Gâlceava cu ortodocșii a d-lui Bănescu. Sau despre ecumenismul Patriarhiei

Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?

În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?

Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.

Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.

Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.

Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.

Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu

De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.

Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.

Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.

Prin urmare, cel mai probabil, indignarea d-lui Bănescu a fost stârnită de cei care au săvârșit această rânduială liturgică. Filmarea cu Pr. Ioan Ungureanu la parohia Schit Orășeni și cea a Pr. Matei Vulcănescu din diaspora sunt două din posibilele poticniri pentru spiritul deschis spre alteritate al reprezentantului Patriarhiei.

În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.

Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos

Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.

Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări:
– „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc.
– „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos.
– „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte.
– „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii.
– „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii.
– „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele.
creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.

Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.

Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.

Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.

Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică

Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.

Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.

Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.

Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)

„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27)
„Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).

Războiul și creștinismul

Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?

Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?

Normele bisericești canonice despre război

Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.

Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război

Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.

Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.

Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.

Poziționarea morală față de conflictele armate

Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?

În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.

Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.

Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina  de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.

Ce a spus concret Patriarhul Chiril

Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele.  Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.

Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.

Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.

Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.

Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.

Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.

Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române

Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.

Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?

Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.

Demnitate creștină și națională

Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.

Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.

Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.

Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.

Politica și religia – o temă vastă, tratată bâlbâit în mesajul purtătorului de cuvânt al BOR

Contextul social și politic din România de astăzi reflectă înfrângerea și chiar persecutarea etosului creștin din fibra poporului nostru. Stigmatizarea credinței și marginalizarea ei trebuie să se oglindească chiar în discursul oficial al Bisericii, după cum se poate observa în recentul Comunicat al purtătorului de cuvânt al BOR. Vasile Bănescu a declarat:

Întrucât în ultimele zile au apărut în presă speculații referitoare la cripto-alianțe ale unei formațiuni politice și grupuscule „ortodoxe” cu Biserica, care ar gira astfel formule ale excesului din discursul politic național pe anumite teme, întrucât s-a solicitat public un punct de vedere și o lămurire a poziționării Bisericii față de entități politice care îi parazitează prestigiul și își asociază din proprie și impură inițiativă numele trecător cu numele veșnic al Bisericii, vă rog să primiți următoarele precizări:

Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii autentice decât instrumentalizarea credinței și a simbolurilor sale în cheie politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea sirenelor ei.

„Cele ale lui Dumnezeu” sunt, prin firea lor, și așa trebuie să rămână, precum a spus Însuși Hristos, deplin separate de „cele ale Cezarului”. Ispita unirii lor conduce inevitabil la edulcorarea religiei și la butaforizarea politicii, ambele efecte fiind profund dăunătoare sănătății organismului social. Amestecarea lor nătângă a făcut deja prea multe victime în istorie, inclusiv în cea românească, și orice încercare de transgresare a graniței dintre ele s-a dovedit constant sortită eșecului moral și toxicului exces populist.

Cei ce îngână în lungi litanii politicianiste numele lui Dumnezeu, al țării și al Bisericii, ne pot face tuturor un imens serviciu, imposibil de ignorat în posteritate, slujindu-se onest de arhisuficientul instrumentar politic democratic, evitând atent luarea în deșert a numelui Domnului, cultivând decent memoria adevăraților eroi, urmând în toate pilda oamenilor exemplari care prin jertfă de sine au creat România modernă, călcând cu sfială pragul bisericii și evitând, pe cât posibil, „fluieratul” în ea.

Confundarea programatică a (ultra)naționalismului zgomotos exacerbat și grav compromis ideologic cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob & filetist de contextul spiritual al Europei, nu fac decât să compromită aceste fundamentale teme, motiv pentru care Biserica dezavuează orice formă de exces apărută în marginea lor.

Biserica propovăduiește îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de două cumplite totalitarisme, ambele de sorginte socialistă și purtând masca binelui, ambele adversare ale autenticei credințe în Dumnezeu și ale realei libertății ca rod al acesteia.

Trecând peste limbajul exasperant de alambicat și neologistic, se desprinde nevoia unei adaptări a Bisericii la „contextul spiritual al Europei”. Ruperea de valorile creștine este dată de gol de stângăcia unor formulări de genul: „credința în valorile fidelității religioase…”, „clarificarea morală a omului”, „nobilele teme creștin-conservatoare”. Pe de altă parte, se remarcă luarea ca exemplu a „spiritelor mari și oneste”, a „adevăraților eroi și a oamenilor exemplari care … au creat România modernă” și distanțarea de fenomenul „rinocerizării”, de „grupusculele ortodoxe”, de „edulcorarea religiei și butaforizarea politicii”, care au produs „prea multe victime”. Altfel spus, se observă un partizanat politic subtil progresist în care trebuie încolonată viața Bisericii.

Într-adevăr, patriotismul trebuie să fie echilibrat și animat de credință și dragostea de țară, să nu alunece în (ultra)naționalism dușmănos. Dar o astfel de politică nu trebuie să fie aliniată cuminte la directivele și spiritul Europei când este subminată morala fundamentală creștină. În Hristos nu mai este iudeu sau elin (cf. Gal. 3: 28) în sensul că diferențele sunt aplanate prin înțelegere și conviețuire pașnică, iubitoare, nu prin deznaționalizare și anularea particularităților identitare. Există limite în acest sens; îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12: 18) merge până la rușinarea de Hristos și de poruncile Lui în fața provocărilor desfrânate și păcătoase ale lumii (Mc. 8: 38).

Prea mult sunt identificați credincioșii cu o populație profană și prea tare este diluat mesajul Bisericii, lipsit de claritate și edificare. Ortodocșii români sunt tratați ca o turmă a nimănui, buni de a fi certați mereu și lipsiți de sprijin și orientare. O Biserică vie ar trebui consolidată printr-o călăuzire substanțială, curajoasă, din care să nu transpire un iz de trădare și abandonare a Evangheliei în fața presiunilor seculare.

Tema colaborării dintre Biserică și stat, a implicării ei în politică, este una amplă și are o întreagă istorie în spate. Există în primul rând o separare clară între pământesc și ceresc, dar nu o ruptură totală. Nu este exclusă binecuvântarea unor activități politice dacă sunt într-un acord de principiu cu învățătura lui Hristos. Iar asta nu înseamnă validarea în orb a tuturor faptelor și eventualelor greșeli. Sau poate exista o dezicere și chiar o condamnare explicită sau tacită a politicilor contrare credinței Bisericii fără ca aceasta să ducă spre anarhie socială.

Din păcate, din comunicatul în discuție din partea BOR nu răzbește un discernământ duhovnicesc și moral, ci mai degrabă o lingușire oportunistă și chiar din convingere a culturii progresiste.

Deși nu se face nici o mențiune în clar, foarte probabil că acest comunicat s-a impus în urma scandalului legat cererea partidului AUR de a nu fi introdusă studierea holocaustului în școli ca materie de sine stătătoare. Subiectul este delicat și speculat în sensul interzicerii grupurilor care ar putea fi catalogate drept fasciste sau legionare. Însă Biserica nu este implicată moral și nu este datoare să se dezică de vreo afiliere, cu atât mai puțin să se alinieze corect politic în contra valorilor creștine.

Promovarea intereselor Bisericii în viața publică ar fi fost mai bine închegată dacă ea și le-ar fi susținut cu curaj într-un mod articulat în fața provocărilor moderne. Să nu uităm că au existat apologeți chiar și în primele veacuri de creștinism, cum a fost Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Biserica s-a dovedit mai presus decât persecuțiile la care a fost supusă, mai demnă și statornică în credința ei în Hristos. Dar astăzi martirii ei nu mai sunt în cinste, înfruntarea tiranilor și a fărădelegilor nu mai este o constantă. De aceea nici statul nu are interes să o ia serios în seamă, iar pe de altă parte vocea Bisericii este constrânsă să găsească alte canale de exprimare prin credincioși, nu prin clerul superior.

Din nefericire, valorile creștine ajung să fie astăzi apărate din om în om, dar și de asociații și partide la modul organizat. Și astfel ajungem să ne identificăm sau măcar să ne folosim de aceste reprezentări ale spiritului creștin, chiar dacă într-un mod mai improvizat, mereu pus sub lupa proceselor de intenție și sub presiuni puternice. Cu tot cu inerentele greșeli, aceste acțiuni sunt mai bune decât impasibilitatea. Vrând-nevrând, stindardul și idealurile poporului credincios sunt preluate de această zonă.

Așteptarea rezonabilă este ca eventualele scăpări și abateri să fie tratate părintește, nu dușmănos. Atât de ierarhie, cât și de credincioșii de jos. O mustrare cu bună intenție și chiar o certare aspră ar face mai mult decât o palmă descurajatoare și trădătoare.

Soluția nu ar trebui să fie critica și dezicerea de tip comunist, ci asumarea și călăuzirea responsabilă, în duhul autentic ortodox. De aceea comunicatul domnului Bănescu lasă un gust amar și adâncește temerile creștinului adevărat că-i este trădată credința și i se pregătește un viitor „european”, înstrăinat de curțile Bisericii, închis într-un lagăr securizat biometric și ideologic.

Pentru credincioși rămâne modelul Sfinților și mărturisitorilor din temnițele comuniste în fața politicii de reeducare: rezistența prin demnitate și credința în Dumnezeu și îndurarea trădării celor din jur. Nu ne ridicăm toți la înălțimea trăirii lor, dar idealul acesta reprezintă o lumină călăuzitoare în libertatea precară de astăzi.

Societatea creștină la care gândea Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, nu rezonează deloc cu mesajul din comunicatul BOR. Din suferința închisorilor asumată cu credință răsună o viziune dureros de adevărată despre lume: „Nimeni nu are răspunderi mai evidente ca oamenii care conduc oameni și nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreștinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noțiunea de politic ori, dacă nu, înlocuită, căci ea are un conținut și un sens nobil. Clericii înșiși sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. … Clerul, creatorii de artă și gânditorii sunt chemați să orienteze și apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, educatorii și iconomii sunt chemați să organizeze și să valorizeze lumea – și aceștia sunt cei mai tentați, din orgoliu, dorința de dominare și egoism, să nu mai asculte de legile morale”[1].


[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, 2006, p. 477.

Patriarhia Română, prin purtătorul său de cuvânt, promovează ecumenismul și teoria eretică a existenței mai multor Biserici

Într-o emisiune de radio realizată de Radu Căpitănescu, la care a fost invitat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a expus, printre altele, o viziune foarte ciudată despre învățătura dogmatică ortodoxă cu privire la Biserică. Mai precis, a vorbit despre existența mai multor Biserici, cu care Ortodoxia ar trebui să aibă o relație cordială în cadrul mișcării ecumenice. Bineînțeles, toată această perspectivă este una foarte lumească, secularizată și se pare că provine dintr-o ruptură față de tradiția și teologia autentică.

Întregul dialog poate fi urmărit aici:

Înainte de a analiza afirmațiile cu privire la ecumenism și Sinodul din Creta, este utilă precizarea că acestea sunt emise pe fondul unor concepții înnoitoare despre trăirea și teologia ortodoxă. La min. 53, Vasile Bănescu afirmă:

„Ce înseamnă a fi teolog? Firește, Evagrie Ponticul ne spune că teolog este cel care se roagă și invers. Dar, dincolo de asta, ce înseamnă a fi teolog astăzi, ce înseamnă a fi preot astăzi? Ce înseamnă a fi preot vrednic și eficient, ca să spun așa… Înseamnă a fi foarte bine cuplat la realitatea care ți se dă, misiunea cea mai înaltă din lume, aceea de a-L propovădui pe Hristos. Ori astăzi, ca teolog, dacă nu ai o latură orientată spre filozofie, spre literatură, spre antropologie, (moderatorul: spre trăire) spre sociologie, nu poți să fii convingător… […] Cei mai mulți dintre cei care au șansa să vorbească despre Hristos în numele Bisericii trebuie să-și grădinărească foarte bine relația cu cultura vremii în care trăiesc. Va fi un câștig enorm pentru Biserică dacă învățământul ei teologic le va oferi celor care-l traversează accesul inclusiv la materii care aparent nu au legătură cu teologia…”

Dacă toți Părinții duhovnicești deplâng și critică starea învățământului teologic ca fiind depărtată de viața duhovnicească, în textul de mai sus ni se propune o modernizare și secularizare și mai feroce a acestuia. De bază nu mai este rugăciunea și legătura vie cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, ci studierea culturii profane și ancorarea în realitățile lumii. Deși însuși Vasile Bănescu recunoaște că teolog este cel care se roagă, trece foarte repede peste acest aspect ca nefiind important, ca și cum ar fi la îndemâna oricui, ca și cum nu ar fi o datorie a profesorilor de teologie să-i învețe în primul rând acest lucru pe elevi și studenți.

Rugăciunea este arta artelor și nu se dobândește ușor. Mai ales atunci când este ignorată, ea poate fi înăbușită de „latura orientată spre filozofie, spre literatură”, de „relația cu cultura vremii”. Desigur că este foarte bună și utilă cultura, dar nu indispensabilă, nu reprezintă cheia succesului în propovăduirea lui Hristos, ci esența constă în rugăciune și în ruperea de lumesc pentru o bună ancorarea în Duhul lui Dumnezeu.

Este de remarcat și expresia care vădește înclinația managerială și materialistă a Patriarhiei: „preot vrednic și eficient”. Adevărata vrednicie a preotului constă în apropierea de Dumnezeu și este contrară eficienței date de ancorarea în duhul lumii. Luxul, epatarea și formalismul nu pot fi biruite în modul sugerat de purtătorul de cuvânt patriarhal, ci tocmai printr-o trăire a simplității creștine, prin modestie și rugăciune profundă și, mai ales, prin păzirea conștiincioasă a dogmelor.

Nu este de mirare, așadar, că dintr-o astfel de mentalitate filozofică răsare și lepădarea de credință fără nici un scrupul, fără tresăriri de conștiință, adevărul fiind trădat cu dezinvoltură și nonșalant, îmbrăcat într-o sumedenie de afirmații false. Pe finalul emisiunii, când a fost abordat subiectul ecumenismului, avem parte de o pânză groasă de idei eretice:

Moderator: Cum este cu aceste rugăciuni împreună, cu aceste încercări de apropiere…? Iată, Papa Francisc vorbea la un moment dat de sărbătorirea Paștelui în aceeași perioadă cu ortodocșii. Mulți spun că acest lucru contravine Sinoadelor Ecumenice, canoanelor lăsate de Părinții acelor vremuri.

Vasile Bănescu: Aș vrea să vă liniștesc și să vă spun că nu sunt mulți cei care vorbesc despre asta, sunt o minoritate infimă de oameni, din păcate, radicalizați din cauza frecventării exclusive a unor persoane care gândesc așa și, din păcate, a nefrecventării a unor texte, a unor realități care i-ar putea face să înțeleagă cum stau lucrurile cu adevărat. Biserica Ortodoxă Română nu a făcut niciodată nici un compromis de natură dogmatică sau liturgică în dialogul absolut firesc pe care l-a purtat de-a lungul ultimelor decenii cu „Bisericile” din Occident. Sigur, deja unii mă vor acuza că am folosit termenul de „Biserică” din Occident. Da, îl folosesc pentru că, în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste. Nu putem spune că frații noștri creștini din Occident nu cunosc speranța, nădejdea și credința în Hristos. Lucrurile se complică inutil din partea acestor oameni, care văd imens și simt monstruos, ca să spun așa, citându-l pe Caragiale. Văd lucruri care nu există. Deci ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase. În România avem 18 culte recunoscute de stat. E vreun păcat să nu fim în dialog cu aceste culte, adică cu reprezentanții unor oameni lângă care putem fi oricând în spațiul public? Nu e vorba de mult clamatele, imaginarele compromisuri dogmatice. La Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică. Am auzit lucruri enorme, enormități despre acest Sinod. Acești oameni necitind, evident, nici o pagină din documentele Sinodului respectiv. S-a spus că s-a schimbat Crezul la Sinodul din Creta. Imaginați-vă! Astfel de lucruri absurde! Ecumenismul, așadar, nu este deloc un pericol pentru creștinii ortodocși întrucât reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe și, bineînțeles, tradiției liturgice ortodoxe. În legătură cu vizita Papei de anul trecut, a fost un prilej excepțional prin care BOR a dovedit lumii întregi că are niște virtuți: virtutea ospitalității, virtutea dialogului, virtutea prieteniei. Sunt lucruri care au fost arătate atunci prin întâlnirea dintre Părintele Patriarh Daniel și Papa Francisc, o întâlnire, din nefericire, scurtă, o întâlnire care, însă, a arătat atât simpatia Papei Francis pentru români, pentru Biserica Ortodoxă, e un bun cunoscător al patristicii ortodoxe Papa Francisc și, în același timp, a arătat, repet, vocația dialogului pe care în calitate de creștini trebuie să o avem cu oricine.”

Se desprind câteva afirmații evident false și înșelătoare, dar și manipulatoare:

1. Practic, Patriarhia este liniștită în privința derapajelor ei dogmatice pentru că cei care o critică sunt „o minoritate infimă”. Nu adevărul este important, ci gura lumii. Bineînțeles că sunt vinovați toți cei care tac sau chiar aplaudă trădările de credință, totuși asta nu îndreptățește atitudinea ierarhilor. Cu o astfel de abordare apare întrebarea: Sunt atrași oamenii la credință sau ea este acomodată după societate și mofturile populației? Însă nu doar că oficialii Bisericii nu sunt îngrijorați, ci îi liniștesc și pe alții cu argumentul că cei care strigă împotriva devierilor de la adevărul dogmatic „nu sunt mulți”. Dar oare Hristos nu a spus că sunt puțini cei care intră în împărăția cerurilor pe calea cea strâmtă (Mt. 7: 14) și turma celor credincioși este mică (Lc. 13: 32)? Ce să mai vorbim de faptul că „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt. 20: 16)? Oare cu astfel de discurs vor să-și facă misiunea oficialii Bisericii în fața lui Hristos? Prin aceasta se arată păstrarea fidelă a Evangheliei?

2. Cea mai gravă afirmație este aceea că nu este un compromis dogmatic folosirea termenului de „Biserică” pentru comunitățile din Occident pentru că, „în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste”, lucruri de care nu ar fi străini occidentalii. Tocmai că dragostea, nădejdea și credința în Hristos nu sunt cuvinte goale, ci trăiri și simțăminte profunde. Pentru a forma Biserica lui Hristos nu este suficient să fie invocat numele Lui, ci este necesară păstrarea continuității și învățăturii nealterate a apostolilor. Nu poate un grup de oameni să alcătuiască Biserica de la sine, doar pentru că ar crede și ar avea nădejde în Hristos, mai ales dacă avem în vedere faptul că grupările eretice s-au despărțit de trunchiul Bisericii, de temelia apostolilor.

Putem să numim Biserici confesiunile din Occident eretice doar așa cum Cetatea Neamțului sau a Sucevei poartă denumirea de „cetate”. Adică vorbim de o denumire goală și de un renume din trecut și atât. Nicidecum nu putem vorbi de „Biserici” pe considerentul că membrii ereziilor ar avea credință și nădejde în Hristos, adică pe ceva actual. Însă cel mai bine este să fie evitată această titulatură de „Biserici” pentru erezii.

Aici trebuie punctat faptul că discursul teologic nu trebuie să meargă pe linia impresiilor din popor. Căci, într-adevăr, titulatura de „Biserică” pe care și-o arogă mai multe culte creează senzația că sunt mai multe credințe și coexistă între ele, toate fiind egale. Totuși adevărul nu este acesta. Istoric, există erezii care au rezistat în timp și au păstrat denumirea de „Biserică”, pe care au avut-o odinioară, înainte de a cădea în rătăcire. Astfel, arianismul a fost eradicat după condamnarea lui, însă monofiziții și nestorienii s-au păstrat ca și grupări importante în Egipt îndeosebi, formând așa numitele „Biserici Orientale”. De aceea în mintea celor neștiutori se produce impresia că există mai multe Biserici. La fel se petrec lucrurile și cu romano-catolicii sau papistașii și, ulterior, cu protestanții desprinși din aceștia. Prin faptul că au dăinuit în timp ca structuri religioase, aceste grupări creează sentimentul multitudinii de tradiții bisericești. Denumirea de        „Biserică Ortodoxă” este o tautologie mai recentă, impusă de conjunctura istorică. Sfinții Părinți au caracterizat adesea credința și Biserica drept „catolice”, cu sensul de integre sau cu alte calități, printre care și cea de „drept-slăvitoare=ortodoxă”. Totuși aceste adaosuri nu erau înțelese ca făcând parte din titulatura bisericească, așa cum s-a ajuns astăzi să ne considerăm ortodocși ca și grupare, nu de singurii creștini. Deci denumirea de Ortodoxie ar trebui înțeleasă cu sensul că este unica Biserică și autentică. Însă atributele ereziilor de catolică, reformată, unitariană, adventistă, orientală sau de altă natură dau pe față sursa abaterii lor.

Această impresie este grăitor exprimată de imaginea plastică a copacului Bisericii sau „Bisericilor”. În esență, această planșă de mai jos este corectă pentru că unul este trunchiul reprezentat de Biserica Ortodoxă, pe când ramurile deviate din ea sunt rupte, nu mai păstrează legătura cu rădăcina, cu capul-Hristos. Ar fi trebuit ca ereziile să fie desenate fără frunze pentru a sublinia că sunt fără sevă. Trecând peste că nu este reprezentată și dezbinarea anticalcedonienilor de după Sinodul IV Ecumenic în imagine, ea rămâne un simbol bun pentru realitatea creștinismului așa cum este perceput de oamenii simpli, adică există mai multe culte rupte de Ortodoxie. Ar trebui subliniat faptul că ramurile eretice nu sunt bune, vii, viabile, ci uscate:

3. O altă afirmație, cum că „ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase”, este iarăși o manipulare. Spre exemplu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au avut relații cu papa și lumea creștină occidentală, însă nu de natură ecumenistă. Mișcarea ecumenică este de origine mai nouă, din sec. XIX, și urmărește unirea dintre culte. Nu are nici o legătură cu relația inter-instituțională, ci de amestecare și sincretism religios. Dovada este că sunt oficiate slujbe și rugăciuni în comun, nu e vorba doar de raporturi oficiale.

4. Cu toate că Vasile Bănescu pretinde că „la Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică”, lucrurile sunt tocmai pe dos. Nu e vorba de „compromisuri imaginare”, ci de unele reale. Desigur că a fost schimbat Crezul în sensul că a fost alterat, nu modificat textul său. Nimeni nu a acuzat o schimbare de text, ci de înțeles. Mai precis, articolul cu privire la Biserica Ortodoxă „una, sfântă, sobornicească și apostolească” a fost atins. Prin faptul că este una se înțelege că e unică, nu mai există altă Biserică. Totuși la Sinodul din Creta s-a vorbit de mai multe „Biserici”, dar și de o Biserică așa-zis din vechime și apostolică, diferită de cea Ortodoxă, care ar cuprinde toate cultele creștine actuale.

Concluzia logică este aceea că nu vorbim deloc despre „lucruri absurde” și nici despre faptul că „reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe”. Dimpotrivă, au fost semnate trădări importante, care au depășit linia roșie a corectitudinii dogmatice. Doar că, din păcate, nu există voci suficient de puternice deocamdată care să denunțe această situație.

5. Primirea Papei Francisc anul trecut de către Patriarhul Daniel a fost mai rezervată față de normele ecumeniste, totuși nu a fost nevinovată, ci cu încălcarea canoanelor ortodoxe. Deși nu a existat o slujbă și rugăciune în comun expresă, ci a fost rostită doar rugăciunea „Tatăl nostru” separat de fiecare, primirea acestuia ca un episcop și îngăduirea de a se ruga în prezența ortodocșilor în Catedrala Mântuirii Neamului este inacceptabilă. Pe lângă aceasta, prezența PS Episcop vicar Varlaam Ploieșteanul anul acesta la dezvelirea în București a unui bust al papei făcut de catolici arată atașamentul Patriarhiei față de vizita comemorată. Una este o simplă primire a papei și alta este a face din ea o expresie a „cooperării practice și semn de speranță pentru viitor”.

Interviul acesta este relevant, în cele din urmă, nu pentru că ar stinge și domoli „nemulțumirile societății la adresa instituției Bisericii”, așa cum s-ar fi dorit, ci tocmai pentru că dezvăluie o clică instituțională trădătoare față de Hristos, o Ortodoxie oficială tot mai catolicizată și lipsită de Duhul lui Dumnezeu, de vocație reală. Practic, dă pe față nevoia tot mai stringentă de purificare a Bisericii, de a renaște prin focul credinței autentice din ruina în care se afundă tot mai tare. Nu atacurile din exterior o clatină, ci cedările din interior, alienarea internă.

Mai este evident și faptul că abaterile dogmatice semnate în Creta nu sunt un derapaj izolat, ci sunt promovate pe mai departe cu picătura până se erodează conștiința ortodoxă care mai opune rezistență. Altfel spus, argumentele potrivit cărora putem sta liniștiți, că nu există intenții necinstite sunt doar amăgiri și manipulări care nu trebuie crezute.

Un alt aspect destul de bine conturat este acela că reacțiile de împotrivire sunt importante, sunt cunoscute și apreciate, deranjează în sensul bun. Totuși atitudinile extremiste, îndeosebi ale nepomenitorilor sunt mai mult în favoarea Patriarhiei prin aceea că nu conving, ci subminează cauza bună în care s-au înrolat.

În orice caz, stă în puterea noastră și este datoria fiecăruia să nu urmăm linia aceasta deviată, ci chiar să contribuim la evanghelizarea din nou a Bisericii noastre. Dincolo de trădarea oficialilor, există complăcerea credincioșilor cu ea, fără să se gândească la pierzania propriului lor suflet prin acest fapt.

Translate page >>