cumva cineva să facă greşeala de a crede că vitejii din aceste cântece, din aceste legende, din aceste basme sunt nişte fanfaroni care sar şi ei la bătaie.

Nu, în primul rând să înţeleagă că nu s-au dus la luptă ca să se bată cu cineva. Ci pentru că a fost nevoie de luptă ca să apere ceea ce trebuia apărat. Au fost nişte luptători ai lui Dumnezeu. Nu bravadă; nici laşitate, nici bravadă. Niciuna din cele două nu erau acceptate în vechea cultură românească. Asta apropo de Mioriţa şi de faptul că cineva, de curând, voia să scoată Mioriţa din şcoală pe motiv că o înţelege el strâmb.

Spuneam că vreau să închei cu un exemplu de cultură populară românească şi cu o deosebire fundamentală între cultura populară românească şi alte culturi populare. În cultura românească veche, desfrânarea şi cu atât mai mult adulterul, erau condamnate, în stil creştin caracteristic. Nu se practica nici arderea pe rug, nici omorârea, dar erau foarte ruşinoase, era oprire de la împărtăşanie, ceea ce însemna o scădere a legăturii cu ceilalţi din familia creştină de care teoretic aparţineai. Până aici lucrurile sunt destul de normale, repet, cu excepţia a lipsei ieşirilor extremiste din alte culturi. Ştiţi că era, în caz de desfrânare sau nu ştiu ce, gata, îi tai gâtul, îl spânzuri, îl omorî, o omorî, o spânzuri, ca să nu se discute de acte şi mai bestiale care se săvârşeau în unele culturi.

Deosebirea la care vreau eu să ajung este a rodului legăturilor nelegiute, copiii care se năşteau din desfrânare sau din adulter. Cum erau priviţi în alte părţi? Copii ilegitimi în cel mai bun caz, de obicei copii bastarzi, bastarzi termenul folosit. La noi, se foloseşte acest cuvânt, copii din flori. Copii din flori – expresia este de o căldură extraordinară şi vă spune şi Arthur Gorovei şi vă spun şi alţii: copiii aceştia erau socotiţi nişte copii ai lui Dumnezeu. Se făcea o despărţire totală între actul de cădere în care fusese conceput copilul şi apariţia copilului. Copilul acela era considerat o binecuvântare a lui Dumnezeu, o mângâiere a lui Dumnezeu pentru cei care căzuseră. Se socotea că Dumnezeu a venit la cei care căzuseră şi încearcă să-i ridice trimiţând acel copil; copilul acela era considerat binecuvântat. Eu nu cunosc altă cultură în care să existe acest concept al copilului din flori privit şi primit cu atâta dragoste în întreaga obşte. La noi nu exista să se lepede copilul şi dacă cineva găsea un copil lepădat acela era fericit şi alerga cu copilul în braţe către satul lui, că a găsit cea mai mare comoară cu putinţă. Asta era în satul românesc vechi, fragment, dar poate este destul de limpede ca să arate frumuseţea creştină a satului românesc şi să înţelegem că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat. Nu la mahalaua rurală, la sat, acolo unde oamenii sunt uniţi împreună cu privirea către Dumnezeu.