Ministerul Sănătății a prezentat un set de îndrumări, care este împărțit în 9 puncte principale, ale căror explicații aici doar le-am rezumat (am citat acele pasaje care mi s-au părut mai importante). În preambul se menționează că venirea verii nu va fi suficientă pentru dispariția virusului și cetățenii trebuie să înțeleagă faptul că totul depinde de comportamentul lor. Deoarece bătrânii constituie un număr important dintre credincioșii care frecventează bisericile, aceștia sunt mai predispuși spre îmbolnăvire. Măsurile sunt acestea:
1. Păstrarea distanței sociale în biserici și în spațiile din curte.
Fiecare persoană trebuie să aibă un spațiu de 8m.p. și o distanță dintre persoane de 2 m în sfintele biserici. Credincioșii pot sta și afară, ascultând la boxe slujbele, care vor fi deschise doar în orele de slujire. Se recomandă evitarea sărutărilor, îmbrățișărilor, datul mâinii și sărutarea mâinii preotului, care poate fi înlocuită cu înclinarea în semn de respect.
2. Aplicarea regulilor de igienă și prevenție personală.
Acest punct se referă
la spălatul pe mâini, purtarea măștii și strănutul în cot.
3. Curățarea
și spălarea suprafețelor și spațiilor.
Mânerele și
balustradele trebuie curățate adesea, iar „sărutarea sfintelor icoane și a
altor odoare va putea să se facă fără atingerea fizică, ci prin înclinare”.
4. Aerisirea
spațiilor închise ale sfintelor biserici.
Ușile și ferestrele
să fie deschise adeseori pentru aerisirea spațiilor circulate.
5. Protejarea
pe cât posibil a grupurilor sensibile din rândul populației.
Persoanele
vulnerabile se recomandă să stea acasă sau să vină la biserici când este
absolut necesar și în zilele cu afluență redusă. La fel și cei sensibili din
cler.
6. Asigurarea
spațiului pentru izolarea temporară a persoanelor.
Persoanele care
prezintă eventual simptome să trebui să fie îndepărtate din spațiul bisericii
și să fie izolate temporar, până la îndepărtarea lor în siguranță, fără a
atinge alte persoane.
7. Continuarea
activităților prin internet sau alte mijloace de comunicare.
Pot fi folosite la
scară largă internetul, mijloacele de comunicare și postările pentru a
transmite predici, cuvântări, tâlcuiri ale Scripturii și slujbe.
8. Agapele –
Lucrarea socială a Bisericii și oferirea de mâncare populației cu lipsuri
economice.
Pentru evitarea
înghesuielii, mâncarea trebui să fie dată în pachete, care vor fi pregătite
prin păstrarea distanței și a măsurilor de igienă.
9. Primirea
anaforei.
„Vor fi date îndrumări tuturor paraclisierilor de biserici să se spele întâi pe mâini, să toarne antiseptic și mănuși de unică folosință și să pună anafora în pungi transparente. În acest timp vor fi primi binecuvântare de la preot să stea la un punct de ieșire din biserică, unde nu se va produce îmbulzeală și fiecare credincios va lua singur, păstrând distanța corespunzătoare.”
Nota noastră: Parcă ingeniozitatea corului de sanitari mondiali nu are limite. În Cipru există alte particularități față de Grecia și România. Dacă în Grecia este limitat accesul persoanelor în biserici la cel mult 50 și se recomandă slujirea de două ori pe zi, iar la noi este sugerată amânarea împărtășirii credincioșilor, în Cipru nu se regăsesc aceste restricții, dar apar alte particularități deranjante.
În primul rând, aceste îndrumări au fost emise de Ministerul Sănătății, nu de Biserică, așa cum ar fi fost normal și cum s-a procedat în alte părți. Probabil pentru că Arhiepiscopul despotic Anastasie nu le-ar fi putut impune în fața unor sinodali verticali precum Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu.
Este odioasă interferența în cultul ortodox prin interzicerea sărutării icoanelor și a mâinii preotului. Ba chiar este curioasă recomandarea ca icoanele să fie dezinfectate adesea, în condițiile în care nu sunt atinse decât prin înclinare.
Grija pentru aerisirea spațiilor, spălatul pe mâini, evacuarea celor care prezintă simptome, împărțirea anaforei cu mănuși de către paraclisier, dacă ar fi să fie luată în serios, ar stârni o panică serioasă și o atmosferă de spital, chiar în dauna rugăciunii.
Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.
De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.
Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.
Contextul pandemic actual (în special religios)
Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?
În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.
În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.
Dau un exemplu:
Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire
Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.
Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.
Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.
În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.
Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.
„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.
În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.
Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.
Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.
Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.
Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”
Astăzi creștinii autentici se
confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea
conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există
și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul
și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social.
Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.
Exemple contemporane
Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.
Protos. Tihon la Înviere
Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.
Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.
Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.
Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.
Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.
Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru. În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea. Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.
Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.
Care este situația cu care
ne confruntăm
Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul
tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea
bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu
certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de
însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața
lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai
bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu
fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un
număr foarte mare.
Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.
Rolul și locul Bisericii
La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.
Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase.
Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un
metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute
respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară
într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și
acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.
Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.
Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.
Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.
Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.
Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.
Comunicate oficiale
Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.
Chiar dacă Sinodul
Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat
unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel,
lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se
știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar
anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul
folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic,
împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică.
Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul
cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă
de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în
struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu
o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane
imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se
apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea
decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest
procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.
Dar notabilă este recomandarea
Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă
depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată
igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de
băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică
folosință.
Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.
În România rămân în vigoare
dispozițiile pentru cei slabi în credință?
Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.
Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?
Îmbărbătări duhovnicești
Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.
Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.
Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?
Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm
cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul
dezaprobator al lumii.
