În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.

Deşi până în acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor, această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii angajaţilor.

Cartea, care nu a fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari, constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea, cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.

În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.

Legităţile despre care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă, sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate. Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.

Aşa cum am arătat în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.

Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.

Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.

Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.

Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.

În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.

Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.

În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.

Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).

Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.

Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.