În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

11
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x