Viața Starețului Sampson – întruchiparea credinței autentice

de Ierom. Lavrentie | 5 iul. 2019 | Viețile Sfinților | 0 comentarii

Prefaţa editorului american (THE ORTHODOX WORD, nr. 4(177), iulie-august/1994, pp. 193-236)

Stareţul Sampson s-a născut în 1898 ca fiu al Contelui Esper Alexander Sievers şi având o mamă englezoiaică şi a fost botezat în Biserica Anglicană. La vârsta de 14 ani s-a hotărât de la sine să se convertească de la anglicanism la ortodoxie şi a fost botezat în Biserica Ortodoxă patru ani mai târziu, în 1916. În 1917, a intrat ca începător în Mănăstirea Sf. Sava din Kripeţk, lângă St. Petersburg, iar în 1919 a fost arestat de Poliţia locală secretă(CEKA). În acelaşi an a fost împuşcat într-o execuţie în masă şi aruncat într-o groapă comună. Prietenii săi monahi au venit să-i ia trupul şi, pe când îl scoteau de sub grămada de cadavre, au descoperit că încă mai răsufla. S-a întors la slujirea lui Dumnezeu în Biserică, unde a fost tuns ca monah şi hirotonit preot. În 1929 a fost arestat din nou şi trimis în Gulag. A fost eliberat în 1934, dar apoi a fost arestat pentru a treia oară doi ani mai târziu şi condamnat la încă zece ani. În toţi aceşti ani a slujit ca infirmier într-un spital de închisoare. Autorităţile au refuzat să-l elibereze când timpul său s-a scurs în 1946 pentru că aveau nevoie de serviciile lui medicale. Hotărându-se să evadeze, a trecut în chip minunat de sub supravegherea paznicilor închisorii şi a mers 7.000 de mile de-a lungul Siberiei. Cumulaţi, a petrecut aproape douăzeci de ani în sistemul lagărului de concentrare.

Sustragerea Stareţului Sampson de la arestări şi lucrarea sa pastorală în anii ce au urmat – fără nici un document legal în timpul apogeului erei staliniste şi după aceea – se prezintă ca o altă minune a lui Dumnezeu. A slujit ca părinte duhovnicesc pentru oameni de rând, atât monahi, cât şi mireni, fiind iubitor, deşi aspru cu fiii săi duhovniceşti. După cum se poate vedea din convorbirile sale care s-au păstrat, săpa adânc cu scopul de a dezrădăcina răul şi egoismul din fiii săi şi pentru a insufla virtuţile de bază ale creştinismului, ale dragostei, milei şi iertării.

În timp ce creştinismul şi monahismul erau persecutate în Rusia, mulţi tineri căutători ai lui Dumnezeu, în loc să se alăture mănăstirilor, care atunci erau sub supravegherea guvernului sovietic, s-au adunat în jurul Stareţului Sampson. Între ei şi cu dânsul au format comunităţi de fraţi şi surori pe ascuns, neînchegate, totuşi strâns unite cu scopul de a fi împreună cu Iisus Hristos şi pentru a spori în viaţa duhovnicească. Unii erau tunşi în taină în monahism. Aceasta se petrecea prin anii 1960-’70, când în lumea liberă avea loc de asemenea o mişcare anti-culturală (împotriva civilizaţiei pământeşti) a căutătorilor de Dumnezeu. Cu toate că contra-cultura din lumea liberă s-a născut într-o climat de belşug, aşa încât era adesea caracterizată de superficialitate şi plăcere, cineva ar putea crede că mulţi din cei ce căutau pe Dumnezeu mai cu seriozitate din acea mişcare s-ar fi putut aduna în jurul unui Stareţ Sampson, dacă un asemenea fenomen le-ar fi fost accesibil.(…)

Fragmente din convorbirile Stareţului Sampson privitoare la viaţa sa

Fiii mei duhovniceşti mi-au cerut mai mult de un an să le spun ceva despre viaţa mea. M-am născut în Petersburg în 1898, pe 27 iunie(stilul vechi) – de ziua Dreptului Sampson, primitorul de străini. Tatăl meu a fost Contele Esper Alexander Sievers (Sievers d’Espera). Mama mea a terminat conservatorul la Londra şi a venit în Rusia datorită unor împrejurări din cele mai neobişnuite. A fost silită să părăsească Londra de un criminal. Înainte de aceasta a fost nevoită să se ascundă în casa mătuşii sale. S-a îmbarcat pe vaporul ce mergea la Libava şi a ajuns în Rusia, neştiind limba rusă. Bunicul meu era profesor la Academia de Arte şi lucrările sale sunt încă păstrate în Palatul de iarnă, în Catedrala Sf. Isaac şi în alte biserici. Străbunicul său, Alexander Sievers plecase după insurecţia decembristă.

De la vârsta de şapte ani mi-am citit rugăciunile de dimineaţă şi de seară în limba engleză împreună cu mama mea, îngenunchind pe un covoraş în faţa unei icoane mari a Bunei-vestiri – lucrarea bunicului meu. Duminicile mama mea obişnuia să adune copiii şi să ne pregătească în Legea lui Dumnezeu, în engleză, desigur. Cu ajutorul imaginilor ne explica Noul Testament şi ne tălmăcea rugăciunile într-o limbă pe înţeles pentru copii.

La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. În perimetrul hotelului în Petersburg, Tuzov, un negustor de cărţi vindea literatură duhovnicească. Fără ştirea părinţilor, scotoceam pe acolo şi cumpăram cărţulii cu micile mele monede de argint şi le ascundeam în camera mea. În 1914 tatăl meu a plecat la război la cartierele generale ale comandamentului în Armata Rusiei mari şi eu m-am mutat în biroul său. Acolo mi-am atârnat în sfârşit prima icoană; a urmat o candelă mică cu icoană şi lumânări. Citeam în fiecare limbă: în germană, franceză, engleză şi le comparam să văd cine are dreptate. Am studiat bine catolicismul, protestantismul, reforma franceză, învăţăturile lui Zwingli şi Calvin.

Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli. Bineînţeles, orele despre Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox m-au ajutat mult. Am terminat un seminar reformat. Acolo se preda Legea lui Dumnezeu după toate confesiunile. În fiecare Marţi şi Joi doi preoţi ortodocşi, doi preoţi catolici şi trei pastori luterani şi un rabin veneau la liceul nostru. La început am optat pentru orele Legea lui Dumnezeu predate de un pastor luteran, dar la luterani era oarecare lipsă de evlavie, o atitudine neduhovnicească faţă de Legea lui Dumnezeu. Şi interpretarea lor a Sfintei Evanghelii devenise atât de dezgustătoare pentru mine, încât am cerut pe directorul liceului, Doctor Brooks, permisiunea de a opta pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox, primind consimţământul mamei pentru a proceda aşa. Cu lacrimi în ochi, mama mea m-a luat în biroul Dr. Brooks şi i-a explicat că voiam să optez pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox rus. A fost mirat la culme, dar nu mi-a refuzat cererea. Învăţătura aceasta a Protoprezbiterului Nicolae Pisarev, Doctor în teologie – care, atunci când a murit, era parohul Bisericii de la Cimitirul Volkov din Petersburg – a întărit în mine faptul că tocmai Ortodoxia este cea care a păstrat adevărul absolut, autentic al Harului. Am terminat liceul cu rezultate remarcabile la Legea lui Dumnezeu. Programul de învăţământ era extrem de interesant. Pe vremea noastră Seminarul putea fi invidios – atât de multe învăţam.

Nu eram ortodox; numele meu era atunci Eduard. Dar mi-era teamă să n-o mâhnesc pe mama, să n-o fac să sufere prin primirea Ortodoxiei. Am aşteptat un moment prielnic, cerând mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui pentru acest mare eveniment – să devin creştin ortodox.

Adevărata mea viaţă a început când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am devenit începător într-o mănăstire rusă ortodoxă.

Modesta, dar de o mărime considerabilă Mănăstire a Sf. Sava din Kripeţk era ascunsă în dosul unor ziduri masive. Zidurile erau destul de largi ca trei cai să poată merge alături pe culmea lor. În mijlocul mănăstirii era bisericuţa cu paraclisul cu o singură latură. Existau băi, o spălătorie, stăreţia, trapeza, corpul de chilii cu două etaje ale fraţilor şi anexe. Grajdul era în afara împrejmuirii. De-a lungul întregii mănăstiri erau morminte vechi şi inscripţii pe cruci: „Schimonahul aşa şi aşa”. Toţi boierii care au refuzat odată să se supună lui Ivan cel Groaznic odihnesc aici pentru că cel din urmă ordonase să fie tunşi cu forţa şi au murit aici.

M-au condus la o chilie şi mi-au dat o dulamă peticită care aparţinuse unui monah adormit şi nişte încălţăminte. În chilie erau aşezate cutii şi pe ele erau întinse scânduri. În colţ era o icoană cu Maica Domnului şi pe o masă stătea o lampă cu gaz, o Psaltire, o carte de rugăciuni şi o carte cu Evangheliile.

Prima mea ascultare a fost să îngrijesc vacile. Erau 48 de capete de animale. Trebuia să le îngrijesc şi să le aduc apă de la vechea pompă de mână. Apoi m-au îndemnat să încerc să mulg vacile. Monahii spălau rufe, le călcau, peticeau haine şi aveau grijă de animale.

Apoi am fost trimis să muncesc la bucătărie, să crăp lemne şi să ajut pe bucătar să cureţe legume. Apoi m-au schimbat la brutărie să frământ aluat. Era o covată imensă în care eu trebuia să cern doi saci de făină, să adaug un anumit număr de găleţi de apă şi apoi să frământ aluatul. Era folosită o paletă mare. Plecai trei sau patru ceasuri în timp ce aluatul se ridica, apoi te întorceai şi frământai aluatul; apoi, când aluatul creştea din nou, începeai să scoţi aluatul de acolo.

Mai apoi m-au trimis să fiu vizitiul stareţului. Mi-au dat un cal bun, o trăsură şi o caretă. Spălam careta cu apă fierbinte şi cu săpun. Aveam grijă de cal, unul frumos, al cărui nume era Mica Stea. Era foarte ataşată de mine.

Pentru un motiv oarecare a strigat o dată stareţul la mine: „Vei fi conducător de herghelie de cai”. Eram un călăreţ bun. În copilăria mea am învăţat să călăresc pe spinarea calului. Drept aceea ţineam o nuia, stăteam pe un cal fără şa şi mânam turma în pădure. În dosul pădurii era un câmp unde erau lupi. „Ai grijă, Alexandru, ca lupii să nu mănânce nici un cal, asta e ceea ce cerem de la tine”. Privegherea de toată noaptea avea loc Sâmbăta, dar eu păzeam caii toată noaptea. Când băteau clopotele de Liturghie duceam caii acasă.

Conducătorul hergheliei trebuia să stea într-o chilie mică. Era o colibă simplă în pădure. O pisică, un cocoş singurel, fără găini, şi o mulţime de gândaci trăiau acolo. Imaginează-ţi doar: noaptea în pădurea întunecată, linişte şi demoni peste tot. Eram un tânăr începător, un monah şi trebuia să stau acolo toată săptămâna, să păzesc turma noaptea, să-i duc la mănăstire şi să trebuiască să mă întorc acolo la chilia mea. Nimic mai puţin: ascultarea era ascultare.

Dar am trăit frică de moarte. Demonii m-au chinuit pentru că atunci eram neştiutor despre învăţătura monahală. Aveam o icoană a Maicii Domnului, o lampă cu gaz, 25 de fitile, o Psaltire, o Evanghelie şi un şirag de metanii. Luam în fiecare vineri o provizie de mâncare de la mănăstire ca să-mi ajungă întreaga săptămână: o sticlă de ulei de floarea soarelui, crupe şi pâine proaspătă. Strângeam plante de pădure, le uscam şi beam ceai.

Cocoşul venea la mine. L-am dresat să vină la timpul hotărât să-şi primească grăunţele. Nu erau încuietori la uşi.

La ora cinci dimineaţa toţi erau deja duşi la câmp. Nu era nici mic dejun sau vreun prânz mai timpuriu. Numai doamnele mănâncă mic dejun. La ora unsprezece suna chemând călugării să vină în mănăstire de la feluritele lor ascultări. După masa din trapeză, era stabilită o oră şi jumătate odihnă. Apoi sunau din nou clopotul ca semnal pentru a se întoarce la treabă. Înainte de a pleca la treabă în fiecare zi, îşi citeau pravila de rugăciune în trapeză. Toţi fraţii care nu erau în stare să citească, afară de bătrâni, ascultau. Erau schimonahi, pustnici. Nu erau defel monahi tineri. Toţi cei din urmă au fost recrutaţi din mănăstire în timpul revoluţiei.

Când soarele răsărea, noi eram deja la treabă. Ne adunam seara să ne rugăm. Trei monahi infirmi care nu mai erau în stare să muncească reuşeau să săvârşească Liturghia; abia puteau să meargă cu ajutorul unui baston. Şi cât de multe pomelnice erau acolo! Toate erau citite de sute de ani la fiecare Liturghie pentru binefăcători, pentru ctitorii mănăstirii, din zilele lui Ivan cel Groaznic – numele tuturor boierilor erau înscrise acolo. Şi cât de mulţi fraţi plecaţi! – numele erau toate acolo. Cum le citeau cu dragoste! Monahii erau pe jumătate orbi şi aveau cataracte. În mănăstire proscomidia dura trei ore. Dar numai cei de curând răposaţi erau pomeniţi tare pe nume în timpul dumnezeieştii Liturghii. Duminicile şi de praznicele Domnului nostru cântarea „Cu sfinţii fă odihnă…” nu se cânta. Rânduiala slujbelor era păzită cu stricteţe acolo.

Printre frăţimea Mănăstirii Sf. Sava din Kripeţk (ce mănăstire severă era!) un monah care locuia lângă mine obişnuia să recite tare poeziile lui Lermontov şi Puşkin. A venit la mine şi mi-a zis: „Frate Alexandru, ascultă ce minunat scrie Puşkin”. Şi stătea în picioare cu o cărţulie şi recita Puşkin. Aceasta era o mănăstire aspră. Nimeni nu ştia de asta. Nu s-a căit niciodată de aceasta. Stareţul nu ştia despre aceasta. Eu, ca frate mai tânăr, nu aveam nici un drept să-l corectez, să-l învăţ, să-i aduc aminte de rânduiala monahală sau să-l dădăcesc. Aceasta este temelia umilinţei.

*             *          *

În 1919 Ceka locală a venit să mă ia şi m-a scos sub bănuială că aş fi un mare prinţ al casei Romanov.

Comisarul a zis: „Arăţi ca el. Avem actul lui, actul marelui prinţ Vladimir (Iverski)”.

Douăzeci de letoni înarmaţi au intrat în mănăstire şi m-au înşfăcat. Voiau să mă omoare în timp ce eram încă pe drum. Dar comisarul m-a apucat cu mâna sa stângă şi, ţinând un revolver în mâna sa dreaptă, m-a avertizat simplu: „Nu fă nici jumătate de pas la o parte. Pot să te omoare chiar acum”. M-a condus în siguranţă.

Îmi dădeau în fiecare zi ceva de la mănăstire: lapte, brânză de stână, o pâine. Toată celula se hrănea cu hrana aceasta.

Detaşamente de puşcaşi executau deţinuţi. Un comisar ne-a condus într-un fel de clădire şi de acolo am fost îmbarcaţi în vagoane cu geamuri cu gratii. Nu mă înspăimântau deloc, nu eram singur. Era Cineva cu mine, un fel de putere. O oarecare rază de bucurie. Când m-au aşezat în faţa zidului, eram cu desăvârşire împăcat – aceasta însemna că trebuia să se întâmple aşa, pentru că El veghea asupra mea. A îngăduit să se întâmple aceasta, asta înseamnă că era necesar. Pentru că m-am născut nu pentru nimicire, ci spre veşnică mântuire. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat pe nimeni, nici chiar pe cei ce au împlinit execuţia, ci i-am dezvinovăţit şi i-am îndreptăţit pentru ce au făcut. Ei împlineau ordinele, datoriile lor. Ceea ce li s-a ordonat să facă au făcut. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi împlini”. Aceasta este singura lor greşeală. Dar Dumnezeu va îndepărta vina lor pentru că nimeni nu i-a luminat.

Au tras cu armele de la 10-15 paşi depărtare de mine. Erau şase sau şapte bărbaţi. M-am înfierbântat. Gloanţele m-au lovit în braţ, în piept.

Călugării m-au luat. Au păstrat o supraveghere asupra mea. Mi-amintesc cum s-a apropiat cineva de mine, m-a atins şi a zis: „E mort”. Şi au plecat. Dar nu departe, sub o claie de fân, erau călugării Mardarie şi Vlasie. Au pregătit o manta de-a Armatei Roşii, o pălărie franceză înaltă şi un veston. Voiau să-mi ia trupul, dar eram încă în viaţă. M-au îmbrăcat, m-au dus la o cale ferată şi, sub înfăţişarea unui soldat rănit din Armata Roşie, m-au dus la Petrograd (Petersburg) la apartamentul mamei mele.

S-a stăpânit şi a zis: „Vă mulţumesc foarte mult, vă mulţumesc foarte mult, vă sunt foarte recunoscătoare”. Eram acoperit tot cu sânge. Sângele s-a năclăiat în hainele mele. Îmi aduc aminte de cuvintele mamei: „Edi, ce vrei? Ce ţi-ai dori?”.

„Du-te în împrejurimile Nevski. Aproape de catedrala din Kazan este o casă… o intrare secundară… urcă la etajul al treilea… acolo va fi o siglă: ’Protopop Basil Vasilievich Prozorov’. Roagă-l să vină”.

„A-a-a! Eşti un rus [ortodox] peste toate?!”

„Da, sunt [ortodox] rus de mult timp!”

Şi a adus pe preot într-o oră. A pus un sfeşnic şi a aranjat ce era necesar. A fost aprinsă o lumânare. M-a spovedit pe scurt şi mi-a dat Sfânta Împărtăşanie. Şi am dormit pentru prima dată de trei zile. Nu fusesem în stare să dorm din cauza durerii. Dar acum am căzut într-un somn adânc.

*          *          *

Am rămas în Tikhvin să locuiesc şi să muncesc ca asistent într-un spital militar. Am predat ore de educaţie generală în literatură şi în istoria Rusiei pentru a educa şi mângâia pe răniţi. Acolo am devenit ipodiacon al viitorului Patriarh Alexei [I]. Era Episcopul Tikhvinului. Venea acolo de cinci ori pe an şi-mi dădea misiuni de la Patriarhul Tihon. Umblam prin diferite locuri pe unde erau întemniţaţi episcopi şi păstram legătura dintre ierarhi şi Patriarh cu Mitropolitul Novgorodului şi cu Mitropolitul Petrogradului. Mi-au încredinţat mari secrete. Am pătruns în închisoarea unde era închis Episcopul Arsenie al Novgorodului şi am devenit cunoscut cu el. Era învăţătorul şi binefăcătorul viitorului Patriarh Alexie [I]. Era cu un cap mai înalt decât mine, cu un cap bogat în păr şi cu o barbă mare. Mâinile lui erau de două ori mai mari decât ale mele. Mâinile oricui ar fi fost strivite doar dând mâna cu el. Obişnuia să lovească oamenii dacă auzea ceva ce nu-i plăcea. Chiar şi-n altar. Episcopii din acele zile aveau obiceiuri stricte. Cereau ascultare. Trebuia să te apropii în vârful picioarelor. Era foarte atent faţă de ponosirea mea. Am venit o dată să-i dau un pachet secret. L-a citit în faţa mea, a scris un răspuns, mi l-a dat, dar nu l-a închis. L-am dus înapoi prin toate punctele de control ale închisorii şi am dat înapoi răspunsul Vlădicăi Alexie, care conducea eparhia Novgorodului pentru el. Acesta era modul în care se mânuiau treburile Bisericii în acea vreme.

Şi aşa am fost apreciat ca vrednic să iau parte la o procesiune de Praznicul Învierii ca ipodiacon, ajutându-l pe viitorul Patriarh Alexie. Am mers în procesiune de la Catedrala Kazan către Lavra Sf. Alexandru Nevski. Am dus lumânări tot drumul înspre piaţa Nevski. Am dus tricherul ca ipodiacon prim. Alexie era în veşminte roşii cu o mitră roşie. Când toate procesiunile s-au întâlnit laolaltă, am mers în jos spre Piaţa Nevski. Din fiecare stradă pe unde treceam venea o procesiune cu icoane. Aşa era obiceiul de Paşti, să ne îndreptăm spre Lavra. Mitropolitul ne-a întâmpinat în Lavră cu frăţimea. Am intrat în catedrală. Aceasta a fost prima mea sărbătoare somptuoasă în viaţa mea – am privit toată splendoarea Lavrei Sf. Alexandru Nevski.

Am locuit acolo jumătate de an. Eram un începător ce slujea la Biserica Sfânta Cruce. Dar apoi m-am săturat să fiu pe lângă femei tinere. Era acolo o grupare de surori vestită sub patronajul Sf. Ioan Teologul. Optzeci de viitoare maici se adunau, ţineau citiri, se rugau. Obişnuia să vină Losski, teologul înnoitor. M-am dus la Episcopul Nicolae, cârmuitorul Lavrei. „Am făcut tot ce mi-a stat în putere, Părinte Stareţ. Primiţi-mă ca pe propriul ucenic!” A înţeles că nu aveam nici o dorinţă să fiu în mijlocul tuturor acestor femei. Nu pentru că eram ispitit. Nu. Pentru mine erau tocmai ca nişte viespi. Bâzâiau şi asta era tot.

Când a aflat mama că încă mai eram ucenic la Biserica Sfânta Cruce, a venit şi mi-a zis: „Asta înseamnă că vei rămâne aici? Ar trebui să-ţi iei un costum, ceasul tatălui tău, inelele lui”. Am spus: „Îmi pare rău, n-am nevoie de ele”.

Nu ne văzusem de un an întreg. „Ştii, a spus ea, ne-ai insultat pe noi toţi, ai insultat familia noastră şi te ştergem de pe lista celor vii şi morţi”. Dar eu, desigur, i-am iertat. N-am simţit nici tristeţe, nici jignire, nimic. Am lăsat lumea visând să mă fac călugăr şi să-mi dedic viaţa căii de renunţare desăvârşită la lume.

*          *          *

Am fost propus pentru tunderea în monahism. În ajunul tunderii m-am dus să mă spovedesc şi să iau asupra mea toate făgăduinţele: să nu-mi retez barba, nici să o rad, nici să-mi tund măcar părul, să nu-mi dau jos hainele monahale, să nu merg la filme, nici la restaurante.

Am primit tunderea în mantie de la Vlădica Nicolae (Iaruşevici) pe 25 martie cu numele Sampson. În timpul tunderii în monahism, Vlădica a ţinut o predică, felicitându-mă pentru tunderea mea şi a explicat ce cinste înseamnă aceasta. Ca zălog ca să-mi aduc aminte această cuvântare, a adus o icoană a Sf. Ioan Teologul.

*          *          *

… Îmi aduc aminte că, pe când dormeam în chilie, l-am văzut pe Sf. Serafim de Sarov. A venit la mine în haina sa aspră în vedenie în timpul somnului, s-a oprit deasupra mea şi a citit încet: „O, Atotîndurată…” şi am simţit lacrimile lui pe fruntea mea. Dimineaţă m-am sculat şi am scris această rugăciune:

O, atotmilostiva mea Doamnă Stăpână!

Atotsfântă Doamnă, Preacurată Fecioară,

Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu,

Neîndoita şi singura mea nădejde:

Să nu mă treci cu vederea, să nu mă depărtezi, să nu mă părăseşti,

Ajută-mă, mijloceşte, auzi-mă şi caută asupra mea!

O, Doamnă, ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă,

O, una curată!

Peste trei ore am fost arestat. „Atotmilostiva” m-a condus şi a purtat grijă de mine optsprezece ani în lagărele de concentrare.

Elena Andreievna, una dintre primele mele fiice duhovniceşti, a călătorit până la Solovki ca să mă vadă. Nu numai că mi-a adus nişte materiale, nişte mâncare, ci chiar şi Sfintele Taine. A adus nişte panglici albe adezive şi a făcut butoni şi un epitrahil pentru mine. A adus un antimis, de asemenea. Pe o buturugă de molid am săvârşit Liturghia.

*          *          *

O dată, nişte deţinuţi condamnaţi pentru crimă m-au bătut la cărţi. Asta s-a întâmplat iarna. Au aranjat cu forţa partida cu mine şi m-au pus să stau pe gheaţă. Am stat aşa câteva ore. Mulţumită „Atotmilostivei” [Fecioare]* şi rugăciunii lui Iisus, am rămas nevătămat. Nu eram îngheţat ţeapăn de frig.

În lagăr ştiau cum să dea bătăi. Băteau în principal pe criminalii politici. Autorităţile băteau pe deţinuţi pentru a insufla frică într-înşii, dar criminalii te băteau „până ieşea sufletul din tine”, vărsându-şi sila pentru închiderea lor. Băteau pe oameni în fiecare zi, îi băteau cu îndemânare, cu plăcere şi cu o bucurie răutăcioasă.

Erau mulţi bolnavi, zăcând într-o stare gravă chiar în barăci. Nu erau luaţi la spital pentru că era plin. Câte o dată, un civil de serviciu, care era angajat acolo, venea în barăci, se uita la cei bolnavi şi, fără să-i atingă, spunea: „Vor pleca curând, mulţi vor muri acum – de frig”. Nu le păsa că cei ce zăceau acolo puteau să-l audă.

Prânzul era o privelişte jalnică: porţiile erau nesemnificative, mâncarea era pe jumătate stricată şi, nu se știe de ce, mirosea a gaz. Această hrană proastă nu era posibil să împrospăteze vigoarea deţinuţilor, dar era calculată pentru o extenuare treptată a deţinuţilor.

Ingineri, soldaţi, clerici, artişti, lucrători la fermele colective (colhozuri), scriitori, agronomi şi doctori, toţi puteau fi găsiţi în barăci. O adunare „de suprafaţă” se ridica fără voie în barăci, formată din oameni de toate profesiile. Totul era compromis, dar peste tot domnea o vioiciune deşteptată de dorinţa acestor oameni de a nu-şi uita trecutul, îndeletnicirile lor. Oamenii duhovniceşti vorbeau de influenţa Ortodoxiei asupra poporului rus şi asupra culturii lui. Îmbrăţişând cultura bizantină în secolul al IX-lea, clerul rus şi monahii au transmis, sub forma cărţilor, a icoanelor, a frescelor, a arhitecturii bisericeşti, frumuseţea slujbelor dumnezeieşti. Rusul a abordat icoana nu ca pe un idol, ci ca pe un simbol. În aceasta stătea simbolul, că creştinul ortodox Îl vedea pe El, către Care căuta un adăpost prin rugăciune arzătoare şi plină de bucurie. Iconograful rus zugrăvea imaginea Domnului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor rugându-se şi postind; şi nu în zadar poporul rus păstrează multe tradiţii frumoase şi minunate de spre cum au ajuns icoanele să fie modelate şi crede că mâna artistului iconograf a fost povăţuită de un înger al Domnului. Vechiul iconograf rus nu-şi semna niciodată icoanele pentru că el socotea că nu mâna sa, ci sufletul său era cel ce, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a realizat icoana.

În icoanele noastre este şi a fost dintotdeauna semnul Ortodoxiei: credinţa, milostivirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru oameni şi nădejdea de mântuire.

*          *          *

Vremea devenea grozav de rece; deţinuţii picau literalmente jos după muncă. Mulţi mureau şi barăcile erau constant completate. Era greu pentru toţi, dar în special pentru criminalii politici. Ei abia se puteau scula şi merge la muncă; se întorceau de la muncă cu înverşunare şi erau totdeauna flămânzi. Au fost cazuri când criminalii obişnuiţi au luat toată mâncarea criminalilor politici. A doua zi spre seară s-a produs o luptă pentru nişte pâine – luptă până la moarte. Deţinuţii politici cereau ordine, în timp ce criminalii obişnuiţi au răspuns cu râs: „Am luat şi vom continua să luăm”, înţelegând perfect că administraţia lagărului nu va sta în apărarea criminalilor politici, ci vor aproba pe tăcute aceste furturi.

La început a izbucnit o luptă cu pumnii, apoi au fost folosite scânduri; unii criminali au învârtit cuţite. Au retezat gâtul unui fost soldat şi au tăiat capetele câtorva criminali politici. Criminalii de rând au acţionat în unire; majoritatea criminalilor politici au putut doar să strige, temându-se să-i ajute. Criminalii de rând i-au bătut fără milă şi în curând i-au învins pe criminalii politici şi sângele curgea pretutindeni.

Câţiva preoţi ortodocşi, văzând toate acestea, şi-au ridicat capetele şi au strigat tare: „Vă poruncim în numele Domnului să vă opriţi! Veniţi-vă-n fire!” şi au intrat în focul luptei. Într-o clipă scandalul s-a liniştit şi cei ce tocmai plouaseră cu lovituri unul asupra altuia au început să strige: „Ajutaţi pe răniţi!”. Punând jos cuţitele, au început să reaşeze ordinea. Au spus clericilor: „Vă mulţumim, aţi salvat multe vieţi”.

Aşa încât acestea erau împrejurările în care preoţii ortodocşi mângâiau sufletele multor oameni cu dragoste, cu cuvântul dreptăţii. Fie că era cineva credincios, fie comunist sau criminal – se găsea vreun cuvânt pentru fiecare şi străpungea sufletul, îl ajuta să trăiască, îl făcea să nădăjduiască în ceva mai bun, îl ducea la desăvârşirea bunătăţii.

*          *          *

În 1936 am fost arestat din nou şi peste doi ani am fost încarcerat în cartierele „speciale”. Au căutat un motiv ca să-mi dea o formă mai mare de pedeapsă. Atunci am început greva foamei – am trecut unsprezece zile fără apă. Am scris o notiţă prin care-mi anunţam definitiva grevă a foamei pentru că nu era nici o acuzaţie împotriva mea. Urmându-mi greva foamei, am zăcut totuşi un timp îndelungat în completă epuizare. Treptat puterea a început să-mi crească. Deţinuţii au început să-mi poarte de grijă şi eu, în schimb, le dădeam sfaturi. Apoi s-a născut din nou o prietenie cu deţinuţii şi am fost în stare să muncesc.

Am studiat automobilele, am pus benzină în maşini, am lucrat ca inspector la benzinăriile pe care lagărul le refăcuse, am curăţat băile şi am lucrat ca păzitor şi am supravegheat pădurea.

Cel mai interesant lucru a fost slujba de infirmier. Am lucrat din plin în această calitate: noaptea asupra culegerilor şi a manualelor şi în timpul zilei cu cei în suferinţă. Am reuşit să spovedesc şi să dau Împărtăşania celor muribunzi şi toţi ştiau că eram preot. Asta mi-a fost de mare ajutor mai târziu, când am fost trimis la spitalul pentru prizonierii germani de război. Acolo a fost o molimă şi era necesar să tăinuiesc pricina nenorocirii. De vreme ce era cunoscut la Moscova că mă descurcam în alte limbi, m-au trimis acolo. M-au luat sub escortă la Baku la amplasamentul unui spital enorm al prizonierilor de război. Erau aproape 800 de oameni în grija mea şi ştiam despre fiecare de ce era bolnav.

Apoi am fost trimis ca doctor la japonezi, tot într-un lagăr. Iar japonezii sunt nişte oameni foarte paşnici, foarte prietenoşi, foarte cinstiţi şi curaţi şi stăpâneau bine engleza. Aşa că am început să port grijă de ei.

Condamnarea mea s-a încheiat, dar am fost reţinut în lagăr. Apoi am fugit. „Un locuitor al pustiului, dar nu înger în trup”. Nu un înger, ci un vieţuitor oarecare, un medic obişnuit din lagăr. Eram absolut singur. Împrejurul meu erau animale sălbatice şi oameni răuvoitori faţă de fugari.

Dar aveam o aşa încredinţare binecuvântată că voi scăpa, încât eram în pace deplină. Pot să spun sincer că nu mi-a fost frică deloc. Am mers în pace. Am mers şi am mers până am căzut în amorţeală. Am purtat trei perechi de papuci, picioarele-mi erau beşici. Eram plin de păduchi. Am traversat Orientul Îndepărtat, Siberia, am ocolit deşertul, am venit în Kirghizia, apoi în stepă.

Locul acela era leagănul demonilor. Noaptea se târau afară din toate găurile şerpi, broaşte râioase, demoni şi tot felul de lucruri necurate. Părul mi se făcea măciucă. Am supravieţuit datorită rugăciunii lui Iisus şi rugăciunii către Atotmilostiva şi nu m-am dezlipit de icoana Maicii Domnului „Căutătoarea celui pierdut”, o mare comoară sfântă. M-a apărat pe fiecare potecă din închisoare – chiar şi când eram înecat şi mă cărau la cimitir, o aveam cu mine. Am mers aproape 7.000 de mile.

În 1946 m-am întors la Borisoglebsk. Era vreme de iarnă, chiar înainte de praznicul Arhanghelului Mihail.

M-am întors la Borisoglebsk pentru că nu aveam alt adăpost. Mama mea murise de foame în timpul blocadei [Petrogradului] şi nici una din rudele mele nu rămăsese în viaţă… M-am întors la binefăcătorul meu, unde am supravieţuit odată, aşa ca să-mi dea un acoperământ după marile atacuri ce le suferisem. Pentru un an viaţa mea a unduit ca o scândură între viaţă şi moarte. M-au hrănit cu lingura, ca pe un invalid.

Erau multe lucruri care mă mâhneau şi mă puneau în dificultate. Nu puteam să mă obişnuiesc cu faptul că oamenii erau aşa de nesimţitori faţă slujbele dumnezeieşti şi părăseau biserica pentru că trebuia să adape vacile sau că trebuia să meargă la piaţă să vândă lapte. Aceasta mă apăsa – eram tare întristat. Prin pronia lui Dumnezeu, am corespondat cu Prea Sfinţia Sa, Episcopul Serafim de Poltava. Era un stareţ clar-văzător care avea darul înainte-vederii, darul rugăciunii, darul lacrimilor. A insistat asupra mea să mă mut la Poltava. Acolo mi-a dat în chirie o cameră sub catedrală. Mi-am agonisit existenţa pentru patru luni îngrijind de cuptoare, fără posibilitatea de a apărea deasupra pământului pentru că autorităţile mă căutau. Când a trecut această perioadă de timp, m-a trimis sub ascultare la o mănăstire. Acolo m-am desfătat de cea mai mare bucurie duhovnicească. Nu puteam să mă satur îndeajuns de bucuria slujbelor dumnezeieşti, de cititul tare de pe cărţile sfinte, de Liturghia zilnică.

Dar timpul a trecut. Episcopul m-a convocat şi mi-a spus că urma să fiu oprit de la slujbă pentru cincisprezece ani şi despre pedepsirea mea. A cerut binecuvântarea Patriarhului Alexei ca eu, precum fusese scris, să fiu „încarcerat” în Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Nu putea să-mi spună pricina tare, dar eu însumi am înţeles că era vorba de o chestiune politică. Mii de oameni îmi strângeau predicile. Am venit cu un călugăr însoţitor la Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Stareţul Augustin m-a primit foarte sever, dar mi-a stabilit o chilie şi mi-a dat o ascultare: să mă îngrijesc de livada de meri. Nu mi se dădea voie să vin între clerici să cânt. Iubeam cu drag să cânt şi-mi era jale că eram lipsit de desfătarea aceasta de a cânta în biserică. Crucea pectorală, rasa, camilafca şi mantia mi-au fost luate; mi se poruncise să merg la biserică într-o singură dulamă, purtând palton civil pe deasupra. Într-o aşa vestimentaţie am cântat cu toate acestea la strană pentru că nu mă puteam abţine să nu cânt. Apoi toţi fraţii, convingându-se despre mine, au început să-mi vină în apărare: „Trebuie să-ţi ceri iertare de la Prea Fericirea Sa”. Şi Patriarhul Alexie [I] a retras toate opreliştile de la mine. Mitropolitul Ioan m-a chemat în altar, făcând cunoscut că oprirea mea a fost revocată şi că mâine eram desemnat să slujesc Liturghia. M-a numit să slujesc ca protos, de vreme ce eram hirotonit înaintea tuturor. Şi aşa am dus prima Liturghie după oprirea mea. Sunam atât de deosebit: rostirea, cântarea şi citirea rugăciunilor. Din vremea aceea am devenit cea mai norocoasă persoană. Am făcut slujbe de pomenire la gropniţa Mucenicului-monah Cornelie. Dimineaţa şi seara mergeam la biserică şi cântam. Am făcut Sf. Maslu pentru bolnavi, am ajutat pe cei posedaţi…

Aceste rugăciuni m-au însoţit în toate cele patru arestări. M-au dus prin optsprezece ani de lagăre de concentrare. Schima oficială mi s-a dat în 1969 cu binecuvântarea Mitropolitului Ioan. Am înţeles că ţelul vieţii noastre este pur şi simplu creştinismul, pur şi simplu de a deveni ai lui Hristos, şi cunoaşterea lui Hristos. Nu a unui Hristos pus în faţă, nu a unui Hristos „de biserică”, ci a lui Hristos viu, nici contrafăcut, nici catolic, nici protestant, ci ortodox, a lui Hristos real şi viu. Acesta este izvorul bucuriei şi mângâierii pentru toată interesanta, dar trista mea viaţă.

Şi pot să spun că am fost fericit, de-a pururi fericit. De-ar fi fost să mor dintr-o dată şi să vin la viaţă din nou şi aş fi întrebat: „Cine vrei să fii?”, aş spune: „Cu siguranţă un călugăr. Un preot ortodox rus şi fără dubii un călugăr – un călugăr schimnic”. Nu este nimic mai înalt sau mai bine răsplătit pe pământ din ce-ar putea un om să aibă decât să fie preot şi schimonah. Asta, bineînţeles, dacă temelia sa este Legea lui Dumnezeu.

* Aici Stareţul Sampson se referă probabil nu numai la Preasfânta Fecioară însăşi, ci, totodată, la rugăciunea către ea de mai sus, pe care Sf. Serafim a dezvăluit-o Stareţului într-o vedenie.

*       *       *

Dialoguri duhovnicești cu Starețul Sampson puteți găsi în partea 1, partea 2, partea 3 și relatări despre adormirea lui.