Oftatul de sub unitatea bisericească demonică de astăzi

Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.

Imaγine: Ακτινες

Unitatea dumnezeiască și cea satanică

În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.

Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune” Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.

Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.

Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088

Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.

Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.

Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.

Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…

Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.

Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?

„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”

Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).

Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.

«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).

Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…

Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.

„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).

Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.

„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117).
Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.

Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).

Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!

Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.

Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.

Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.

Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?

Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.

Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.

Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.

Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.

Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022

„Ecumenismul inimii” de la Adunarea Generală a CMB este un cancer duhovnicesc din care ierarhia ortodoxă nu vrea să iasă

IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)

Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.

Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.

Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat: Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.

Ecologismul

Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.

Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.

Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.

Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB

În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.

Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă­­­» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.

Ecumenismul inimii

La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.

„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.

Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos

Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.

Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate

Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.

Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.

Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.

Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.

Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?

Declarație vie și mărturisitoare a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ucrainene

Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina

Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.

DECLARAȚIA
SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE

6 decembrie 2019

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor inter-ortodoxe, face următoarea declarație:

1. Suntem constrânși să declarăm că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.

2. A devenit evident că această criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.

3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).

4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).

5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.

6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.

7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).

8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!

Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.

Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?

Translate page >>