Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.

Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

Ca un rezumat la textul acela vechi, la final exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:

„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.

Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.

A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.

A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.

Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.

A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.

A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.

Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”

Desigur că textul său este mai elaborat decât aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar IPS Sa.

Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel, înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar în Enciclica Patriarhilor din 1848, în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.

Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba română în articolul Primatul Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.

Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.