Scandalul recent apărut ce planează asupra ierarhiei BOR pune în umbră pe cel anterior despre abuzurile de care este acuzat fostul preot Visarion Alexa. Păcate au fost și vor mai fi în Biserică, dar important este să fie înțelese corect și depășite cu bine de credinciosul de rând. Voi încerca să exprim câteva idei în acest sens în continuare, deși sunt conștient că sunt prea firave față de cerințele împrejurărilor.
(Completare ulterioară: Este util de făcut diferențierea între păcatul personal și scandalul public. Impactul public îl putem aborda și chiar trebuie să-l absorbim și noi în sensul păstrării cursului evanghelic al lucrurilor. Nu putem băga pur și simplu capul în nisip, ci trebuie să urmărim să nu ajungem ca nivelul particular să nu fie transferat asupra corpului credincioșilor sau clericilor.)
Direct sau indirect, Taina Spovedaniei este pusă într-o lumină proastă de acuzele de agresiune sexuală menționate. Șocul emoțional pe care-l resimte orice credincios care ajunge la cunoștința unor astfel de fapte este enorm. Reacția pendulează, de obicei, între negare oarbă și sminteală.
Din păcate, răspunsul oficial de la cel mai înalt nivel al Sinodului BOR este nemulțumitor. Îndrumările legate de spovedanie sunt un răspuns formal, aluziv și neconvingător, care camuflează adevăratele probleme. Suntem deja obișnuiți cu tot felul de măsuri restrictive din societate care, de fapt, afectează buna desfășurare a activităților chipurile pentru a înlătura unele ilegalități.
Interdicția de a săvârși spovedania într-un spațiu separat este absurdă. Cadrul mărturisirii nu este de așa natură încât să favorizeze abuzurile. Dimpotrivă, ele pot fi evitate cu ușurință. Nu ambianța este problema, ci eventual duhovnicii cu apucături deviante, care ar trebui depistați și înlăturați. Restul recomandărilor nu sunt propuneri noi, ci reguli deja cunoscute scrise și nescrise.
Dar esența problemei nu constă în reglementarea exterioară a Tainei Spovedaniei, ci insuflarea unui duh de încredere credincioșilor și poporului român, recuperarea reperelor sfinte ale credinței ortodoxe. Patimi au toți oamenii, inclusiv duhovnicii sunt supuși ispitelor cumplite. Există chiar numeroase cazuri de căderi mari relatate în Pateric sau în alte cărți cu întâmplări folositoare. Dar trebuie găsită înțelepciunea adevărată și luminoasă care să dea sensul adânc al pocăinței și înțelegerii păcatului în așa fel ca să poată fi depășit.
Din nefericire, ducem lipsă critică de oameni cu adevărat duhovnicești, purtați de Duhul Sfânt, care să fie în stare să contrabalanseze aceste sminteli, și diavolul treieră. Dar socotesc că măcar e nimerit să căutăm și să cultivăm noimele cu adevărat evanghelice și cerești ale vieții în Hristos atât la nivelul credincioșilor practicanți ortodocși, cât și ca mesaj coerent pentru tot omul, indiferent de orientare religioasă. Dacă nu le împlinim, măcar să constituim un teren fertil pentru acestea. Realitatea că, în vremurile acestea de pe urmă, fărădelegea s-a înmulțit și dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24: 12) poate fi sesizată în exterior, dar și în noi. Însă soluția nu constă în închiderea ochilor sau în deznădejde, nici într-o abordare strict socială și de fațadă, ci în înfruntarea cu mărinimie a situației, fără a osândi inchizitorial, purtând sarcinile unii altora, dar și identificând și spunând răului pe nume, nu mascându-l sub preș.
Ca un detaliu relevant, declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, că Visarion Alexa ar putea reveni la slujire după o perioadă de penitență dacă nu se ajunge la condamnare penală ignoră realitatea. Sunt un contraexemplu de înfruntare a situației. Recunoașterea faptelor, probele indubitabile care indică un abuz, sminteala publică și renumele prost căpătat sunt suficiente motive pentru a nu fi repus în treaptă pentru că un preot trebuie să aibă măcar decență morală dacă nu chiar să insufle el însuși sfințenie celorlalți. Desigur că poate reveni la slujire sau poate chiar să spovedească în cazul în care se dovedesc false acuzațiile sau măcar de o gravitate redusă dublată de o pocăință pe măsură, pilduitoare. În rest, mesajul transmis de d-l Bănescu este de relativizare și coborâre a misiunii preotului la statutul de simplu funcționar cu standarde minimale și banale.
Lupta pe care o dă Biserica este să-și păstreze sfințenia, nu să iasă basma curată juridic din scandalurile în care este implicată. Secularizarea este primejdia cea mai mare care o paște.
Pe lângă puținele idei de mai sus, recomandăm în mod deosebit o predică folositoare pe acest subiect a Pr. Ciprian Mega Despre spovedanie:
Deși a murit necunoscut în pustie iarna, neștiut de nimeni, izolat de lume, Sf. Grigorie Teologul a rămas în amintirea Bisericii ca luptător din linia întâi și apărător al dreptei credințe împotriva uneltirilor ereticilor. A înfruntat atât dichisurile și întortocherile învățăturile mincinoase, opunându-le lumina și limpezimea adevărului, dar și obiceiurile lor tiranice cu care acaparau toate bisericile. La Sinodul II Ecumenic a reușit să-și biruie întristarea și disperarea pe care i le provocau ignoranța, sfidarea și opacitatea sufletească a multor episcopi și a explicat și a luptat pentru acuratețea dogmei ortodoxe. Înainte de aceasta, a predicat un an de zile într-o bisericuță improvizată pentru că toate erau răpite de ereticii arieni în Constantinopol, suportând cu blândețe înverșunarea cu care era înconjurat.
Dar, înainte de toate acestea, sufletul său poetic și rănit de dragostea sinceră de Dumnezeu s-a speriat de priveliștea luptei la care era chemat. Conștient de sarcina preoției, a fugit de ea pentru a rămâne neatins de influențele pe care ar fi trebuit să le suporte. Însă fuga sa nu a durat mult, biruind în el simțul datoriei față de Biserică, de credincioși, de Dumnezeu.
În rândurile de mai jos ilustrează viu frământarea pe care o trăiește orice păstor adevărat în fața provocării de a se îngriji de oile amestecate cu capre din turma lui Hristos, care este Biserica. Și cu atât mai mare este copleșirea cu cât mulți dintre preoți și ierarhi sunt cuprinși de întuneric și duc pe alții în același întuneric în loc de lumina și odihna Stăpânului. Această priveliște este la fel de actuală și astăzi, de aceea cuvintele lui sunt potrivite (după cum au considerat și alți părinți din Grecia din jurul Părintelui Teodor Zisis) să ne însuflețească și pe noi să stăm împotriva răului dinafară, dar și celui dinăuntru, după sfaturile lui. Nu doar preoții cei buni au această îndatorire, ci și creștinii conștiincioși, după cum reiese din fragmentul de mai jos.
„81. Dacă vrei, toate au ajuns ca într-o luptă pe timp de noapte, când abia luminează luna şi nu poţi deosebi feţele duşmanilor de ale prietenilor, sau ca într-o luptă mare, pe timp de furtună, când vânturile suflă, marea fierbe, valurile năvălesc, corăbiile se izbesc, vâslele se-ncurcă, comenzile răsună şi cei căzuţi se vaită; când zgomotul te acoperă, când nu ştii ce să faci şi n-ai timp de vitejie! Vai, ce grozăvie ! Cădem unii peste alţii şi ne mâncăm unii pe alţii!
82. Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şipoporul” (Isaia 24, 2; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă. Şi pe toţi câţi fac asta pentru credinţă şi pentru dogmele cele mai înalte şi de frunte nici eu nu-i ţin de rău, ci, dimpotrivă, dacă trebuie să spun adevărul, îi laud şi-s de acord cu ei. O, dacă aş fi unul din cei ce luptă pentru adevăr şi sunt urâţi pentru adevăr! Dar, mai bine zis, mă voi lăuda că sunt! Mai bine un război vrednic de laudă decât o pace care te desparte de Dumnezeu! Pentru aceea Duhul pune arma în mâna luptătorului celui blând (Ioil 3, 11), ca să poată lupta mai bine.
83. Sunt, însă, printre noi,credincioşi care luptă pentru lucruri de nimic şi de nici un folos şi-şi fac, prosteşte şi cu îndrăzneală, tovarăşi ai luptei celei rele pe cine pot. Mai mult! Amestecă credinţa în toate şi târăsc numele sfânt de creştini în certurile lor. Din pricina asta, după cum e şi firesc, noi preoţii, suntem urâţi între neamuri – şi ceea ce-i mai rău e că nici nu putem spune că nu pe bună dreptate – şi suntem bârfiţi şi de cei mai buni dintre credincioşi. Şi nu e de mirare dacă suntem bârfiţi chiar de credincioşii de rând, care abia de pot înţelege ceva din cele bune.
84. Pe la spatele nostru lucrează păcătoşii (Ps. 128, 3) şi cele ce gândim unii împotriva altora, pe acelea le spun aceia împotriva tuturor creştinilor. Am ajuns privelişte nouă nu îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33), ca Pavel, cel mai viteaz dintre atleţi, care a luptat cu începătoriile şi cu stăpâniile (Efes. 6, 12), ci privelişte tuturor celor răi, aproape. Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! În piaţă, la un pahar de vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă – aproape că-mi vin lacrimi în ochi când spun asta – şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultători lor şi spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!
85. Asta a adus asupra noastră războiul cel dintre noi! Asta au făcut cei ce se luptă pentru bine şi blândeţe, depăşind măsura! Asta au făcut cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât e de folos! Că nu este îngăduit să lupţi decât după cum porunceşte legea (2 Tim. 2, 5); nu ţi-i îngăduit să dai altă luptă. Atletul care luptă altfel decât îngăduie legile luptei, care nu se luptă după legile puse luptei este fluierat, ocărât şi pierde victoria, oricât de viteaz şi iscusit ar fi. Oare când lupţi pentru Hristos, nu trebuie să lupţi după legile lui Hristos? Vei face oare bucurie păcii, adică lui Hristos, Care e pacea, când lupţi pentru El aşa cum nu trebuie?
86. Dracii şi acum se cutremură când este chemat numele lui Hristos. Şi puterea acestui nume n-a fost slăbită nici chiar de răutatea noastră! Noi însă nu ne ruşinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, realitate şi nume, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în faţă chiar în fiecare zi: ,,Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră” (Isaia 52,5; Rom. 2, 24).
87. Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor (Iulian Apostatul)! Nu mă tem de pliroma celui viclean, chiar de m-ar ameninţa cu focul, cu sabia, cu fiarele, cu aruncarea în prăpastie şi în groapă! Chiar dacă duşmanul de acum ar fi cel mai crud dintre toţi duşmanii care s-au pornit cândva nebuneşte împotriva Bisericii, chiar dacă va descoperi munci încă şi mai cumplite! Împotriva tuturor acestora am un leac, o cale spre biruinţă – în Hristos mă voi lăuda (Filip. 3,3; Gal. 6,14; 1 COL 1,31) –, moartea pentru Hristos!
88. Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har! Nu ştiu ce armură să-mi pun împotriva uneltirilor celui viclean (Efes. 6, 11). Care om îl va birui? Care Moise să-şi întindă mâinile pe munte în chipul crucii (Ieş. 17, 11), preînchipuind crucea, ca să biruie? Care Iisus al lui Navi, care să aibă alături de el în luptă pe voievodul oştirilor dumnezeieşti? (Iosua 5, 14). Care David, fie cântând psalmi (l Regi 16, 16), fie luptând cu praştia (1Regi 17, 37-52), să fie încins de Dumnezeu cu putere de luptă, căruia Dumnezeu să-i deprindă degetele la război (Ps. 143, 1)? Care Samuel să se roage pentru popor, să aducă jertfe (1 Regi 7, 5-12), să ungă împărat pe unul în stare să biruie (1 Regi 10, 1)? Care Ieremia să scrie plângeri pentru Israel şi să plângă după vrednicie războiul acesta (Plâng. 1-5)?
89. Care om va striga: „Cruţă, Doamne, poporul Tău şi nu da spre ocarămoştenireaTa, ca săo stăpânească neamurile” (IoiI 2, 17)? Care Noe, Iov sau Daniel (Iez. 14, 14, 20) să se roage pentru alţii şi să fie socotiţi ajutători şi să se roage pentru noi? Care om, deci, se va ruga ca să potolească puţin războiul dintre noi, ca să fim noi înșine, ca să ne cunoaştem unii pe alţii, ca să nu mai fim Iuda şi Israel, nici Roboam şi Ieroboam, nici Ierusalim şi Samaria, care pentru păcatele lor pe rând au fost daţi în mâinile duşmanilor şi pe rând jeliţi, ci să fim un singur Israel?
90. Eu, mărturisesc, sunt mai slab decât acest război. De aceea am fugit, mi-am acoperit faţa de ruşine (Ps. 68, 9) şi am căutat să stau singur (Plâng. 3, 28). Că m-am umplut de amărăciune (Ier. 15, 17). Am căutat chiar să tac, înţelegând că vremurile sunt grele (Mih. 2, 3). Că au azvârlit din picioare cei iubiţi (Deut. 32, 15). Că am ajuns să fim depărtaţi (Ier. 3, 14) noi, via cea cu viţă bună (Osea 10, 1), via cea adevărată, roditoare (Ier. 2, 21), toată frumoasă (Ier. 11, 16), care creştea bine cu picăturile cele de sus (Ps. 64, 11).
S-a întors întru necinste diadema frumuseţii mele (Înţ. Sol. 5, 17), pecetea slavei mele (1 Cor. 9, 2), cununa laudei mele (1 Tes. 2, 19). Dacă este cineva curajos şi viteaz, să dea o astfel de luptă! Îl fericesc pentru curajul şi vitejia lui!
91. Şi încă n-am vorbit de războiul cel dinăuntrul meu, de războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alteori pe faţă, de trupul cel smerit (Filip. 3, 21), care, ca un val, mă ridică şi mă pogoară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul celorlalte desfătări ale vieţii acesteia.”
(fragment din Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoție, în vol. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sofia, București, 2004)
