Calea lui Hristos, nu doar adevărul Lui pentru a confrunta pe episcopii ecumeniști. Soluționarea sinodală (Pr. Peter Heers)

Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)

Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.

Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.

Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie

Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.

Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.

Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.

Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.

Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.

Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.

Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.

Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.

Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”

Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:

„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.

Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.

Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.

Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”

De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:

„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.

Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.

Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …

Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.

Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.

Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.

Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”

Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică

Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.

Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.

Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice

Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.

După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.

Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?

Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie

Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.

Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.

Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.

La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.

Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).

Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.

Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi

Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.

O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.

Întinarea Tainelor prin erezie

Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.

Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.

Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.

Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.

Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.

Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată

Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.

Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.

Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.

Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită

În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.

După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.

Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.

Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox

Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.

Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.

Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.

Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă

Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).

Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.

Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.

Iconomii rău interpretate

Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:

1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.

2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis­-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.

3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.

Concluzii

Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.

Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:

– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;

– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;

– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;

– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;

– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;

– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.

Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.

Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.

În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.


[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.

[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.

Ruptura dintre ortodocși și catolici/papistași vindecată temporar de Sf. Fotie

Sf. Fotie cel Mare

Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.

Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.

Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice, catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se crease.

Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.

Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.

Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).

Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar, cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor) s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații directe.

Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii au rămas încăpățânați.

Cât privește mediul bizantin, el trebuie contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie. Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog catolic, dovedește în cartea sa, The Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la care au sosit și delegați ai Papei.

Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf. Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru a ieși basma curată.

În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod răspicat și indiscutabil.

În acest punct trebuie adus în atenție un fapt important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă, dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci și dogmatic.

Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o negociere în acest sens.

Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise, fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.

Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II (succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților să semneze de la început un act (Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în Occident, asupra cărora vom reveni.

Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor, ci a denunțat intervenția latinilor.

După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre, chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie, după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența. Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie, el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu de bizantini.

În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și, evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.

Revenind, din evenimentele descrise se vede că papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți, mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.

Așadar toate punctele sensibile au fost discutate și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au ridicat la nivel de credință, de normă.

Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas (până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare, interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica mondialistă.

Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.

În orice caz, nici istoria despărțirii nu este cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii lipsiți de profunzime.

Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că „în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și „episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]

Translate page >>