Slăbesc
tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie
pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem
– a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am
făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri
de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi
a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă
la deplinătatea veşniciei.
…
este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?
Nu, suntem fericiţi…
Sunt
ceea ce sunt!
Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos.
Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi
tocmai ceea ce avem nevoie!
N-am
fost niciodată un sfânt.
Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi,
Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!
Mi-e
greu să respir…
Slava noastră e veşnicia!
Umilinţa!
Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.
Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?
Oriunde
sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi
aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i
dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că
nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?
Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să
se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare,
o mare umilinţã
şi toate spre mântuirea mea veşnică.
Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer
iertare ei…
* * *
La
4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare
dorinţã
a sa – o adormire creştină.
O
fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul
ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi
i-a dat următoarele indicaţii:
1.
Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi
să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie
dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.
2.
Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti
oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a
voii lui Dumnezeu.
3.
Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti
greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi
făgăduinţelor pe care le-ai dat.
4.
Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi
ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi
curăţi inima de toată necurăţia, aşa
ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.
5.
Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti
numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi
faptă!
Biografia
Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de
neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot
să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii
duhovniceşti. Nu puteţi auzi
mai mult decât atât”.
* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.
Cui ar trebui să fie date milosteniile şi
cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi
cine nu are într-adevăr nevoie?
E
foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o
regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi
aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc.
Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile
lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor
mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici
frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi
răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim
că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi
sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i
vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi
de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede
că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi
cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte
vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem
preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia
sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş,
care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi
aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi
de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.
Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu
bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?
Bineînţeles
că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem
să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care
avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem
nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi
dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.
Ţi-am
spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi
cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul
şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ,
şi-a scos reverenda şi apoi şi-a
scos ultima sa şi singura cămaşã
şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi
a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină
pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi
apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea
că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru
moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea
inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea
Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia
mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie
şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o
şi a mers cu ea întru veselie.
Ei
bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era
imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi,
icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc
bucurie”, spunea.
Părintele
Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan.
Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în
biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au
băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule
separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună
aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam
de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit
oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru
mult timp. L-au eliberat în aparenţã
din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator
remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi
a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase
ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne,
strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”.
Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să
mai cântăm o dată?”
Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.
Numai la fotografie?
Da,
de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul
Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc –
Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi
eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar
nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică
şi nu se angaja niciodată în discuţii
anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune,
„Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii
despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii
Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor
Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin.
Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.
LUPTA CU PĂCATUL
Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi
cu patimile noastre?
Ia-ţi
păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl
numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni
împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi
mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă
a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin
aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi
în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu
crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă:
„dacă ai o pocăinţã
sinceră şi o umilinţã
sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te
ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi
în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul
te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa
ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi
înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia,
ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament
înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care
trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.
Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă
război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi
asta mă duce la disperare.
Dacă
ai pocăinţã
sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş,
într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte,
Îşi va trimite harul Său să te ajute şi
vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi
vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate,
tărie şi perseverenţã.
E uşor pentru noi, călugări şi preoţi,
să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi
primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător
pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi,
curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa
noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa,
toate sunt din credinţã.
Neglijând
aceasta şi sperând să facem faţã
cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi,
desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã
ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti
pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti,
dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit
păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din
partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el.
Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim
doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că
păcatul a fost iertat.
Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia
asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi
a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi
să mă mustre?
Nu
poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea
ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că
trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi
ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de
părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos.
Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât
de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta:
du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi]
şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii
bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi
asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.
Harul
lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi,
care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în
măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat
pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse.
Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea
sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!
Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi
despre desăvârşirea duhovnicească.
În
general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi
cineva este foarte îndrăzneaţã.
Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi?
Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată
alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult
să-l spună tare.
CONŞTIINŢA
Trebuie
să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o
unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un
ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa?
S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i?
Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa
noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa
noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina
pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei
sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe
noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să
păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi,
deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se
împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã
minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi
ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie,
judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii,
nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe
Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.
Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?
Cu
siguranţã.
Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere.
La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi
crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de
Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa
noastră prin pocăinţã
şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot
mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa
dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.
Părinte, dacă conştiinţa
unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã
să o curăţească?
Cu
siguranţã.
Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina
pocăinţei, nu doar mergând la preot şi
mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva
săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã
sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse
lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l
săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi
să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei]
va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu
totul de la sine şi nu va mai fi repetat.
ÎNFRÂNAREA
Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile
noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut
în mod formal?
Din
cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii
mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin
văzută în fiecare din noi.
Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.
Înfrânarea.
Postul nu trebuie neglijat?
Imposibil.
Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac
oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi.
Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de
înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice
faptă de pocăinţã
este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi
pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi
apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi
ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor
înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o
gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!”
Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.
Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã?
De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea,
să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte,
posteşti prea mult, păstrează-ţi
sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.
Asta
pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la
punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.
Şi
din această pricină nu poate face faţã
îndemnului.
Ei,
desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă,
ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte
ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi
pocăinţã,
această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal
pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi
puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără
plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi
având, până la urmă, credinţã,
au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la
început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit
cu mine şi au început să vină foarte des şi
după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi
îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi
lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre
aceste persoane este acum călugăriţã,
şi încă o călugăriţã
puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã
minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a
fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte
oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te
întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.
Am
avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã
a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi
s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i?
Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un
om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica
că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început
să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea
lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice
vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă
ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se
ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.
Îndelungarea
vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când
vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima
plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă
şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de
asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este
numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită
de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi
apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva
pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.
Am
cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată,
sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie
sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie.
Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci
bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul
străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi
putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza
pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau
crucii şi apoi se întorceau spre el şi
spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz,
ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi;
biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la
11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul
acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el.
Asta e puterea harului Duhului Sfânt.
Părinte, care-i era numele lui?
Serafim.
Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta
Treime a Sf. Serghie].
Este îngropat în Lavră?
Nu,
în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi
ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia
Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă
că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia
să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi
seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate,
Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa
dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul
diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui.
Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi
acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o
caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea
acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte
Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa
din nou!” Şi nimic mai mult.
Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.
MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ
…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.
Părinte, nu ne puteţi
spune cum să facem inimile noastre să ierte?
Problema
este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea
persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi
întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce
stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi
să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi
nu creştină, când cineva nu vrea şi
nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de
suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie
să ierte?!
Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania
oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi
[în ciuda nevolniciei de a ierta]?
Nu,
nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au
aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o
milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar
este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă
milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot
îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa
la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi
de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi
ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri!». Aceasta este singura condiţie
de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o
formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa
de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine,
adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa,
nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi
să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu
voi iubi!”
Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?
Nu.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi
cu o soră. Inima mea nu o iertase.
Aceasta
e o funcţie a invidiei femeieşti.
Nu, nu-i.
Dacă-i
aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa
încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa
de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.
Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi
să mă întâlnesc cu ea.
Aşa-i.
Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi.
Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi
că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana
aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi
facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa
de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui
Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase
vor fi o bucurie pentru tine.
Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în
asemenea cazuri.
Ştii
ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi
sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi
cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.
Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.
Da.
Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.
Nu
te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi
slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu
aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate
şi putrezite şi care vor fi înviate.
Şi
voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?
Învinovăţeşte-te
pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi
nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã
omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi
în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul
cu asta se ocupă.
În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?
Numai
cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi
şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a
ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul
Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].
Aceasta
este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”
Pentru
că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face
asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge
vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.
Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot
să-i zâmbesc.
Dacă
vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi
cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul
de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi?
Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină
cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!
Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar
mi-e frică.
E
vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti.
Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte
şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la
urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop
mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.
Dar şi noi suntem singuri!
Voi
sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi
că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi
vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte,
care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii
s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea
şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a
părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti
singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se
întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi
asta se va întâmpla!!!
Părinte, nu spune lucruri aşa
de înspăimântătoare!
Asta
e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o
paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim
cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine,
ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii
noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine
pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine
şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte
adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi,
ia-te în mână, ai milă de tine!”
Cel
mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale.
Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ,
pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.
Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.
Ai
grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi
canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi,
iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.
Un
duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la
sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși,
căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși.
Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar.
Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor
de iertat.
Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?
Nu
trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi
jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului.
E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi
acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.
Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi
aduci aminte, iese la iveală.
Nu.
Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar
în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia
între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă
inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere
de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi
să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi
va sili creierul să tacă.
Părinte, am avut o astfel de experienţã.
În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi
amintea, cu toate acestea.
Aşa
cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui
„Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă
părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri
ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în
contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi
inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul
zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului
– trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea
posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi
a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi
umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei
inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…
Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă
toate.
Nu!
Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea
durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar,
în această privinţã,
vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi
nu de o stare duhovnicească sau morală.
Starea lăuntrică?
Da,
cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi,
chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.
Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa
natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam
rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi
reacţie.
Asta
înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească
şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus,
nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de
Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.
Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?
Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.
Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).
CREDINŢA
Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?
Cu
o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate.
Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din
dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind
că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost
spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi
lacrimile m-au dus la stăruinţã.
Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa
dinainte şi la stăruinţã.
Dar vai omului care nu are nici o credinţã
– aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi
pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină
îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se
îndrepte.
Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?
Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.
IERTAREA
Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.
De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.
Păgânii
sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă
să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.
Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.
Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.
Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.
Cred…
totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul,
că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi,
să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.
Beţivul,
preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să
ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient,
voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa
veşnică înaintea lui Dumnezeu şi
chiar mai mult în viaţa de faţã.
E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].
DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII
Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină
sau trebuie s-o atingă prin trudă?
Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.
Deci nu pot fi deloc înnăscute?
Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.
Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].
De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.
CĂLUGĂRII
Vezi,
pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti.
Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi
deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere.
Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur –
nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.
SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]
Ce diferenţã este între răutate şi
slăbiciune omenească?
Răutatea
este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune
a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului
nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile
emoţionale şi duhovniceşti.
Ce fel de slăbiciune a voinţei?
Slăbiciunea
voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi
controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi
înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi
pe faţã
un semn al păcatului. Rămâne pe faţã
şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat
cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei
şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat
domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.
Un
preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi
ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia,
cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.
Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi
ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?
Unul
dinte ele va fi redat mai puternic.
S-a
întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi.
Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din
închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de
interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi
o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi
oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi
nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă
doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.
Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?
Se ferea să se uite la mine.
Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?
N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.
* Cunoașterea și cunoașterea lui Dumnezeu sunt două lucruri diferite. * Smerenia este sursa înțelepciunii. * Toată nebunia este din mândrie. * Noi toți vrem să fim creștini, dar nu vrem să purtăm legea dragostei. * Înțelege că a trăi pentru slujba ta înseamnă să te usuci… să te usuci duhovnicește, să mori pe încetul. * Bețivul, desfrânatul, omul mândru… vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel care nu vrea să ierte, să îngăduie, să dezvinovățească în mod conștient, intenționat… acea persoană se închide față de viața veșnică înaintea lui Dumnezeu și chiar mai mult în viața prezentă. S-a întors cu spatele și nu este auzit.
Prefaţa editorului american (THE ORTHODOX WORD, nr. 4(177), iulie-august/1994, pp. 193-236)
Stareţul Sampson s-a născut în 1898 ca fiu al Contelui Esper Alexander Sievers şi având o mamă englezoiaică şi a fost botezat în Biserica Anglicană. La vârsta de 14 ani s-a hotărât de la sine să se convertească de la anglicanism la ortodoxie şi a fost botezat în Biserica Ortodoxă patru ani mai târziu, în 1916. În 1917, a intrat ca începător în Mănăstirea Sf. Sava din Kripeţk, lângă St. Petersburg, iar în 1919 a fost arestat de Poliţia locală secretă(CEKA). În acelaşi an a fost împuşcat într-o execuţie în masă şi aruncat într-o groapă comună. Prietenii săi monahi au venit să-i ia trupul şi, pe când îl scoteau de sub grămada de cadavre, au descoperit că încă mai răsufla. S-a întors la slujirea lui Dumnezeu în Biserică, unde a fost tuns ca monah şi hirotonit preot. În 1929 a fost arestat din nou şi trimis în Gulag. A fost eliberat în 1934, dar apoi a fost arestat pentru a treia oară doi ani mai târziu şi condamnat la încă zece ani. În toţi aceşti ani a slujit ca infirmier într-un spital de închisoare. Autorităţile au refuzat să-l elibereze când timpul său s-a scurs în 1946 pentru că aveau nevoie de serviciile lui medicale. Hotărându-se să evadeze, a trecut în chip minunat de sub supravegherea paznicilor închisorii şi a mers 7.000 de mile de-a lungul Siberiei. Cumulaţi, a petrecut aproape douăzeci de ani în sistemul lagărului de concentrare.
Sustragerea Stareţului Sampson de la arestări şi lucrarea sa pastorală în anii ce au urmat – fără nici un document legal în timpul apogeului erei staliniste şi după aceea – se prezintă ca o altă minune a lui Dumnezeu. A slujit ca părinte duhovnicesc pentru oameni de rând, atât monahi, cât şi mireni, fiind iubitor, deşi aspru cu fiii săi duhovniceşti. După cum se poate vedea din convorbirile sale care s-au păstrat, săpa adânc cu scopul de a dezrădăcina răul şi egoismul din fiii săi şi pentru a insufla virtuţile de bază ale creştinismului, ale dragostei, milei şi iertării.
În timp ce creştinismul şi monahismul erau persecutate în Rusia, mulţi tineri căutători ai lui Dumnezeu, în loc să se alăture mănăstirilor, care atunci erau sub supravegherea guvernului sovietic, s-au adunat în jurul Stareţului Sampson. Între ei şi cu dânsul au format comunităţi de fraţi şi surori pe ascuns, neînchegate, totuşi strâns unite cu scopul de a fi împreună cu Iisus Hristos şi pentru a spori în viaţa duhovnicească. Unii erau tunşi în taină în monahism. Aceasta se petrecea prin anii 1960-’70, când în lumea liberă avea loc de asemenea o mişcare anti-culturală (împotriva civilizaţiei pământeşti) a căutătorilor de Dumnezeu. Cu toate că contra-cultura din lumea liberă s-a născut într-o climat de belşug, aşa încât era adesea caracterizată de superficialitate şi plăcere, cineva ar putea crede că mulţi din cei ce căutau pe Dumnezeu mai cu seriozitate din acea mişcare s-ar fi putut aduna în jurul unui Stareţ Sampson, dacă un asemenea fenomen le-ar fi fost accesibil.(…)
Fragmente din convorbirile Stareţului Sampson privitoare la viaţa sa
Fiii mei duhovniceşti mi-au cerut mai mult de un an să le spun ceva despre viaţa mea. M-am născut în Petersburg în 1898, pe 27 iunie(stilul vechi) – de ziua Dreptului Sampson, primitorul de străini. Tatăl meu a fost Contele Esper Alexander Sievers (Sievers d’Espera). Mama mea a terminat conservatorul la Londra şi a venit în Rusia datorită unor împrejurări din cele mai neobişnuite. A fost silită să părăsească Londra de un criminal. Înainte de aceasta a fost nevoită să se ascundă în casa mătuşii sale. S-a îmbarcat pe vaporul ce mergea la Libava şi a ajuns în Rusia, neştiind limba rusă. Bunicul meu era profesor la Academia de Arte şi lucrările sale sunt încă păstrate în Palatul de iarnă, în Catedrala Sf. Isaac şi în alte biserici. Străbunicul său, Alexander Sievers plecase după insurecţia decembristă.
De la vârsta de şapte ani mi-am citit rugăciunile de dimineaţă şi de seară în limba engleză împreună cu mama mea, îngenunchind
pe un covoraş în faţa unei icoane mari a Bunei-vestiri – lucrarea bunicului meu.
Duminicile mama mea obişnuia să adune copiii şi să ne pregătească în Legea lui
Dumnezeu, în engleză, desigur. Cu ajutorul imaginilor ne explica Noul Testament
şi ne tălmăcea rugăciunile într-o limbă pe înţeles
pentru copii.
La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. În perimetrul hotelului în Petersburg, Tuzov, un negustor de cărţi vindea literatură duhovnicească. Fără ştirea părinţilor, scotoceam pe acolo şi cumpăram cărţulii cu micile mele monede de argint şi le ascundeam în camera mea. În 1914 tatăl meu a plecat la război la cartierele generale ale comandamentului în Armata Rusiei mari şi eu m-am mutat în biroul său. Acolo mi-am atârnat în sfârşit prima icoană; a urmat o candelă mică cu icoană şi lumânări. Citeam în fiecare limbă: în germană, franceză, engleză şi le comparam să văd cine are dreptate. Am studiat bine catolicismul, protestantismul, reforma franceză, învăţăturile lui Zwingli şi Calvin.
Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli. Bineînţeles, orele despre Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox m-au ajutat mult. Am terminat un seminar reformat. Acolo se preda Legea lui Dumnezeu după toate confesiunile. În fiecare Marţi şi Joi doi preoţi ortodocşi, doi preoţi catolici şi trei pastori luterani şi un rabin veneau la liceul nostru. La început am optat pentru orele Legea lui Dumnezeu predate de un pastor luteran, dar la luterani era oarecare lipsă de evlavie, o atitudine neduhovnicească faţă de Legea lui Dumnezeu. Şi interpretarea lor a Sfintei Evanghelii devenise atât de dezgustătoare pentru mine, încât am cerut pe directorul liceului, Doctor Brooks, permisiunea de a opta pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox, primind consimţământul mamei pentru a proceda aşa. Cu lacrimi în ochi, mama mea m-a luat în biroul Dr. Brooks şi i-a explicat că voiam să optez pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox rus. A fost mirat la culme, dar nu mi-a refuzat cererea. Învăţătura aceasta a Protoprezbiterului Nicolae Pisarev, Doctor în teologie – care, atunci când a murit, era parohul Bisericii de la Cimitirul Volkov din Petersburg – a întărit în mine faptul că tocmai Ortodoxia este cea care a păstrat adevărul absolut, autentic al Harului. Am terminat liceul cu rezultate remarcabile la Legea lui Dumnezeu. Programul de învăţământ era extrem de interesant. Pe vremea noastră Seminarul putea fi invidios – atât de multe învăţam.
Nu eram ortodox; numele meu era atunci Eduard. Dar mi-era teamă
să n-o mâhnesc pe mama, să n-o fac să sufere prin primirea Ortodoxiei. Am aşteptat
un moment prielnic, cerând mila lui Dumnezeu şi
binecuvântarea Lui pentru acest mare eveniment – să devin creştin
ortodox.
Adevărata mea viaţă a început când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am
devenit începător într-o mănăstire rusă ortodoxă.
Modesta, dar de o mărime considerabilă Mănăstire a Sf. Sava
din Kripeţk era ascunsă în dosul unor ziduri masive. Zidurile erau
destul de largi ca trei cai să poată merge alături pe culmea lor. În mijlocul mănăstirii
era bisericuţa cu paraclisul cu o singură latură. Existau băi, o spălătorie,
stăreţia, trapeza, corpul de chilii cu două etaje ale fraţilor
şi anexe. Grajdul era în afara împrejmuirii. De-a lungul
întregii mănăstiri erau morminte vechi şi inscripţii
pe cruci: „Schimonahul aşa şi aşa”. Toţi boierii care au refuzat odată să se supună lui Ivan cel
Groaznic odihnesc aici pentru că cel din urmă ordonase să fie tunşi
cu forţa şi au murit aici.
M-au condus la o chilie şi mi-au dat o dulamă peticită care aparţinuse
unui monah adormit şi nişte încălţăminte. În chilie erau aşezate cutii şi
pe ele erau întinse scânduri. În colţ era o icoană cu Maica Domnului şi
pe o masă stătea o lampă cu gaz, o Psaltire, o carte de rugăciuni şi
o carte cu Evangheliile.
Prima mea ascultare a fost să îngrijesc vacile. Erau 48 de
capete de animale. Trebuia să le îngrijesc şi
să le aduc apă de la vechea pompă de mână. Apoi m-au îndemnat să încerc să mulg
vacile. Monahii spălau rufe, le călcau, peticeau haine şi
aveau grijă de animale.
Apoi am fost trimis să muncesc la bucătărie, să crăp lemne şi
să ajut pe bucătar să cureţe legume. Apoi m-au schimbat la brutărie să frământ aluat. Era
o covată imensă în care eu trebuia să cern doi saci de făină, să adaug un
anumit număr de găleţi de apă şi apoi să frământ aluatul. Era folosită o paletă mare. Plecai
trei sau patru ceasuri în timp ce aluatul se ridica, apoi te întorceai şi
frământai aluatul; apoi, când aluatul creştea din nou, începeai să scoţi
aluatul de acolo.
Mai apoi m-au trimis să fiu vizitiul stareţului.
Mi-au dat un cal bun, o trăsură şi o caretă. Spălam careta cu apă fierbinte şi
cu săpun. Aveam grijă de cal, unul frumos, al cărui nume era Mica Stea. Era
foarte ataşată de mine.
Pentru un motiv oarecare a strigat o dată stareţul
la mine: „Vei fi conducător de herghelie de cai”. Eram un călăreţ
bun. În copilăria mea am învăţat să călăresc pe spinarea calului. Drept aceea ţineam
o nuia, stăteam pe un cal fără şa şi mânam turma în pădure. În dosul pădurii era un câmp unde
erau lupi. „Ai grijă, Alexandru, ca lupii să nu mănânce nici un cal, asta e
ceea ce cerem de la tine”. Privegherea de toată noaptea avea loc Sâmbăta, dar
eu păzeam caii toată noaptea. Când băteau clopotele de Liturghie duceam caii
acasă.
Conducătorul hergheliei trebuia să stea într-o chilie mică.
Era o colibă simplă în pădure. O pisică, un cocoş
singurel, fără găini, şi o mulţime de gândaci trăiau acolo. Imaginează-ţi
doar: noaptea în pădurea întunecată, linişte şi demoni peste tot. Eram un tânăr începător,
un monah şi trebuia să stau acolo toată săptămâna, să păzesc turma
noaptea, să-i duc la mănăstire şi să trebuiască să mă întorc acolo la chilia mea. Nimic mai puţin:
ascultarea era ascultare.
Dar am trăit frică de moarte. Demonii m-au chinuit pentru că
atunci eram neştiutor despre învăţătura monahală. Aveam o icoană a Maicii Domnului, o lampă cu
gaz, 25 de fitile, o Psaltire, o Evanghelie şi
un şirag de metanii. Luam în fiecare vineri o provizie de mâncare
de la mănăstire ca să-mi ajungă întreaga săptămână: o sticlă de ulei de floarea
soarelui, crupe şi pâine proaspătă. Strângeam plante de pădure, le uscam şi
beam ceai.
Cocoşul venea la mine. L-am dresat să vină la timpul hotărât să-şi
primească grăunţele. Nu erau încuietori la uşi.
La ora cinci dimineaţa toţi
erau deja duşi la câmp. Nu era nici mic dejun sau vreun prânz mai timpuriu.
Numai doamnele mănâncă mic dejun. La ora unsprezece suna chemând călugării să
vină în mănăstire de la feluritele lor ascultări. După masa din trapeză, era
stabilită o oră şi jumătate odihnă. Apoi sunau din nou clopotul ca semnal
pentru a se întoarce la treabă. Înainte de a pleca la treabă în fiecare zi, îşi
citeau pravila de rugăciune în trapeză. Toţi
fraţii care nu erau în stare să citească, afară de bătrâni,
ascultau. Erau schimonahi, pustnici. Nu erau defel monahi tineri. Toţi
cei din urmă au fost recrutaţi din mănăstire în timpul revoluţiei.
Când soarele răsărea, noi eram deja la treabă. Ne adunam seara
să ne rugăm. Trei monahi infirmi care nu mai erau în stare să muncească reuşeau
să săvârşească Liturghia; abia puteau să meargă cu ajutorul unui
baston. Şi cât de multe pomelnice erau acolo! Toate erau citite de sute
de ani la fiecare Liturghie pentru binefăcători, pentru ctitorii mănăstirii,
din zilele lui Ivan cel Groaznic – numele tuturor boierilor erau înscrise
acolo. Şi cât de mulţi fraţi plecaţi! – numele erau toate acolo. Cum le citeau cu dragoste!
Monahii erau pe jumătate orbi şi aveau cataracte. În mănăstire proscomidia dura trei ore. Dar
numai cei de curând răposaţi erau pomeniţi tare pe nume în timpul dumnezeieştii
Liturghii. Duminicile şi de praznicele Domnului nostru cântarea „Cu sfinţii
fă odihnă…” nu se cânta. Rânduiala slujbelor era păzită cu stricteţe
acolo.
Printre frăţimea Mănăstirii Sf. Sava din Kripeţk
(ce mănăstire severă era!) un monah care locuia lângă mine obişnuia
să recite tare poeziile lui Lermontov şi Puşkin.
A venit la mine şi mi-a zis: „Frate Alexandru, ascultă ce minunat scrie Puşkin”.
Şi stătea în picioare cu o cărţulie
şi recita Puşkin. Aceasta era o mănăstire aspră. Nimeni nu ştia
de asta. Nu s-a căit niciodată de aceasta. Stareţul
nu ştia despre aceasta. Eu, ca frate mai tânăr, nu aveam nici un
drept să-l corectez, să-l învăţ, să-i aduc aminte de rânduiala monahală sau să-l dădăcesc.
Aceasta este temelia umilinţei.
* * *
În 1919 Ceka locală a venit să mă ia şi
m-a scos sub bănuială că aş fi un mare prinţ al casei Romanov.
Comisarul a zis: „Arăţi ca el. Avem actul lui, actul marelui prinţ Vladimir (Iverski)”.
Douăzeci de letoni înarmaţi au intrat în mănăstire şi m-au înşfăcat. Voiau să mă omoare în timp ce eram încă pe drum. Dar comisarul m-a apucat cu mâna sa stângă şi, ţinând un revolver în mâna sa dreaptă, m-a avertizat simplu: „Nu fă nici jumătate de pas la o parte. Pot să te omoare chiar acum”. M-a condus în siguranţă.
Îmi dădeau în fiecare zi ceva de la mănăstire: lapte, brânză
de stână, o pâine. Toată celula se hrănea cu hrana aceasta.
Detaşamente de puşcaşi executau deţinuţi. Un comisar ne-a condus într-un fel de clădire şi
de acolo am fost îmbarcaţi în vagoane cu geamuri cu gratii. Nu mă înspăimântau deloc,
nu eram singur. Era Cineva cu mine, un fel de putere. O oarecare rază de
bucurie. Când m-au aşezat în faţa zidului, eram cu desăvârşire
împăcat – aceasta însemna că trebuia să se întâmple aşa,
pentru că El veghea asupra mea. A îngăduit să se întâmple aceasta, asta înseamnă
că era necesar. Pentru că m-am născut nu pentru nimicire, ci spre veşnică
mântuire. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat pe nimeni, nici chiar pe cei ce au împlinit
execuţia, ci i-am dezvinovăţit şi i-am îndreptăţit
pentru ce au făcut. Ei împlineau ordinele, datoriile lor. Ceea ce li s-a
ordonat să facă au făcut. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi împlini”.
Aceasta este singura lor greşeală. Dar Dumnezeu va îndepărta vina lor pentru că nimeni nu
i-a luminat.
Au tras cu armele de la 10-15 paşi
depărtare de mine. Erau şase sau şapte bărbaţi. M-am înfierbântat. Gloanţele
m-au lovit în braţ, în piept.
Călugării m-au luat. Au păstrat o supraveghere asupra mea.
Mi-amintesc cum s-a apropiat cineva de mine, m-a atins şi
a zis: „E mort”. Şi au plecat. Dar nu departe, sub o claie de fân, erau călugării
Mardarie şi Vlasie. Au pregătit o manta de-a Armatei Roşii,
o pălărie franceză înaltă şi un veston. Voiau să-mi ia trupul, dar eram încă în viaţă. M-au îmbrăcat, m-au dus la o cale ferată şi,
sub înfăţişarea unui soldat rănit din Armata Roşie,
m-au dus la Petrograd (Petersburg) la apartamentul mamei mele.
S-a stăpânit şi a zis: „Vă mulţumesc foarte mult, vă mulţumesc foarte mult, vă sunt foarte recunoscătoare”. Eram acoperit tot cu sânge. Sângele s-a năclăiat în hainele mele. Îmi aduc aminte de cuvintele mamei: „Edi, ce vrei? Ce ţi-ai dori?”.
„Du-te în împrejurimile Nevski. Aproape de catedrala din Kazan
este o casă… o intrare secundară… urcă la etajul al treilea… acolo va fi o siglă:
’Protopop Basil Vasilievich Prozorov’. Roagă-l să vină”.
„A-a-a! Eşti un rus [ortodox] peste toate?!”
„Da, sunt [ortodox] rus de mult timp!”
Şi
a adus pe preot într-o oră. A pus un sfeşnic şi
a aranjat ce era necesar. A fost aprinsă o lumânare. M-a spovedit pe scurt şi
mi-a dat Sfânta Împărtăşanie. Şi am dormit pentru prima dată de trei zile. Nu fusesem în
stare să dorm din cauza durerii. Dar acum am căzut într-un somn adânc.
* * *
Am rămas în Tikhvin să locuiesc şi să muncesc ca asistent într-un spital militar. Am predat ore de educaţie generală în literatură şi în istoria Rusiei pentru a educa şi mângâia pe răniţi. Acolo am devenit ipodiacon al viitorului Patriarh Alexei [I]. Era Episcopul Tikhvinului. Venea acolo de cinci ori pe an şi-mi dădea misiuni de la Patriarhul Tihon. Umblam prin diferite locuri pe unde erau întemniţaţi episcopi şi păstram legătura dintre ierarhi şi Patriarh cu Mitropolitul Novgorodului şi cu Mitropolitul Petrogradului. Mi-au încredinţat mari secrete. Am pătruns în închisoarea unde era închis Episcopul Arsenie al Novgorodului şi am devenit cunoscut cu el. Era învăţătorul şi binefăcătorul viitorului Patriarh Alexie [I]. Era cu un cap mai înalt decât mine, cu un cap bogat în păr şi cu o barbă mare. Mâinile lui erau de două ori mai mari decât ale mele. Mâinile oricui ar fi fost strivite doar dând mâna cu el. Obişnuia să lovească oamenii dacă auzea ceva ce nu-i plăcea. Chiar şi-n altar. Episcopii din acele zile aveau obiceiuri stricte. Cereau ascultare. Trebuia să te apropii în vârful picioarelor. Era foarte atent faţă de ponosirea mea. Am venit o dată să-i dau un pachet secret. L-a citit în faţa mea, a scris un răspuns, mi l-a dat, dar nu l-a închis. L-am dus înapoi prin toate punctele de control ale închisorii şi am dat înapoi răspunsul Vlădicăi Alexie, care conducea eparhia Novgorodului pentru el. Acesta era modul în care se mânuiau treburile Bisericii în acea vreme.
Şi
aşa am fost apreciat ca vrednic să iau parte la o procesiune de
Praznicul Învierii ca ipodiacon, ajutându-l pe viitorul Patriarh Alexie. Am
mers în procesiune de la Catedrala Kazan către Lavra Sf. Alexandru Nevski. Am
dus lumânări tot drumul înspre piaţa Nevski. Am dus tricherul ca ipodiacon prim. Alexie era în veşminte
roşii cu o mitră roşie. Când toate procesiunile s-au întâlnit laolaltă, am mers în
jos spre Piaţa Nevski. Din fiecare stradă pe unde treceam venea o
procesiune cu icoane. Aşa era obiceiul de Paşti, să ne îndreptăm spre Lavra.
Mitropolitul ne-a întâmpinat în Lavră cu frăţimea.
Am intrat în catedrală. Aceasta a fost prima mea sărbătoare somptuoasă în viaţa
mea – am privit toată splendoarea Lavrei Sf. Alexandru Nevski.
Am
locuit acolo jumătate de an. Eram un începător ce slujea la Biserica Sfânta
Cruce. Dar apoi m-am săturat să fiu pe lângă femei tinere. Era acolo o grupare
de surori vestită sub patronajul Sf. Ioan Teologul. Optzeci de viitoare maici
se adunau, ţineau citiri, se rugau. Obişnuia
să vină Losski, teologul înnoitor. M-am dus la Episcopul Nicolae, cârmuitorul
Lavrei. „Am făcut tot ce mi-a stat în putere, Părinte Stareţ.
Primiţi-mă ca pe propriul ucenic!” A înţeles
că nu aveam nici o dorinţă să fiu în mijlocul tuturor acestor femei. Nu pentru că eram
ispitit. Nu. Pentru mine erau tocmai ca nişte
viespi. Bâzâiau şi asta era tot.
Când a aflat mama că încă mai eram ucenic la Biserica Sfânta Cruce, a venit şi mi-a zis: „Asta înseamnă că vei rămâne aici? Ar trebui să-ţi iei un costum, ceasul tatălui tău, inelele lui”. Am spus: „Îmi pare rău, n-am nevoie de ele”.
Nu ne văzusem de un an întreg. „Ştii,
a spus ea, ne-ai insultat pe noi toţi, ai insultat familia noastră şi
te ştergem de pe lista celor vii şi
morţi”. Dar eu, desigur, i-am iertat. N-am simţit
nici tristeţe, nici jignire, nimic. Am lăsat lumea visând să mă fac călugăr
şi să-mi dedic viaţa căii de renunţare desăvârşită la lume.
* * *
Am
fost propus pentru tunderea în monahism. În ajunul tunderii m-am dus să mă
spovedesc şi să iau asupra mea toate făgăduinţele:
să nu-mi retez barba, nici să o rad, nici să-mi tund măcar părul, să nu-mi dau
jos hainele monahale, să nu merg la filme, nici la restaurante.
Am primit tunderea în mantie de la Vlădica Nicolae (Iaruşevici)
pe 25 martie cu numele Sampson. În timpul tunderii în monahism, Vlădica a ţinut
o predică, felicitându-mă pentru tunderea mea şi
a explicat ce cinste înseamnă aceasta. Ca zălog ca să-mi aduc aminte această
cuvântare, a adus o icoană a Sf. Ioan Teologul.
* * *
…
Îmi aduc aminte că, pe când dormeam în chilie, l-am văzut pe Sf. Serafim de
Sarov. A venit la mine în haina sa aspră în vedenie în timpul somnului, s-a
oprit deasupra mea şi a citit încet: „O, Atotîndurată…” şi
am simţit lacrimile lui pe fruntea mea. Dimineaţă m-am sculat şi am scris această rugăciune:
O, atotmilostiva mea Doamnă Stăpână!
Atotsfântă Doamnă, Preacurată Fecioară,
Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu,
Neîndoita şi singura mea nădejde:
Să nu mă treci cu vederea, să nu mă depărtezi, să nu mă părăseşti,
Ajută-mă, mijloceşte, auzi-mă şi caută asupra mea!
O, Doamnă, ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă,
O, una curată!
Peste
trei ore am fost arestat. „Atotmilostiva” m-a condus şi
a purtat grijă de mine optsprezece ani în lagărele de concentrare.
Elena Andreievna, una dintre primele mele fiice duhovniceşti,
a călătorit până la Solovki ca să mă vadă. Nu numai că mi-a adus nişte
materiale, nişte mâncare, ci chiar şi Sfintele Taine. A adus nişte
panglici albe adezive şi a făcut butoni şi un epitrahil pentru mine. A adus un antimis, de asemenea. Pe
o buturugă de molid am săvârşit Liturghia.
* * *
O
dată, nişte deţinuţi condamnaţi pentru crimă m-au bătut la cărţi.
Asta s-a întâmplat iarna. Au aranjat cu forţa
partida cu mine şi m-au pus să stau pe gheaţă. Am stat aşa câteva ore. Mulţumită „Atotmilostivei” [Fecioare]*
şi rugăciunii lui Iisus, am rămas nevătămat. Nu eram îngheţat
ţeapăn de frig.
În
lagăr ştiau cum să dea bătăi. Băteau în principal pe criminalii
politici. Autorităţile băteau pe deţinuţi pentru a insufla frică într-înşii,
dar criminalii te băteau „până ieşea sufletul din tine”, vărsându-şi
sila pentru închiderea lor. Băteau pe oameni în fiecare zi, îi băteau cu
îndemânare, cu plăcere şi cu o bucurie răutăcioasă.
Erau
mulţi bolnavi, zăcând într-o stare gravă chiar în barăci. Nu erau
luaţi la spital pentru că era plin. Câte o dată, un civil de
serviciu, care era angajat acolo, venea în barăci, se uita la cei bolnavi şi,
fără să-i atingă, spunea: „Vor pleca curând, mulţi
vor muri acum – de frig”. Nu le păsa că cei ce zăceau acolo puteau să-l audă.
Prânzul era o privelişte jalnică: porţiile erau nesemnificative, mâncarea era pe jumătate stricată şi, nu se știe de ce, mirosea a gaz. Această hrană proastă nu era posibil să împrospăteze vigoarea deţinuţilor, dar era calculată pentru o extenuare treptată a deţinuţilor.
Ingineri, soldaţi, clerici, artişti, lucrători la fermele colective (colhozuri), scriitori, agronomi şi doctori, toţi puteau fi găsiţi în barăci. O adunare „de suprafaţă” se ridica fără voie în barăci, formată din oameni de toate profesiile. Totul era compromis, dar peste tot domnea o vioiciune deşteptată de dorinţa acestor oameni de a nu-şi uita trecutul, îndeletnicirile lor. Oamenii duhovniceşti vorbeau de influenţa Ortodoxiei asupra poporului rus şi asupra culturii lui. Îmbrăţişând cultura bizantină în secolul al IX-lea, clerul rus şi monahii au transmis, sub forma cărţilor, a icoanelor, a frescelor, a arhitecturii bisericeşti, frumuseţea slujbelor dumnezeieşti. Rusul a abordat icoana nu ca pe un idol, ci ca pe un simbol. În aceasta stătea simbolul, că creştinul ortodox Îl vedea pe El, către Care căuta un adăpost prin rugăciune arzătoare şi plină de bucurie. Iconograful rus zugrăvea imaginea Domnului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor rugându-se şi postind; şi nu în zadar poporul rus păstrează multe tradiţii frumoase şi minunate de spre cum au ajuns icoanele să fie modelate şi crede că mâna artistului iconograf a fost povăţuită de un înger al Domnului. Vechiul iconograf rus nu-şi semna niciodată icoanele pentru că el socotea că nu mâna sa, ci sufletul său era cel ce, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a realizat icoana.
În icoanele noastre este şi
a fost dintotdeauna semnul Ortodoxiei: credinţa,
milostivirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru oameni şi
nădejdea de mântuire.
* * *
Vremea
devenea grozav de rece; deţinuţii picau literalmente jos după muncă. Mulţi
mureau şi barăcile erau constant completate. Era greu pentru toţi,
dar în special pentru criminalii politici. Ei abia se puteau scula şi
merge la muncă; se întorceau de la muncă cu înverşunare
şi erau totdeauna flămânzi. Au fost cazuri când criminalii obişnuiţi
au luat toată mâncarea criminalilor politici. A doua zi spre seară s-a produs o
luptă pentru nişte pâine – luptă până la moarte. Deţinuţii
politici cereau ordine, în timp ce criminalii obişnuiţi
au răspuns cu râs: „Am luat şi vom continua să luăm”, înţelegând
perfect că administraţia lagărului nu va sta în apărarea criminalilor politici, ci
vor aproba pe tăcute aceste furturi.
La
început a izbucnit o luptă cu pumnii, apoi au fost folosite scânduri; unii
criminali au învârtit cuţite. Au retezat gâtul unui fost soldat şi
au tăiat capetele câtorva criminali politici. Criminalii de rând au acţionat
în unire; majoritatea criminalilor politici au putut doar să strige, temându-se
să-i ajute. Criminalii de rând i-au bătut fără milă şi
în curând i-au învins pe criminalii politici şi
sângele curgea pretutindeni.
Câţiva
preoţi ortodocşi, văzând toate acestea, şi-au
ridicat capetele şi au strigat tare: „Vă poruncim în numele Domnului să vă opriţi!
Veniţi-vă-n fire!” şi au intrat în focul luptei. Într-o clipă scandalul s-a liniştit
şi cei ce tocmai plouaseră cu lovituri unul asupra altuia au
început să strige: „Ajutaţi pe răniţi!”. Punând jos cuţitele, au început să reaşeze
ordinea. Au spus clericilor: „Vă mulţumim, aţi
salvat multe vieţi”.
Aşa încât acestea erau împrejurările în care preoţii
ortodocşi mângâiau sufletele multor oameni cu dragoste, cu cuvântul
dreptăţii. Fie că era cineva credincios, fie comunist sau criminal –
se găsea vreun cuvânt pentru fiecare şi străpungea sufletul, îl ajuta să trăiască,
îl făcea să nădăjduiască în ceva mai bun, îl ducea la desăvârşirea
bunătăţii.
* * *
În 1936 am fost arestat din nou şi peste doi ani am fost încarcerat în cartierele „speciale”. Au căutat un motiv ca să-mi dea o formă mai mare de pedeapsă. Atunci am început greva foamei – am trecut unsprezece zile fără apă. Am scris o notiţă prin care-mi anunţam definitiva grevă a foamei pentru că nu era nici o acuzaţie împotriva mea. Urmându-mi greva foamei, am zăcut totuşi un timp îndelungat în completă epuizare. Treptat puterea a început să-mi crească. Deţinuţii au început să-mi poarte de grijă şi eu, în schimb, le dădeam sfaturi. Apoi s-a născut din nou o prietenie cu deţinuţii şi am fost în stare să muncesc.
Am
studiat automobilele, am pus benzină în maşini,
am lucrat ca inspector la benzinăriile pe care lagărul le refăcuse, am curăţat
băile şi am lucrat ca păzitor şi am supravegheat pădurea.
Cel
mai interesant lucru a fost slujba de infirmier. Am lucrat din plin în această
calitate: noaptea asupra culegerilor şi a manualelor şi
în timpul zilei cu cei în suferinţă. Am reuşit să spovedesc şi să dau Împărtăşania celor muribunzi şi toţi
ştiau că eram preot. Asta mi-a fost de mare ajutor mai târziu,
când am fost trimis la spitalul pentru prizonierii germani de război. Acolo a
fost o molimă şi era necesar să tăinuiesc pricina nenorocirii. De vreme ce
era cunoscut la Moscova că mă descurcam în alte limbi, m-au trimis acolo. M-au
luat sub escortă la Baku la amplasamentul unui spital enorm al prizonierilor de
război. Erau aproape 800 de oameni în grija mea şi
ştiam despre fiecare de ce era bolnav.
Apoi
am fost trimis ca doctor la japonezi, tot într-un lagăr. Iar japonezii sunt nişte
oameni foarte paşnici, foarte prietenoşi, foarte cinstiţi
şi curaţi şi stăpâneau bine engleza. Aşa
că am început să port grijă de ei.
Condamnarea
mea s-a încheiat, dar am fost reţinut în lagăr. Apoi am fugit. „Un locuitor al pustiului, dar
nu înger în trup”. Nu un înger, ci un vieţuitor oarecare, un medic obişnuit
din lagăr. Eram absolut singur. Împrejurul meu erau animale sălbatice şi
oameni răuvoitori faţă de fugari.
Dar aveam o aşa încredinţare binecuvântată că voi scăpa, încât eram în pace deplină. Pot să spun sincer că nu mi-a fost frică deloc. Am mers în pace. Am mers şi am mers până am căzut în amorţeală. Am purtat trei perechi de papuci, picioarele-mi erau beşici. Eram plin de păduchi. Am traversat Orientul Îndepărtat, Siberia, am ocolit deşertul, am venit în Kirghizia, apoi în stepă.
Locul
acela era leagănul demonilor. Noaptea se târau afară din toate găurile şerpi,
broaşte râioase, demoni şi tot felul de lucruri necurate. Părul mi
se făcea măciucă. Am supravieţuit datorită rugăciunii lui Iisus şi
rugăciunii către Atotmilostiva şi nu m-am dezlipit de icoana Maicii Domnului „Căutătoarea
celui pierdut”, o mare comoară sfântă. M-a apărat pe fiecare potecă din închisoare
– chiar şi când eram înecat şi mă cărau la cimitir, o aveam cu mine.
Am mers aproape 7.000 de mile.
În
1946 m-am întors la Borisoglebsk. Era vreme de iarnă, chiar înainte de
praznicul Arhanghelului Mihail.
M-am întors la Borisoglebsk pentru că nu aveam alt adăpost. Mama mea murise de foame în timpul blocadei [Petrogradului] şi nici una din rudele mele nu rămăsese în viaţă… M-am întors la binefăcătorul meu, unde am supravieţuit odată, aşa ca să-mi dea un acoperământ după marile atacuri ce le suferisem. Pentru un an viaţa mea a unduit ca o scândură între viaţă şi moarte. M-au hrănit cu lingura, ca pe un invalid.
Erau multe lucruri care mă mâhneau şi mă puneau în dificultate. Nu puteam să mă obişnuiesc cu faptul că oamenii erau aşa de nesimţitori faţă slujbele dumnezeieşti şi părăseau biserica pentru că trebuia să adape vacile sau că trebuia să meargă la piaţă să vândă lapte. Aceasta mă apăsa – eram tare întristat. Prin pronia lui Dumnezeu, am corespondat cu Prea Sfinţia Sa, Episcopul Serafim de Poltava. Era un stareţ clar-văzător care avea darul înainte-vederii, darul rugăciunii, darul lacrimilor. A insistat asupra mea să mă mut la Poltava. Acolo mi-a dat în chirie o cameră sub catedrală. Mi-am agonisit existenţa pentru patru luni îngrijind de cuptoare, fără posibilitatea de a apărea deasupra pământului pentru că autorităţile mă căutau. Când a trecut această perioadă de timp, m-a trimis sub ascultare la o mănăstire. Acolo m-am desfătat de cea mai mare bucurie duhovnicească. Nu puteam să mă satur îndeajuns de bucuria slujbelor dumnezeieşti, de cititul tare de pe cărţile sfinte, de Liturghia zilnică.
Dar timpul a trecut. Episcopul m-a convocat şi mi-a spus că urma să fiu oprit de la slujbă pentru cincisprezece ani şi despre pedepsirea mea. A cerut binecuvântarea Patriarhului Alexei ca eu, precum fusese scris, să fiu „încarcerat” în Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Nu putea să-mi spună pricina tare, dar eu însumi am înţeles că era vorba de o chestiune politică. Mii de oameni îmi strângeau predicile. Am venit cu un călugăr însoţitor la Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Stareţul Augustin m-a primit foarte sever, dar mi-a stabilit o chilie şi mi-a dat o ascultare: să mă îngrijesc de livada de meri. Nu mi se dădea voie să vin între clerici să cânt. Iubeam cu drag să cânt şi-mi era jale că eram lipsit de desfătarea aceasta de a cânta în biserică. Crucea pectorală, rasa, camilafca şi mantia mi-au fost luate; mi se poruncise să merg la biserică într-o singură dulamă, purtând palton civil pe deasupra. Într-o aşa vestimentaţie am cântat cu toate acestea la strană pentru că nu mă puteam abţine să nu cânt. Apoi toţi fraţii, convingându-se despre mine, au început să-mi vină în apărare: „Trebuie să-ţi ceri iertare de la Prea Fericirea Sa”. Şi Patriarhul Alexie [I] a retras toate opreliştile de la mine. Mitropolitul Ioan m-a chemat în altar, făcând cunoscut că oprirea mea a fost revocată şi că mâine eram desemnat să slujesc Liturghia. M-a numit să slujesc ca protos, de vreme ce eram hirotonit înaintea tuturor. Şi aşa am dus prima Liturghie după oprirea mea. Sunam atât de deosebit: rostirea, cântarea şi citirea rugăciunilor. Din vremea aceea am devenit cea mai norocoasă persoană. Am făcut slujbe de pomenire la gropniţa Mucenicului-monah Cornelie. Dimineaţa şi seara mergeam la biserică şi cântam. Am făcut Sf. Maslu pentru bolnavi, am ajutat pe cei posedaţi…
Aceste rugăciuni m-au însoţit în toate cele patru arestări. M-au dus prin optsprezece ani de lagăre de concentrare. Schima oficială mi s-a dat în 1969 cu binecuvântarea Mitropolitului Ioan. Am înţeles că ţelul vieţii noastre este pur şi simplu creştinismul, pur şi simplu de a deveni ai lui Hristos, şi cunoaşterea lui Hristos. Nu a unui Hristos pus în faţă, nu a unui Hristos „de biserică”, ci a lui Hristos viu, nici contrafăcut, nici catolic, nici protestant, ci ortodox, a lui Hristos real şi viu. Acesta este izvorul bucuriei şi mângâierii pentru toată interesanta, dar trista mea viaţă.
Şi
pot să spun că am fost fericit, de-a pururi fericit. De-ar fi fost să mor
dintr-o dată şi să vin la viaţă din nou şi aş fi întrebat: „Cine vrei să fii?”, aş
spune: „Cu siguranţă un călugăr. Un preot ortodox rus şi
fără dubii un călugăr – un călugăr schimnic”. Nu este nimic mai înalt sau mai
bine răsplătit pe pământ din ce-ar putea un om să aibă decât să fie preot şi
schimonah. Asta, bineînţeles, dacă temelia sa este Legea lui Dumnezeu.
* Aici Stareţul Sampson se referă probabil nu numai la Preasfânta Fecioară însăşi, ci, totodată, la rugăciunea către ea de mai sus, pe care Sf. Serafim a dezvăluit-o Stareţului într-o vedenie.